Cum conduce spectrul comunismului lumea

 

În fața dvs. se afla traducerea în limba română a unei lucrări apărute în limba chineză, intitulată “CUM CONDUCE SPECTRUL COMUNISMULUI LUMEA”, scrisă de ECHIPA EDITORIALĂ A “THE EPOCH TIMES” CARE A PUBLICAT CELE “NOUĂ COMENTARII DESPRE PARTIDUL COMUNIST”. 

Spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est.

Prin lucrarea de față vă propunem să evaluăm multiplele măşti şi forme ale modului în care Spectrul comunismului s-a infiltrat în comunitatea internațională și a promovat distrugerea culturală și ateismul forțat, și, sub fațada sa de “eliberare” și “egalitate” a cauzat în lume mai mult de 100 de milioane de decese nenaturale în ultimul secol.

 

 

Deşi regimurile comuniste din Europa de Est s-au dezintegrat, spectrul malefic al comunismului nu a dispărut nicidecum. Dimpotrivă, acest spectru malefic guvernează deja lumea, aşa că omenirea nu ar trebui să aibă sentimente greșite de optimism.

Comunismul nu este o ideologie, nici o doctrină, nici o încercare nereușită a unui nou mod de a aduce ordine în societatea umană. În schimb, ar trebui să fie înţeles ca un diavol – un spectru malefic făcut din ură, degenerare şi alte forţe supranaturale din Univers.

Într-o altă dimensiune, pe care nu o putem vedea, a luat forma unui şarpe, apoi a unui dragon roşu. Este în compania lui Satana, care îl urăște pe Dumnezeu. Exploatează fiinţe şi demoni de nivel inferior pentru a provoca ravagii omenirii. Scopul spectrului este ruinarea umanității. Și, în timp ce divinul oferă mântuirea, comunismul îndeamnă oamenii către necredinţă, atacă moralitatea umană pentru a-i determina pe oameni să renunţe la tradiţie şi împinge oamenii către desconsiderarea învăţăturilor lăsate de divinitate, şi, în cele din urmă, către distrugere.

Spectrul malefic al comunismului, cu nenumăratele sale mutaţii, este plin de viclenie. Uneori foloseşte măcelul şi violenţa pentru a-i distruge pe cei care refuză să-l urmeze; alteori recurge la limbajul “ştiinţei” şi “progresului”, oferind viziuni minunate asupra viitorului cu intenția de a înșela oamenii. Uneori se prezintă ca un câmp profund de cunoaştere şi îi face pe oameni să creadă că aceasta este direcţia viitoare a omenirii; alteori foloseşte sloganurile “democraţiei”, “egalităţii” şi “justiţiei sociale” pentru a se infiltra în educație, mass-media, cultură şi legislativ, aducând oamenii sub bannerul său fără ca aceștia să realizeze acest lucru. În timpuri diferite el se autointitulează “socialism”, alteori “progresism”, “liberalism”, “neomarxism” şi alţi termeni de stânga.

Uneori ţine un stindard aparent drept, precum cel al pacifismului, al ecologismului, al globalismului şi al corectitudinii politice. Alteori, susţine arta avangardistă, libertatea sexuală, legalizarea drogurilor, homosexualitatea şi alte excese generate de dorinţele neînfrânate ale omului, lăsând impresia greşită că ar face parte dintr-o tendinţă de masă.

Extremismul şi violenţa nu sunt singurele sale expresii – uneori se preface că se ocupă de bunăstarea societăţii. Cu toate acestea, scopul său primordial este să distrugă, prin orice mijloace, tot ceea ce este tradiţional, fie că este vorba despre credinţă, religie, moralitate, cultură, instituţia familiei, artă, pedagogie, lege – să facă tot ce îi stă în putință pentru a determina omul să cadă într-un abis moral şi să fie distrus.

Comunismul şi diferitele sale mutaţii sunt prezente acum în întreaga lume. China şi Cuba proclamă deschis că sunt conduse de regimuri comuniste. Chiar și Statele Unite – liderul lumii libere – a căzut pradă atacurilor spectrului malefic. Europa a îmbrățișat socialismul, Africa şi America Latină sunt învăluite în influenţă comunistă. Aceasta este realitatea şocantă cu care se confruntă acum omenirea: conspiraţia diabolică a spectrului, cu scopul de a distruge omenirea, aproape a reuşit.

Oamenii doresc, instinctiv, să trăiască mai bine şi să fugă de pericol. Instinctul îi îndeamnă să scape de suferinţă, să-şi facă un nume, să înfiinţeze companii prospere sau pur şi simplu să se bucure de viaţă. Este uman să ai aceste gânduri. Cu toate acestea, dacă oamenii se distanţează de Divin, spectrul malefic poate profita de aceste gânduri şi le poate intensifica, rezultând o persoană pe care o controlează.

Aroganţa revoltei spectrului împotriva divinității, îi face pe cei care sunt controlaţi de acesta să experimenteze sentimentul aroganței. Apoi, acești indivizi încearcă să joace rolul lui Dumnezeu prin folosirea puterii, a capitalului şi cunoştinţelor, cu scopul de a controla soarta a milioane de oameni și de a influența cursul istoriei prin mişcări sociale.

Oamenii sunt creaţi de Divin şi natura lor include atât binele, cât şi răul. Dacă oamenii abandonează maleficul şi aleg compasiunea, ei se pot întoarce la Divin. Pe partea opusă îi aşteaptă însuși răul personificat – diavolul. Alegerea este exclusiv individuală.

Mulţi oameni care în mod fundamental aveau o inimă plină de bunătate, au devenit inconștient ținte ale manipulării sale – ceea ce Vladimir Lenin numea “idioţi utili”. Deşi societatea, ca întreg, a ajuns în pragul distrugerii din cauza tentaţiilor spectrului, foarte puţini oameni şi-au promis de bunăvoie sufletele diavolului şi au ales să corupă în mod deliberat omenirea. Pentru majoritatea, bunătatea înnăscută în natura umană rămâne prezentă, iar acest lucru le oferă oportunitatea de a scăpa de influenţa spectrului.

Acesta este scopul prezentei lucrări: de a prezenta această problemă complexă şi încurcată într-un limbaj simplu și cât se poate de veridic. Apoi oamenii vor putea să vadă șiretlicurile spectrului comunist. Mai important, lucrarea de faţă încearcă să prezinte tradiţiile morale, culturale şi artistice pe care Divinul le-a stabilit pentru omenire. Astfel că fiecare va putea alege între Divinitate şi spectrul malefic.

Când gândurile bune ale unei persoane ies la iveală, Cerul o va ajuta să se elibereze de controlul diavolului. Dar procesul de a vedea diavolul în adevărata sa înfăţişare necesită o gândire profundă şi un discernământ clar. Această carte urmăreşte să reexamineze mareele istoriei din ultimele câteva secole, și de la un nivel înalt, cu o perspectivă amplă, să evalueze multiplele măşti şi forme pe care diavolul le-a adoptat pentru a ocupa şi manipula lumea noastră.

Scopul acestui exerciţiu nu este acela de a nara istoria, ci de a înțelege cum putem opri diavolul de la a mai conduce vreodată lumea. Se bazează pe iluminarea individuală, pe abandonarea proactivă a răului şi pe întoarcerea la tradiţiile şi modul de viaţă pe care Divinul le-a stabilit pentru om.

Divinitatea va triumfa cu siguranţă peste diavol. De partea cui vom sta, va determina destinul nostru veşnic.

 

 

Prăbuşirea regimurilor comuniste din Uniunea Sovietică şi Europa de Est a marcat sfârşitul unei jumătăţi de secol de război rece între aripa capitalistă şi aripa comunistă din Est şi Vest. Astfel, mulţi au fost optimişti, privind comunismul ca pe o relicvă a trecutului.

Cu toate acestea, tristul adevăr este că o ideologie comunistă metamorfozată s-a înrădăcinat şi a intrat în întreaga lume. Există regimuri comuniste în mod deschis, cum ar fi China, Coreea de Nord, Cuba şi Vietnam; există ţările din Europa de Est, în care ideologia şi obiceiurile comuniste încă exercită o influenţă semnificativă; există ţările din Africa şi America de Sud, în care socialismul este practicat sub stindardul democrației și al republicanismului. Iar apoi există naţiunile Europei şi Americii de Nord, care au devenit gazde ale influenţelor comuniste, fără ca oamenii să fie conştienţi de asta.

Comunismul produce război, foamete, măcel şi tiranie. Acestea sunt, în sine, destul de îngrozitoare, dar prejudiciul provocat de comunism merge mult mai departe. Este din ce în ce mai clar pentru mulţi că, spre deosebire de orice alt sistem din istorie, comunismul declară război umanităţii în sine, inclusiv valorilor şi demnităţii umane.

De-a lungul a numai un secol, comunismul a înființat sisteme dictatoriale masive în Uniunea Sovietică şi China, a provocat peste 100 de milioane de decese nenaturale, a înrobit miliarde de oameni şi a adus lumea în pragul războiului nuclear, adică în pragul distrugerii. Chiar mai mult decât atât, distrugerea deliberată şi răspândită a familiei, instigarea la tulburări sociale şi atacul asupra moralității, sunt dezastruoase pentru fundamentele civilizaţiei.

Deci, care este natura comunismului? Care este obiectivul lui? De ce consideră umanitatea ca pe un duşman? Cum putem să scăpăm de el? 

1. Comunismul: un demon hotărât să distrugă omenirea

“Manifestul Comunist” începe astfel: “Un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”. Utilizarea termenului “spectru” nu a fost un capriciu al lui Karl Marx. Lucrarea de față susţine că acest comunism nu trebuie înţeles ca o mişcare ideologică, nici o doctrină politică şi nici o încercare nereuşită de a fi un nou mod de a ordona lucrurile. În schimb, trebuie înţeles ca un demon – un spectru malefic făcut din ură, degenerare şi alte forţe elementare ale universului.

După Războiul Rece, otrava comunismului nu numai că a continuat să fie dăunătoare ţărilor ex-comuniste, ci şi să se răspândească în întreaga lume. Infiltrarea ideologică a comunismului în lume a făcut ca spectrul său să influenţeze societatea umană pe scară globală și mulţi oameni chiar cred că dorinţele întunecate ale comunismului sunt ale lor. Cu aceasta, oamenii îşi pierd capacitatea de a discerne între bine și rău, de a diferenția binele de malefic. Manevrele diavolului aproape au reuşit.

Astfel, chiar dacă spectrul celebrează, încântat de victoria lui sinistră, majoritatea oamenilor cred că el a fost distrus. Nu este nimic mai periculos decât faptul că omenirea este pe punctul de a se distruge în timp ce sărbătoreşte, fără a ști, triumful diavolului.

2. Metodele şi mijloacele diavolului

Omul a fost creat de divinitate şi compasiunea divină a protejat de mult timp omul. Diavolul ştia acest lucru, aşa că a căutat să distrugă această legătură, să corupă omul, astfel încât divinitatea să nu mai aibă grijă de el. Abordarea diavolului a fost aceea de a submina cultura dată oamenilor de către divinitate, de a corupe moralitatea umană şi astfel de a deforma omul şi de a-l face să fie nedemn de mântuirea sa.

Atât binele cât şi răul, Divinul şi diavolul, se află în inima fiecărei persoane; o viaţă se poate scufunda în decăderea morală sau se poate eleva prin cultivarea morală. Cei care cred în divinitate ştiu că prin eforturile depuse pentru a avea un comportament şi o gândire morală, gândurile drepte pot fi întărite de Divin şi astfel divinitatea va permite înfăptuirea miracolelor. Divinitatea va ajuta omul, de asemenea, să-şi ridice moralitatea, să fie mai nobil, și în cele din urmă îi va permite să se întoarcă în Cer.

Dar o persoană cu un nivel scăzut al moralităţii este plină de egoism: dorinţă, lăcomie, ignoranţă, aroganţă. În timp ce divinitatea nu va recunoaşte niciodată asemenea gânduri şi acţiuni, diavolul le va preamări, intensificând egoismul şi răul şi manipulând oamenii să facă rău, creându-şi astfel păcate şi provocând o mai mare decădere morală, până când, în cele din urmă, numai iadul îi va aștepta.

Dacă standardele morale ale societăţii umane coboară, diavolul va amplifica aceste tendinţe cu scopul de a provoca mai multe sacrilegii, mai multe păcate şi, în cele din urmă, distrugerea omenirii. Mişcările violente din Europa de la începutul secolului al XVIII-lea şi declinul concomitent al moralităţii au oferit diavolului o oportunitate. El s-a străduit să submineze, pas cu pas, criteriile de a deosebi binele de rău și a promovat ateismul, materialismul, darwinismul şi filosofia luptei.

Diavolul l-a ales pe Marx ca pe trimisul său printre oameni. “Manifestul Comunist” al lui Marx din 1848 a susţinut distrugerea violentă a companiilor private, a claselor sociale, a naţiunilor, a religiilor şi a familiei. Comuna din Paris din 1871, care a fost extrem de violentă și distructivă, a fost prima sa încercare de confiscare a puterii.

Adepţii lui Marx susţin că puterea politică este pilonul central al ştiinţei politice marxiste; acest lucru este şi adevărat şi fals. Când putem vedea cu claritate obiectivele finale ale comunismului, putem recunoaşte faptul că pentru proiectul comunist, puterea politică este și importantă și lipsită de importanță. Este importantă pentru că accesul la puterea politică permite mijloacelor rapide să corupă pe scară largă umanitatea. Deținând pârghiile puterii, comuniştii îşi pot promova ideologia cu violenţă şi pot eradica cultura tradiţională în câteva decenii sau chiar în câțiva ani. Pe de altă parte, nu contează pentru că, chiar fără aparatul de stat, diavolul are şi alte mijloace pentru a exploata slăbiciunile şi neajunsurile omului: înşelarea, cooptarea, constrângerea, confuzia şi astfel distrugerea gândirii tradiţionale, subminarea ordinii şi provocarea revoltelor, precum și dezbinarea și stăpânirea, cu scopul de a obţine un control global.

3. Comunismul: ideologia diavolului

Divinitatea a creat o cultură bogată pentru societatea umană bazată pe valori universale, pavând calea de întoarcere în Cer a oamenilor. Comunismul diavolului şi cultura tradiţională a divinității sunt ireconciliabile.

Esenţa spectrului malefic este ateismul şi materialismul: o confluenţă a elementelor filosofiei germane, a revoluţiei sociale franceze şi a politicii economice britanice, asamblate ca o religie seculară care are ca scop înlocuirea poziţiei ocupate anterior de Divin şi de credinţele ortodoxe. Comunismul transformă lumea în biserica sa, aducând toate aspectele vieţii sociale sub autoritatea sa. Diavolul ocupă gândurile oamenilor, determinându-i să se răzvrătească împotriva divinității şi să renunţe la tradiţie. În acest fel, diavolul conduce omul spre distrugerea sa.

Diavolul i-a ales pe Marx şi pe alţii ca agenţi ai săi, pentru a se opune principiilor lăsate de Divin societăţii umane şi pentru a le distruge. Promovează lupta de clasă şi abolirea structurilor sociale stabilite. În Est, a lansat o revoluţie violentă şi a înființat un stat totalitar care a unit politica cu religia seculară. Occidentul a preluat comunismul progresiv, non-violent, prin niveluri ridicate de impozitare şi redistribuirea bogăţiei. La scară globală, urmăreşte extinderea ideologiei comuniste la sistemele politice de pretutindeni, cu scopul de a submina statele-naţiune şi de a înființa un organism global de guvernare. Acesta este “paradisul de pe Pământ” promis de comunism, o presupusă societate colectivă fără clase, fără naţiuni şi fără guvern, bazată pe principiul “de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.

Comunismul îşi foloseşte planul de a crea un paradis pe Pământ pentru a promova o concepţie atee despre “progresul social”; foloseşte materialismul pentru a submina acţiunile spirituale ale omenirii, inclusiv credinţa în divinitate şi religie, pentru a permite ideologiei comuniste să se răspândească în toate sferele, inclusiv în politică, economie, educaţie, filozofie, istorie, literatură, artă, ştiinţe sociale, ştiinţe naturale şi chiar în religie. Ca un cancer, comunismul elimină alte credinţe pe măsură ce metastazează, inclusiv credinţa în Divin. Distruge suveranitatea şi identitatea naţională, precum şi tradiţiile morale şi culturale ale omenirii, conducând astfel omul spre propria-i distrugere. În “Manifestul comunist”, Marx a proclamat: “Revoluţia comunistă este cea mai radicală ruptură de relaţiile tradiţionale de proprietate; nu este surprinzător faptul că dezvoltarea sa implică cea mai radicală ruptură de ideile tradiţionale”. Astfel, Marx însuşi a rezumat practica comunismului în ultimele două secole.

Divinul este izvorul ordinii morale, iar moralitatea Divinului este eternă şi imuabilă. Standardele morale nu trebuie niciodată determinate de om, nici nu pot fi schimbate prin puterea omului. Comunismul încearcă să condamne la moarte moralitatea şi să facă astfel încât Omul Nou comunist să creeze o nouă moralitate. Cu toate acestea, în timp ce neagă moralitatea reală, comunismul foloseşte metode negative pentru a elimina toţi factorii pozitivi din tradiţia umană, cu scopul de a provoca invazia factorilor negativi în lume.

Legile tradiţionale provin din moralitate şi sunt menite să menţină moralitatea. Comunismul încearcă să separe moralitatea de lege, apoi distruge moralitatea, elaborând legi proaste şi interpretând în mod malițios pe cele tradiţionale.

Divinul cere umanităţii să fie bună; comunismul provoacă lupta de clasă şi susţine violenţa şi crimele.

Divinul a consacrat familia ca unitatea socială de bază; comunismul consideră că familia este o manifestare a sistemului capitalist privat şi ameninţă să o elimine.

Divinul dă omului libertatea de a obţine bogăţia şi dreptul de a-și îmbunătăți viaţa; comunismul încearcă să elimine proprietatea privată, să exproprieze, să crească impozitele, să monopolizeze creditul şi capitalul şi astfel, să controleze complet viaţa economică.

Divinul a stabilit forma pe care ar trebui să o ia moralitatea, guvernarea, societatea şi cultura; comunismul urmăreşte răsturnarea violentă a întregii structuri sociale existente.

Divinul a transmis omului forma unică a artei tradiţionale ca mijloc de a-şi transmite imaginea divină. Arta tradiţională reaminteşte omenirii frumuseţea Raiului, întăreşte credinţa în Divin, ridică moralitatea şi promovează virtutea. Pe cealaltă parte, comunismul face ca omul să venereze creaţii moderne denaturate, producţii artistice care ne reprimă natura divină, dau frâu liber impulsului demonic spre haos şi dezordine şi manipulează arta lumii răspândind idei josnice, urâte, malformate, perverse şi decadente.

Divinul doreşte ca omul să fie smerit, plin de reverenţă şi admiraţie faţă de creaţia divină. Comunismul conspiră cu demonicul şi cu aroganţa omului, încurajându-l să se răzvrătească împotriva Divinității. Amplificând răutatea inerentă şi inevitabilă a naturii umane, îi exploatează ideea de “libertate” pentru a încuraja un comportament eliberat de “robia” moralităţii şi lipsit de sentimentul datoriei sau al responsabilității. Sloganul “egalităţii” este folosit pentru a stârni invidia şi vanitatea deoarece omul este ispitit de faimă și interesele materiale.

După cel De-al Doilea Război Mondial, comuniştii şi-au extins imperiul militar şi economic, iar blocul comunist şi lumea liberă s-au luptat timp de decenii. În țările controlate în mod deschis de comunism, doctrina sa a devenit o religie seculară în aceste ţări, o dogmă de necontestat scrisă în manuale. Dar, în alte locuri, comunismul, cu alte deghizări, s-a înrădăcinat şi a avut o influenţă enormă.

4. O înţelegere metafizică a diavolului

Ideea de diavol menţionată în acest text este cea a unei puteri supranaturale. Pentru a înțelege haosul pe care diavolul l-a semănat în această lume trebuie să ajungem să înțelegem pe deplin adevărata natură a comunismului.

În termeni simpli, spectrul comunismului este compus din ură; își trage energia din ura care izvorăște din inima omului.

Spectrul comunist este legat de Satana. Uneori ei sunt imposibil de distins, deci nu le vom considera separat.

Planurile diavolului sunt prezente atât în Est, cât şi în Occident, în fiecare profesie şi în fiecare clasă socială. Uneori, puterea lui este împărţită, uneori este integrată: uneori foloseşte o tactică, alteori alta. Nu urmează un model simplu.

Diavolul este iniţiatorul unui război absolut care transformă religia, familia, politica, economia, finanţele, afacerile militare, educaţia, mediul academic, artele, mass-media, divertismentul, cultura populară, afacerile sociale şi relaţiile internaţionale în câmpurile de luptă unde diavolul a condus războiul împotriva umanităţii.

Energia întunecată a diavolului se poate răspândi dintr-o sferă, dintr-o grupare sau dintr-o mişcare în alta. De exemplu, după ce mişcarea împotriva războiului s-a estompat în Occident în anii ’70, diavolul a manipulat adolescenţii rebeli să-și canalizeze energiile pentru a exacerba feminismul, ecologismul şi legalizarea homosexualităţii. Aceste eforturi ale diavolului au fost folosite pentru a submina civilizaţia occidentală din interior.

Diavolul poate transforma oamenii lipsiți de intenţii bune, în agenţii lui în lumea umană. Folosește ipocrizia pentru a înşela oamenii ce au compasiune şi pe cei nevinovaţi, care apoi devin apologeții lui.

Agenţii diavolului – majoritatea nici măcar nu realizează care este rolul lor – sunt peste tot în societate, de la elită la clasa de mijloc şi la clasele de jos. În felul acesta, activităţile lor se manifestă uneori în revoluţii de jos în sus, câteodată conspiraţii de sus în jos şi, uneori, reforme din centru.

Diavolul îşi poate schimba formele şi poate exista în mai multe locuri în acelaşi timp. El foloseşte fiinţe şi spectre de nivel scăzut în alte dimensiuni pentru a-şi face treaba. Aceste fiinţe se hrănesc cu energiile negative ale omului, incluzând ura, teama, disperarea, aroganţa, rebeliunea, invidia, promiscuitatea, furia, frenezia, lenea şi multe altele. Pornografia şi dependenţa de droguri sunt instrumente folosite de diavol.

Diavolul este ascuns şi plin de viclenie. Foloseşte lăcomia, ticăloşia şi tenebrele omului pentru a-şi atinge scopurile şi, atâta timp cât gândirea unei persoane se aliniază cu aceste lucruri, diavolul poate controla acea persoană. De multe ori, oamenii cred că acţionează în concordanță cu propriile lor gânduri, dar nu realizează că sunt manipulaţi. 

5. Numeroasele feţe ale diavolului

Aşa cum diavolul are multe nume, comunismul se manifestă în multe forme. Diavolul foloseşte concepții contradictorii pentru a înşela: un regim totalitar sau o democraţie; o economie planificată sau o economie de piaţă; controlul presei sau libertatea absolută de exprimare, opoziţia faţă de homosexualitate în unele ţări sau legalizarea homosexualităţii în altele; distrugerea intenţionată a mediului sau vociferări pentru protecţia mediului, și lista continuă.

Poate susţine revoluţia violentă sau tranziţia paşnică. Se poate manifesta ca un sistem politic şi economic sau ca o tendinţă ideologică în artă şi cultură. Poate lua forma unui idealism pur sau a unor confruntări cu sânge rece. Regimurile comuniste totalitare sunt doar o manifestare a diavolului. Marxism-leninismul şi maoismul nu reprezintă decât un aspect al sofismelor  diavolului.

Începând cu socialismul utopic din secolul al XVIII-lea, lumea a asistat la apariţia a numeroase curente ideologice: socialismul ştiinţific, socialismul fabian, sindicalismul, socialismul creştin, socialismul democratic, umanitarismul, eco-socialismul, capitalismul social, marxism-leninismul şi maoismul. Aceste ideologii se împart în două categorii: comunismul violent sau comunismul nonviolent. Infiltrarea şi eroziunea treptată a status quo-ului sunt principalele tactici adoptate de eforturile nonviolente ale comunismului.

Una dintre înşelăciunile diavolului constă în a face aranjamente în cele două tabere opuse ale Estului şi Occidentului. După ce a desfășurat o invazie masivă în Est, s-a folosit de o nouă deghizare şi s-a infiltrat în Occident. Societatea fabiană din Marea Britanie, Partidul Social Democrat din Germania, a Doua Internaţională din Franţa, Partidul Socialist din Statele Unite şi multe alte partide şi organizaţii socialiste răspândesc seminţele distrugerii în Europa de Vest şi în America de Nord.

În timpul războiului rece, masacrele, lagărele de concentrare, foametea şi epurările din Uniunea Sovietică şi din China au făcut ca unii occidentali să se considere norocoşi că trăiesc în continuare în lux şi libertate. Unii socialişti au condamnat public violenţa Uniunii Sovietice pe motive umanitare, făcându-i pe mulţi să-şi lase garda jos în preajma lor.

Demonul comunismului sălăşluieşte într-o varietate de deghizări complexe în Occident şi operează sub mai multe bannere, astfel că este aproape imposibil să te pui la adăpost de el. Următoarele şcoli sau mişcări sunt derivate din comunism sau folosite de acesta pentru a-şi atinge obiectivele: liberalismul, progresismul, şcoala de la Frankfurt, neomarxismul, teoria critică, contracultura anilor ’60, mişcarea antirăzboi, eliberarea sexuală, legalizarea homosexualităţii, feminismul, ecologismul, justiţia socială, corectitudinea politică, teoria economică keynesiană, şcolile de artă avangardistă şi multiculturalismul.

6. Socialismul: etapa preliminară a comunismului 

În Occident, mulţi văd separat socialismul şi comunismul, ceea ce oferă teren fertil socialismului să înflorească. De fapt, conform teoriei marxist-leniniste, socialismul este pur şi simplu etapa preliminară a comunismului.

În 1875, în “Critica programului Gotha”, Marx a postulat ideea că există o fază primară şi o etapă avansată a comunismului. Forţat de situaţia internaţională a acelor timpuri, în ultimii săi ani, Friedrich Engels a propus, de asemenea, “socialismul democratic”, în care voturile sunt folosite pentru a obţine putere politică. Socialismul democratic a fost adoptat de liderii Partidului Social Democrat şi de teoreticieni ai celei de-a Doua Internaţionale şi a generat partidele de stânga ale multor ţări capitaliste din întreaga lume de astăzi. Lenin a stabilit definiţii clare ale socialismului şi comunismului: el a considerat că socialismul era faza preliminară a comunismului, iar comunismul se dezvoltă pe baza socialismului. Proprietatea publică și economia planificată a socialismului fac parte din pregătirea inițială pentru comunism.

Socialismul a fost dintotdeauna parte a marxismului şi a mişcării comuniste internaţionale. În prezent, în timp ce ramurile socialismului sau doctrinele stângii populare în Occident par să nu aibă nicio legătură cu comunismul la suprafaţă, ele îşi au baza în aceeaşi ideologie, fiind pur şi simplu forme nonviolente ale acestuia. În loc de revoluţie violentă, în Occident partidele de stânga vin la putere prin alegeri. În loc să aibă în mod deschis proprietatea publică, impozitele mari în ţările occidentale joacă acelaşi rol. În locul economiei planificate de stat, sistemele de ajutor social occidental reprezintă forma alternativă folosită pentru a submina capitalismul. Crearea de către stat a sistemelor de asistenţă socială reprezintă un aspect important în realizarea socialismului.

Prin urmare, este imposibil să înțelegeți pericolele comunismului sau socialismului, concentrându-vă doar pe violența și masacrele săvârșite de regimurile care susțin aceste ideologii. Comunismul totalitar și formele aparent nonviolente ale socialismului merg mână în mână, întrucât comunismul necesită această fază preliminară de dezvoltare, precum un organism biologic are nevoie de o perioadă de maturizare treptată. Dacă într-o ţară liberă s-ar instaura peste noapte un regim totalitar, contrastul drastic dintre propagandă şi realitate ar şoca majoritatea oamenilor. Mulţi se vor revolta sau cel puţin vor opune o rezistență pasivă. Acest lucru ar presupune un preţ ridicat pentru regimul totalitar, iar regimul ar trebui probabil să comită crime în masă pentru a elimina rezistenţa. Acesta este unul dintre principalele motive pentru care atât Uniunea Sovietică, cât şi Republica Populară Chineză au comis crime în masă împotriva cetățenilor lor în timpul perioadei de pace.

Spre deosebire de regimurile totalitare, socialismul în statele democratice erodează încet libertăţile oamenilor prin legislaţie, fără ca aceștia să-și dea seama – precum metafora broaştei care fierbe. Procesul de instaurare a unui sistem socialist durează decenii sau generaţii, anesteziind oamenii treptat, amorţindu-i şi obişnuindu-i cu socialismul, toate acestea accentuând înşelăciunea. Esenţa şi obiectivul acestui tip de socialism gradual nu diferă în esență de forma sa violentă.

Astăzi, unele state socialiste sau state care oferă asistenţă socială din Occident folosesc ideea de “bunuri comune” pentru a convinge populația să-și sacrifice libertăţile individuale. Cetăţenii acestor ţări se bucură de anumite libertăţi politice, deoarece socialismul nu a devenit încă un sistem politic puternic. Cu toate acestea, socialismul nu este un concept static. Ţările socialiste au fixat ca obiectiv principal distribuţia egală a veniturilor şi de aceea trebuie să răpescă libertatea oamenilor în numele progresului. În mod inevitabil, socialismul suferă o tranziţie spre comunism, rezultatul fiind acela că oamenii vor fi în mod continuu deposedați de libertăţile lor individuale.

Socialismul foloseşte ideea de a garanta “egalitatea rezultatelor” prin intermediul legislaţiei, dar, în realitate, el trage în jos valorile morale şi îi privează pe oameni de libertatea de a tinde spre bunătate. În condiţii normale, persoanele de toate tipurile sunt în mod natural diferite în funcţie de convingerile lor religioase, standardele morale, mediul cultural, mediul educaţional, inteligenţa, puterea, promptitudinea, simţul responsabilităţii, agresivitatea, inovaţia, spiritul antreprenorial şi multe altele. Desigur, este imposibil să impunem egalitatea prin ridicarea bruscă a celor aflați la niveluri inferioare. De aceea, socialismul îi restricţionează, în mod artificial, pe cei aflați la niveluri superioare. În special în ceea ce priveşte valorile morale, socialismul occidental foloseşte pretexte precum “antidiscriminare”, “neutralitate axiologică” sau “corectitudine politică” pentru a ataca discernământul moral primar. Aceasta înseamnă o încercare de a elimina moralitatea ca atare. Acest lucru a apărut odată cu legalizarea şi normalizarea tuturor formelor de discursuri ateiste şi profane, a perversiunilor sexuale, a artei demonice, a pornografiei, a jocurilor de noroc şi al consumului de droguri. Rezultatul este o formă de discriminare inversă împotriva celor care cred în Dumnezeu şi care aspiră la înălţarea morală, cu scopul de a-i marginaliza şi, în cele din urmă, de a scăpa de ei.

7. Romantizarea comunismului

Până în prezent, există mulţi occidentali care nutresc fantezii romantice despre comunism. Cu toate acestea, ei nu au trăit niciodată într-o ţară comunistă, nici nu au suportat suferinţa pe care o implică, astfel încât, nu înţeleg cu adevărat ce înseamnă comunismul în practică. În timpul Războiului Rece, mulţi intelectuali, artişti, jurnalişti, politicieni şi tineri studenţi din lumea liberă s-au dus în Rusia, China sau Cuba în calitate de turişti. Ceea ce au văzut sau, mai degrabă, ceea ce li s-a permis să vadă, era ceva complet diferit de realitatea pe care o trăiau popoarele acestor ţări.

Ţările comuniste şi-au perfecţionat arta de a înşela străinii: tot ce au văzut vizitatorii străini a fost atent pregătit pe gustul lor, inclusiv oraşele, fabricile, şcolile, spitalele, grădinițele şi închisorile. Cei care îi primeau și ghizii pe care îi întâlneau erau membri ai Partidului Comunist sau consideraţi fiabili din punct de vedere politic. Turneele se pregăteau cu multă vreme înainte și se făceau repetiţii. Turiștii erau întâmpinaţi cu flori, vin, dans, cântece și banchete de către oficiali și elevi zâmbitori. Apoi erau duși să vadă oameni care păreau că muncesc din greu, dar totuși puteau vorbi liber și pe picior de egalitate; elevi și studenți care studiau din greu şi nunţi minunate.

Ceea ce nu au văzut au fost procesele de judecată false, condamnările masive, linşarea maselor, sesiunile de luptă, răpirile, spălarea creierului, detenţiile solitare, lagărele de muncă forţată, masacrele, furtul de proprietăţi, foametea, lipsa serviciilor publice, lipsa confidenţialităţii, interceptarea, supravegherea, monitorizarea de către vecini şi informatorii de pretutindeni, luptele politice brutale la vârf şi luxul extravagant al elitei. Ei nu au putut să vadă suferinţa cetăţeanului obişnuit.

Vizitatorii au confundat ceea ce fusese înscenat pentru ei cu standardele dintr-o ţară comunistă. Apoi au promovat comunismul în Occident prin cărţi, articole şi discursuri, dar mulţi dintre ei nu ştiau că au fost înşelaţi. Un număr mic dintre aceștia a văzut fisurile din edificiu, dar mulţi dintre ei au căzut mai târziu într-o altă capcană: s-au văzut ca “tovarăşi de călătorie” şi au adoptat atitudinea chineză de a “nu spăla rufele murdare în faţa celor din afară”. Ei au argumentat că uciderea, foametea şi represiunea ţărilor comuniste, au fost pur şi simplu o parte din costul tranziţiei spre comunism. Ei erau siguri că, în timp ce drumul spre comunism a fost greoi, viitorul va fi luminos. Ei au refuzat să spună adevărul, pentru că acest lucru ar fi ponegrit numele “proiectului socialist”. Lipsindu-le curajul de a spune adevărul, ei au ales tăcerea ruşinoasă.

Potrivit fanteziei comuniste, toată lumea este “liberă şi egală”, un loc în care nu există nicio represiune sau expropriere, unde există abundenţă materială, unde toţi dau după capacitate şi primesc după nevoi – un Rai pe Pământ, unde fiecare individ se poate dezvolta liber. O astfel de societate umană există doar ca o fantezie, iar fantezia a fost folosită ca momeală de diavol pentru a înşela omul.

În realitate, puterea cade în mâinile unei mici elite. Comunismul real este un aparat totalitar controlat de un grup mic care îşi foloseşte monopolul de putere pentru a reprima, subjuga şi priva majoritatea. Nu a sosit încă timpul pentru aceste situaţii în unele ţări socialiste, aşa că ele par a fi moderate. Când condiţiile vor fi propice, totul se va schimba, iar suporterii naivi ai utopiei socialiste vor descoperi că este prea târziu să regrete.

8. Distrugerea culturii şi a moralității 

Plasarea de către diavol a agenţilor săi în fiecare zonă şi naţiune i-a determinat pe cei ignoranţi şi creduli să-şi accelereze călătoria spre distrugere.

Comunismul îi învaţă pe oameni să se opună credinţei în Dumnezeu şi să excludă divinitatea. În acelaşi timp, lansează atacuri din exterior asupra religiilor şi manipulează oamenii pentru a corupe religia din interior. Religiile au fost politizate, comercializate şi transformate în divertisment. Mulţi clerici corupţi moral prezintă interpretări greşite ale textelor religioase, aducîndu-i în confuzie pe adepţii lor şi mergând până la comiterea adulterului cu membrii lor laici sau chiar până la pedofilie.

Acest haos a lăsat credincioşii sinceri uimiţi şi lipsiţi de speranţă. Cu numai un secol în urmă, o credinţă neclintită în Divin era un semn al decenţei morale. Acum, credincioşii evlavioşi sunt consideraţi ridicoli şi superstiţioşi. Îşi păstrează convingerile pentru ei înşişi, fără să vorbească despre credinţa lor printre prieteni, de teama de a nu fi batjocoriţi.

Un alt obiectiv important al comunismului este distrugerea familiei, folosind idei precum egalitatea de gen şi “împărţirea bogăţiei şi soţiei”. În special, secolul al XX-lea a fost gazda mişcărilor feministe moderne care promovau libertatea sexuală, estomparea diferenţelor de gen, atacurile împotriva patriarhatului şi slăbirea rolului tatălui în familie.

Aceste mișcări au schimbat definiţia căsătoriei, au promovat legalizarea şi legitimarea homosexualităţii, au promovat dreptul la divorţ şi avort şi au folosit politici de asistenţă socială pentru a încuraja şi subvenţiona în mod eficient familia monoparentală. Toate acestea au dus la prăbuşirea familiilor şi au condus la creşterea sărăciei şi criminalităţii. Aceasta a fost una dintre cele mai alarmante transformări ale societăţii în ultimele decenii.

În sfera politică, în timp ce în regimurile comuniste a continuat dictatura rigidă, politica partidului în societăţile libere a ajuns la un punct de criză. Comunismul a profitat de lacunele din sistemele juridice şi politice ale naţiunilor democratice în scopul manipulării celor mai importante partide politice. Pentru victoria electorală, politicienii au recurs la tactici murdare şi au făcut promisiuni pe care nu le-ar fi putut îndeplini niciodată. Rezultatul influenţei comunismului este că partidele politice din întreaga lume tind să se situeze de partea stângă a spectrului politic şi susţin taxe mai mari, cheltuieli mai mari pentru asigurări sociale, guverne mari şi intervenţionism – pe care încearcă să le consolideze prin intermediul legislaţiei. Comportamentul guvernului joacă un rol enorm în modelarea societăţii şi, cu un guvern înclinat spre stânga, ideologia stângii ajunge să se infiltreze în întreaga societate, susţinută de îndoctrinarea tineretului care, la rândul său, va vota pentru candidaţi mai înclinaţi spre stânga.

Învățământul superior, care se presupune că ar trebui să joace rolul transmiterii esenţei înţelepciunii şi culturii de-a lungul generațiilor a fost, de asemenea, subminat. În prima jumătate a secolului al XX-lea, spectrul comunist a planificat distrugerea sistematică a educaţiei. China, renumită pentru cultura sa antică profundă a fost supusă Mişcării Noii Culturi chiar înainte de înfiinţarea Partidului Comunist. Aceasta a fost o parte a efortului de a deconecta poporul chinez de tradiţiile sale. După ce au preluat puterea, comuniştii au naţionalizat sistemul de educaţie şi au umplut manualele cu ideologia partidului, transformând generaţiile de tineri chinezi în “pui de lup” feroce, un termen chinez pentru aceia care au crescut sub comunism și care au fost îndoctrinați pentru a urî și pentru a ucide dușmanii de clasă.

În Occident, spectrul a lansat mişcarea de educaţie progresistă, folosind stindardul “ştiinţei şi progresului”, pentru a obţine controlul asupra filosofiei, psihologiei, pedagogiei şi, în cele din urmă, a întregului domeniu academic, îndoctrinând astfel profesorii şi administratorii școlilor. Învăţământul liceal a început să excludă ideile ortodoxe şi moralitatea tradiţională; standardele academice au fost reduse pentru a-i face pe elevi să fie mai puţin literaţi şi mai puţin logici, dar şi mai puţin capabili să îşi formeze propriile judecăţi şi să-şi folosească bunul simţ. Ateismul, teoria evoluţiei, materialismul şi filosofia luptei au fost toate inoculate studenţilor.

Urmând contracultura anilor ’60, avocaţii corectitudinii politice au devenit poliţia gândirii, forţându-i pe profesori să-şi îndoctrineze elevii și studenţii cu tot felul de idei denaturate. Elevii absolvă acum şcoala fără o orientare morală puternică, fără o bază în propria lor cultură, aproape lipsiţi de bun simţ şi de simţul responsabilităţii şi sunt lăsaţi să urmeze orbeşte mulţimea, aderând astfel la tendinţa descendentă a societăţii.

În societate există dependenţă de droguri, rată ridicată a criminalităţii, o sferă media plină de sex şi violenţă, o lume artistică care tratează grotescul ca pe ceva frumos şi tot felul de culte malefice şi grupuri oculte. Tinerii se închină orbeşte la filme şi la vedetele de televiziune, îşi pierd timpul cu jocurile online şi cu reţelele sociale şi ajung să fie descurajaţi şi demoralizaţi. Violenţa lipsită de sens împotriva inocenţilor comisă de terorişti încalcă toţi parametrii stabiliţi de tradiţie şi îi face pe oameni să se îngrijoreze disperaţi de securitatea lumii şi de ceea ce oferă viitorul. 

9. Întoarcerea la Divin şi tradiţie

Civilizaţia umană a fost transmisă omului de către Divin. Chinezii au trăit prosperitatea dinastiei Han şi Tang, iar civilizaţia occidentală a atins punctul culminant în timpul Renaşterii. Dacă fiinţele umane pot menţine civilizațiile create de divinitate, atunci când Divinul se va întoarce, omul va fi capabil să menţină legătura cu el şi să înţeleagă Legea pe care o predă. Dacă oamenii îşi distrug cultura şi tradiţia, iar moralitatea societăţii se prăbuşeşte, atunci când divinitatea se va întoarce pe tărâmul uman, oamenii nu vor putea înţelege învăţăturile lui divine, deoarece karma şi păcatele lor vor fi prea mari şi gândirea lor se va abate foarte mult de la indicaţiile divinului. Acest lucru este periculos pentru omenire.

Aceasta este o perioadă atât a disperării, cât şi a speranţei. Cei care nu cred în divinitate îşi dedică viaţa plăcerilor senzuale. Cei care cred aşteaptă întoarcerea Divinului în mijlocul confuziei şi tulburărilor.

Comunismul este flagelul omenirii. Obiectivul său este distrugerea omenirii, iar planurile sale sunt meticuloase şi specifice. Conspiraţia a fost atât de reuşită încât aproape că s-a încheiat, iar acum diavolul guvernează lumea.

Înţelepciunea antică a omenirii ne spune acest lucru: un gând drept învinge o sută de rele, iar atunci când apare natura divină a unei persoane, ea scutură lumea în zece direcţii. Diavolul pare puternic, dar nu este nimic înaintea lui Dumnezeu. Dacă ființele umane îşi pot menţine sinceritatea, bunătatea, compasiunea, toleranţa şi răbdarea, ei vor fi protejaţi de Divin şi diavolul nu va avea niciun control asupra lor.

Mila Creatorului este nelimitată şi fiecare viaţă are ocazia să scape de catastrofă. Dacă umanitatea poate restaura tradiţia, îşi ridică moralitatea şi ascultă chemarea plină de compasiune a Creatorului şi Legea celestă care oferă mântuirea, omul va putea să se rupă de încercarea diavolului de a-l distruge, va putea să pornească pe drumul spre mântuire şi să îndrepte spre viitor.

 

Introducere

Încercarea spectrului comunismului de a corupe și de a distruge omenirea datează de secole. Aceasta a început odată cu mutilarea spirituală a omului prin despărțirea lui de originile sale divine. De aici, spectrul a determinat popoarele lumii să-și elimine tradițiile culturale milenare pe care Divinul le-a organizat meticulos ca standarde pentru existența umană.

Lipsită de moștenirea sa străveche, întreaga societate umană se prăbușește într-un ritm fără precedent. Între timp, agenții pământeni ai spectrului au exploatat acest haos social pentru a-și promova agendele nefaste, mascându-le drept „eliberare” și „progres”.

În ultimii două sute de ani sau chiar de mai mult timp, influența spectrului a depășit-o pe cea a labirintului afacerilor sociale și al dezvoltării istorice. Influența sa demonică îmbracă o multitudine de forme aparent contradictorii, de la brutalitatea flagrantă a guvernului comunist din Est, la subversiunea treptată a politicii occidentale, a culturii și a societății convenționale.

1. Coruperea gândirii umane

În lumea de azi, criteriile pentru a discerne Binele de Rău au fost inversate. Neprihănirea este portretizată ca Rău şi viciul drept Compasiune. Conceptele sinistre sunt deghizate ca “ştiinţă” şi logica de gangster este mascată drept “justiţie socială”. “Corectitudinea politică” este folosită pentru a impune controlul asupra gândurilor şi noțiunea de “neutralitate a valorii” pentru a face oamenii insensibili la atrocităţi.

Omul a fost creat de Divin, iar credincioşii primesc protecţie divină. Obiectivul primar al spectrului este acela de a tăia legătura dintre om şi Divin. 

Imnul socialist, „Internaționala”, susține că nu a existat niciodată un Creator. În anii 1850, filosoful materialist german Ludwig Feuerbach a spus: “Dumnezeu este doar o proiecţie a naturii interioare a omului”. De fapt, moralitatea tradițională a umanității, cultura, structura socială şi gândirea raţională sunt date de Divinitate. În cursul tumultos al istoriei, credinţa în divinitate poate fi descrisă ca o ancorare puternică, salvând omenirea de la a fi înghiţită de valuri.

Ateismul l-a ispitit pe arogant să joace rolul lui Dumnezeu şi să încerce să controleze soarta altora şi societatea; liderii mișcărilor comuniste sunt predispuși la autodivinizare. Reflectând la vărsarea de sânge din timpul revoluţiei franceze, care a răsturnat monarhia şi clerul, filosoful britanic Edmund Burke a spus: “Când oamenii joacă rolul lui Dumnezeu, în acele momente se comportă ca nişte diavoli”.

Un principiu strâns legat de ateism este materialismul dialectic, care neagă existenţa sufletului. Materialismul s-a înrădăcinat în timpul Revoluţiei Industriale, când progresul rapid în domeniul ştiinţei, al tehnologiei şi al producţiei a alimentat cultul empirismului şi ateismului. Oamenii şi-au pierdut credinţa în miracolele divine şi au respins poruncile divine. Conceptul de materialism dialectic este principiul central al marxismului și al altor ideologii radicale. În istoria recentă, teoria dialectică a fost definită pentru prima dată de filosoful german Georg Hegel ca un set general de principii pentru gândirea logică. Marxismul a absorbit anumite aspecte ale lucrării lui Hegel, exagerând natura conflictului dialectic.

În mâinile spectrului, materialismul și ateismul servesc ca arme demonice folosite pentru a răsturna credința spirituală a omului, a submina moralitatea umană și a distruge cultura tradițională. Materialismul și ateismul au pus bazele unui număr mare de pretenții intelectuale distorsionate. Corupția filosofiei a mers mână în mână cu corupția științei. Un cult al „raționalității științifice” a înlocuit rațiunea normală cu un tip de religie laică folosită pentru a suprima credința și a nega moralitatea, întărind viziunea asupra lumii ateiste.

Comunitatea științifică contemporană respinge toate fenomenele pe care nu le poate explica sau verifica prin metodele sale, ca fiind superstiții și pseudoștiință, sau le ignoră în întregime. Având ca scop să domine gândirea academică și sistemul educațional, el inundă acele domenii cu teorii ateiste precum darwinismul. Teoria defectuoasă a evoluției a lui Darwin a fost adoptată pe scară largă ca instrument de distanțare a omului de Divin. Echivalează umanitatea cu animalele, subminând atât respectul de sine al omului, cât și respectul pentru creația divină.

În secolul al XX-lea, teoria evoluției a cucerit domeniile cercetării și ale educației; astăzi, cei care cred în creaționism sunt ridiculizați. Pe lângă impactul său asupra științelor naturale, ateismul și materialismul au generat multe tendințe filosofice și ideologice înrădăcinate în conceptul de luptă. Teoria evoluției nu domină acum doar studiul biologiei, ci și științele sociale. Din teoria originală a lui Darwin a luat naştere conceptul extrem de nociv de darwinism social. “Selecţia naturală” şi “supravieţuirea celui mai potrivit” au redus comunitatea internaţională la o junglă de luptă barbară între naţiuni.

Filosofia demonică a luptei a invadat și domeniul limbajului. Înțelesul și nuanțele cuvintelor au fost deformate pentru a se potrivi gândirii ateiste și materialiste. În romanul distopic „1984“ al scriitorului britanic George Orwell, Newspeak este un limbaj artificial creat pentru a consolida controlul Partidului asupra oamenilor. În multe feluri, viziunile lui Orwell s-au adeverit. „Libertatea” a fost denaturată pentru a însemna un stat fără restricții morale, legale sau tradiționale. Principii precum „toți oamenii sunt creați egali” și „toți oamenii sunt egali în fața legii” au fost denaturate pentru a însemna egalitarism absolut. „Toleranța” a fost deviată pentru a semnifica acceptarea tuturor tipurilor denaturate de gândire și comportament. Gândirea rațională a devenit o unealtă a ştiinţei empirice înguste. În căutarea egalităţii de şanse, justiţia a devenit “justiţie socială”.

În cuvintele liderului republican chinez Chiang Kai-shek, scopul comunismului nu este acela de a rezolva problemele, ci acela de a extinde cât mai mult contradicţiile globale şi de a face ca lupta umană să continue pentru totdeauna.

Acest lucru a fost observat de mai multe ori de-a lungul istoriei moderne. Comunismul incită la ură, creează şi escaladează conflictele şi, în cele din urmă, preia puterea prin revoluţie sau subterfugii violente. În toate cazurile, „eliberarea” promisă de revoluționari are ca rezultat spălarea creierului, omoruri și tiranie.

2. Subminarea culturii tradiţionale

Cultura ortodoxă a omenirii a fost transmisă de divin. În timp ce menţine funcţionarea normală a societăţii umane, rolul cel mai important al culturii inspirate de divinitate este acela de a oferi omenirii mijloace de înţelegere a Legii divine predată în epoca finală şi de a o salva de la eliminare.

Cultura de inspiraţie divină oferă o protecție morală puternică împotriva răului. Spectrul comunismului își propune să distrugă cultura umană, întorcând oamenii împotriva propriilor lor tradiții.

Răspândirea ateismului și materialismului a slăbit rădăcinile religioase ale civilizației, dând naștere la noi mișcări ideologice bazate pe luptă. În societatea laică, reprezentanții spectrului au subminat educația tradițională, au creat arta modernă degenerată, au promovat promiscuitatea sexuală și pornografia și au popularizat consumul de droguri. Păcătosul și răzvrătitul sunt acum glorificați ca fiind eliberatori și expresivi.

De mii de ani, educaţia tradiţională a jucat un rol cheie în dezvoltarea şi transmiterea culturii rafinate a omenirii. Elevii au învățat să fie sârguincioși pentru a-și însuși abilitățile profesionale, artistice sau academice și a fi oameni și cetățeni buni.

Țările occidentale au început să instituie o educație publică gratuită în secolul al XIX-lea. La începutul secolului al XX-lea, gândirea ateistă și anti-tradițională au început treptat să intre în programa școlară, înlesnită de experți pedagogici de stânga care s-au infiltrat în mediul academic și au dominat politica educațională. Teoria evoluției a devenit obligatorie în şcoli, în timp ce corectitudinea politică a devenit norma în studiile sociale. Manualele au fost înțesate treptat cu ateism, materialism și luptă de clasă. Cultura tradiţională, ilustrată de marii clasici ai literaturii, intra în contradicţie cu curentul ideologic demonic. Astfel, clasicii au fost treptat marginalizați sau reinterpretați în conformitate cu teoria socială modernă, făcând ca studenții cu minţi strălucite să nu își formeze o înțelegere profundă a înțelepciunii conținute în cele mai importante opere literare ale umanității.

Creativitatea și curiozitatea studenților sunt acum risipite în teme lipsite de însemnătate, rămânând astfel lipsiți de experiență în chestiunile esenţiale ale vieţii şi ale societăţii. Standardele de matematică și alfabetizare au scăzut. Orele prelungite de școală au separat copii de părinți și de familie, expunându-i sistemului educațional degenerat. Sub sloganul “gândirii independente”, elevii sunt educați să fie anti-tradiție și anti-autoritate și sunt încurajați să-și desconsidere societatea și părinții. Ei au fost hrăniţi cu narațiuni de stânga despre istorie și studii sociale și sunt cufundați în divertismentul vulgar.

În țările guvernate de regimurile comuniste, copiii sunt îndoctrinați activ în studiile politice marxiste încă din învăţământul preșcolar sau din grădiniță. Cultura și credința tradițională sunt înlocuite complet de o cultură ateistă comunistă a urii și luptei. Fiind supuși constant spălării creierului, copiii crescuți în țările comuniste învață să gândească folosind aceeași logică distorsionată ca și partidul comunist.

Tendințele excentrice și deviante umplu cultura de consum azi, în timp ce meseriile antice au dispărut. Standardele meșteșugului tradițional și eticii în afaceri au fost pierdute. Îndepărtați de cultura lor tradițională și de modurile lor de viață, oamenii se depărtează tot mai mult de divinitate. Societatea de astăzi venerează libertatea sexuală și perversiunea. Tinerii sunt dependenți de jocuri video, media socială și pornografie. 

Arta a fost de asemenea supusă unui atac neobosit. Artele tradiționale vin de la divinitate și au apărut mai întâi în temple, biserici și în alte lăcașuri de cult. Adevărata artă prezintă adevărul, bunătatea, frumuseţea şi onoarea, ajutând la menţinerea unei culturi morale ortodoxe. Gunoaiele au umplut acum sălile de artă. Tablouri întunecate, sinistre, descriu lucrurile din iad. Impresionismul, suprarealismul și alte stiluri grotești au înlocuit lucrările rafinate din antichitate și Renaștere. În literatură, clasicii antici care întruchipează înțelepciunea întregii civilizații au fost alungați în favoarea scrierilor moderne convolute și superficiale. Muzica, cândva compusă și interpretată pentru venerarea gloriei divine, este astăzi dominată de sunete lipsite de armonie şi obscene. Cultura pop este dominată de teme demonice care sărbătoresc violența și drogurile. Celebrități ce au sute de milioane de fani promovează stiluri de viață imorale și degenerate. Sublimul, nobilul și purul sunt ridiculizate, în timp ce vulgarul și nerușinarea sunt lăudate.

3. Comunismul din est și vest

Comunismul se caracterizează prin filozofia ateistă a luptei și îşi derivă organizarea politică şi ideologia din cele ale bandelor şi cultelor. În Est, comunismul este reprezentat de regimuri totalitare și lideri nemiloși, precum Vladimir Lenin, Joseph Stalin, Mao Zedong, Jiang Zemin şi adepţii lor. Situaţia din Occident este mult mai complexă, deoarece elitele puternice din domenii precum guvernarea, afacerile, mediul academic şi din religie complotează pentru a submina societatea.

Religiile drepte de odinioară au fost infuzate cu religia seculară a socialismului. Fie că se datorează controlului politic al regimurilor comuniste, fie interpretărilor greșite ale unor clerici necredincioși, învățăturile tradiționale și scripturile sfinte au fost modificate. “Teologia eliberării” infuzează ideologia marxistă şi lupta de clasă în credinţa dreaptă şi răspândește perversiunea morală în rândul clerului. Din acest motiv, mulţi credincioşi şi-au pierdut speranţa în biserică şi au abandonat credinţa în mântuirea divină.

Alături de religie și națiune, familia este unul dintre pilonii divini ai civilizației umane. Este un bastion important al moralităţii şi tradiţiei şi serveşte drept conduită pentru transmiterea culturii de la o generaţie la alta. Mișcările de stânga din întreaga lume promovează feminismul, eliberarea sexuală și homosexualitatea, subminând structura familială tradițională și rolurile armonioase de gen. Aceste tendințe ideologice legitimează și încurajează promiscuitatea, adulterul, divorțul și avortul, încălcând relațiile sănătoase și standardele de bază pentru existența umană. Distrugerea familiei este o parte esenţială a planului diavolului de a eradica omenirea.

Totalitarismul din est

Rusia a fost slăbită de înfrângerile sale din Primul Război Mondial, iar țarul a fost forțat să abdice. Profitând de haosul politic, revoluționarii comuniști au lansat Revoluția din Octombrie în 1917 pentru a răsturna guvernul constituțional. După un război civil devastator, comuniștii au fondat primul regim socialist din lume, Uniunea Sovietică, și au folosit vastele sale resurse pentru a exporta revoluția în străinătate prin intermediul Internaționalei Comuniste.

Partidul Comunist Chinez (PCC) a fost creat în 1921 cu sprijin direct sovietic. Pe parcursul următoarelor decenii, comuniștii au purtat o rebeliune violentă și trădătoare împotriva Republicii Chineze. PCC a beneficiat imens de pe urma invaziei japoneze în cel de-al Doilea Război Mondial și a continuat lupta împotriva Partidului Naționalist aflat la guvernare în timpul războiului și după terminarea acestuia. În 1949, comuniștii au preluat toată China continentală, instituind o Republică Populară totalitară.

Atât partidul comunist sovietic, cât și cel chinez au ucis fără milă zeci de milioane de oameni în timp de pace. Pentru a-și impune ideologia marxistă răuvoitoare, Partidul Comunist Chinez a lansat Revoluția Culturală fără precedent, declarând război culturii tradiționale de cinci mii de ani și civilizației antice splendide a Chinei.

Începând cu anii ‘80, Partidul a introdus reforme economice pentru a împiedica propriul colaps, dar sfera politică a rămas sub un control totalitar strict. Partidul se menţine la putere până în prezent, printr-un control total, cu campanii de suprimare, precum represiunea împotriva mişcării democratice şi persecutarea Falun Gong.

Infiltrarea în Occident

Curtea imperială a Chinei, dreptul divin al regilor Apusului şi sistemul american de control şi echilibrare sunt forme de guvernare stabilite de divinitate pentru oameni, bazate pe culturile şi pe mediile lor unice. Cu toate că revoluțiile comuniste au eșuat în preluarea puterii în Occident, totuși spectrul comunismului a stabilit un control ascuns asupra lumii libere prin subversiune și infiltrare. Chiar dacă nu au avut revoluţii violente, țările occidentale au abandonat metodele drepte ale guvernării și au adoptat pe scară largă diferitele caracteristici ale sistemului comunist, precum impozitarea ridicată, statele cu bunăstare exagerată, birocrațiile excesive și care sunt preocupate de interesele proprii precum și corectitudinea politică.

Legea, întemeiată inițial pe moralitatea religioasă și porunca divină, a fost redefinită pentru a include interpretări deviante ale eticii și libertății. În țările comuniste din Est, legea există pentru a duce la îndeplinire ordinele regimului. În Occident, legea este interpretată prin ideologia de stânga și este modificată pentru a dezrădăcina conceptele morale despre bine și rău. Legislația este adoptată pentru a arăta îngăduință față de infracțiunile grave, încurajarea stilurilor de viață sexuale adultere, subminarea familiei și limitarea drepturilor cetățenilor oneşti prin reglementări extinse.

Atât guvernele, cât și cetățenii au fost atrași într-o cultură a consumului excesiv. Elitele financiare au renunțat la înțelepciunea tradițională care a guvernat economia sustenabilă prin abolirea standardului de aur (sistem monetar care leagă direct valoarea valutei de cea a aurului – n.r) şi adoptarea unei monede fiduciare fluctuante. Băncile și statul încurajează oamenii să împrumute neîncetat sume de bani, ceea ce duce la crize economice permanente și la erodarea suveranității naționale.

Spectrul comunist a utilizat globalizarea ca instrument pentru distrugerea treptată a suveranității națiunilor prin organizații precum Liga Națiunilor și Organizaţia Naţiunilor Unite. Considerate soluții utopice la conflictele și disputele internaționale, aceste autorități globale au ajuns de fapt să servească agende nefaste. Organizația Națiunilor Unite, deși a primit cea mai mare parte a finanțării din partea democrațiilor occidentale, a intrat treptat sub controlul regimurilor comuniste precum Republica Populară Chineză. Organizațiile internaționale sunt folosite pentru a răspândi ideologia de stânga și a submina interesele naționale legitime. Scopul este acela de a aduce întreaga lume sub un regim totalitar și de a impune controlul strict politic, ideologic şi al populaţiei.

Agendele de stânga și alte agende pernicioase au reușit să dobândească o atât de mare influență în țările occidentale,  datorită, în mare parte, ajutorului mass-media. În țările conduse de regimuri comuniste, toată mass-media este supusă cenzurii de stat, în cazul în care nu este controlată direct de către partidul comunist. În alte părți, mass-media a fost supusă unor prejudecăți partizane și financiare. Raportarea și discursul onest sunt îngropate de o avalanșă de senzaționalism, de semnalare a virtuților politice și de știri false.

4. Prăbușirea societății

Pentru a răsturna societatea umană tradiţională, spectrul a condus la imigraţie, mişcări sociale şi răsturnări sociale în masă. Acest proces uimitor se desfăşoară de cel puţin câteva secole.

Război și revoluție

Confiscarea puterii politice este unul dintre pașii cheie în planul comunismului de a distruge umanitatea. Sintetizând lecţia învăţată de la Comuna din Paris, Karl Marx a scris că această clasă muncitoare trebuie să răstoarne aparatul guvernamental original şi să îl înlocuiască cu statul său propriu. Puterea este întotdeauna problema esenţială a teoriei politice marxiste.

Războiul este unul dintre instrumentele cele mai eficiente ale spectrului pentru a elimina vechea ordine internaţională, a distruge bastioanele tradiţiei şi a accelera dezvoltarea ideologiei comuniste. Multe războaie au fost purtate sub influenţă demonică. Primul Război Mondial a provocat prăbușirea mai multor imperii europene, în special a Rusiei ţariste şi a pavat calea Revoluţiei Bolşevice.

Al Doilea Război Mondial a oferit Partidului Comunist Chinez condiţiile de a confisca puterea şi Uniunii Sovietice de a invada Europa de Est, creând astfel tabăra socialistă postbelică. De asemenea, cel de-al Doilea Război Mondial a creat tumultul decolonizării, de pe urma căruia au profitat regimurile comuniste sovietice și chineze pentru a sprijini mișcarea comunistă la nivel mondial. Mișcările de eliberare națională au plasat multe țări din Asia, Africa și America Latină sub socialismul autoritar.

Instigarea la revoluţie poate fi împărţită în următoarele etape:

  1. Semănarea urii şi discordiei între oameni.
  2. Înşelarea publicului cu minciuni şi înființarea unui “front unic revoluţionar”.
  3. Înfrângerea forţelor de rezistenţă una câte una.
  4. Folosirea violenţei pentru a crea o atmosferă de teroare şi haos.
  5. Lansarea unei lovituri de stat pentru a acapara puterea.
  6. Înlăturarea “reacţionarilor”.
  7. Construirea şi menţinerea noii ordini folosind teroarea revoluţiei.

Ţările comuniste au încercat să lanseze o revoluţie mondială prin intermediul Internaţionalei Comuniste, exportând activismul revoluţionar şi generând tulburări în statele necomuniste prin sprijinirea stângii locale.

Comunismul exploatează diviziunile dintre oameni și canalizează furia indivizilor în ura colectivă. Revoluțiile comuniste au succes prin actele de teroare, iar regimurile comuniste implementează politici de terorism de stat. Majoritatea mișcărilor teroriste sunt inspirate de modelul organizațional leninist, iar comuniștii sovietici și chinezi au sprijinit grupurile teroriste ca pe un fel de „forţă de muncă” împotriva lumii libere.

Iraţionalitatea cu care teroriștii iau ostatici și cu care sacrifică oameni nevinovați creează o atmosferă de neputință absurdă. Expuşi la multe incidente de violenţă deliberată, oamenii devin mai antisociali, mai deprimaţi, mai paranoici şi mai cinici. Toate acestea dăunează ordinii publice şi fragmentează societatea, facilitând astfel crearea condițiilor necesare comunismului pentru a prelua puterea.

Crize economice și sociale

În întreaga lume, mișcările socialiste și comuniste au profitat de tulburările economice pentru a ajunge în poziții de influență, cu scopul de a răsturna ordinea socială existentă.

Crizele economice pot fi create şi utilizate ca mijloace de încurajare a revoluţiei sau de portretizare a mişcărilor socialiste ca mișcări salvatoare. Atunci când politicienii din ţările democratice sunt disperaţi să găsească soluţii fac aranjamente faustice direcţionând treptat ţările lor către un guvern mare şi un socialism cu impozite mari. După cum a notat Saul Alinsky în “Reguli pentru radicali”, “acţiunea reală se află în reacţia inamicului”.

Marea depresiune din anii ‘30 a reprezentat momentul esenţial prin care Europa şi Statele Unite s-au angajat pe calea spre marea guvernare şi intervenţionismul larg răspândit. Criza financiară din 2008 a continuat să încline balanța în favoarea extinderii politicilor de stânga.

Odată cu ascensiunea industrializării și globalizării a venit migrația masivă, mai întâi din mediul rural în cel urban, apoi peste granițe și continente. Din antichitate, oamenii s-au mutat dintr-un loc în altul. Cu toate acestea, mişcările masive interne şi internaţionale ale populaţiei din epoca modernă sunt rezultatul manipulării intenţionate a spectrului malefic.

Imigraţia în masă dizolvă identitatea naţională, graniţele, suveranitatea, tradiţiile culturale şi coeziunea socială. Când mase mari de oameni își pierd identitatea lor tradiţională, ele sunt absorbite cu mai multă ușurință în deriva modernităţii. Este dificil pentru imigranţii care trăiesc într-un mediu necunoscut să-şi asigure mijloacele de trai, ca să nu mai vorbim de participarea profundă la procesul politic sau la tradiţiile culturale ale ţării gazdă. Imigranţii recent sosiţi sunt uşor recrutaţi ca voturi libere pentru partidele de stânga și cauze sociale. Între timp, imigraţia creează condiţii favorabile de incitare la animozităţi rasiale sau la animozități religioase.

Comunismul profită de tendințele sociale pentru a inflama şi agita oamenii, pentru a intensifica conflictele și pentru a mobiliza mișcări colosale de destabilizare a societății, a-și bate adversarii politici, a domina discursul şi pare că acaparează temelia morală. Exemple de acest fel includ mişcarea anti-război, ecologismul şi alte mişcări ale societății occidentale pe care comuniștii le-au deturnat pentru scopuri proprii.

5. Strategia “Divide et Impera”

Spectrul comunist manipulează oamenii în funcție de caracteristicile și motivațiile lor diferite. Ia viața unora în timp ce profită de lăcomia altora. Poate să folosească idealismul și emoția umană îndoctrinând oamenii pentru a servi drept pionii revoluției și revoltei.

Eliminarea dizidenților

Unii oameni sunt mai înţelepţi şi mai perceptivi decât alţii. Unii sunt mai aproape de divin şi nu sunt influenţaţi de stratagemele diavolului. În țările cu experiențe istorice lungi și bogate este dificil de atras oamenii pentru a se alătura înşelăciunii. Spectrul comunist nu ezită să lichideze fizic membrii societăţii care-i pot înţelege conspiraţia şi sunt suficient de curajoşi să opună rezistenţă. Pentru a face acest lucru, organizează campanii politice, persecuţii religioase, simulacre de procese şi asasinate.

În China, care se mândrește cu cei cinci mii de ani de civilizație inspirată de divinitate, Partidul Comunist Chinez nu a reușit să distrugă ordinea culturală decât prin lansarea unei serii de campanii politice care a ucis zeci de milioane de oameni. El a acordat o atenție deosebită uciderii savanților, nobilimii și practicanților spirituali ce serviseră drept custozi ai culturii tradiţionale chineze.

Elitele din toate națiunile și industriile au adoptat un mod demonic în timp ce spectrul se joacă cu interesele lor şi le dă putere în funcţie de cât de îndeaproape îi urmează agenda. Pentru cei care caută faimă şi influenţă, diavolul le dă reputaţie şi autoritate. Celor lacomi, le aranjează profiturile. Arogantului îi umflă ego-ul şi menţine fericirea celor ignoranţi. Cei înzestraţi sunt seduşi cu ştiinţa, materialismul şi libertatea de exprimare nerestricţionată. Persoanelor cu ambiţii de mărire şi intenţii bune le-a transformat idealurile în auto-glorificare, făcându-le să simtă adierea caldă a funcţiilor de preşedinţi, prim-miniştri, academicieni, politicieni, administratori, mari bancheri, profesori, experţi, laureaţi ai premiului Nobel etc., cu un statut social remarcabil, influenţă politică şi averi imense. Odată stabilite, aceste mari personalităţi sunt cooptate, fiecare în funcţie de circumstanţele sale. Mulți dintre ei devin agenți ignoranți ai spectrului și, ceea ce Lenin numea „idioți utili”.

Amuţirea maselor

Ideologia comunistă manipulează informaţiile publice prin folosirea naraţiunilor false, înşelând oamenii cu sistemul educaţional deformat şi controlând mass-media. Utilizează cu îndemânare sentimentul de securitate şi de divertisment superficial al oamenilor pentru a face publicul să fie preocupat doar de interesele lui imediate, divertisment vulgar, sporturile competitive,  bârfă socială şi îngăduinţă în ceea ce priveşte dorinţele erotice şi carnale. În acelaşi timp, diavolul răspunde celor mai mici numitori comuni pentru a priva alegătorii de vigilenţă şi judecata lor şi de a captura electoratul.

În ţările comuniste totalitare, poporului nu i se permite niciodată să aibă de-a face cu politica. În ţările democratice, cei care se ocupă de binele public îşi îndreaptă atenţia spre aspecte banale (precum drepturile transsexuale), potrivit faimoasei stratageme de inducere in eroare a “avansării pe o cale ascunsă în timp ce se repară drumurile în mod deschis” din istoria militară antică chineză. Ştirile virale, senzaţiile sociale, chiar atacurile teroriste şi războaiele sunt aranjate pentru a acoperi adevăratele intenţii ale comunismului.

Publicului îi este insuflată o conştiinţă modernă şi este mobilizat să înghită minoritatea celor care menţin tradiţiile cu încăpățânare. Intelectualii lansează critici dure împotriva culturilor populare din întreaga lume, favorizând prejudecăţile limitate în publicul lor needucat. Conceptul de gândire critică şi creativă este abuzat pentru a îndrepta generaţia tânără împotriva autorităţii, împiedicând-o să absoarbă cunoştinţele şi înţelepciunea din cultura tradiţională.

În țările comuniste, după uciderea purtătorilor culturii tradiționale, masele largi ale populației au fost îndoctrinate să înceapă o revoluție. După ce Partidul Comunist a preluat puterea în China, a fost nevoie de două decenii și jumătate pentru crește o generație de „pui de lupi”, un termen chinez folosit  pentru cei care au crescut sub comunism și au fost îndoctrinați să urască și să ucidă dușmani de clasă. Aceaștia au fost încurajați să lupte, să bată, să jefuiască şi să incendieze fără discriminare.

În timpul Revoluţiei Culturale, fetele adolescente îşi băteau profesorii până la moarte fără să ezite. Astăzi, troli de internet de la 50 Cent Army, care lucrează în mod activ pe diferite media sociale din China, scriu în mod constant despre bătăi şi omoruri, cu postări tipice ca: “Recuperarea insulelor Diaoyu, chiar dacă China va pieri” şi “Mai degrabă China să fie presărată cu morminte decât să nu reuşească să extermine şi ultimul japonez”. Sentimentul lor criminal este cultivat activ de către Partidul Comunist Chinez.

În Occident, Partidul Comunist se uită cu mândrie la experienţa Revoluţiei Franceze şi la aceea a Comunei din Paris. Fiecare revoluţie şi insurecţie sunt introduse de un grup de gangsteri care nu au scrupule, nici ruşine şi nici compasiune.

Înlocuirea rapidă a generaţiilor

Astăzi generaţia mai în vârstă este marginalizată şi eliminată din societate într-un ritm accelerat. Pe măsură ce tinerilor le sunt date tot mai multe drepturi, puteri politice şi privilegii, cei în vârstă îşi pierd poziţiile de autoritate şi prestigiul, accelerând ruptura omenirii cu tradiţia. Literatura contemporană, arta şi cultura populară vizează gustul și valorile tinerilor care sunt supuși presiunii de a urma constant ultimele tendințe în modă, astfel încât să nu fie excluși de către colegii lor.

Progresul ştiinţific şi tehnologic rapid face ca persoanele în vârstă să nu poată ţine pasul și să nu se adapteze la schimbările sociale masive care au loc. Transformarea sferelor urbane şi rurale combinate cu imigraţia în masă contribuie la înstrăinarea persoanelor în vârstă şi la îndepărtarea lor de prezent. Chinul şi singurătatea neajutorată sunt exacerbate de realitatea vieţii moderne, unde tinerii se află într-o stare constantă de competiţie şi petrec puţin timp cu părinţii şi cei în vârstă.

În societatea umană tradiţională, oamenii se ajută reciproc. Atunci când există conflicte, ei au religia, moralitatea, legile şi obiceiurile populare pentru a facilita rezolvarea lor şi cooperarea. O astfel de societate unitară nu se poate prăbuși într-o perioadă scurtă de timp. În primul rând, trebuie să dezintegreze societatea în mici unități atomizate, distrugând încrederea tradițională dintre oameni şi înstrăinând-i unul de celălalt.

Virtual au fost folosite toate standardele posibile pentru a diviza societatea în grupuri opuse şi pentru a instiga la ură şi la luptă între ele. Clasa, sexul, rasa, etnia şi religia pot servi drept bază pentru divizare.  Comunismul și alte ideologii influențate de spectru măresc animozitatea dintre burghezi şi proletari, conducători şi cei conduşi, progresişti şi “retrograzi”, liberali şi conservatori – în timp ce guvernul îşi extinde neîncetat puterea pentru a construi un stat totalitar de neoprit.

6. Decepţia şi apărarea

Spectrul comunist s-a ascuns bine. Este dificil să înțelegem amploarea înșelăciunii sale, pe care a creat-o printr-o gamă largă de stratageme ascunse sau fățișe.

Spectrul îşi desfăşoară cele mai diabolice planuri la lumina zilei, în timp ce le etichetează ca fiind sensibile, rezonabile şi legale. Sunt atât de omniprezente încât este dificil să le expui așa cum sunt. Uneori, anumite aspecte ale agendei spectrului sunt dezvăluite, în mod intenţionat, doar pentru a abate atenția și controlul de la conspirații suplimentare. De exemplu, în timpul Războiului Rece, lumea a fost împărţită în două tabere militare şi politice. Cu toate acestea, în timp ce sistemele lor sociale par a fi diametral opuse, acelaşi proces demonic avea loc pe ambele părţi, în diferite forme. Mulţi revizionişti comunişti în stil occidental, socialişti, fabianişti, liberali şi progresişti au respins în mod public modelele sovietice şi chineze, dar eforturile lor au condus societatea către o structură socială care nu diferă de cea a Uniunii Sovietice şi a Chinei. Spus mai clar, diavolul a folosit Estul totalitar ca pe o diversiune pentru infiltrarea activă în Occident.

Cei care îndrăznesc să expună conspirațiile diavolului sunt etichetați ca “teoreticieni ai conspiraţiei”, “extremişti”, “de extremă dreapta”, “habotnici”, “sexişti”, “rasişti”, „naziști”, “fascişti” şi prin alţi termeni de abuz, meniţi să îi izoleze şi să îi marginalizeze de mediul academic şi de societate. Fiind transformaţi în obiecte de segregare, ridicol şi frică, ideile lor nu câştigă audienţă şi existența lor nu are nicio influenţă. Simultan, oamenii sunt condiționați să dispreţuiască şi să suspecteze anumite etnii, grupuri şi indivizi, pentru a distrage atenţia de la răul fundamental: spectrul comunist.

Este imposibil ca toată lumea să poată fi înşelată de şiretlicurile spectrului. Dar comunismul, în formele sale numeroase, a reuşit deja să aducă majoritatea oamenilor și lideri din întreaga lume sub influenţa sa. Nu este o exagerare să spunem că spectrul comunismului stăpânește lumea. În lumina strategiilor generale expuse mai sus, capitolele următoare ale acestei cărți examinează în detaliu modul în care spectrul comunist a ajuns să conducă și ce trebuie să facă umanitatea pentru a evita distrugerea sa plănuită de către spectru.

 

Multe dintre profeţiile prezise în religiile ortodoxe s-au împlinit, la fel ca predicţiile făcute de Nostradamus şi profeţiile transmise în culturile din întreaga lume, începând de la Peru la Coreea. Profeţiile din întreaga istorie chineză, de la dinastia Han la Ming au fost surprinzător de precise.

Aceste profeţii ne spun un adevăr important, anume că istoria nu este un proces întâmplător, ci o dramă în care succesiunea evenimentelor majore a fost deja prestabilită. La sfârşitul timpurilor, care ar putea de asemenea să vestească începutul unui nou ciclu istoric, toate religiile lumii aşteaptă un singur lucru: sosirea Creatorului în tărâmul uman.

Toate dramele au un punct culminant. Deşi diavolul şi-a făcut aranjamentele pentru a distruge omenirea, Creatorul atotputernic are mijloacele sale de a trezi popoarele lumii, ajutându-i să scape de robia diavolului şi să le ofere mântuire. Astăzi, în epoca finală înainte de apariţia Creatorului, se desfăşoară lupta finală dintre Bine şi Rău.

Religiile ortodoxe din întreaga lume au prezis că, în epoca revenirii Creatorului, lumea va fi înghiţită de demoni, nelegiuiri şi evenimente de rău augur, pe măsură ce umanitatea îşi va pierde constrângerile morale. Aceasta nu este altceva decât lumea de astăzi.

Starea de degenerare cu care ne confruntăm astăzi a debutat cu mult timp în urmă. A început cu sute de ani în urmă, odată cu creşterea forţei sale motrice: ateismul şi înşelăciunea omenirii. Karl Marx a creat o ideologie care să cuprindă înşelăciunea în toate permutările sale, iar Vladimir Ilici Lenin i-a pus în practică teoria brutală. Cu toate acestea, Marx nu a fost ateu. El a fost un satanist şi a devenit demonul a cărui misiune a fost să împiedice omul să-şi recunoască Creatorul la sfârşitul Timpului.

1. Lucrările satanice ale lui Karl Marx

Karl Marx a publicat numeroase cărţi de-a lungul vieţii sale, cele mai cunoscute fiind Manifestul Comunist din 1848 şi cele trei volume ale lui “Das Kapital”, publicate între 1867 şi 1894. Aceste lucrări constituie baza teoretică a mişcării comuniste.

Mai puţin cunoscut este faptul, că viaţa lui Marx a fost un proces în care el şi-a vândut sufletul diavolului şi a devenit emisarul lui în tărâmul uman.

În tinereţe, Marx fusese un creştin devotat. Înainte de transformarea sa demonică Marx credea cu fervență în Dumnezeu.

În poemul său timpuriu “Strigătul unui deznădăjduit”, Marx a scris despre intenţia sa de a se răzbuna pe Dumnezeu:

“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul
În blestemul şi tortura destinului.
Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!
Nimic altceva nu mi-a mai rămas, decât răzbunarea!

Asupra mea să vină răzbunarea, voi distruge cu mândrie
Pe acea fiinţă, acel Domn întronat,
Puterea mea este doar mozaic de slăbiciuni,
Lăsaţi-mi sinele bun fără recompensă!

Îmi voi clădi tronul în înălțimi,
Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,
Groaza supraumană – să-i fie fortăreaţa,
Și mareșalul său să-i fie durerea sumbră”. [1]

Scriindu-i tatălui său, Marx a descris schimbările pe care le trăia: “O cortină a căzut, cea mai sfântă dintre sfinte a fost sfâșiată şi noii zei au trebuit să le ia locul … O adevărată nelinişte m-a luat în stăpânire şi nu voi fi capabil să calmez spiritele nerăbdătoare până nu sunt în prezenţa ta dragă”.[2]

În poemul său “Fata cea palidă”, vocea lirică este cea a unei femei tinere care își abandonează iubirea de Hristos și are parte de un sfârșit îngrozitor. Marx a scris:

“Astfel am pierdut cerul, o ştiu prea bine
Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu, este sortit infernului!”. [3]

Familia lui Marx a observat clar schimbarea produsă în el. La 2 martie 1837, tatăl său i-a scris: “Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ce îşi doreşte sufletul meu. Deşi nutream și eu de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit. Numai dacă inima ta îşi păstrează puritatea şi omenia şi dacă niciun demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit”. [4]

Una dintre fiicele lui Marx scrie, că atunci când era mică, Marx le-a spus ei şi surorilor sale multe basme. Basmul ei preferat, era unul despre Hans Röckle, un vrăjitor care nu avea niciodată bani şi nu avea de ales decât să-şi vândă minunatele păpuși diavolului. [5] Ceea ce Marx a vândut diavolului în schimbul succesului a fost sufletul său.

După cum se vede în exemplele de mai sus, abandonarea lui Dumnezeu și asocierea cu Satana este o temă comună în poezia lui Marx. Descriindu-se în “Trubadurul”, Marx spune prin vocea lirică:

“Cum aşa! Mă cufund, fără să cad
Sabia mea de sânge-negru în sufletul tău.
Această artă pe care Dumnezeu nu o cunoaşte şi nici nu o vrea
Ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului,

Îndrăcind mintea şi vrăjind inima
Cu Satana mi-am făcut pactul
El desenează semnele, bate timpul pentru mine,
Eu joc marşul morţii repede şi liber”. [6]

În biografia lui Marx, autorul Robert Payne a scris că povestirile pe care le-a istorisit Marx ar putea fi considerate o alegorie despre propria sa viaţă şi că părea să acţioneze cu bună ştiinţă în numele diavolului. [7]

Sufletul lui Marx s-a întors spre diavol. În furia sa împotriva lui Dumnezeu, a văzut Divinul ca pe ceva care trebuie răsturnat. Filosoful politic american Eric Voegelin a scris: “Marx ştia că era un Dumnezeu care crea o lume, nu voia să fie creatura. El nu a vrut să vadă lumea din perspectiva existenței creaturii. … El a vrut să vadă lumea din punctul coincidentia oppositorum, adică din poziţia lui Dumnezeu”. [8]

În poemul său “Mândria omenească”, Marx şi-a exprimat voinţa de a se desprinde de Divin şi de a fi pe picior de egalitate cu el:

“Cu dispreţ îmi voi arunca mănuşa
Drept în faţa lumii,
Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,
A cărui cădere nu-mi va înăbuşi ura.

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor
Printre ruinele lumii
Şi dând cuvintelor mele o forţă activă.
Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul”. [9]

Marx s-a răzvrătit în mod activ împotriva divinului.

“Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.”
“Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă”. [10]

La scurt timp după moartea lui Marx, slujitoarea sa, Helene Demuth, a spus despre el că atunci când era foarte bolnav, el executa un fel de ritual în camera lui, în faţa unui şir de lumânări aprinse.  Marx credea în supranatural. [11]

De-a lungul istoriei omenirii, mari înţelepţi au arătat fiinţelor simţitoare calea spre iluminare şi au pus bazele civilizaţiilor lumii. Iisus Hristos a așezat fundamentul civilizaţiei creştine, iar înţelepciunea lui Lao Tse este fundamentul taoismului, un pilon central al filosofiei chineze. În India antică, învăţăturile lui Sakyamuni au condus la budism. Originile înţelepciunii lor sunt considerate minuni – cu toţii şi-au obţinut cunoştinţele prin iluminarea în cultivarea spirituală, nu prin studii obişnuite.

Deși teoriile lui Marx se bazează pe activitatea predecesorilor intelectuali, în cele din urmă ele provin de la spectrul malefic. El a scris în poezia “Despre Hegel”:

Pentru că am descoperit cel mai înalt şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii, 
Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu; Asemenea Lui. Mă învelesc cu întunericul. [12]

Prin aranjamentul spectrului malefic, Marx a intrat în lumea umană şi a înființat cultul comunismului pentru a corupe moralitatea umană și a determina omenirea să se întoarcă împotriva Divinităţii, ca, în cele din urmă, să se auto-osândească la chinul veşnic în Iad.

2. Contextul istoric al marxismului

Pentru a răspândi marxismul, spectrul malefic a fondat diverse fundaţii intelectuale şi sociale. Vom examina aceste două componente care servesc drept context pentru creșterea comunismului.

Cercetătorii cred că teoria lui Marx a fost profund influenţată de Hegel şi Ludwig Feuerbach care nega existenţa lui Dumnezeu. Feuerbach credea că religia nu este decât o înţelegere a “infinităţii percepţiei”, adică a faptului că oamenii l-au inventat pe Dumnezeu imaginându-şi propriile abilităţi, amplificate. [13] Teoria lui Feuerbach scoate la lumină cum a apărut şi cum s-a răspândit comunismul. Progresele înregistrate în ştiinţă, mecanizare, bunuri materiale, medicină şi agrement au creat impresia că fericirea este o consecință a bogăţiei materiale. Prin urmare, orice nemulţumire trebuie să apară din limitările sociale. Se părea că, prin progresul material şi schimbarea socială, oamenii ar avea mijloacele necesare pentru a construi o utopie fără a fi nevoie de Dumnezeu. Această viziune este principalul mijloc prin care oamenii sunt ademeniți, și apoi iniţiaţi în cultul comunismului.

Feuerbach nu a fost primul care a respins creştinismul şi pe Dumnezeu. David Friedrich Strauss a pus la îndoială autenticitatea Bibliei şi divinitatea lui Iisus în cartea sa Viaţa lui Iisus examinată în mod critic, apărută în 1835. Putem găsi astfel de idei încă din Iluminism în secolele XVI şi XVII sau, dacă este cazul, în epoca vechilor greci. Dar nu acesta este scopul acestei cărţi.

Deşi Manifestul comunist al lui Marx a fost scris cu peste un deceniu înainte de publicarea lucrării lui Charles Darwin, “Despre originea speciilor”, teoria evoluţiei i-a oferit lui Marx o bază ştiinţifică. Dacă toate speciile au luat naştere în mod natural ca rezultat al “selecţiei naturale”, iar fiinţele umane sunt doar cele mai avansate dintre organisme, atunci nu există loc pentru Divin. 

În decembrie 1860, Marx a scris despre teoria lui Darwin asociatului său, Friedrich Engels, lăudând lucrarea “Despre originea speciilor” ca fiind “cartea care conţine fundamentul istoriei naturale pentru punctul nostru de vedere [materialismul istoric]”. Într-o scrisoare către filosoful socialist Ferdinand Lassalle, în ianuarie 1862, Marx a notat: “Cartea lui Darwin este foarte importantă şi îmi serveşte ca bază ştiinţifică naturală pentru lupta de clasă în istorie”. [14]

Teoria evoluţiei în domeniul ştiinţei naturale şi a materialismului în domeniul filosofiei a oferit marxismului două instrumente puternice pentru înşelarea şi recrutarea adepţilor.

Societatea a suferit schimbări profunde în timpul vieţii lui Karl Marx. În timpul primei revoluţii industriale meșteșugul artizanal a fost înlocuit cu producţia de masă. Progresul tehnic în agricultură a făcut ca excedentul de forţă de muncă să se deplaseze în oraşe şi să trudească în fabrici. Comerţul liber a dus la crearea de inovaţii în vânzări şi marketing. Industrializarea a favorizat dezvoltarea oraşelor şi mișcarea oamenilor, precum și o creștere a informațiilor și a ideilor.

După exilul său din Germania, Marx s-a mutat în Franţa, Belgia şi apoi în Anglia, unde s-a stabilit în mediul dickensian al mahalalelor din Londra. A doua revoluţie industrială a început în ultimii ani de viață ai lui Marx, aducând electrificarea, motorul cu combustie internă şi industria chimică. Invenţia telegrafului şi a telefonului a revoluţionat comunicaţiile.

Fiecare schimbare arunca societatea în transformări violente pe măsură ce oamenii se străduiau să se adapteze noii realităţi a schimbărilor tehnologice. Mulţi nu puteau ţine pasul, ducând la polarizarea suferinţelor şi a nemulţumirilor, a crizelor economice şi a altora asemănătoare. Aceste schimbări au creat condiţii propice pentru răspândirea viziunii lui Marx conform căreia normele și tradițiile sociale erau relicve opresive care ar trebui să fie distruse. În acelaşi timp, pe măsură ce tehnologia a făcut posibilă transformarea naturii pe o scară largă, aroganţa umanităţii a crescut.

În loc ca marxismul să fie privit ca o urmare a revoltelor sociale şi a tendinţei intelectuale însoţitoare, aceşti factori ar trebui înţeleşi prin prisma planurilor diavolului de a destabiliza omenirea şi de tăia legăturile dintre om și Divin.

3. Revoluţia franceză

Impactul Revoluţiei franceze din 1789 a fost unul masiv şi amplu. A distrus monarhia, a răsturnat ordinea socială tradiţională şi a început un sistem de guvernare a gloatei.

Friedrich Engels a spus: “O revoluţie este cu siguranţă cel mai autoritar lucru ce poate exista; este actul prin care o parte a populaţiei îşi impune voinţa împotriva celeilalte părţi prin puşti, baionete şi tunuri – mijloace autoritare, dacă acestea există; şi dacă partidul victorios nu doreşte să se fi luptat în zadar, trebuie să-şi menţină conducerea prin teroarea pe care armele sale o inspiră reacţionarilor. [15]

Clubul Iacobin, care a preluat puterea după Revoluţia Franceză, ştia bine acest lucru. După executarea regelui Ludovic al XVI-lea prin ghilotinare, Regatul Terorii al liderului jacobin Maximilien Robespierre, a executat încă 70.000 de persoane, dintre care majoritatea erau complet nevinovate. Generaţiile ulterioare au scris pe epitaful lui Robespierre:

“Trecătorule, roagă-te Nu-mi plânge moartea;
Dacă aş fi trăit astăzi, Tu erai aici în locul meu!”. [16]

Cele trei politici de teroare politică, teroare economică şi teroare religioasă, practicate de iacobini în Revoluţia Franceză, au apărut ca preludiu al tiraniei Partidului Comunist. Prefigurând asasinatele politice conduse de Lenin şi Stalin, revoluţionarii francezi au instituit Tribunalul Revoluţionar şi au înfiinţat ghilotine în Paris şi în alte locuri. Comitetele revoluţionare decideau dacă un deţinut era vinovat, în timp ce agenţii speciali ai Convenţiei Naţionale aveau autoritate asupra subdiviziunilor militare şi administrative. Sans-culottes, sau proletariatul, a deţinut statutul de cea mai revoluţionară clasă.

Conform Legii din 22 Prairial (legea inamicilor publici – n.t) adoptată pe 10 iunie 1794, au fost limitate cu severitate căile de apărare disponibile celor acuzaţi, inculpaţii nemaiavând dreptul la apărare asistată, şi toate condamnările au trebuit să conducă la pedeapsa cu moartea. În locul dovezilor, zvonurile, inferenţele şi judecăţile personale erau toate valide în scopul obţinerii unui verdict. Promulgarea legii a extins foarte mult domnia terorii, ceea ce a avut drept rezultat încarcerarea a 300.000 până la 500.000 de persoane în calitate de suspecţi. [17] De asemenea, teroarea economică a Iacobinilor părea să prefaţeze “comunismul de război” care va fi implementat de Lenin în Rusia. O lege adoptată pe 26 iulie 1793 a transformat stocarea proviziilor într-o crimă pedepsită cu moartea. Forțele paramilitare cunoscute sub numele de armées révolutionnaires au fost împuternicite să jefuiască orașele și satele, căutând cereale depozitate în case, hambare și depozite. Cei acuzați de stocarea grânelor erau sfașiați de gloată sau trimiși la ghilotină. [18]

Unul dintre cei mai mari adversari ai revoluţionarilor francezi a fost credinţa catolică. În timpul domniei terorii, revoluționarii, inclusiv Pierre Gaspard Chaumette au înființat o formă de ateism bazată pe tendinţele iluministe, numită Cultul Raţiunii, pentru a înlocui catolicismul. [19] La 5 octombrie 1793, Convenţia Naţională a abolit calendarul creştin şi a instituit calendarul republican. Pe 10 noiembrie, Notre-Dame de Paris a fost rebotezată în Templul Raţiunii, iar o actriţă a portretizat o Zeiţă a Raţiunii ca obiect de venerare pentru mase. Cultul Raţiunii a fost pus în aplicare rapid pe întreg teritoriul Parisului. În termen de o săptămână, doar trei biserici creştine au rămas în funcţiune. Teroarea religioasă a umplut Parisul. Preoţii au fost arestaţi în masă, iar unii au fost executaţi. [20]

Revoluţia franceză nu numai că a oferit un model pentru regimul sovietic înființat de Lenin dar, de asemenea, este strâns legată de dezvoltarea marxismului.

Francois-Noel Babeuf, un socialist utopic care a trăit în timpul Revoluţiei Franceze şi care a fost executat în 1797 pentru implicarea sa în Conspiraţia Egalilor, a susţinut desfiinţarea proprietăţii private. Marx l-a considerat pe Babeuf ca fiind primul comunist revoluţionar.

Franţa a fost puternic influenţată de ideologiile socialiste în secolul al XIX-lea. Liga Proscrişilor, care l-a ales pe Babeuf ca fondator spiritual, s-a dezvoltat rapid în Paris. Croitorul german Wilhelm Weitling s-a alăturat Ligii Proscrişilor în 1835. Sub conducerea sa, societatea secretă a devenit Liga celor Drepţi.

Într-o întrunire ţinută în iunie 1847, Liga celor Drepţi a fuzionat cu Comitetul Comunist de Corespondenţă condus de Marx şi Engels pentru a forma Liga Comunistă. În februarie 1848, Marx şi Engels au publicat lucrarea fundamentală a mişcării comuniste internaţionale, Manifestul Comunist.

Revoluţiile şi insurecţiile au avut loc una după alta, de la sfârşitul guvernării napoleoniene, afectând Spania, Grecia, Portugalia, Germania și diverse părţi ale Italiei, Belgiei şi Poloniei. Până în 1848, revoluţia şi războiul s-au extins în întreaga Europă, oferind un mediu optim pentru răspândirea comunismului.

În 1864, Marx şi alţii au înfiinţat Asociaţia Internaţională a Muncitorilor, cunoscută şi ca Prima Internaţională, poziționându-l pe Marx ca lider spiritual al mişcării muncitoreşti comuniste. Ca lider al Primei Internaţionale, Marx a militat pentru crearea unui grup central de revoluţionari strict disciplinaţi, care trebuiau să mobilizeze muncitorii la insurecţie. În acelaşi timp, a găsit motive pentru a-i alunga din organizaţie pe cei care nu erau de acord cu el. Mihail Bakunin, primul marxist rus important, a adunat mulţi recruţi pentru mişcarea comunistă, dar Marx l-a acuzat că era agent ţarist şi l-a expulzat din Prima Internaţională. [21]

În 1871, filiala franceză a Primei Internaţionale a lansat prima revoluţie comunistă: ascensiunea la putere a Comunei din Paris.

4. Comunismul debutează la Paris

Comuna din Paris a fost înfiinţată după înfrângerea Franţei în războiul franco-prusac din 1870. Deşi împăratul francez Napoleon al III-lea s-a predat, armatele prusace au asediat Parisul înainte de a se retrage. Umilinţa predării, combinată cu turbulențele muncitorilor francezi, a condus la o revoltă generală în Paris, iar noua republică, a Treia Republică Franceză, s-a retras la Versailles, lăsând un vid de putere în capitală.

În martie 1871, Comuna din Paris a început cu rebeliunea armatelor şi a bandiţilor înarmați din cele mai joase pături ale societăţii şi a fost condusă de socialişti, comunişti, anarhişti şi alţi activişti. Mişcarea a fost afiliată şi influenţată puternic de către Prima Internaţională. Scopul a fost acela de a folosi proletariatul ca agent de revoluţie pentru a distruge cultura tradiţională şi pentru a transforma structura politică şi economică a societăţii.

Ceea ce a urmat a fost masacrarea şi distrugerea pe scară masivă, în timp ce rebelii devastau relicvele, monumentele şi arta rafinată ale Parisului. “La ce bun să am monumente, opere, cafenele-concerte în care nu am pus niciodată piciorul pentru că nu am bani?”au scris scriitorii francezi Edmond și Jules Goncourt. Diplomatul american Wickham Hoffman, care era staționat la Paris la vremea Comunei, a declarat: “Este amar, implacabil şi crud; şi este, fără îndoială, o moştenire tristă a Revoluţiei sângeroase din 1789”. Scriitorul și editorul american William Pembroke Fetridge a descris Comuna drept “revoluţie a sângelui şi a violenţei” şi “cea mai criminală acţiune pe care lumea a văzut-o vreodată”. Cei care participau erau “nebuni, beţi cu vin şi sânge” şi conducătorii ei erau “desperados nemiloşi … rebuturile Franţei”. [22]

Lupta dintre tradiţie şi anti-tradiţie a început cu Revoluţia franceză şi a continuat mai mult de opt decenii. Preşedintele de onoare al Comunei din Paris a spus: “Franţa împărtăşește două principii, cel al legitimităţii şi cel al suveranităţii populare. … Principiul suveranităţii populare mobilizează toţi oamenii viitorului, masele care, obosite de a fi exploatate, încearcă să zdrobească cadrul care le sufocă“. [23]

Extremismul Comunei a provenit, în parte, din ideile pline de ură ale lui Henri de Saint-Simon, un socialist utopic care a considerat că bunăstarea unei ţări este proporţională cu numărul muncitorilor săi. El a susţinut moartea celor bogaţi, pe care îi considera paraziţi.

În războiul civil din Franţa, Marx a descris Comuna ca pe un stat comunist: “Comuna a fost antiteza directă a imperiului. „Republica socială”, lozinca cu care proletariatul parizian a salutat revoluţia din februarie, nu exprima decât năzuinţa vagă spre o republică care să înlăture nu numai forma monarhică a dominaţiei de clasă, ci însăşi dominaţia de clasă. Comuna era forma specifică a acestei republici”. În plus el a scris,”Comuna a intenţionat să desfiinţeze acea clasă de proprietari, care transformă munca majorității în bogăția unei minorități”. [24]

Comuna din Paris a conturat caracteristicile revoluţiei comuniste. Coloana Vendome care-l comemora pe Napoleon a fost distrusă. Bisericile au fost jefuite, clerul sacrificat şi învăţăturile religioase interzise în şcoli. Rebelii au îmbrăcat statuile sfinţilor în îmbrăcăminte modernă şi le-au pus pipe în gură.

Femeile au participat la distrugere cu un entuziasm care uneori îl depăşea pe cel al omologilor lor de sex masculin. Un chinez pe nume Zhang Deyi, care se afla la Paris la vremea respectivă, a descris situaţia: “Rebelii nu au inclus numai bătăuşi bărbaţi; femeile s-au alăturat, de asemenea, vacarmului. … Au început să locuiască în clădiri înalte şi să se bucure de delicatese. Dar plăcerea lor a fost de scurtă durată, deoarece ei nu erau conştienţi de pericolul care venea. În pragul înfrângerii, au jefuit şi au incendiat clădiri. Comori nepreţuite au fost transformate în cenuşă. Sute de rebeli de sex feminin au fost arestaţi şi au recunoscut că în principal femeile conduseseră incendierea”. [25]

Frenezia violentă care a însoţit căderea Comunei din Paris nu este surprinzătoare. Pe 23 mai 1871, înainte de căderea ultimei linii de apărare, autorităţile comunale au ordonat incendierea Palatului Luxemburg (sediul Senatului francez), a Palatului Tuileries şi a Palatului Luvru. Opera din Paris, Primăria din Paris, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Palais-Royal, precum şi restaurantele şi clădirile de lux de pe ambele părți ale Champs-Elysees urmau de asemenea să fie distruse mai degrabă decât să cadă în mâinile guvernului.

La ora 19, membrii Comunei au cărat gudron, asfalt şi terebentină şi au început să incendieze mai multe locuri din Paris. Palatul magnific al Franţei, Tuileries, a pierit în flăcări. Din fericire, încercările piromanilor de a incendia Luvrul aflat în apropiere au fost împiedicate de sosirea trupelor lui Thiers, care au stins incendiul. [26]

Marx şi-a ajustat rapid teoria în urma Comunei din Paris. Singura modificare pe care a făcut-o în Manifestul Comunist a fost aceea că clasa muncitoare ar trebui să ruineze şi să distrugă mecanismul de stat, nu doar să îl preia.

5. Prima Europa, apoi lumea

Manifestul actualizat al lui Marx a făcut comunismul chiar mai distructiv şi mai răspândit ca influenţă. Pe data de 14 iulie 1889, la şase ani după moartea lui Marx, la 13 ani de la dizolvarea Primei Internaţionale şi la cea de-a 100-a aniversare a Revoluţiei Franceze, Congresul Internaţional al Muncitorilor a fost reînviat. Marxiştii s-au reunit din nou în ceea ce istoricii numesc Internaționala a II-a.

Ghidată de comunism şi folosind sloganuri precum “eliberați umanitatea” sau “desființați clasele sociale”, mişcarea muncitorilor europeni s-a reînființat rapid. Lenin a spus: “Serviciile oferite de Marx şi Engels clasei muncitoare pot fi exprimate în câteva cuvinte astfel: Ei au învăţat clasa muncitoare să se cunoască pe sine şi să fie conştientă de ea însăşi, şi au înlocuit visele cu ştiinţa”. [27]

În lucrarea Cum să schimbi lumea: Reflecţii asupra lui Marx şi marxismului de Eric Hobsbawm, autorul a scris: “În aceste ţări europene, practic orice gând social – motivat politic sau nu precum mişcarea socialistă sau mişcarea muncitorilor – este vizibil influenţat de Marx”. [28] Minciunile și îndoctrinarea au fost folosite pentru a infecta mișcările populare cu ideologia comunistă, determinând tot mai mulți oameni să o accepte. Până în 1914, existau aproape treizeci de organizații socialiste globale și locale și mult mai multe sindicate și cooperative cu mulți membri care erau determinați să răspândească socialismul. La izbucnirea Primului Război Mondial, erau peste zece milioane de membri de sindicat și peste șapte milioane de membri ai cooperativelor, mulți dintre ei fiind socialiști.

În acelaşi timp, comunismul a început să se răspândească în Rusia şi în est prin Europa. În anii ’80, Lenin a studiat Das Kapital, înainte de care începuse să traducă Manifestul Comunist în limba rusă. El a fost încarcerat și exilat de autoritățile ruse țariste pentru activitățile sale politice.

Primul război mondial a dus la triumful comunismului în Rusia. În timpul Revoluţiei din 1917, care l-a răsturnat pe ţarul Nicolae al II-lea, Lenin se afla în Elveţia. Până la șfârșitul anului el s-a întors în Rusia şi a preluat puterea prin Revoluţia din Octombrie. Rusia era o naţiune cu tradiţii străvechi, o populaţie numeroasă şi resurse naturale mari. Crearea regimului sovietic pe teritoriul celei mai mari ţări din lume a reprezentat un avantaj imens pentru mişcarea comunistă mondială.

La fel cum Primul Război Mondial a ajutat ascensiunea comuniştilor ruşi, al Doilea Război Mondial a determinat ca mişcarea comunistă să prolifereze în Eurasia şi să înghită China. După cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a devenit o superputere înarmată cu arme nucleare şi a manipulat afacerile mondiale pentru a promova comunismul în întreaga lume.

Winston Churchill a notat: “O umbră a căzut în scena atât de recent luminată de victoria aliaţilor. Nimeni nu ştie ce intenţionează să facă Rusia şi organizaţia internaţională comunistă în viitorul apropiat sau care sunt limitele, dacă există, la tendinţele lor expansioniste şi prozelitism”. [29]

În timpul Războiului Rece, lumea liberă s-a angajat într-o confruntare acerbă împotriva taberei comuniste care s-a răspândit pe patru continente. Cu toate acestea, naţiunile lumii libere, democratice în formă, în esenţă, au devenit încet socialiste.

*****

Referințe

[1] Karl Marx,  Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor, Arhiva marxistilor pe Internet. https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/verse/verse11.htm

[2] Karl Marx, “Scrisoarea lui Marx adresată Tatălui Său din Trier”, Primele scrieri ale lui Karl Marx (arhiva marxiștilor pe internet). https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/letters/37_11_10.htm

[3] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor, Arhiva marxistilor pe Internet https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/verse/verse24.htm.

[4] Heinrich Marx, cum este citat în Richard Wurmbrand, Marx şi Satan, (Westchester, Illinois: Crossway Books, 1986).

[5]. Eleanor Marx-Aveling, „Note biografice privind interesele literare ale lui Marx”, în Marx și Engels despre literatură și artă, Arhiva marxistilor pe Internet, accesat la 18 aprilie 2020 https://marxists.catbull.com/archive/marx/bio/marx/eleanor-literature.htm.

[6] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor.

[7] Robert Payne, Marx (New York: Simon şi Schuster, 1968).

[8] Eric Voegelin, Lucrările Colectate ale lui Eric Voegelin, Vol. 26, Istoria ideilor politice, Vol. 8, Criza şi Apocalipsa Omului (Baton Rouge: Press State University of Louisiana, 1989).

[9] Karl Marx, Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor

[10] Wurmbrand, Marx şi Satana.

[11] Ibid.

[12] Karl Marx, “Despre Hegel” Lucrări timpurii ale lui Karl Marx: Cartea versurilor, Arhiva marxiștilor pe Internet, accesat 28 august 2019, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/verse/verse15.htm.

[13] Ludwig Feuerbach, esenţa creştinismului (1841). https://www.marxists.org/reference/archive/feuerbach/works/essence/ec01_1.htm.

[14] Karl Marx, așa cum este citat în I. Bernard Cohen, Revoluția în știință (Cambridge, Mass: The Belknap Press de la Harvard University Press, 1985), 345.

[15] Friedrich Engels, „Despre autoritate”, în Marx-Engels Reader, Arhiva marxistilor pe Internet, accesat la 18 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1872/10/authority.htm 

[16]„Epitaful lui Robespierre”, Tomahawk (9 ianuarie 1796), Cercuri romantice, accesat la 6 septembrie 2019, (https://www.rc.umd.edu/editions/warpoetry/ 1796/1796_2.html)

[17] Jacques Godechot, „Istoria internă a Franței în timpul războaielor, 1793-1814”, în New Cambridge Modern History, ed. C. W. Crawley (Cambridge, Marea Britanie: Cambridge University Press, 1965), 9: 280–281.

[18] Miguel A. Faria Jr., Teroarea economică a revoluţiei franceze, Hacienda Publishing, 1 iulie 2003, accesat la 18 aprilie 2020, https://haciendapublishing.com/articles/economic-terror-french-revolution.

[19] Grigorie Fremont-Barnes, Enciclopedia epocii revoluţiilor politice şi a noilor ideologii, 1760-1815 (Greenwood, 2007).

[20] William Henley Jervis, Biserica Gallicană şi Revoluţia (Kegan Paul, Trench, & Co., 1882). 

[21] W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Salt Lake City, UT: Ensign Publishing Company, 1962).

[22] John M. Merriman, Masacrul: Viaţa şi moartea Comunii din Paris (New York: Basic Books, 2014).

[23] Louis Auguste Blanqui, “Discurs în faţa societăţii Prietenii Poporului”, Lucrări selectate de Louis-Auguste Blanqui (Scotts Valley, CA: CreateSpace Independent Publishing Platform, 2011), 15.

[24] Karl Marx, Războiul Civil din Franţa în Arhiva marxiștilor pe Internet, accesată la 19 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1871/civil-war-france/index.htm.

[25] Zhang Deyi, Al treilea jurnal al diplomatului chinez Zhang Deyi (上海古籍出版社 [Shanghai guji chubanshe]).

[26] Merriman, Masacrul: Viaţa şi moartea Comunei din Paris.

[27] Vladimir Ilici Lenin, “Frederick Engels”, Lucrările colecţionate de Lenin vol. 2 (Moscova: Progress Publishers, 1972), Arhiva marxiștilor pe Internet, accesată la 19 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1895/misc/engels-bio.htm.

[28] Eric Hobsbawm, Cum să schimbi lumea: Reflecţii asupra lui Marx şi marxismului (New Haven & London: Universitatea Yale, 2011), 214.

[29] Winston Churchill, „Tendoanele pacii (discursul Cortina de fier), (Westminster College, Fulton, MO, 5 martie 1946), Societatea Internațională Churchill, accesat la 19 aprilie 2020, https://winstonchurchill.org/resources/speeches/1946-1963-elder-statesman/the-sinews-of-peace.

 

S-a împlinit un secol de când Partidul Comunist a preluat puterea în Uniunea Sovietică. Potrivit documentelor compilate de Congresul SUA, regimurile comuniste au fost responsabile de moartea a cel puţin 100 de milioane de persoane. [1] Cartea Neagră a Comunismului detaliază această istorie a crimei bazându-se pe documentele desecretizate de guvernele naţiunilor din fosta Uniune Sovietică şi din Europa de Est, precum şi pe dosarele oficiale ale victimelor campaniilor politice comuniste din China şi Coreea de Nord şi alte țări comuniste.[2]

Totalitarismul comunist este adesea comparat cu cel al naziştilor în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Deşi există multe paralele, există o distincţie crucială deseori ignorată: naziştii au comis un genocid, însă măcelul fizic este departe de a fi scopul final al comunismului.

Persoanele religioase nu consideră moartea fizică drept moartea adevărată, deoarece acestea cred că sufletul merge în Cer sau se naște din nou în ciclul reîncarnării. Comunismul foloseşte uciderea ca pe un instrument pentru a distruge bazele morale fundamentale ale umanității; nu urmăreşte numai să distrugă corpul fizic al omului, ci să-i distrugă şi sufletul.

O altă caracteristică a regimurilor comuniste este intensitatea cu care efectuează epurările interne şi îl selectează pe cel mai crud dintre lideri. Pentru mulţi oameni este dificil să înţeleagă raţiunea din spatele barbariei cauzate de partidele comuniste propriilor cadre, inclusiv a celor care au căzut victime doar pentru că s-au abătut de la linia partidului pe anumite probleme, fiind totuşi complet loiali Partidului şi conducerii sale. Un motiv este că spectrul comunist, în răzvrătirea sa împotriva Divinității şi a omenirii, are o teamă instinctivă că i se apropie sfârşitul. Pentru a se întări, Partidul trebuie să recruteze indivizi cărora nu le pasă de bine sau rău. Aceşti indivizi se remarcă în procesul de ucidere în masă, iar ridicarea lor în poziţii de conducere permite spectrului să asigure perpetuarea tiraniei sale pământeşti.

În 1989, cadrele Partidului Comunist Chinez (PCC) care au refuzat să participe la masacrul din Piața Tiananmen din 4 iunie au fost epurate. Jiang Zemin, care şi-a demonstrat cruzimea în timpul evenimentelor, a fost promovat pentru a deveni liderul PCC. După ce Jiang a început persecuţia împotriva Falun Gong în 1999, el a promovat oficiali precum Luo Gan şi Zhou Yongkang în funcții înalte, deoarece şi-au demonstrat capacitatea de a comite cele mai brutale crime în campania de persecuţie.

Un alt stimulent pentru a asigura perpetuarea crimelor este recrutarea participanţilor din societate, aşa cum s-a făcut în timpul Revoluţiei Culturale. Prin săvârşirea unor crime şi a altor infracţiuni, masele au devenit complici la brutalitatea PCC, iar cei mai brutali făptaşi au devenit urmaşii cei mai vajnici ai Partidului. Chiar şi astăzi, mulţi foşti membri ai Gărzilor Roşii care au săvârșit abuzuri şi crime în timpul Revoluţiei Culturale, nu au remuşcări pentru crimele comise, spunând că nu regretă evenimentele tinereţii.

Mai mult, prin uciderea în mod deschis şi deliberat a victimelor sale, Partidul Comunist terorizează și conduce populaţia la obedienţă. De-a lungul istoriei, conducători și tirani au ucis datorită percepției că aveau nevoie de a-și proteja puterea sau imperiile lor prin înfrângerea unui inamic. Este o caracteristică a Partidului Comunist că trebuie să aibă un dușman și, dacă nu există dușmani, trebuie să-i inventeze astfel încât să poată continua să ucidă. Într-o ţară precum China, cu o istorie lungă şi o cultură bogată, comunismul nu şi-ar fi putut atinge scopurile fără a ucide în mod continuu. Având un patrimoniu cultural de cinci mii de ani, poporul chinez a venerat divinul. El nu s-ar fi putut supune voinței partidului comunist barbar şi blasfemic dacă nu ar fi fost brutalizat. Singurul mijloc al PCC de a-şi menţine conducerea, așa cum s-a văzut din procesul sovietic, este folosirea crimelor în masă.

1. Ascensiunea comunismului totalitar

Fiind întruchiparea unui spectru pervers, punctul de plecare al comunismului nu putea fi altfel decât unul dezonorabil. După ce Marx a proclamat că “un spectru bântuie Europa – spectrul comunismului”, bandiţii şi huliganii au înfiinţat Comuna din Paris, devastând capitala franceză şi opere de artă şi cultură inegalabile. În Rusia şi în China, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) şi PCC au preluat puterea prin conspiraţie şi prin vărsare de sânge.

Teoria marxistă și diferitele broșuri ideologice scrise de regimurile comuniste sunt pline de promisiuni de susținere și reprezentare a intereselor muncitorilor proletari și țăranilor. Dar, în practică, clasa muncitoare a fost trădată rapid și a suferit cele mai grave abuzuri din partea comunismului.

a. Ascensiunea comuniştilor sovietici

În februarie 1917, în timp ce Imperiul Rus a pierdut teren în fața forțelor germane și austro-ungare în Primul Război Mondial, lipsa alimentelor şi deteriorarea condiţiilor de muncă au împins muncitorii ruşi din industrie la grevă. Pe măsură ce turbulenţele s-au răspândit în întreaga ţară, ţarul Nicolae al II-lea a fost forțat să abdice şi a fost format un guvern provizoriu rus pentru a gestiona țara până când ar putea avea loc alegeri democratice. 

Dar pe 7 noiembrie 1917 – sau 25 octombrie potrivit calendarului tradițional iulian – un grup de revoluționari comuniști conduși de Vladimir Lenin a lansat o insurecție armată în capitala Rusei, Petrograd (astăzi Sankt Petersburg). În ceea ce este cunoscut sub numele de Revoluția din Octombrie, Partidul bolșevic al lui Lenin a răsturnat guvernul provizoriu și a instituit primul regim comunist din lume.

După un interval de aproape trei săptămâni, în timpul alegerilor democratice pentru Adunarea Constituantă, Partidul Revoluționarilor Socialiști a câștigat o mulțime de voturi naționale și majoritatea locurilor. Bolșevicii au obținut mai puțin de 25 la sută din voturi și doar o mână de delegați.

După această înfrângere, Lenin și-a călcat promisiunea de a respecta rezultatul alegerilor. Când Adunarea Constituantă a fost convocată la Petrograd pe 18 ianuarie 1918, Lenin a declarat adunarea un dușman al poporului. Fiind pregătiți în prealabil să adopte legea marțială și preluând administrația guvernului de la Guvernul provizoriu, bolșevicii au mobilizat trupe pentru a desființa adunarea cu forța, distrugând procesul democratic din Rusia.

La fel ca și mișcarea marxistă rusă, ascensiunea lui Lenin nu a fost în totalitate un fenomen rus. În ciuda sfârșitului guvernării țariste, Rusia a continuat să lupte în război de partea Franței și a Marii Britanii, împotriva puterilor centrale conduse de germani. Calculând că bolșevicii ar putea arunca Rusia în haosul politic – și, astfel, ar fi eliminat o mare amenințare de pe frontul de est al Germaniei -, împăratul Wilhelm II a aranjat întoarcerea din exil a lui Lenin înapoi în Rusia via Germania și Suedia în Finlanda, care era un teritoriu al Imperiului Rus la acel moment. De asemenea, Wilhelm al II-lea i-a furnizat lui Lenin bani, arme și muniții. Până la sfârșitul Primului Război Mondial, bolșevicii au primit cel puțin 50 de milioane de mărci din Germania. [3]

Winston Churchill a spus următoarele cuvinte despre rolul jucat de Germania în întoarcerea lui Lenin: „Au folosit cea mai letală armă în Rusia. L-au expediat pe Lenin într-un camion sigilat etanș ca și cum ar fi transportat un fel de bacil al ciumei din Elveția până în Rusia.” [4]

Revoluţia din Octombrie şi preluarea ulterioară a puterii de către Lenin au stat la originea tuturor mişcărilor comuniste violente din întreaga lume în secolul al XX-lea. A declanşat extinderea internaţională a comunismului şi nenumăratele catastrofe care au urmat.

Imediat după preluarea puterii de la Adunarea Constituantă, bolșevicii s-au îndreptat împotriva muncitorilor ruși, care la începutul anului 1918 au fost primii care au rezistat dictaturii comuniste. În semn de protest, zeci de mii de muncitori din Petrograd şi Moscova au organizat marșuri şi demonstraţii pentru a protesta împotriva dizolvării Adunării Constituante aleasă în mod democratic. Soldaţii bolşevici au înăbuşit tulburările, au împuşcat demonstranţii şi au umplut străzile din Petrograd şi Moscova cu sângele muncitorilor.

Cel mai mare sindicat al muncitorilor din ţară, Sindicatul Funcționarilor și Muncitorilor de la Căile Ferate, a anunţat o grevă politică pentru a protesta împotriva loviturii de stat bolşevice şi a obţinut sprijinul larg al multor alte organizații ale muncitorilor. Ca şi în cazul muncitorilor din Petrograd şi din Moscova, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) a omorât protestatarii cu ajutorul forţelor armate, iar Uniunea Sindicatelor Rusiei şi alte sindicate independente au fost interzise.

În martie 1918, bolșevicii s-au redenumit Partidul Comunist al întregii Rusii. (În 1925, după înființarea în 1922 a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, partidul a fost redenumit  Partidul Comunist al Întregii Uniuni. În sfârșit, în 1952, a devenit oficial Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – PCUS). Acele sindicate care au rămas au fost treptat obligate să treacă sub controlul Partidului Comunist.

În vara anului 1918, Rusia s-a confruntat cu un deficit masiv de alimente din cauza războiului civil continuu dintre diferite facțiuni comuniste (inclusiv bolșevicii), mișcările regionale de independență și mișcarea Albă, condusă de ofițeri militari ruși anticomuniști. În iunie, când ţara se afla în pragul foametei, Lenin l-a trimis pe Iosif Stalin la Ţariţin (Volvogradul de astăzi – n.t.) pentru a confisca cereale din bazinul Volga, grânarul tradiţional al Rusiei.

Tirania Partidului a provocat rezistenţa ţăranilor. În august 1918, ţăranii din regiunea Penza s-au ridicat într-o revoltă armată, care s-a răspândit ca focul în zonele înconjurătoare. Partidul a trimis trupe pentru a suprima revoltele, iar Lenin a trimis o telegramă bolşevicilor din Penza:

1. “Spânzuraţi (şi asiguraţi-vă că spânzurarea are loc în văzul oamenilor) nu mai puţin de 100 proprietari cunoscuţi, oameni bogaţi, exploatatori.”
2. “Publicaţi-le numele.”
3. “Confiscaţi-le grânele”
4. “Desemnaţi ostaticii în conformitate cu telegrama de ieri.”

“Faceţi-o în aşa fel încât, pe sute de kilometri oamenii să vadă, să tremure, să ştie, să țipe. …“ [5]

În primăvara anului 1919, muncitorii înfometaţi din oraşele Rusiei au protestat de mai multe ori pentru a cere aceleaşi raţii ca soldaţii Armatei Roşii, abolirea privilegiilor politice acordate comuniştilor, libertăţi fundamentale de exprimare şi alegeri democratice. Toate aceste mişcări au fost înăbuşite de poliţia secretă Ceka (precursorul KGB-ului), care i-a arestat sau i-a împuşcat pe greviști.

Înainte de Revoluţia din Octombrie, Tambov, situată în sud-estul Moscovei, era una dintre cele mai bogate provincii din Rusia. Pentru a confisca cereale, guvernul Uniunii Sovietice a organizat numeroase “echipe de rechiziţionare a cerealelor” şi le-a trimis în regiune. Peste 50.000 de ţărani din Tambov au format miliţii locale pentru a lupta cu echipele de rechiziţionare ale Partidului Comunist – ceea ce a rămas în istorie ca “Rebeliunea din Tambov”.

În iunie 1921, regimul sovietic l-a însărcinat pe comandantul militar Mihail Tukacevski să lupte împotriva “huliganilor” cu gaze otrăvitoare. [6] Utilizarea de către Tukacevski a armelor chimice, combinate cu incendiile care au izbucnit în regiune, au făcut din Tambov o regiune dezolantă. Aproximativ 100.000 de ţărani din Tambov care au luat parte la mișcarea de rezistenţă şi rudele lor au fost închişi sau exilaţi. Aproximativ 15.000 de persoane au murit în timpul insurgenţei.[7] În anii ’30, însuși Tukacevski a fost torturat și executat în timpul epurării Armatei Roșii de către Stalin.

Instituirea de către regimul sovietic a dictaturii totalitare, trădarea totală a muncitorilor ruși și uciderea în masă a milioane de cetățeni ruși au fost comise ulterior de Partidul Comunist Chinez (PCC) aproape trase la indigo. Începând cu preluarea puterii de la sfârșitul anilor ’40, PCC a provocat catastrofe fără precedent în istoria Chinei.

b. Partidul Comunist Chinez acaparează puterea

Marxismul și alte ideologii de stânga au fost introduse în China din străinătate înainte de căderea dinastiei Qing în 1911 și au câștigat popularitate în rândul academicienilor radicali și a tinerilor disperați să găsească soluții pentru pericolele cu care se confrunta națiunea lor.

În anii 1910, activiștii comuniști chinezi au determinat Noua Mișcare de Cultură să critice cultura tradițională, pe care au dat vina pentru înapoierea Chinei. În 1919, susținuți de fonduri oferite de noul regim sovietic, comuniștii chinezi și-au asumat un rol de lider în Mișcarea din 4 mai, o serie de proteste ale studenților care au apărut din Noua Mișcare de Cultură și au vizat atât puteri străine cât și elitele politice chineze.

În 1920 bolşevicii l-au trimis pe Grigori Voitinski în China pentru a înfiinţa o organizaţie comunistă locală. În iulie 1921, Partidul Comunist Chinez (PCC) a fost fondat la Shanghai de Chen Duxiu, Li Dazhao și alți marxiști chinezi.

PCC-ul nou format a operat prin subterfugiu. În 1923 Lenin l-a trimis pe Mihail Borodin pentru a crea o alianţă între Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) şi Uniunea Sovietică. Urmând acest aranjament, Kuomintang a acceptat PCC-ul – aflat în fază incipientă – ca pe o filială a partidului, dând comuniștilor mai multe oportunități de a submina cauza naționalistă.

Conștient de faptul că PCC încerca să coopteze Kuomintangul pentru a acapara puterea, liderul naționalist Chiang Kai-shek a lansat o epurare a comuniștilor în 1927. În următorii câțiva ani, Kuomintang a organizat mai multe campanii militare destinate distrugerii enclavelor „sovietice” ale PCC din sudul Chinei. Aceste operațiuni au reprezentat un succes parțial dar comuniștii au reușit să scape într-o nouă zonă de bază din Yan’an, din nord-vestul Chinei. În anii ’30, amenințarea tot mai mare din Japonia imperială a obligat Kuomintangul să-și întrerupă campaniile împotriva rebeliunii PCC.

PCC a profitat din plin de instabilitatea Chinei în fața expansionismului japonez, ceea ce a condus la izbucnirea unui război total în 1937. Întrucât forțele naționaliste erau cele mai afectate de lupte, PCC și-a crescut puterea. În 1937, anul invaziei Japoniei, Armata Roșie a PCC a fost la un pas de a fi învinsă de Kuomintang. La momentul victoriei Chinei în 1945, comuniștii s-au lăudat că trupele sale numărau 1,32 milioane de soldaţi şi o miliţie de 2,6 milioane. [8] După predarea Japoniei, PCC a folosit fațada negocierilor de pace cu Kuomintang pentru a-și poziționa forțele pentru războiul civil ce avea să urmeze.

Milioane de oameni și-au dat viața pe câmpurile de luptă din cel de-al Doilea Război Mondial, dar rezultatul neașteptat a fost extinderea meteorică a comunismului totalitar. Eforturile diplomatice ale PCC-ului au determinat Statele Unite şi Uniunea Sovietică să renunţe la politicile lor de sprijinire a naţionaliştilor. În 1949, PCC a învins, în cele din urmă, forţele guvernului Kuomintang, fondând cel mai atroce regim totalitar comunist din lume, Republica Populară Chineză (RPC).

În apogeu, puterile comuniste controlau o treime din populația lumii, întrucât cuprindeau Rusia și China, cele mai mari națiuni ca mărime și ca populație. Guvernele comuniste s-au extins în zone mari ale Europei şi Asiei, iar multe ţări din Africa, America de Sud şi Asia de Sud-Est au devenit clienţi sau aliaţi ai partidelor comuniste din Rusia şi din China.

China are o cultură largă şi profundă, cu o istorie de cinci mii de ani. Poporul său este însufleţit în tradiţia de glorificare a divinității şi venerează Divinul. Spectrul comunismului era incapabil să distrugă cultura tradițională chineză folosind numai conspiraţia.

După preluarea puterii și stabilirea RPC în China continentală, Partidul Comunist Chinez a vizat elitele societăţii care au servit drept purtătoare ale culturii tradiţionale, a distrus artefactele fizice ale civilizaţiei chineze şi a rupt legăturile dintre poporul chinez şi divinitatea lor. Patrimoniul tradiţional al Chinei a fost înlocuit cu o “cultură a partidului”.  Cu fiecare generație care trecea cultura partidului devenea mai profund înrădăcinată în viziunea asupra lumii a chinezilor de pe continent.

Imediat după preluarea puterii, Partidul Comunist Chinez a început să inventeze duşmani, începând cu elitelor. În mediul rural, a sacrificat proprietarii şi mica nobilime. În oraşe, a ucis oamenii de afaceri, creând o atmosferă de teroare şi jefuind avuţia societăţii civile.

Pentru a îndemna ţăranii să ucidă proprietarii şi “fermierii bogaţi” şi să susţină noul regim comunist, Partidul Comunist Chinez a implementat o aşa-numită “reformă agrară”, care a promis ţărănimii că va avea propriul pământ. Dar după ce a ucis proprietarii, Partidul a susţinut că pământul urma să fie predat ţăranilor sub forma “cooperativelor”. În practică, acest lucru însemna că pământul, încă, nu aparţinea ţăranilor.

În martie 1950, Partidul Comunist Chinez a emis “Directiva privind suprimarea strictă a elementelor contrarevoluţionare”, cunoscută şi sub numele de “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, care s-a axat pe uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural. PCC a anunţat că, până la sfârşitul anului 1952, peste 2,4 milioane de “contrarevoluţionari” au fost eliminaţi. De fapt, au fost ucise peste 5 milioane de persoane, reprezentând aproape 1% din totalul populaţiei chineze. [9]

După uciderea proprietarilor şi a ţăranilor bogaţi din mediul rural, Partidul Comunist Chinez a lansat campaniile “Celor trei Anti” şi “Celor cinci Anti” pentru a-i sacrifica pe orăşenii bogaţi. Sub această presiune, mulţi capitalişti s-au sinucis împreună cu toţi membrii familiilor lor.

Partidul Comunist Chinez nu s-a oprit odată cu exterminarea proprietarilor şi a capitaliştilor, ci a jefuit şi averea ţăranilor, a negustorilor mici şi a meseriaşilor. După acest genocid, marea majoritate a clasei muncitoare era deja sărăcită.

2. Brutalitatea guvernării comuniste

Deși regimurile comuniste ajung la putere prin înșelăciune și violență, cele mai grave atrocități ale acestora sunt comise în timp de pace. Atât în ​​Uniunea Sovietică, cât și în Republica Populară Chineză, revoluția a fost urmată imediat de campanii politice sângeroase pentru eliminarea „dușmanilor de clasă”, foamete în masă, înființarea de lagăre de concentrare și epurările nemiloase ale cadrelor partidului, precum și teroarea în rândul populației. O brutalitate similară a fost omniprezentă în întregul bloc comunist, iar statele comuniste care au mai rămas în lume sunt toate regimuri autoritare represive.

a. Atrocităţile comunismului sovietic

În 1922, după încheierea campaniilor militare majore care au făcut ca bolșevicii să fie învingători de facto în războiul civil rus, Partidul Comunist Sovietic s-a confruntat cu crize imediate ale propriei sale creații. Politicile marxiste implementate cu entuziasm au dus la foamete răspândită în toată Rusia, ucigând milioane de oameni. Conducerea comunistă a fost forțată să retragă o mare parte din programul său, numit retroactiv „comunismul de război”, și să instituie Noua Politică Economică (NEP). Aceasta a fost un armistițiu eficient cu țărănimea rusă, deoarece li s-a permis să-și lucreze propriile pământuri și să-și vândă culturile fără intervenția statului.

Cu toate acestea, comuniștii sovietici nu au pretins niciodată că NEP-ul nu era altceva decât o măsură de urgență pentru a preveni o rebeliune iminentă. În timpul foametei cauzate de comunismul de război, un prieten al lui Lenin a comentat că dezastrul pe care l-a orchestrat a fost unul bun, deoarece „va distruge credința nu numai în țar, ci și în Dumnezeu”. [10]

Regimurile comuniste folosesc teroarea și crimele în masă ca mijloc de consolidare a dictaturii lor. În 1928, NEP a fost eliminat și înlocuit cu cooperative controlate de regim. Țăranii ruși, care s-au împotrivit să li se ia pământul și cerealele, s-au opus din răsputeri oprimării Partidului Comunist. Ei au plătit scump pentru nesupunerea lor.

Exterminarea prin înfometare

Majoritatea victimelor comunismului au fost ucise prin înfometare provocată de om. Între anii 1932 şi 1933, înfometarea în masă cauzată de Partidul Comunist Sovietic a ucis milioane de oameni, în mare parte țărani, în regiunile Ucrainei, sudul Rusiei și Asia Centrală. Foametea ucraineană, cunoscută sub numele de Holodomor, a revendicat viața a aproximativ patru milioane de oameni. 

După războiul civil, care s-a sfârșit în 1922, impunerea de către PCUS a unei agriculturi colective s-a confruntat cu o rezistenţă amplă a ţărănimii ucrainene. Pentru a face faţă acestei situaţii, regimul sovietic a clasificat majoritatea țaranilor înstăriți (chiaburi – n.trad.) drept “kulaki” şi i-a exilat în Siberia de Vest şi în republicile Asiei Centrale. Eliminarea kulakilor („dekulakizarea“ – n.trad.) a reprezentat o pierdere uriaşă pentru agricultura ucraineană, iar în anul 1932 producţia s-a prăbuşit.

În iarna anilor 1932-1933, guvernul sovietic a întrerupt livrările de alimente în Ucraina şi a înălțat garduri de securitate de-a lungul graniţelor republicii. La început, ucrainenii au supravieţuit din legumele şi cartofii depozitaţi în casele lor, însă acestea au fost repede rechiziţionate de autorităţile partidului. Mulți țărani au murit de foame. Autorităţile au împiedicat sătenii să călătorească în oraşe în căutarea hranei. Mulţi oameni au murit de foame, mergând pe calea ferată. În disperare, oamenii au început să mănânce carcase (cadavre) de pisici, câini şi vite dezgropate și chiar au recurs la canibalism. [11]

În timpul Holodomorului, peste 1 milion de copii ucraineni au rămas orfani. Mulţi au rămas fără adăpost şi nu au avut de ales decât să cerşească pentru mâncare în oraşe. Pentru a elimina această situaţie stânjenitoare, Stalin a semnat ordine care autorizau poliţia să împuște copiii cu vârsta de peste 12 ani. În timpul foametei, corpurile victimelor puteau fi văzute pe străzile capitalei ucrainene de la acel timp, Harkov.

a. Gulagurile, primele lagăre de concentrare ale Europei

Pe 5 septembrie 1918, Lenin a ordonat înfiinţarea primului lagăr de concentrare sovietic pe insulele Soloveţki pentru încarcerarea prizonierilor politici şi disidenţilor care s-au opus Revoluţiei din Octombrie. În anii care au urmat, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a construit o rețea de lagăre de concentrare în Uniunea Sovietică – notoriile gulaguri din epoca stalinistă. (Gulagul este o abreviere în limba rusă a „Administrației Generale a Lagărelor de muncă forțată”.)

Sistemul Gulag a ajuns la o scară monstruoasă sub conducerea lui Iosif Stalin, ca urmare a intensificării terorii politice a PCUS, ceea ce a condus la epurări tot mai mari. Până la momentul decesului lui Stalin, în 1953, erau 170 de administraţii gulag care conţineau peste 30.000 de lagăre individuale pe tot teritoriul Uniunii Sovietice, pe care Aleksandr Soljeniţîn le descrie cu exactitate drept “Arhipelagul Gulag”, în cartea sa cu acelaşi nume. În lucrarea sa, Soljeniţîn enumeră 31 de metode diferite pe care poliţia secretă sovietică le folosea pentru a epuiza puterea prizonierilor şi a-i obliga să mărturisească orice crimă. [12]

Cei trimişi în gulag sufereau de o lipsă constantă de hrană şi îmbrăcăminte, în timp ce erau forţaţi să efectueze muncă silnică de la 12 la 16 ore pe zi, în gerul aspru al iernii ruseşti. Numărul morţilor a fost enorm. Mulţi oameni au fost închişi împreună cu întreaga familie, bărbaţii au fost încarceraţi şi soţiile au fost exilate. Nici măcar persoanele în vârstă, unele deja în jurul vârstei de 80 de ani, nu au fost cruţate. Printre cei condamnaţi s-au aflat atât elite de partid de rang înalt, lideri de stat şi comandanţi militari, cât şi cetăţeni complet obişnuiţi din toate straturile sociale, inclusiv credincioşi religioşi, ingineri, tehnicieni, medici, studenţi, profesori, muncitori şi ţărani.

Potrivit unor estimări conservatoare, peste 500.000 de prizonieri au pierit în sistemul gulag între anii 1930 şi 1940, în timpul anilor terorismului lui Stalin de dinaintea războiului. Gulagul a fost desfiinţat oficial în 1960. Cu toate că cifrele reale sunt necunoscute se crede că peste 18 milioane de persoane au fost închise în gulag şi că peste 1,5 milioane de persoane au murit.

Se crede că lagărele de concentrare sunt o creaţie nazistă, dar, în realitate, gulagul sovietic a fost precursorul unor forme similare de represiune în întreaga lume, atât în regimurile comuniste, cât şi în cele neocomuniste. Potrivit lui Viktor Suvorov, fost ofițer de informații militar sovietic și istoric, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler a trimis ofiţerii Gestapo-ului în Rusia pentru a vizita şi pentru a studia experienţele acumulate de sovietici în crearea gulagului.

Marea teroare împotriva elitelor sovietice

Adepții spectrul comunist sunt, de asemenea, osândiți să devină victimele sale. Acest lucru a avut loc în perioada epocii staliniste, pe măsură ce PCUS a efectuat epurări sângeroase în rândul propriilor sale cadre. După moartea lui Lenin, Stalin a vizat eşaloanele superioare ale conducerii comuniste.

Reprimările au atins cote maxime între 1936 și 1938, când milioane de membri de partid și oficiali sovietici au fost judecați pentru acuzații ridicole, într-un episod brutal cunoscut sub numele de Marea Teroare. Sute de mii au fost împușcați, adesea după ce au făcut confesiuni complete sub tortură.

Din cei 1.966 de delegaţi de la Cel de-al XVII-lea Congres al PCUS din 1934, peste jumătate (1.108) au fost arestaţi sub acuzaţii de activitate contrarevoluţionară. Din cei 139 membri ai Comitetului Central aleşi la Congresul al XVII-lea, au fost arestaţi şi împuşcaţi 110 de oameni. [13] Lavrenti Beria, şeful poliţiei secrete a lui Stalin, a spus odată: “Arătaţi-mi omul şi vă voi găsi crima”. Cu excepţia lui Stalin, toţi cei şase membri ai Comitetul Central în funcție la momentul morţii lui Lenin în 1924 – Lev Kamenev, Grigori Zinoviev, Alexei Rikov, Mihail Tomski şi Leon Troţki – au fost executaţi sau asasinaţi până în 1940.

Nicio parte a societăţii nu a fost cruţată în Marea Teroare și în alte epurări staliniste. Represiunea în domeniile religios, ştiinţific, educaţional, academic şi artistic a precedat epurările care au nimicit elitele militare şi politice. Însă, principalele victime ale terorii lui Stalin au fost oamenii obişnuiţi, incluzând atât rudele și prietenii acuzatului, cât și muncitori și alți cetățeni sovietici obișnuiți, acuzați și pedepsiți pentru crime complet fictive.

Nici călăii nu au scăpat de Teroare: Genrikh Yagoda, șeful poliției secrete până în 1936, a fost arestat în 1937 și împușcat în anul următor. Înlocuitorul său, Nikolai Yezhov, a căzut din grațiile puterii în 1939, după ce a supravegheat cea mai sângeroasă rundă de epurări interne. El a fost împușcat într-o cameră de execuție proiectată conform propriilor specificații.

Nici în ziua de azi nu există răspunsuri cu privire la câți au fost arestați, uciși, închiși sau exilați în timpul terorii din era stalinistă. În ajunul dizolvării Uniunii Sovietice, în iunie 1991, şeful KGB, Vladimir Kriucikov, a spus că între anii 1920 şi 1953, aproximativ 4,2 milioane de persoane au fost “suprimate”inclusiv 2 milioane doar în timpul Marii Terorii. [14] Alexandru Iakovlev, politician reformist din epoca Uniunii Sovietice şi a lui Elţîn, a declarat într-un interviu din anul 2000 că victimele represiunii staliniste numără cel puţin 20 de milioane. [15]

b. Campaniile mortale ale Partidului Comunist Chinez

Persecuțiile politice traumatizante și letale au fost o caracteristică a mișcării comuniste chineze, încă înainte de preluarea puterii asupra Chinei continentale în 1949. În 1942, când PCC s-a ascuns în nord-vestul Chinei, Mao Zedong a lansat Mișcarea de Rectificare Yan’an. Cadrele de partid au fost supuse unui tratament chinuitor, care a inclus tortura, detenția și „reformarea gândirii”, aparent pentru a-i eradica pe cei cu loialitate ideologică insuficientă. Mii de oameni au fost uciși în timpul mișcării, care a fost prima campanie politică masivă a PCC.

De la înfiinţarea regimului PCC, în perioada 1949-1966, zeci de milioane de chinezi şi-au pierdut viaţa în “Campania de suprimare a contrarevoluţionarilor”, în campaniile “Cele trei Anti” şi “Cele cinci Anti”, în Campania “Anti Dreapta” şi în marea foamete provocată de campania “Marele Salt Înainte”.

Această perioadă a fost urmată de o luptă sângeroasă în cadrul Partidul Comunist Chinez. În timp ce o nouă generaţie de chinezi, crescuţi pentru a fi “pui de lup” atei, îndoctrinaţi cu educaţia şi cultura de partid a comunismului, a ajuns la maturitate, spectrul malefic al comunismului a lansat o campanie de ucidere şi distrugere şi mai mare pentru a distruge străvechea cultură chineză tradiţională de cinci mii de ani.

Revoluția culturală a fost ultima și, în anumite privințe, cea mai distructivă campanie politică din epoca Mao. Începând cu 1966 și pe tot parcursul ultimului deceniu al vieții lui Mao, obiectivul său a fost înlocuirea violentă a culturii tradiționale chineze cu cultura de partid.

Marea foamete din China

Între anii 1959 şi 1962, China a fost supusă celei mai mortale foamete din lume. Pentru a înşela lumea, Partidul Comunist Chinez susţine că au fost “trei ani de dezastre naturale”.

De fapt, în 1958, PCC a început, nesăbuit, colectivizarea şi campania Marelui Salt Înainte. Aceste planuri sălbatice care nu numai că au secat stocurile de cereale şi au decimat producţia agricolă chineză, dar au creat şi un potop de rapoarte false la toate nivelurile de conducere, de la regiunile rurale până la oraşe. Partidul Comunist Chinez a folosit aceste rapoarte ca bază pentru colectarea cerealelor de la ţărani, care au fost forţaţi să-și predea regimului hrana, seminţele şi furajele.

Organele administrative ale Partidului de la toate nivelurile au trimis echipe la ţară. Au folosit tortura şi interogatoriile pentru a stoarce ultimele firimituri de mâncare de la sărmanii ţărani. Urmând exemplul comuniştilor sovietici, Partidul Comunist Chinez a împiedicat sătenii să intre în oraşe în căutarea hranei, cauzând moartea în masă a familiilor şi chiar a unor sate întregi. Cadavrele victimelor foametei au umplut mediul rural. Când ţăranii au fost prinşi furând pentru a supravieţui, au fost ucişi. Canibalismul s-a răspândit pe scară largă.

Cerealele confiscate de guvern au fost tranzacţionate pe cantităţi mari de arme sovietice sau pe aur, cu care Partidul Comunist Chinez şi-a plătit datoriile, ignorând pierderea de vieți omenești. În doar trei ani, Marea Foamete din China a şters de pe faţa pământului zeci de milioane de oameni.

b. Revoluţia culturală: masacru şi genocid cultural 

Revoluția culturală a repetat frenezia Mișcării de rectificare Yan’an la scară națională, cu tineret fanatizat încurajat să distrugă, să bată, să tortureze și să ucidă pentru eliminarea așa-numitelor „Patru Lucruri Vechi”vechile tabuuri, vechea cultură, vechile datini și vechile idei ale Chinei.

Pe 16 mai 1966, Partidul Comunist Chinez a publicat ceea ce a fost numit „Avizul din 16 mai”, care a marcat începerea Revoluției Culturale. În luna august, elevii din liceele din Beijing au format o trupă a Gărzilor Roşii, împreună cu copiii cadrelor PCC de rang înalt. Gloata a făcut prăpăd în Beijing jefuind, atacând şi ucigând. Până la sfârşitul lunii – numită “Augustul Roşu”, mii de oameni din Beijing au fost ucişi.

În districtul Daxing din Beijing, 325 de persoane au fost ucise între 27 august şi 1 septembrie în 48 de brigăzi de producţie din 13 comune. Vârsta celor ucişi a variat între 38 de zile şi 80 de ani, iar 22 de familii au fost ucise în totalitate. Gărzile roşii au bătut, înjunghiat sau au strangulat victimele. Au ucis sugari şi copii mici, suindu-se pe un picioruş al bebelușilor şi sfâşiindu-i în două. [16]

Pe măsură ce spectrul malefic al comunismului îi conducea pe oameni să bată şi să omoare, le-a anihilat compasiunea umană, spălându-le creierul cu sloganul “tratarea duşmanului cu cruzimea iernii aspre”. Cu orice tip de crimă comisă împotriva umanităţii, Partidul Comunist Chinez a reușit să înlocuiască tradiţia, cultura şi virtutea morală a chinezilor. Înveninaţi de cultura partidului, mulţi oameni au devenit instrumente de ucis.

Când majoritatea oamenilor văd faptele sângeroase ale regimului totalitar comunist, ei nu pot să înţeleagă modul în care oamenii sunt capabili să coboare la un asemenea nivel de barbarism uman.

Estimarea ravagiilor Revoluţiei Culturale este o sarcină descurajantă. Majoritatea studiilor sugerează că numărul minim de morţi este de 2 milioane. R. J. Rummel, profesor american care a cercetat masacrul, a scris în cartea sa “Secolul Sângeros al Chinei: genocidul și crimele în masă începând cu 1900” că Revoluţia Culturală a revendicat vieţile a 7,73 milioane de oameni. [17]

Dong Baoxun, profesor asociat la Universitatea Shandong din China, şi Ding Longjia, director adjunct al Biroului de Cercetare al Istoriei Partidului din Shandong, au scris o carte în 1977 intitulată “Exoneraţi Inocentul – Reabilitați-l pe cel acuzat şi condamnat pe nedrept“. Cartea a citat-o pe Ye Jianying, vicepreşedinte al Comitetului Central al Partidul Comunist Chinez, care a făcut următoarele declaraţii în timpul ceremoniei de închidere a Conferinţei Centrale de Lucru din 13 decembrie 1978: “După doi ani şi şapte luni de anchetă amănunțită, Comitetul Central a ajuns la concluzia că 20 de milioane de oameni au murit în Revoluţia Culturală, peste 100 de milioane au suferit persecuţii politice … şi 800 de miliarde de yuani au fost irosiţi.” [18]

În luna august 1980, liderul Partidul Comunist Chinez, Deng Xiaoping, a acordat două interviuri jurnalistului italian Oriana Fallaci în care a descris dificultatea de a cuantifica ravagiile Revoluției Culturale:

“Oamenii a fost împărțit în două facțiuni care s-au masacrat reciproc. … Este dificil de estimat pentru că au murit din tot felul de cauze. Mai mult, China este o țară atât de vastă. Dar ascultați: atât de mulți au murit încât, chiar dacă nu au avut loc alte tragedii în timpul ei, numărul morților ar fi suficient pentru a spune că înfăptuirea Revoluției Culturale a fost ceva greșit.” [19]

Deng Xiaoping a descris un caz tipic: Kang Sheng, şeful poliţiei secrete a Partidului Comunist, l-a acuzat pe secretarul din provincia Yunnan, Zhao Jianmin, de trădare şi că era agent al Kuomintang. Nu numai că Zhao a fost încarcerat, dar căderea lui a afectat şi 1,38 milioane de persoane din întreaga provincie, dintre care 17.000 au fost torturaţi până la moarte, iar 60.000 au fost bătuţi până au devenit invalizi. [20]

c. Un rău fără precedent: Persecutarea Falun Gong

Zecile de ani de violenţă criminală şi de îndoctrinare atee impuse de Partidul Comunist Chinez au avut o influenţă enormă asupra structurii morale a societăţii, aducându-o cu mult sub standardele pe care Divinitatea o cere umanităţii. Chiar şi mulţi dintre cei care încă mai cred în divinitate nu cunosc adevărata credinţă, deoarece sunt prinşi în organizaţiile religioase înşelătoare controlate de Partidul Comunist Chinez. În cazul în care situaţia va continua să degenereze, omenirea se va confrunta cu dispariţia, precum spun profețiile din textele sfinte ale fiecărei civilizaţii antice.

Dar spectrul comunismului este hotărât să împiedice omul să fie salvat de Creator. Din acest motiv, a distrus culturile tradiționale și a corupt valorile morale umane.

În China, în primăvara anului 1992, pentru a restabili moralitatea umană şi a salva oamenii lumii, domnul Li Hongzhi a început să predea publicului Falun Gong  – o practică spirituală bazată pe credinţa în principiile adevărului, compasiunii şi toleranţei.

Falun Gong, numit şi Falun Dafa, s-a răspândit în China doar în câţiva ani. Pe măsură ce practicanţii, împreună cu rudele şi colegii lor, au experimentat miracole de însănătoşire şi de îmbunătăţire a caracterului, zeci de milioane de oameni au început să practice în China şi în întreaga lume. Cu atât de mulţi oameni practicând cultivarea în Falun Gong şi menţinându-se la standarde mai înalte, societatea a început să-şi redescopere comportamentul moral.

Începând cu anul în care a preluat puterea, CCP nu și-a relaxat niciodată persecuția credinței spirituale. În mod firesc, el percepe Falun Gong ca pe cel mai mare adversar al său.

În iulie 1999, liderul de atunci al Partidului Comunist Chinez, Jiang Zemin, a ordonat în mod unilateral o persecuţie sistematică împotriva Falun Gong şi a practicanţilor săi. Într-o campanie brutală care acoperea fiecare colţ al Chinei, Partidul a aplicat toate metodele imaginabile în eforturile sale de a îndeplini directiva lui Jiang: “Distrugeți-i fizic, falimentaţi-i financiar şi ruinaţi-le reputaţia”.

Portavocea partidului (mas-media de stat chineză – n.t.) a supus poporul chinez propagandei constante pline de ură şi de calomnie la adresa Falun Gong, respingând principiile sale de adevăr, compasiune şi toleranţă în favoarea falsităţii, răutăţii şi luptei. Spectrul a condus societatea la noi minime în degenerarea morală. Într-o atmosferă reînviată de ură şi represiune, poporul chinez a închis ochii la persecuția care se desfășura în jurul lor, trădând Buddha şi Divinitatea. Mai mult, unii şi-au sacrificat conştiinţa şi au participat la campania împotriva Falun Gong, ignorând faptul că în acest process se condamnau singuri la damnare.

Spectrul comunist nu a limitat persecuţia la China. A redus la tăcere naţiunile lumii libere, în timp ce regimul chinez s-a angajat în întemniţarea frenetică, în uciderea şi în torturarea practicanţilor Falun Gong. Susţinută de stimulente economice, lumea liberă a rămas tăcută sau chiar a acceptat minciunile partidului, oferindu-le persecutorilor libertatea de a comite cele mai grave crime.

În persecuţia Falun Gong, Partidul Comunist Chinez a introdus un rău care nu s-a mai văzut niciodată: recoltarea de organe pe viu. Ca cel mai mare grup de oameni închişi pentru credinţa lor în China, practicanţii Falun Gong sunt ucişi la comandă, evisceraţi pe mesele de operaţie ale spitalelor de stat şi militare, iar organele lor sunt vândute pentru zeci sau sute de mii de dolari.

Pe 6 iulie 2006, avocatul canadian David Matas şi fostul secretar de stat canadian pe regiunea Asia – Pacific, David Kilgour, au publicat un raport intitulat “Raport asupra alegațiilor referitoare la recoltarea de organe de la practicanții Falun Gong din China“. Examinând 18 probe, ei au scos la lumină monstruozitatea Partidului Comunist Chinez, numindu-o “o formă dezgustătoare de rău … nouă pe această planetă”. [21]

Matas și Kilgour, împreună cu jurnalistul de investigații Ethan Gutmann, au lucrat cu o echipă de investigatori internaționali la publicarea, în iunie 2016, a raportului intitulat “Recoltarea sângeroasă / Carnagiul: O actualizare”. Având peste 680 de pagini şi conţinând peste 2.400 de referinţe, lucrarea dovedește, dincolo de orice îndoială, realitatea şi amploarea recoltării de organe pe viu care este efectuată de regimul comunist chinez.

Pe 13 iunie 2016, Camera Reprezentanţilor din S.U.A. a votat, în unanimitate, Rezoluţia 343, cerând Partidului Comunist Chinez să pună capăt imediat recoltării forţate de organe de la practicanții Falun Gong şi de la alți prizonieri de conştiinţă. [22]

În iunie 2019, după o anchetă de un an, un tribunal al poporului independent din Londra a concluzionat în unanimitate că prizonierii de conștiință au fost – și continuă să fie – omorâți în China pentru organele lor „la o scară semnificativă”. [23] Tribunalul a fost prezidat de Sir Geoffrey Nice QC, care anterior a condus urmărirea penală a fostului președinte iugoslav Slobodan Milosevic pentru crime de război din Kosovo. În plus, tribunalul a concluzionat că adepții Falun Gong au fost una dintre principalele surse de organe care alimentează industria transplantului regimului chinez. Afacerea profitabilă a transplantului de organe a susţinut persecuţia împotriva Falun Gong şi a atras clienţi din China şi din întreaga lume, făcându-i să devină complici la crima în masă a Partidul Comunist Chinez.

3. Un secol de ucidere

Introducerea la “Cartea Neagră a Comunismului” oferă o estimare aproximativă a victimelor regimurilor comuniste din întreaga lume. În urma verificărilor cifra s-a ridicat la 94 de milioane, incluzând următoarele cifre:

20 milioane în Uniunea Sovietică
65 de milioane în China
1 milion în Vietnam
2 milioane în Coreea de Nord
2 milioane în Cambodgia
1 milion în Europa de Est
0,15 milioane în America Latină (în principal în Cuba)
1,7 milioane în Etiopia
1,5 milioane în Afganistan
10.000 din cauza “mişcării comuniste internaţionale şi a partidelor comuniste care nu sunt la putere” [24]

În afară de Rusia şi China, regimurile comuniste mai mici s-au dovedit la fel de dispuse să participe la proliferarea Răului absolut. Genocidul cambodgian este cea mai extremă crimă în masă efectuată de un guvern comunist. Potrivit diferitelor estimări, numărul cambodgienilor ucişi de regimul Khmerilor Roșii condus de Pol Pot variază de la 1,4 la 2,2 milioane, reprezentând aproape o treime din populaţia Cambodgiei.

Între anii 1948 şi 1987, comuniştii nord-coreeni și-au ucis peste un milion de compatrioți prin muncă forțată, execuţii, şi prin internarea în lagărele de concentrare. În anii 1990, foametea a ucis cel puțin 240.000 de oameni conform estimărilor bazate pe datele recensământului din Coreea de Nord. În total, se consideră că între 600.000-850.000 de nord-coreeni au murit de morţi nenaturale între 1993 şi 2008. [25] După ce Kim Jong-un a venit la putere, el a comis mai multe crime fățișe, victimele incluzând oficiali de rang înalt şi chiar rudele sale. Kim a ameninţat, de asemenea, lumea cu războiul nuclear.

În doar un secol de la înfiinţarea primului regim comunist din Rusia, spectrul comunismului a ucis mai mulţi oameni în naţiunile aflate sub conducerea sa, decât numărul cumulat al victimelor din ambele războaie mondiale. Istoria comunismului este o istorie a crimei şi fiecare pagină a sa este scrisă cu sângele victimelor sale.

*****

Referințe

[1] Congresul SUA, Camerei Reprezentanților, “Amintindu-ne victimele comunismului”, remarci făcute de rep Christopher Smith, la Cel de-al 115-lea Congres, Prima sesiune, Înregistrarea 163 a Congresului (13 noiembrie 2017) https://www.congress.gov/congressional-record/2017/11/13/extensions-of-remarks-section/article/E1557-2

[2] Stephane Courtois, ed., Cartea Neagră a Comunismului: Crime, Teroare, Represiune, trad. Jonathan Murphy (Cambridge: Harvard University Press, 1999);

[3] Richard Pipes, Revoluția Rusă (New York: Vintage Books, 1991), 411.

[4] Winston S. Churchill, The World Crisis (Criza Mondială), volumul 5, The Unknown War (London: Bloomsbury Academic, 2015).

[5] Robert Service, Lenin, o biografie (Cambridge, MA.: Presa Universității Harvard, 2000), 365.

[6]  Courtois și colab., Eds., Cartea Neagră a Comunismului, 177

[7] Robert Gellately, Lenin, Stalin și Hitler: The Age of Social Catastrophe (New York: Knopf Publishing Group, 2007), 75.

[8] „Zhongguo Gongchandang da shiji. 1945 nian ”中国 共产党 大事记 · 1945 年 [„ O cronică a evenimentelor cheie ale Partidului Comunist Chinez 1945 ”], Știri ale Partidului Comunist Chinez, accesat la 16 aprilie 2020, http://cpc.people.com.cn/GB/64162/64164/4416000.html [În chineză]

[9] Frank Dikötter, The Tragedy of Liberation: A History of the Chinese Revolution 1945–1957 (Londra: Bloomsbury Press, 2013).

[10] Martin Amis, Koba the Dread: laugh and the Twenty Million (New York: Vintage Books, 2003).

[11] Roy Medvedev, Lasă istoria să judece: originile și consecințele stalinismului, trad. George Shriver (New York: Columbia University Press, 1989), 240–245.

[12] Aleksandr Solzhenitsyn, Arhipelagul Gulag 1918–1956: un experiment în investigații literare, cărțile I – II, trad. Thomas P. Whitney (New York: Harper & Row, 1973).

[13] Medvedev, Lasă istoria să judece, 396.

[14] Reuters, „4.2 milioane au fost victime ale epurărilor, spune șeful KGB”, LA Times, 15 iunie 1991, https://www.latimes.com/archives/la-xpm-1991-06-15-mn-496-story.html.

[15] Alexander Yakovlev, Yakeliefu Fangtan lu 1992–2005 雅科夫列夫 訪談 錄 (1992–2005) [Alexander Yakovlev: Interviuri selectate (1992–2005)], trad. Academia Chineză de Științe Sociale, 234. [În chineză]

[16] Wen Yuluo 遇 罗文, „Daxing tusha diaocha” 大兴 屠杀 调查 [„O anchetă a masacrului de la Daxing Beijing”] din Wen Ge da tusha 文革 大 屠殺 [Masacre în revoluția culturală], ed. Song Yongyi 宋永毅 (Hong Kong: Kaifang zazhishe, 2002), 13–36. [În chineză]

[17] R. J. Rummel, China Bloody Century: Genocide and Murder since Mass 1900 (New York: Routledge, 2017), 253.

[18] Dong Baoxun 董 宝 训 și Ding Longjia 丁龙嘉, Chen yuan zhao yun – pingfan yuan jia cuo an 沉冤 昭雪 – 平反 冤假錯案 [Exonerează nevinovatul: reabilitează pe cei acuzați și condamnați greșit] (Hefei: Anhui Renmin Chubanshe, 1998) , 1. [În chineză]

[19] Oriana Fallaci, „Deng: Curățarea ”greșelilor feudale ale lui Mao” The Washington Post, 31 august 1980, https://www.washingtonpost.com/archive/opinions/1980/08/31/deng-cleaning-up-maos-feudal-mistakes/4e684a74-8083-4e43-80e4-c8d519d8b772.

[20] Ding Longjia 丁龙嘉 și Ting Yu 听雨, Kang Sheng yu Zhao Jianmin yuan’an 康 生 与 赵健民 冤案 [Kang Sheng și cazul nedrept de Zhao Jianmin] (Beijing: Renmin Chubanshe, 1999), așa cum se face referire în Hu Angang , Mao și Revoluția culturală, ed. W. H. Hau (Honolulu: Enrich Professional Publishing, Inc., 2016), 2:98.

[21] David Matas și David Kilgour, Raport asupra alegațiilor referitoare la recoltarea de organe de la practicanții Falun Gong din China (Ontario: Seraphim Editions, 2009), 13.

[22] Congresul SUA, Camera Reprezentanților, Exprimându-și îngrijorarea cu privire la rapoartele persistente și credibile ale recoltării de organe sistematice, sprijinită de stat, de la prizonierii de conștiință care nu și-au dat consimțământul din Republica Populară Chineză, inclusiv de la un număr mare de practicanți Falun Gong și membri ai altor grupuri minoritare etnice și religioase, HR 343, 114 Cong., a 2-a sesiune, introdusă în Cameră Reprezentanților la 25 iunie 2015, https://www.congress.gov/bill/114th-congress/house-resolution/343.

[23] Tribunalul China: Tribunal independent pentru recoltarea forțată de organe de la prizonierii conștiinței din China, „Tribunalul Chinei: Hotărârea definitivă din 17 iunie”, 1 martie 2020, https://chinatribunal.com/final-judgment.

[24] Courtois și colab., Eds., Cartea Neagră a Comunismului, 4.

[25] Thomas Spoorenberg și Daniel Schwekendiek, „Schimbări demografice în Coreea de Nord: 1993–2008”, Revizuirea populației și dezvoltării, 21 martie 2012, accesat prin Wiley Online Library, https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1728-4457.2012.00475.x

 

Răspândirea cultului comunist în întreaga lume este susținută de violență și înșelăciune. În timp ce superputerile comuniste, precum Uniunea Sovietică sau China, au folosit forța militară pentru a-și impune sistemul lor politic asupra celor mai slabe țări, nu trebuie uitat faptul că cuceririle violente ale regimurilor comuniste au fost sprijinite – și, într-o mare măsură, au fost făcute posibile  – de utilizarea eficientă a propagandei lor. În ultimii ani, Partidul Comunist Chinez a continuat această strategie investind miliarde în marele său Program de Propagandă Externă. [1]

Acest capitol oferă o introducere a modului în care regimurile comuniste din Est, și, în special Republica Populară Chineză (RPC), și-au răspândit ideologia și influența în Asia, Africa, America de Sud și Europa de Est, în principal în timpul Războiului Rece.

1. Exportarea Revoluţiei în Asia

Mișcarea comunistă chineză își datorează succesul Uniunii Sovietice. În 1919, regimul bolșevic a înfiinţat cea de-a Treia Internațională Comunistă (Comintern) ca pe propriul său vehicul, pentru a continua revoluţia în întreaga lume. La scurt timp după ce reprezentantul Cominternului, Grigori Voitinsky, a călătorit în China în aprilie 1920, la Shanghai a fost înființat un birou pentru pregătirea formării Partidului Comunist Chinez (PCC). Timp de câțiva ani, PCC a depins complet de finanțarea sovietică și a funcționat ca o organizație a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. [2] PCC a continuat să promoveze interesele sovietice în China pentru următoarele trei decenii.

Victoria PCC în China continentală a fost legată indirect de influența stângii în Statele Unite. Oficialii americani de la Departamentul de Stat și de la alte instituții care-i priveau cu simpatie pe comuniștii chinezi au influențat modul în care Washingtonul a înțeles situația politică din China în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial. Influența acestora a făcut ca Statele Unite să-și reducă sprijinul acordat guvernului naționalist Chiang Kai-shek, în timp ce Uniunea Sovietică și-a crescut sprijinul pentru PCC.

Președintele Statelor Unite Harry Truman a luat, de asemenea, decizia de a reduce prezența Statelor Unite în Asia după război. În 1948, trupele americane au început să se retragă din Coreea de Sud, iar pe 5 ianuarie 1950, Truman a anunţat că Statele Unite nu se vor mai amesteca în situația din strâmtoarea Taiwan. Aceasta a inclus încetarea asistenţei militare – chiar și în situația unui război – pentru China Naționalistă, care la acea vreme se retrăsese în insula Taiwan și se confrunta cu invazia Chinei continentale controlată de comunism. [3] Dean Acheson, secretarul de stat al SUA, a reiterat politica lui Truman, afirmând că peninsula coreeană se afla în afara “perimetrului de apărare” al Statelor Unite. [4] Aceste politici anti-intervenţioniste – care au oferit blocului comunist posibilitatea de a-și extinde influența în Asia – s-au schimbat abia după ce Națiunile Unite au votat să apere Coreea de Sud după ce fusese invadată de către Nord în iunie 1950.

PCC a făcut din exportul revoluției o piatră de temelie a politicii sale externe. Pe lângă furnizarea de sprijin financiar, instruire și arme pentru insurecții de stânga, Republica Populară Chineză (RPC) a trimis uneori trupe pentru a asista direct gherilele împotriva guvernelor legitime. În 1973, în timpul Revoluției Culturale, cheltuielile pentru ajutor extern ale RCP au atins aproape 7% din bugetul național.

Proiectul extravagant al PCC de exportare a revoluției a fost plătit cu averea – și de cele mai multe ori cu prețul vieții – poporului chinez.

Potrivit lui Qian Yaping, un erudit chinez cu acces la documente secrete ale Ministerului Afacerilor Externe “în 1960 au fost expediate 10.000 de tone de orez în Guineea şi 15.000 de tone de grâu au fost trimise în Albania. Din 1950 până la sfârşitul anului 1964, cheltuielile externe totale de ajutor au fost de 10,8 miliarde de yuani, iar cele mai multe cheltuieli au fost făcute din 1960 până la 1964… în timpul marii foamete din China”. În timpul foametei din 1958 până în 1962, zeci de milioane de oameni au murit de foame. Cu toate acestea, cheltuielile cu ajutorul străin au totalizat 2,36 miliarde de yuani. Dacă aceste cheltuieli ar fi fost folosite pentru a cumpăra alimente, nenumărate vieți omenești ar fi putut fi salvate. [5]

a. Războiul coreean

Comunismul încearcă să domine lumea, folosind lideri flămânzi de putere precum Joseph Stalin, Mao Zedong, Kim Il Sung și Ho Chi Minh pentru a acapara tot mai multe teritorii și a îndoctrina oamenii cu ideologia sa malefică. 

Pe 25 iunie 1950, după o planificare amplă, Coreea de Nord a invadat sudul. Seulul a căzut în doar trei zile iar după o lună şi jumătate, întreaga Peninsula Coreeană era ocupată de Coreea de Nord. Mao își făcuse propriile pregătiri pentru războiul din Coreea. În martie 1950, trupele chineze au fost desfășurate de-a lungul graniței chino-coreene, gata să ajute Nordul. Pe măsură ce forțele ONU au avansat adânc pe teritoriul Coreei de Nord, PCC a trimis Armata Populară Voluntară și a salvat regimul comunist al lui Kim Il Sung de la distrugerea totală. Războiul a durat trei ani, luând milioane de vieți de ambele părți. China comunistă a pierdut aproximativ un milion de oameni. [6]

Pe lângă salvarea regimului Kim, PCC a avut și un alt motiv de participare la conflict: în timpul războiului civil chinez, 1,7 milioane de soldați au părăsit forțele Kuomintang (naționaliste chineze) pentru a se alătura PCC. Războiul din Coreea a oferit o oportunitate convenabilă de a scăpa de aceste trupe nesigure din punct de vedere politic. [7]

De vreme ce atât PCC-ul cât şi Partidul Comunist Sovietic au luptat pentru controlul Coreei de Nord, aceasta a beneficiat de pe urma ambelor părţi. De exemplu, în 1966, când Kim Il Sung a vizitat China, el a văzut că în Beijing a fost construit un metrou. Apoi a cerut construirea unui metrou identic în Phenian – gratuit. Mao a decis imediat să oprească construcţia de la Beijing şi a trimis echipamente şi personal, inclusiv două divizii ale Corpului Feroviar al Armatei de Eliberare a Poporului (AEP) şi numeroşi ingineri – în total câteva zeci de mii de oameni, la Phenian. Nordul nu a cheltuit niciun ban şi nu a folosit nici unul dintre propriii săi oameni în construcţii, dar a cerut ca PCC să garanteze siguranţa metroului în timpul războiului. În cele din urmă, sistemul de metrou din Phenian a devenit unul dintre cele mai adânci din lume la acea vreme, cu o adâncime medie de 90 de metri şi o adâncime maximă de 150 de metri în subteran. După finalizarea construcţiei, Kim Il Sung a spus publicului că a fost proiectat şi construit de coreeni. În plus, Kim a ocolit de multe ori PCC şi a mers direct în Uniunea Sovietică pentru bani şi materiale. După războiul din Coreea, PCC şi-a lăsat, în mod deliberat, oameni în Coreea de Nord, cu misiunea de a aduce Nordul pe orbita RPC. Însă, cei prietenoși cu PCC au fost uciși sau întemnițați în epurările lui Kim Il Sung, iar în final PCC a pierdut pe toate fronturile. [8]

Coreea de Nord încapsulează ororile comunismului impuse din exterior. Pe lângă divizarea traumatică a națiunii coreene, regimul Kim este unul dintre cele mai brutale și represive din lume, iar Coreea de Nord trăiește într-o sărăcie extremă.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, PCC şi-a redus drastic ajutorul destinat Coreei de Nord. În anii ’90, Coreea de Nord a avut parte de o foamete devastatoare. În 2007, ONG-ul „Asociaţia dezertorilor nord coreeni” a raportat că, în cei 60 de ani de domnie ai dinastiei Kim, cel puţin 3,5 milioane de oameni au murit de foame sau de boli conexe. [9] 

b. Războiul din Vietnam

Înainte de războiul din Vietnam, PCC a sprijinit Partidul Comunist din Vietnam (PCV) să învingă Franţa în 1954, ceea ce a dus la organizarea Conferinţei de la Geneva din 1954 şi confruntarea dintre Vietnamul de Nord şi de Sud. După retragerea Franței din Indonezia, Vietnamul de Nord a invadat Sudul, via traseul Ho Chi Minh prin Laos și Cambodia. Din 1964 până în 1973, Statele Unite au participat în conflict, în efortul de a îngrădi răspândirea comunismului către sud. La acea vreme, Războiul din Vietnam era cel mare conflictul militar într-un singur teatru de război, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Încă din 1952, Mao Zedong a trimis grupuri consultative PCV-ului. Şeful grupului consultativ militar a fost generalul Armatei de Eliberare a Poporului, Wei Guoqing. Grupul consultativ pentru reforma agrară, trimis de PCC, a arestat şi a executat zeci de mii de proprietari şi ţărani bogaţi din Vietnam, declanşând revolte şi foamete în Nord. PCC şi PCV au suprimat împreună aceste revolte şi au lansat mişcările de rectificare ale partidului şi ale armatei, similare cu Mişcarea de Rectificare Yan’an lansată de PCC între 1942-1944. Mao a ajutat Vietnamul pe scară largă, în ciuda faptului că zeci de milioane de oameni au murit de foame în China. El a făcut acest lucru pentru a concura cu sovieticii pentru influența în Vietnam și pentru a-și spori autoritatea în cadrul PCC.

În 1962, Liu Shaoqi, vicepreședinte al PCC, a pus capăt politicii dezastroase a lui Mao, Marele Salt Înainte, la Adunarea Populară la celor Șapte mii de Cadre, pregătindu-se să să redreseze economia. Acest lucru l-ar fi marginalizat efectiv pe Mao, așa că, pentru a-și menține puterea, Mao a împins PRC la o implicare și mai mare în războiul din Vietnam. Liu, care nu beneficia de sprijin în cadrul Armatei Populare de Eliberare (APE), a trebuit să renunțe la planurile de redresare economică.

În 1963, Mao i-a trimis pe Luo Ruiqing şi pe generalul Lin Biao în Vietnam, în mod succesiv. Liu i-a promis lui Ho Chi Minh că PCC va suporta costul războiului din Vietnam. El a spus: “Poţi considera China ca pe propriul tău front dacă va exista vreun război”. PCC și-a ținut această promisiune. Până în 1975, ajutorul total al PCC acordat Vietnamului a ajuns la 20 de miliarde de dolari și sute de mii de soldați chinezi au fost desfășurați în Vietnamul de Nord, îndeplinind diverse roluri de luptă și sprijin. În mod ironic, ajutorul solicitat PCC-ului de către CPV a devenit un punct de ruptură politică între China și Vietnamul de Nord. Pentru a menține lupta nord-vietnameză împotriva Statelor Unite, PCC le-a furnizat constant arme și alte materiale de război. Între timp, CPV spera să încheie războiul mai rapid și s-a alăturat negocierilor de pace de la Paris, conduse de Statele Unite – care au exclus China – începând  cu 1969.

În fața opoziției interne împotriva războiului din Vietnam, Statele Unite au fost reticente să mai continue luptele, iar în 1973 și-au retras trupele din Vietnam. Pe 30 aprilie 1975, Vietnamul de Nord a ocupat Saigonul şi a cucerit Vietnamul de Sud. Sub directivele PCC, PCV a început să suprime oamenii, similar campaniei PCC de suprimare a contrarevoluţionarilor. Peste 2 milioane de persoane din Vietnamul de Sud și-au riscat viața și au fugit din ţară, dând naștere celui mai mare val de refugiaţi din Asia din timpul Războiului Rece. 

c. Khmerii Roşii

După ce a unit țara și a semnat un acord de pace cu Washingtonul, CPV s-a distanțat de influența Beijingului și a dezvoltat relații mai puternice cu Uniunea Sovietică. Nemulțumit de acest lucru, Mao a decis să utilizeze Cambodgia pentru a exercita presiuni asupra Vietnamului. 

Sprijinul PCC acordat Partidului Comunist din Kampuchea (cunoscut în general ca Khmerii Roşii) a început în 1955, când liderii khmeri au fost instruiţi în China. Cu sprijinul lui Mao, Pol Pot a devenit lider suprem al Khmerilor Roșii în 1963. Numai în 1970, PCC a furnizat Khmerilor Roșii suficiente arme pentru a echipa treizeci de mii de oameni. Destabilizată de războiul din Vietnam, Cambodgia a căzut în mâinile Khmerilor Roșii în 1975.

Pol Pot a condus țara cu o teroare extremă. A abolit moneda, a ordonat tuturor locuitorilor din mediul urban să se alăture echipelor colective de muncă forţată din mediul rural şi a măcelărit intelectualii pentru a scăpa de țara de influență „occidentală”. În mai puţin de trei ani, mai mult de un sfert din populaţia Cambodgiei a pierit din cauza foamei sau a fost uciși în infamurile „lagăre ale morții”. Nefiind mulțumiți să terorizeze doar proprii cetățeni, khmerii roșii au invadat în mod repetat sudul Vietnamului și au masacrat populația din satele de graniță vietnameze. Cu sprijinul sovieticilor, Vietnamul a invadat Cambodgia în decembrie 1978. După trei ani de viață ca în iad, poporul cambodian a salutat sosirea armatei vietnameze. La doar o lună după începerea războiului, Khmerii Roșii au fost alungați din capitala Phnom Penh și au fost nevoiți să fugă în munți şi să lupte ca gherilă. Războiul punitiv al Vietnamului împotriva Khmerilor Roșii l-a infuriat pe liderul chinez Deng Xiaoping. La începutul anului 1979, Deng a ordonat APE să lanseze un “contraatac” împotriva Vietnamului, rezultând un război de trei săptămâni despre care mulți istorici afirmă că a fost câștigat decisiv de Vietnam. PCC a continuat să lanseze atacuri asupra Vietnamului în anii ’80.

În 1997, comportamentul imprevizibil al lui Pol Pot provoca altercații în propria tabără şi el a fost arestat de comandantul khmer Ta Mok şi condamnat la închisoare pe viaţă într-un proces public. În 1998 a murit de un atac de cord. În 2014, în ciuda încercărilor repetate ale PCC de a obstrucţiona justiţia, Camerele extraordinare ale tribunalelor din Cambodgia au condamnat doi lideri khmeri, Khieu Samphan şi Nuon Chea, la închisoare pe viață.

d. Ascensiunea și declinul infiltrării PCC în Asia de Sud-Est

În plus față de acțiunile sale din fostele colonii franceze din Indochina, PCC a depus eforturi mari pentru a ajuta rebeliunile comuniste din sud-estul Asiei. Aceste mișcări comuniste au fost deosebit de active în anii ’50 -’60, după care au fost învinse sau marginalizate de guvernele locale.

Exportarea revoluţiei de către PCC a avut repercusiuni dureroase pentru diaspora chineză. Au izbucnit numeroase incidente etnice în țările din sud-estul Asiei şi mii de chinezi au fost ucişi, iar dreptul lor de a face afaceri şi de a primi o educaţie a fost limitat.

Un exemplu tipic a fost în Indonezia. În anii ’50 şi ’60, PCC a oferit Indoneziei un sprijin financiar şi militar semnificativ pentru a susţine Partidul Comunist din Indonezia (Partai Komunis Indonesia, PKI). PKI a fost cel mai mare grup politic de atunci, având 3 milioane de membri direcţi până în 1965. În plus, organizaţiile sale afiliate au adus afiliaţi şi membri care totalizau 22 de milioane răspândite în sistemul guvernamental și în societate, şi includea mulţi apropiaţi ai preşedintelui indonezian Sukarno.

Mao critica atunci Uniunea Sovietică pentru sprijinirea “revizionismului”, adică o îndepărtare de doctrina marxistă strictă, şi a încurajat puternic PKI-ul să ia calea revoluţiei violente. Liderul PKI, D.N. Aidit, era un admirator al lui Mao Zedong şi pregătea o lovitură de stat militară. Pe 30 septembrie 1965, liderul militar de dreapta Suharto a zdrobit această încercare de lovitură de stat, a tăiat legăturile cu China şi a epurat un număr mare de membri ai PKI. Cauza acestei epurări este legată de Zhou Enlai, premierul RPC. În timpul uneia dintre întrunirile internaţionale dintre ţările comuniste, Zhou Enlai a spus Uniunii Sovietice şi reprezentanţilor altor ţări comuniste: “Există atât de mulţi chinezi în străinătate în Asia de Sud-Est, că guvernul chinez are capacitatea de a exporta comunismul prin intermediul acestor chinezi  din străinătate şi să facă Asia de Sud-Est să-şi schimbe culoarea politică peste noapte”. Ca reacție la încercările PCC de a promova o revoluție locală, în Indonezia au început pe scară largă mişcările anti-chineze. [10]

Mişcarea anti-chineză din Birmania (cunoscută și ca Myanmar) a fost similară. În 1967, imediat după începerea Revoluţiei Culturale, Consulatul chinez din Birmania, precum şi sucursala locală a Agenţiei de ştiri Xinhua, au început să promoveze puternic Revoluţia Culturală în rândul chinezilor de peste hotare, încurajând studenţii să poarte insigne cu Mao, să studieze Cartea Roşie a comunismului şi să înfrunte guvernul din Birmania. Junta militară condusă de generalul Ne Win a ordonat interzicerea purtării insignelor cu imaginea lui Mao şi studiul scrierilor lui Mao, şi a dispus închiderea şcolilor chineze. În iunie 1967, în capitala Yangon au avut loc revolte anti-chineze, în care zeci de oameni au fost bătuţi până la moarte şi sute au fost răniţi.

În iulie 1967, mass-media oficială chineză a solicitat “sprijinirea fermă a poporului din Birmania sub conducerea Partidului Comunist din Birmania (PCB) pentru a începe conflictele armate şi o revoltă majoră împotriva guvernului Ne Win”. Curând după aceea, PCC a trimis o echipă de consilieri militari care să ajute PCB, dar care a fost forțată de forțele guvernamentale birmaneze să-și caute refugiul în zonele împădurite. Pe 1 ianuarie 1968, un număr mare de chinezi din Gărzile Roșii şi forţele PCB au atacat Birmania din provincia Yunnan, învingând forţele guvernului din Birmania şi preluând controlul asupra regiunii Kokang. [11]

În perioada Revoluţiei Culturale, încercările PCC de a exporta revoluţia au implicat promovarea violenţei, antrenamente de pregătire militară, arme şi finanţare. Când PCC a încetat să mai încerce să exporte revoluția, partidele comuniste din diferite ţări s-au dezintegrat şi nu au putut să-şi mai revină. 

În 1961, Partidul Comunist din Malaezia (PCM) a decis să renunţe la conflictul armat şi, în schimb, să obţină putere politică prin alegeri legale. Deng Xiaoping i-a chemat pe liderii PCM, Chin Peng şi pe alţii, la Beijing, și le-a cerut să-şi continue eforturile de insurecţie violentă, deoarece la acel moment PCC credea că un val revoluţionar centrat pe câmpul de luptă vietnamez va străbate foarte curând Asia de Sud-Est. PCM a continuat astfel lupta armată şi incitarea la revoluţie încă 20 de ani. [12] PCC a finanţat PCM să achiziţioneze arme pe piaţa neagră din Tailanda, iar în 1969 a înfiinţat postul de radio “Sunetul Revoluţiei din Malaezia” în orașul Yiyang, provincia Hunan, pentru a difuza emisiuni în limba malaeziană, tailandeză tamilă, engleză şi alte limbi. [13]

Pe lângă ţările menţionate mai sus, PCC a încercat, de asemenea, să exporte revoluţia în Filipine, Nepal, India, Sri Lanka, Japonia şi în alte părţi, oferind în unele cazuri pregătire militară şi, în alte cazuri, răspândirea propagandei. Unele dintre aceste organizaţii comuniste au devenit mai târziu grupuri teroriste recunoscute pe plan internaţional. De exemplu, Armata Roşie Japoneză fondată în 1971 își avea rădăcinile în mișcarea radicală a anilor ’60 și a devenit notorie pentru propaganda sa revoluţionară antimonarhistă şi care îndemnau la violență. Grupul a fost responsabil de de o serie de incidente teroriste inclusiv deturnarea mai multor avioane și masacrul civililor pe Aeroportul Lod.

La sfârșitul anilor ’70, după revoluţia culturală, PCC și-a redus sprijinul acordat mișcărilor comuniste din Asia de Sud-Est. În timpul unei întâlniri dintre preşedintele statului Singapore, Lee Kuan Yew, şi Deng Xiaoping, Lee i-a cerut lui Deng să oprească difuzarea programelor staţiilor de radio ale PCM şi ale Partidului Comunist din Indonezia. La vremea respectivă, PCC era înconjurat de duşmani şi era izolat, iar Deng tocmai își asumase puterea şi avea nevoie de sprijin internaţional, aşa că a acceptat recomandarea. Deng s-a întâlnit cu liderul PCM, Chin Peng, şi a stabilit un termen limită pentru a opri difuzarea emisiunile care instigau la revoluţia comunistă. [17]

2. Exportarea revoluţiei în Africa şi America Latină

Atât Uniunea Sovietică, cât și RPC au organizat campanii ample pentru sprijinirea mișcărilor comuniste din Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Africa și America Latină. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ’60, sub presiunea Statelor Unite și strategiei de constrângere a NATO, Uniunea Sovietică a adoptat o nouă linie ideologică de relaxare. Această politică cerea o coexistență pașnică cu țările capitaliste occidentale, ceea ce a determinat Uniunea Sovietică să-și diminueze sprijinul pentru mișcările revoluționare din lumea a treia. PCC, care predică revoluția globală, i-a acuzat pe sovietici de „revizionism”. La începutul anilor 1960, ambasadorul PCC în Uniunea Sovietică, Wang Jiaxiang, a făcut o propunere similară şi a fost criticat de Mao ca fiind prea prietenos cu imperialiştii, revizioniştii şi reacţionarii şi că oferea sprijin insuficient mişcării revoluţionare mondiale.

Sloganul marxist pe care PCC l-a citat adesea în timpul Revoluţiei Culturale a fost: “Proletariatul se poate elibera doar prin eliberarea întregii omeniri”. În august 1965, Ministrul Apărării Naționale, Lin Biao, pretindea prin articolul său “Trăiască Victoria Războiului Întregului Popor!” că era iminentă atingerea unui punct culminant al revoluției. Potrivit teoriei lui Mao de a “înconjura oraşele pornind din zonele rurale” (acesta fiind modul în care PCC a preluat puterea în China), articolul compara America de Nord şi Europa de Vest cu oraşele, şi îşi imagina Asia, Africa şi America Latină ca zone rurale.

Exportarea revoluţiei în Asia, Africa şi America Latină a devenit o sarcină politică şi ideologică importantă a PCC, deoarece punea bazele cuceririi Occidentului. Prin urmare, pe lângă exportul revoluției în Asia, PCC sub conducerea lui Mao a concurat cu Uniunea Sovietică pentru influența în Africa și America Latină.

a. America Latină

Cheng a descris modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“În America Latină, comuniştii maoişti din mijlocul anilor ’60 au înfiinţat organizaţii în Brazilia, Peru, Bolivia, Columbia, Chile, Venezuela şi Ecuador. Membrii principali au fost tineri şi studenţi. Cu sprijinul Chinei, în 1967 maoiştii din America Latină au înfiinţat două grupări de gherilă: Armata Populară de Eliberare din Columbia, [care] a inclus o companie de sex feminin care a imitat Detaşamentul Roşu al Femeilor şi a fost numită Unitatea María Cano [; şi] “Guerrila Ñancahuazú” din Bolivia sau Armata Naţională de Eliberare din Bolivia. Unii comunişti din Venezuela au lansat, de asemenea, acţiuni armate violente în aceeaşi perioadă.

În plus, liderul Partidului Comunist Peruvian, Abimael Guzmán, a fost instruit la Beijing la sfârşitul anilor 1960. În afară de studierea explozivilor şi a armelor de foc, mai importantă a fost aprecierea Gândului lui Mao Zedong, în special a ideilor despre “spiritul care se transformă în materie” şi că, pe calea corectă, se poate trece de la “lipsa de personal la a avea personal, de la lipsa armelor la a avea arme“. [15]

Guzmán a fost liderul Partidului Comunist Peruvian (cunoscut şi sub numele de “Calea Luminoasă”), identificat de Statele Unite, Canada, UE şi guvernele peruviene ca fiind o organizaţie teroristă.

Cuba a fost prima ţară din America Latină care a stabilit legături diplomatice cu PCC. Pentru a câştiga Cuba şi, în acelaşi timp, pentru a concura cu Uniunea Sovietică pentru conducerea mişcării comuniste internaţionale, PCC i-a acordat lui Che Guevara un împrumut de 60 milioane de dolari în noiembrie 1960, când a vizitat China. Asta se întâmpla într-un moment în care populaţia chineză murea de foame în timpul campaniei Marelui Salt Înainte. Zhou Enlai i-a spus, de asemenea, lui Guevara că împrumutul ar putea fi anulat prin negocieri. Când Fidel Castro a început să încline spre Uniunea Sovietică, după ce relaţiile chino-sovietice s-au deteriorat, PCC a trimis un număr mare de broşuri de propagandă oficialilor şi civililor cubanezi prin intermediul ambasadei de la Havana, în încercarea de a instiga o lovitură de stat împotriva regimului Castro. [16]

În 1972, când Mexicul şi PCC au stabilit relaţii diplomatice, primul ambasador chinez în Mexic a fost Xiong Xianghui, un spion al PCC. Scopul trimiterii acestuia a fost acela de a colecta informații (inclusiv despre Statele Unite) și de a interfera cu guvernul mexican. Chiar înainte ca Xiong Xianghui să sosească, Mexicul a anunţat arestarea unui grup de gherilă instruit în China. Președintele mexican, Luis Echeverrí, a fost în special supărat, deoarece, în formarea unei relații diplomatice cu China, a rezistat opoziției aprige din Mexic și din Statele Unite. Xiong i-a sugerat lui Zhou Enlai să calmeze lucrurile invitându-l pe Echeverría să viziteze China. Echeverría a acceptat invitația și a solicitat PCC-ului să acorde Mexicului un tratament comercial preferențial, cu care CCP a fost de acord. [17]

b. Africa

Profesorul Cheng Yinghong a descris, de asemenea, în articolul “Exportarea Revoluţiei în lume” modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“Potrivit rapoartelor mass-media occidentală, înainte de mijlocul anilor ’60, unii tineri revoluţionari africani din Algeria, Angola, Mozambic, Guineea, Camerun şi Congo au fost instruiţi la Harbin, Nanjing şi alte oraşe din China. Un membru al Uniunii Naţionale Africane din Zimbabwe (ZANU) s-a referit la anul său de pregătire în Shanghai. Pe lângă pregătirea militară, erau în principal studii politice, cum să mobilizeze oamenii din mediul rural şi să lanseze războaie de gherilă cu scopul instigării la răzvrătire a oamenilor“. [18]

În anii ’60 asistenţa acordată Tanzaniei şi Zambiei a fost cel mare proiect al revoluţiei externe ale PCC în Africa.

De exemplu, PCC a trimis un număr mare de experţi din cadrul Biroului Industriei Textile din Shanghai pentru a ajuta la construirea unei fabricii de textile în Tanzania. Liderul grupului a injectat un puternic ton ideologic în aceste proiecte de ajutor. La sosirea în Tanzania, a arborat steagul roşu cu cinci stele al Chinei pe şantier, a ridicat o statuie a lui Mao și citatele lui Mao, a interpretat muzica din timpul Revoluţiei Culturale şi a recitat citate ale lui Mao. Șantierul a devenit un model al Revoluţiei Culturale de peste hotare. El a organizat, de asemenea, o echipă de propagandă pentru promovarea gândirii lui Mao Zedong şi a răspândit în mod activ opiniile rebele în rândul lucrătorilor tanzanieni. Autoritățile din Tanzania au fost înfuriate de încercările PCC de a exporta revoluţia. [21]

După aceea, Mao a decis să construiască o cale ferată între Tanzania-Zambia care să lege cele două ţări, care conecta de asemenea Africa de Est cu Africa Centrală şi Africa de Sud.  Între 1970 şi 1976 China a trimis 50.000 de muncitori şi a cheltuit aproape 10 miliarde de yuani pentru construirea celor 320 de poduri şi 22 de tuneluri de pe calea ferată. Costurile echivalente ale căii ferate din zilele noastre s-ar ridica la miliarde de yuani chinezi, sau la zeci de miliarde în dolari americani. Cu toate acestea, din cauza managementului deficitar şi corupt din Tanzania şi Zambia, calea ferată nu a fost niciodată profitabilă și este în continuare dependentă de ajutorul chinez pentru a-și continua operațiunile.

3. Socialismul în Europa de Est

Uniunea Sovietică a ocupat estul Germaniei după înfrângerea naziștilor în cel de-al Doilea Război Mondial, conform diviziunii puterii instituite la Conferința de la Yalta. Moscova a stabilit regimuri comuniste în toate țările Europei de Est sub controlul său, formând alianța militară a Pactului de la Varșovia.

Pe măsură ce Războiul Rece a progresat, Uniunea Sovietică s-a luptat să-și mențină dominația asupra statelor satelite. După ruptura sino-sovietică, RPC și-a croit deschideri noi în regimurile Europei de Est, în special în națiunea balcanică a Albaniei.

a. Represiunea sovietică a mișcărilor populare din Europa de Est

În 1956, liderul sovietic Nikita Hrușciov l-a denunțat pe Stalin într-un discurs secret susținut la cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), începând o perioadă de liberalizare politică limitată. Atmosfera relaxată a provocat revolte în Europa de Est, mai întâi în Polonia și apoi în Ungaria.

În Polonia, după moartea dictatorului de facto Bolesław Bierut în martie 1956, succesorii săi au început să facă eforturi pentru reformă și o desprindere de moștenirea stalinistă. În iunie, zeci de mii de lucrători ai fabricii din Poznań au intrat în grevă. După ce protestatarii au fost reprimați brutal, liderii Partidului, recunoscând creșterea sentimentului naționalist, au luat măsuri pentru a calma poporul. Ei l-au ales ca lider al partidului pe Władysław Gomułka, care a avut o poziţie fermă împotriva Uniunii Sovietice şi a rezistat intervenţiei lui Hruşciov.

O tentativă de revoluţie în Ungaria a avut loc apoi în octombrie 1956, începând cu un grup de studenți care au scris o listă cu șaisprezece revendicări, inclusiv retragerea trupelor sovietice. Pe 23 octombrie protestatarii au răsturnat statuia de bonz lui Stalin din Budapesta, lăsându-i cizmele, în care mulțimea a așezat steaguri maghiare. Se estimează că 200.000 de protestatari au umplut străzile. Tancurile și trupele sovietice au deschis focul asupra mulțimilor, ucigând zeci de protestatari neînarmați.

Uniunea Sovietică dorea inițial să coopereze cu noul partid de opoziţie şi l-a numit pe Imre Nagy în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Prim Ministru. După ce Nagy a venit la putere, a retras Ungaria din Pactul de la Varşovia  şi a forțat liberalizarea. Drept răspuns, pe 4 noiembrie, sovieticii au trimis 60.000 de soldați și tancuri pentru a zdrobi mișcarea de independență, ucigând câteva mii de oameni. Nagy a fost capturat și în cele din urmă executat, împreună cu sute de susținători ai săi. Sute de mii de maghiari au fugit în Occident. [19]

Invazia sovietică a Ungariei a fost urmată după un deceniu în Cehoslovacia de Primăvara de la Praga în 1968. După discursul lui Hruşciov din 1956, Partidul Comunist din Cehoslovacia și-a relaxat politicile ceea ce a permis formarea unei societăți civile relativ independente. Una dintre figurile reprezentative a fost Václav Havel care mai târziu a devenit preşedintele Republicii Cehe.

În acest context social, în luna ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček a preluat funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia. El a consolidat reformele şi a promovat sloganul “socialismului uman”. Curând după aceea, Dubček a început să reabiliteze pe scară largă indivizi care au fost persecutaţi pe nedrept în timpul perioadei Stalin. Disidenţii au fost eliberaţi, controlul asupra mass-media a fost slăbit, libertatea academică a fost încurajată, cetăţenii puteau călători în străinătate în mod liber și supravegherea religiei a fost redusă. Cel mai important, KSČ a permis o democrație limitată în interiorul partidelor.

Amintindu-și de răscoala maghiară din 1956, nu numai că Uniunea Sovietică considera astfel de reforme o trădare a principiului socialismului, dar se temea şi de faptul că şi alte ţări i-ar urma exemplul. Din martie până în august 1968, liderii Uniunii Sovietice, inclusiv Secretarul general al PCUS, Leonid Brejnev, au organizat cinci conferințe cu Dubček, făcând presiuni asupra lui ca să abandoneze reformele democratice. Dubček a ignorat cererile lui Brejnev. În luna august, Uniunea Sovietică și alte națiuni ale Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia cu sute de mii de soldați, luând țara prin surprindere. Primăvara de la Praga a fost nimicită iar “socialismului uman” nu mai exista. [20]

Uniunea Sovietică s-a bazat pe puterea sa militară pentru a impune guvernarea comunistă asupra Europei de Est și pentru a-și menține controlul asupra regiunii. Chiar și cele mai mici mișcări către liberalizare au dus la rebeliuni împotriva sistemului socialist. La sfârșitul anilor 1980, conducerea sovietică s-a angajat în reforme politice și economice, care au dus la sfârșitul Războiului Rece, la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est. Cu Uniunea Sovietică care nu dorea să-și mai mențină politicile costisitoare cu ajutorul cărora care își păstrase dominanția, popoarele Poloniei, României, Bulgariei, Cehoslovaciei și Germaniei de Est au protestat, în general pașnic, împotriva regimurilor locale.

Pe 4 iunie 1989, ziua masacrului din Piața Tiananmen din China, Polonia a organizat primul tur ale alegerilor democratice libere. A doua rundă, organizată pe 18 iunie, i-a îndepărtat pe comuniști și pe partenerii lor de coaliție din parlament.

Până în octombrie 1989, mai multe orașe din Germania de Est au fost scena manifestațiilor în masă împotriva Partidului Unității Socialiste (SED) din fosta RDG aflat la guvernare. Într-o vizită la Berlin în acea lună, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a declarat secretarului general al SED, Erich Honecker, că reforma era singura cale de urmat.

Imediat după aceea, Germania de Est a ridicat restricţiile de călătorie în Ungaria şi în Cehoslovacia, care au trecut prin propriile lor liberalizări politice după exemplul sovietic. Acest lucru a permis unui număr mare de persoane să fugă în Germania de Vest prin Cehoslovacia, iar Zidul Berlinului nu mai putea opri valurile de cetăţeni fugari. Pe 9 noiembrie, Estul a renunţat la divizare, și zeci de mii de locuitori s-au căţărat pe zid și au trecut în Berlinul de Vest, iar zidul a fost demolat. Simbolul unei cortine de fier comuniste, care se aflase acolo de zeci de ani, a dispărut în istorie. [21]

b. Albania și China

PCC a depus eforturi mari pentru a obţine o influenţă asupra Albaniei, care la început criticase Moscova și părăsise Pactul de la Varșovia. Mao era foarte mulţumit cu ruperea relațiilor Albaniei cu sovieticii, şi, astfel, a început programul de “ajutor” pentru Albania, indiferent de cost.

Agenţia de presă Xinhua a raportat că: “Din 1954 până în 1978, China a acordat asistenţă financiară Partidului Muncii din Albania de 75 de ori; suma din contract a fost de peste 10 miliarde de yuani chinezi”. În acel moment, Albania avea o populaţie de doar 2 milioane de persoane, ceea ce înseamnă că fiecare albanez a primit echivalentul a 5.000 de yuani. Venitul mediu anual al unui chinez la momentul respectiv era doar 200 de yuani. În această perioadă, China se confrunta, de asemenea, cu Marele Salt Înainte şi foametea rezultată, precum şi cu prăbuşirea economică provocată de Revoluţia Culturală a lui Mao. În timpul Marii Foamete, China şi-a folosit rezervele valutare mici pentru a importa alimente. În 1962, Reis Malile, ambasadorul albanez în China, a vizitat China pentru a cere ajutor pentru sectorul agricol. Sub comanda vicepreședintelui partidului, Liu, o navă chineză care transporta grâu achiziţionat din Canada având destinația China şi-a schimbat cursul şi a descărcat grâul într-un port albanez. [22]

În plus, China a ajutat Albania să construiască o fabrica de textile, însă Albania nu avea bumbac, astfel că regimul chinez a folosit rezervele valutare ale Chinei pentru a cumpăra bumbac pentru Albania. Într-o conjunctură, oficialii albanezi i-au cerut lui Geng Biao, ambasadorul chinez în Albania la acel moment, să înlocuiască echipamentul de bază al unei fabrici de îngrăşăminte şi au cerut ca echipamentul să provină din Italia. Așa încât China a cumpărat maşini din Italia şi le-a instalat în Albania. Între timp, Albania a considerat ajutorul chinez ca fiind de la sine înțeles şi de multe ori l-a irosit. Cantitatea enormă de oţel, echipamente pentru maşini şi instrumente de precizie trimise din China au fost lăsate la voia întâmplării. Oficialii albanezi arătau desconsiderare; ei credeau că dacă materialele dispar sau se sparg China le va oferi mai multe.

În 1974, Albania a cerut un împrumut de 5 miliarde de yuani din China. În ciuda faptului că se afla aproape în colaps economic din cauza Revoluţiei Culturale, China a decis să o împrumute cu 1 miliard de yuani. Cu toate acestea, Albania a fost extrem de nemulţumită şi a iniţiat o mişcare anti-chineză în țară cu sloganuri precum “Nu ne vom apleca niciodată capetele în faţa presiunilor economice dintr-o ţară străină”. De asemenea, a refuzat să sprijine China cu petrol şi asfalt.

4. Comunismul după sfârşitul războiului rece

După revoluțiile din 1989, Uniunea Sovietică a suferit schimbări politice drastice. În august 1991, radicalii din PCUS, KGB și din armată care au văzut reformele lui Gorbaciov ca pe o trădare a comunismului au organizat o lovitură de stat, plasând liderul sovietic în arest la domiciliu și trimițând tancuri pentru ocuparea Moscovei. Însă complotul nu a avut sprijinul membrilor de partid obișnuiți și pe cel al publicului larg, iar conspiratorii au fost arestați sau s-au sinucis. Pe 25 decembrie 1991, odată cu creșterea mișcărilor de independență în toată țara, Gorbaciov a anunțat dizolvarea Uniunii Sovietice în cincisprezece republici independente.

Sfârșitul Războiului Rece, prăbușirea blocului sovietic și începutul reformelor economice din China păreau să semnaleze sfârșitul amenințării comunismului pentru lumea liberă și umanitate. În realitate, confruntarea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a deturnat atenția oamenilor de la mașinațiunile PCC, oferindu-i zeci de ani pentru a-și consolida sistemul totalitar și a submina lumea liberă.

Spre deosebire de mișcarea de denazificare postbelică – cu procesele sale publice ale criminalilor de război nazişti și o educație extinsă împotriva ideologiei fasciste malefice, o evaluare completă a crimelor comuniste încă nu a avut loc. Rusia și multe alte foste republici sovietice nu s-au rupt niciodată de trecutul sovietic și nici nu au desființat aparatul secret de poliție. Un fost agent al KGB-ului, care ulterior a ocupat postul de șef al poliției secrete conduce acum ţara. Ideologiile comuniste şi adepții acestora nu numai că sunt încă activi, ci îşi răspândesc influenţa în Occident şi în lume.

Activiştii anticomunişti din Occident – generația mai în vârstă care are o înţelegere mai profundă a comunismului – dispar treptat, în timp ce membrii noii generaţii nu au o înțelegere suficientă în acest sens. Organizațiile comuniste și de stânga din întreaga lume au reușit să-și continue mișcările radicale sau progresiste pentru a răsturna și a distruge valorile tradiționale și structurile sociale.

Primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, a făcut demersuri pentru curățarea ideologiei sovietice: a concediat foştii angajaţi ai guvernului sovietic, a demolat statuile lui Lenin și ale altor lideri comuniști și a reconstruit bisericile creștine ortodoxe distruse de PCUS. Însă acești pașii au fost în mare măsură insuficienți pentru curățarea țării de o cultură de partid adâncă, care a fost insuflată în oameni și instituții de aproape șapte decenii. Mai mult, tulburările politice și prăbușirea economică care au urmat sfârșitului Uniunii Sovietice au alimentat nostalgia pentru epoca trecută.

Revenirea sprijinului popular pentru comunism în Rusia a dus la formarea Partidului Comunist al Federației Ruse (PCFR). Acesta a devenit și a rămas un mare partid politic până când la ascensiunea Partidului Rusia Unită a lui Putin.

În octombrie 1993, la doar doi ani după ce cetățenii Moscovei ieșiseră în stradă pentru a-și cere independența și democrația, zeci de mii de moscoviți au mărșăluit spre Piața Roșie, strigând numele lui Lenin și Stalin și fluturând vechile steaguri sovietice. În sondajele recente, precum cea realizată de RBK TV din Moscova în 2015, mulți respondenți (aproximativ 60% din sondajele RBK) au spus că Uniunea Sovietică ar trebui să renască. În mai 2017, Liga Tineretului Comunist (Komsomol), care a fost înființată ca organizație afiliată a PCUS, a organizat o ceremonie de depunere a jurământului pentru strângerea tinerilor în Piaţa Roşie a Moscovei în faţa corpului îmbălsămat al lui Lenin. La miting, preşedintele Partidului Comunist al Federației Ruse, Ghenadie Ziuganov, a susţinut că 60.000 de recruţi noi s-au alăturat partidului recent şi că Partidul Comunist a continuat să supravieţuiască şi să se extindă.

Spectrul comunismului continuă să bântuie cea mai mare țară din lume. Numai la Moscova, există peste optzeci de monumente ale lui Lenin, iar corpul îmbălsămat al lui Lenin din Piaţa Roşie continuă să atragă turişti şi adepţi. Crimele KGB nu au fost niciodată expuse în întregime și condamnate de lume. De-a lungul secolului trecut, influența comunistă deschisă asupra guvernelor s-a stins în majoritatea țărilor. La apogeul mișcării comuniste în timpul Războiului Rece, au existat peste două 20 de țări guvernate de regimuri comuniste declarate. Astăzi, au rămas doar patru: China, Vietnam, Cuba și Laos. Deşi Coreea de Nord a abandonat la suprafaţă comunismul marxist-leninist, în realitate este încă un stat totalitar comunist. Peste o sută de țări din întreaga lume au înregistrat partide comuniste.

În anii 80, în America Latină, existau peste 50 de partide comuniste, cu un total de 1 milion de membri (dintre care Partidul Comunist din Cuba reprezenta aproximativ jumătate). La începutul anilor 1980, Statele Unite și Uniunea Sovietică se aflau într-o concurență acerbă în zonele de conflict ale Americii Latine şi Asiei. Odată cu prăbușirea Europei de Est și a Uniunii Sovietice, partidele comuniste care și-au impus guvernarea prin violență, precum Partidul Comunist Peruvian, au devenit din ce în ce mai puține.

Cu toate acestea, majoritatea țărilor latino-americane încă se aflau sub diferite variante de socialism. Partidele politice de stânga au luat nume precum Partidul Socialist Democrat și Partidul Socialist Popular. Mai multe partide comuniste din America Centrală au înlăturat cuvintele „partid comunist” din numele lor, dar au continuat să promoveze ideologii comuniste și socialiste, devenind și mai înșelătoare în operațiunile lor.

Dintre cele 33 de țări independente din America Latină și din Caraibe, majoritatea au partide comuniste care sunt acceptate ca fiind legitime. În Venezuela, Chile, Uruguay și în alte țări, partidul comunist și partidul de guvernământ formează adesea guverne de coaliție, în timp ce partidele comuniste din alte țări joacă rolul de opoziție.

În Occident și în alte regiuni ale lumii, comunismul nu a recurs la revoluția violentă așa cum s-a întâmplat în Est. În schimb, el a adoptat o abordare ascunsă, cu apărători ai ideologiilor de stânga infiltrați aproape în toate aspectele societății din Statele Unite și din alte țări. Decenii mai târziu, formele occidentale ale comunismului au reușit în mare parte să submineze societatea și moralitatea tradițională, dezintegrând cultura oferită de divinitate. În acest sens, spectrul comunismului a dobândit, de fapt, controlul asupra întregii lumi.

*****

Referinţe

[1] Chongyi Feng, “Cum Partidul Comunist Chinez îşi exercită influenţa în Australia“, ABC News (Australia), 5 iunie 2017, http://www.abc.net.au/news/2017-06-06/how-china-uses-its-soft-power-strategy-in-australia/8590610.

[2] Jung Chang și Jon Halliday, “Lukewarm Believer (1920–25; age 26–31)”, Mao: Povestea necunoscută, (New York: Anchor Books, 2006).

[3] Harry S. Truman, “Declaraţia despre Formosa“, (discurs, Casa Albă, 5 ianuarie 1950), Institutul USC US–China, accesat pe 19 aprilie 2020, https://china.usc.edu/harry-s-truman-%E2%80%9Cstatement-formosa%E2%80%9D-january-5-1950.

[4] “SUA intră în conflictul coreean“, National Archives, modificat ultima dată la 7 septembrie, 2016 https://www.archives.gov/education/lessons/korean-conflict.

[5] Qian Yaping, “60 de ani de ajutor extern din China: până la 7% din cheltuielile fiscale naţionale”, Cotidianul Poporului, 27 mai 2011  http://history.people.com.cn/BIG5/205396/14757192.html.

6] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 38 zhang kang Mei yuan Chao” 第 38 章 抗美援朝 [„Capitolul 38: Rezistați SUA, Ajutor Coreea”], in Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事 [Adevărul despre revoluție: cronologia secolului XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html. [În chineză]

[7] Zhong Shanluo 鐘山 洛, Dangshi mimi 黨史 秘密 [Secretele istoriei partidelor] (Taiwan: Ha Ye chubanshe, 2016). [În chineză]

[8] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 52 zhang Wen Ge wai jiao: duiwai shuchu geming” 第 52 章 文革 外交 与 输出 [[Capitolul 52: Revoluția culturală diplomatică și revoluția exportului”], în Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事 [Adevărul despre revoluție: cronologia secolului XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html. [În chineză]

[9] Li Su 李肃, „Jie mi shi ke: taoli Chaoxian wangming Zhongguo (wanzhengban)” 解密 时刻 : 逃离 朝鲜 亡命 (完整 版) [„Momentul scurgerii: evadând din Coreea de Nord, murind în China” (versiunea completă)] , Voice of America, 8 octombrie 2012, https://www.voachinese.com/a/hm-escaping-north-korea-20121007/1522169.html. [În chineză]

[10] Song Zheng 宋 征, “1965 Yinni” 9.30 “shim zhengbian” 1965 印尼 『9.30』 政 政变 始末 [“Lovitura de stat 9.30 din Indonezia în 1965“], China în perspectivă, modificat 20 septembrie 2017, http://www.chinainperspective.com/ArtShow.aspx?AID=183410 [În chineză]

[11] Wang Nan 王 南, „Shuo gu lun jin: Miandian de Zhongguo chongjidui bo”, 说 古 论 今 : 缅甸 的 中国 冲击波 [„Vorbind despre istorie: Valul de șoc din China în Myanmar”], Vocea Americii, 24 februarie, 2012, https://www.voachinese.com/a/article-2012024-burma-china-factors-iv-140343173/812128.html. [În chineză]

[12] Cheng Yinghong 程映虹, „Xiang shijie shuchu geming-” Wen Ge ”zai Ya Fei La de yingxiang chutan„ 向 世界 输出 革命 ── “文革” 在 亚非 拉 的 影响 初探 [„Exportarea revoluției în lume: o explorare timpurie a impactului revoluției culturale în Asia, Africa și America Latină”], Modern China Studies, vol. 3 (2006). [În chineză]

[13] Chen Yinan 陳益南, „Ea zai Zhongguo de Ma Gong diantai”, 設 在 中國 的 馬 共 電台 [„Stația de radio PCM din China”], Yanhuang Chunqiu, vol. 8, 2015. [În chineză]

[14] Cheng Yinghong, „“Xiang shijie shuchu geming.”

[15] Ibid.

[16] Chen, „Di 52 Zhang Wen Ge wai jiao.”

[17] Hanshan 寒山, „Jin shi zuo fei: Xiong Xiangshi he Zhonggong zai La Mei shuchu geing de lishi” 今是昨非 ﹕ 熊向暉 和 中共 在 拉美 輸出 革命 的 歷史 [„Xiong Xianghui și istoria exportului revoluției PCC în America latină”], Radio Free Asia, 17 noiembrie 2005, https://www.rfa.org/cantonese/features/history/china_cccp-20051117.html. [În chineză]

[18] Cheng, „Xiang shijie shuchu geming”.

[19] Chen Kuide 陈奎德, Jindai xianfa de yanhua 近代 宪政 的 演化 [Evoluția constituționalismului contemporan], The Observer (2007), cap. 60. [În chineză]

[20] Ibid., Cap. 67.

[21] Ibid., Cap. 77.

[22] Wang Hongqi, „Zhongguo dui Aerbaniya de yuanzhu” 中国 对 阿尔巴尼亚 的 援助 [„Ajutorul Chinei către Albania”], Yanhuang Chunqiu, accesat la 16 aprilie 2020, http://www.yhcqw.com/36/3172.html# [În chineză]

 

Răspândirea cultului comunist în întreaga lume este susținută de violență și înșelăciune. În timp ce superputerile comuniste, precum Uniunea Sovietică sau China, au folosit forța militară pentru a-și impune sistemul lor politic asupra celor mai slabe țări, nu trebuie uitat faptul că cuceririle violente ale regimurilor comuniste au fost sprijinite – și, într-o mare măsură, au fost făcute posibile  – de utilizarea eficientă a propagandei lor. În ultimii ani, Partidul Comunist Chinez a continuat această strategie investind miliarde în marele său Program de Propagandă Externă. [1]

Acest capitol oferă o introducere a modului în care regimurile comuniste din Est, și, în special Republica Populară Chineză (RPC), și-au răspândit ideologia și influența în Asia, Africa, America de Sud și Europa de Est, în principal în timpul Războiului Rece.

1. Exportarea Revoluţiei în Asia

Mișcarea comunistă chineză își datorează succesul Uniunii Sovietice. În 1919, regimul bolșevic a înfiinţat cea de-a Treia Internațională Comunistă (Comintern) ca pe propriul său vehicul, pentru a continua revoluţia în întreaga lume. La scurt timp după ce reprezentantul Cominternului, Grigori Voitinsky, a călătorit în China în aprilie 1920, la Shanghai a fost înființat un birou pentru pregătirea formării Partidului Comunist Chinez (PCC). Timp de câțiva ani, PCC a depins complet de finanțarea sovietică și a funcționat ca o organizație a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. [2] PCC a continuat să promoveze interesele sovietice în China pentru următoarele trei decenii.

Victoria PCC în China continentală a fost legată indirect de influența stângii în Statele Unite. Oficialii americani de la Departamentul de Stat și de la alte instituții care-i priveau cu simpatie pe comuniștii chinezi au influențat modul în care Washingtonul a înțeles situația politică din China în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial. Influența acestora a făcut ca Statele Unite să-și reducă sprijinul acordat guvernului naționalist Chiang Kai-shek, în timp ce Uniunea Sovietică și-a crescut sprijinul pentru PCC.

Președintele Statelor Unite Harry Truman a luat, de asemenea, decizia de a reduce prezența Statelor Unite în Asia după război. În 1948, trupele americane au început să se retragă din Coreea de Sud, iar pe 5 ianuarie 1950, Truman a anunţat că Statele Unite nu se vor mai amesteca în situația din strâmtoarea Taiwan. Aceasta a inclus încetarea asistenţei militare – chiar și în situația unui război – pentru China Naționalistă, care la acea vreme se retrăsese în insula Taiwan și se confrunta cu invazia Chinei continentale controlată de comunism. [3] Dean Acheson, secretarul de stat al SUA, a reiterat politica lui Truman, afirmând că peninsula coreeană se afla în afara “perimetrului de apărare” al Statelor Unite. [4] Aceste politici anti-intervenţioniste – care au oferit blocului comunist posibilitatea de a-și extinde influența în Asia – s-au schimbat abia după ce Națiunile Unite au votat să apere Coreea de Sud după ce fusese invadată de către Nord în iunie 1950.

PCC a făcut din exportul revoluției o piatră de temelie a politicii sale externe. Pe lângă furnizarea de sprijin financiar, instruire și arme pentru insurecții de stânga, Republica Populară Chineză (RPC) a trimis uneori trupe pentru a asista direct gherilele împotriva guvernelor legitime. În 1973, în timpul Revoluției Culturale, cheltuielile pentru ajutor extern ale RCP au atins aproape 7% din bugetul național.

Proiectul extravagant al PCC de exportare a revoluției a fost plătit cu averea – și de cele mai multe ori cu prețul vieții – poporului chinez.

Potrivit lui Qian Yaping, un erudit chinez cu acces la documente secrete ale Ministerului Afacerilor Externe “în 1960 au fost expediate 10.000 de tone de orez în Guineea şi 15.000 de tone de grâu au fost trimise în Albania. Din 1950 până la sfârşitul anului 1964, cheltuielile externe totale de ajutor au fost de 10,8 miliarde de yuani, iar cele mai multe cheltuieli au fost făcute din 1960 până la 1964… în timpul marii foamete din China”. În timpul foametei din 1958 până în 1962, zeci de milioane de oameni au murit de foame. Cu toate acestea, cheltuielile cu ajutorul străin au totalizat 2,36 miliarde de yuani. Dacă aceste cheltuieli ar fi fost folosite pentru a cumpăra alimente, nenumărate vieți omenești ar fi putut fi salvate. [5]

a. Războiul coreean

Comunismul încearcă să domine lumea, folosind lideri flămânzi de putere precum Joseph Stalin, Mao Zedong, Kim Il Sung și Ho Chi Minh pentru a acapara tot mai multe teritorii și a îndoctrina oamenii cu ideologia sa malefică. 

Pe 25 iunie 1950, după o planificare amplă, Coreea de Nord a invadat sudul. Seulul a căzut în doar trei zile iar după o lună şi jumătate, întreaga Peninsula Coreeană era ocupată de Coreea de Nord. Mao își făcuse propriile pregătiri pentru războiul din Coreea. În martie 1950, trupele chineze au fost desfășurate de-a lungul graniței chino-coreene, gata să ajute Nordul. Pe măsură ce forțele ONU au avansat adânc pe teritoriul Coreei de Nord, PCC a trimis Armata Populară Voluntară și a salvat regimul comunist al lui Kim Il Sung de la distrugerea totală. Războiul a durat trei ani, luând milioane de vieți de ambele părți. China comunistă a pierdut aproximativ un milion de oameni. [6]

Pe lângă salvarea regimului Kim, PCC a avut și un alt motiv de participare la conflict: în timpul războiului civil chinez, 1,7 milioane de soldați au părăsit forțele Kuomintang (naționaliste chineze) pentru a se alătura PCC. Războiul din Coreea a oferit o oportunitate convenabilă de a scăpa de aceste trupe nesigure din punct de vedere politic. [7]

De vreme ce atât PCC-ul cât şi Partidul Comunist Sovietic au luptat pentru controlul Coreei de Nord, aceasta a beneficiat de pe urma ambelor părţi. De exemplu, în 1966, când Kim Il Sung a vizitat China, el a văzut că în Beijing a fost construit un metrou. Apoi a cerut construirea unui metrou identic în Phenian – gratuit. Mao a decis imediat să oprească construcţia de la Beijing şi a trimis echipamente şi personal, inclusiv două divizii ale Corpului Feroviar al Armatei de Eliberare a Poporului (AEP) şi numeroşi ingineri – în total câteva zeci de mii de oameni, la Phenian. Nordul nu a cheltuit niciun ban şi nu a folosit nici unul dintre propriii săi oameni în construcţii, dar a cerut ca PCC să garanteze siguranţa metroului în timpul războiului. În cele din urmă, sistemul de metrou din Phenian a devenit unul dintre cele mai adânci din lume la acea vreme, cu o adâncime medie de 90 de metri şi o adâncime maximă de 150 de metri în subteran. După finalizarea construcţiei, Kim Il Sung a spus publicului că a fost proiectat şi construit de coreeni. În plus, Kim a ocolit de multe ori PCC şi a mers direct în Uniunea Sovietică pentru bani şi materiale. După războiul din Coreea, PCC şi-a lăsat, în mod deliberat, oameni în Coreea de Nord, cu misiunea de a aduce Nordul pe orbita RPC. Însă, cei prietenoși cu PCC au fost uciși sau întemnițați în epurările lui Kim Il Sung, iar în final PCC a pierdut pe toate fronturile. [8]

Coreea de Nord încapsulează ororile comunismului impuse din exterior. Pe lângă divizarea traumatică a națiunii coreene, regimul Kim este unul dintre cele mai brutale și represive din lume, iar Coreea de Nord trăiește într-o sărăcie extremă.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice, PCC şi-a redus drastic ajutorul destinat Coreei de Nord. În anii ’90, Coreea de Nord a avut parte de o foamete devastatoare. În 2007, ONG-ul „Asociaţia dezertorilor nord coreeni” a raportat că, în cei 60 de ani de domnie ai dinastiei Kim, cel puţin 3,5 milioane de oameni au murit de foame sau de boli conexe. [9] 

b. Războiul din Vietnam

Înainte de războiul din Vietnam, PCC a sprijinit Partidul Comunist din Vietnam (PCV) să învingă Franţa în 1954, ceea ce a dus la organizarea Conferinţei de la Geneva din 1954 şi confruntarea dintre Vietnamul de Nord şi de Sud. După retragerea Franței din Indonezia, Vietnamul de Nord a invadat Sudul, via traseul Ho Chi Minh prin Laos și Cambodia. Din 1964 până în 1973, Statele Unite au participat în conflict, în efortul de a îngrădi răspândirea comunismului către sud. La acea vreme, Războiul din Vietnam era cel mare conflictul militar într-un singur teatru de război, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Încă din 1952, Mao Zedong a trimis grupuri consultative PCV-ului. Şeful grupului consultativ militar a fost generalul Armatei de Eliberare a Poporului, Wei Guoqing. Grupul consultativ pentru reforma agrară, trimis de PCC, a arestat şi a executat zeci de mii de proprietari şi ţărani bogaţi din Vietnam, declanşând revolte şi foamete în Nord. PCC şi PCV au suprimat împreună aceste revolte şi au lansat mişcările de rectificare ale partidului şi ale armatei, similare cu Mişcarea de Rectificare Yan’an lansată de PCC între 1942-1944. Mao a ajutat Vietnamul pe scară largă, în ciuda faptului că zeci de milioane de oameni au murit de foame în China. El a făcut acest lucru pentru a concura cu sovieticii pentru influența în Vietnam și pentru a-și spori autoritatea în cadrul PCC.

În 1962, Liu Shaoqi, vicepreședinte al PCC, a pus capăt politicii dezastroase a lui Mao, Marele Salt Înainte, la Adunarea Populară la celor Șapte mii de Cadre, pregătindu-se să să redreseze economia. Acest lucru l-ar fi marginalizat efectiv pe Mao, așa că, pentru a-și menține puterea, Mao a împins PRC la o implicare și mai mare în războiul din Vietnam. Liu, care nu beneficia de sprijin în cadrul Armatei Populare de Eliberare (APE), a trebuit să renunțe la planurile de redresare economică.

În 1963, Mao i-a trimis pe Luo Ruiqing şi pe generalul Lin Biao în Vietnam, în mod succesiv. Liu i-a promis lui Ho Chi Minh că PCC va suporta costul războiului din Vietnam. El a spus: “Poţi considera China ca pe propriul tău front dacă va exista vreun război”. PCC și-a ținut această promisiune. Până în 1975, ajutorul total al PCC acordat Vietnamului a ajuns la 20 de miliarde de dolari și sute de mii de soldați chinezi au fost desfășurați în Vietnamul de Nord, îndeplinind diverse roluri de luptă și sprijin. În mod ironic, ajutorul solicitat PCC-ului de către CPV a devenit un punct de ruptură politică între China și Vietnamul de Nord. Pentru a menține lupta nord-vietnameză împotriva Statelor Unite, PCC le-a furnizat constant arme și alte materiale de război. Între timp, CPV spera să încheie războiul mai rapid și s-a alăturat negocierilor de pace de la Paris, conduse de Statele Unite – care au exclus China – începând  cu 1969.

În fața opoziției interne împotriva războiului din Vietnam, Statele Unite au fost reticente să mai continue luptele, iar în 1973 și-au retras trupele din Vietnam. Pe 30 aprilie 1975, Vietnamul de Nord a ocupat Saigonul şi a cucerit Vietnamul de Sud. Sub directivele PCC, PCV a început să suprime oamenii, similar campaniei PCC de suprimare a contrarevoluţionarilor. Peste 2 milioane de persoane din Vietnamul de Sud și-au riscat viața și au fugit din ţară, dând naștere celui mai mare val de refugiaţi din Asia din timpul Războiului Rece. 

c. Khmerii Roşii

După ce a unit țara și a semnat un acord de pace cu Washingtonul, CPV s-a distanțat de influența Beijingului și a dezvoltat relații mai puternice cu Uniunea Sovietică. Nemulțumit de acest lucru, Mao a decis să utilizeze Cambodgia pentru a exercita presiuni asupra Vietnamului. 

Sprijinul PCC acordat Partidului Comunist din Kampuchea (cunoscut în general ca Khmerii Roşii) a început în 1955, când liderii khmeri au fost instruiţi în China. Cu sprijinul lui Mao, Pol Pot a devenit lider suprem al Khmerilor Roșii în 1963. Numai în 1970, PCC a furnizat Khmerilor Roșii suficiente arme pentru a echipa treizeci de mii de oameni. Destabilizată de războiul din Vietnam, Cambodgia a căzut în mâinile Khmerilor Roșii în 1975.

Pol Pot a condus țara cu o teroare extremă. A abolit moneda, a ordonat tuturor locuitorilor din mediul urban să se alăture echipelor colective de muncă forţată din mediul rural şi a măcelărit intelectualii pentru a scăpa de țara de influență „occidentală”. În mai puţin de trei ani, mai mult de un sfert din populaţia Cambodgiei a pierit din cauza foamei sau a fost uciși în infamurile „lagăre ale morții”. Nefiind mulțumiți să terorizeze doar proprii cetățeni, khmerii roșii au invadat în mod repetat sudul Vietnamului și au masacrat populația din satele de graniță vietnameze. Cu sprijinul sovieticilor, Vietnamul a invadat Cambodgia în decembrie 1978. După trei ani de viață ca în iad, poporul cambodian a salutat sosirea armatei vietnameze. La doar o lună după începerea războiului, Khmerii Roșii au fost alungați din capitala Phnom Penh și au fost nevoiți să fugă în munți şi să lupte ca gherilă. Războiul punitiv al Vietnamului împotriva Khmerilor Roșii l-a infuriat pe liderul chinez Deng Xiaoping. La începutul anului 1979, Deng a ordonat APE să lanseze un “contraatac” împotriva Vietnamului, rezultând un război de trei săptămâni despre care mulți istorici afirmă că a fost câștigat decisiv de Vietnam. PCC a continuat să lanseze atacuri asupra Vietnamului în anii ’80.

În 1997, comportamentul imprevizibil al lui Pol Pot provoca altercații în propria tabără şi el a fost arestat de comandantul khmer Ta Mok şi condamnat la închisoare pe viaţă într-un proces public. În 1998 a murit de un atac de cord. În 2014, în ciuda încercărilor repetate ale PCC de a obstrucţiona justiţia, Camerele extraordinare ale tribunalelor din Cambodgia au condamnat doi lideri khmeri, Khieu Samphan şi Nuon Chea, la închisoare pe viață.

d. Ascensiunea și declinul infiltrării PCC în Asia de Sud-Est

În plus față de acțiunile sale din fostele colonii franceze din Indochina, PCC a depus eforturi mari pentru a ajuta rebeliunile comuniste din sud-estul Asiei. Aceste mișcări comuniste au fost deosebit de active în anii ’50 -’60, după care au fost învinse sau marginalizate de guvernele locale.

Exportarea revoluţiei de către PCC a avut repercusiuni dureroase pentru diaspora chineză. Au izbucnit numeroase incidente etnice în țările din sud-estul Asiei şi mii de chinezi au fost ucişi, iar dreptul lor de a face afaceri şi de a primi o educaţie a fost limitat.

Un exemplu tipic a fost în Indonezia. În anii ’50 şi ’60, PCC a oferit Indoneziei un sprijin financiar şi militar semnificativ pentru a susţine Partidul Comunist din Indonezia (Partai Komunis Indonesia, PKI). PKI a fost cel mai mare grup politic de atunci, având 3 milioane de membri direcţi până în 1965. În plus, organizaţiile sale afiliate au adus afiliaţi şi membri care totalizau 22 de milioane răspândite în sistemul guvernamental și în societate, şi includea mulţi apropiaţi ai preşedintelui indonezian Sukarno.

Mao critica atunci Uniunea Sovietică pentru sprijinirea “revizionismului”, adică o îndepărtare de doctrina marxistă strictă, şi a încurajat puternic PKI-ul să ia calea revoluţiei violente. Liderul PKI, D.N. Aidit, era un admirator al lui Mao Zedong şi pregătea o lovitură de stat militară. Pe 30 septembrie 1965, liderul militar de dreapta Suharto a zdrobit această încercare de lovitură de stat, a tăiat legăturile cu China şi a epurat un număr mare de membri ai PKI. Cauza acestei epurări este legată de Zhou Enlai, premierul RPC. În timpul uneia dintre întrunirile internaţionale dintre ţările comuniste, Zhou Enlai a spus Uniunii Sovietice şi reprezentanţilor altor ţări comuniste: “Există atât de mulţi chinezi în străinătate în Asia de Sud-Est, că guvernul chinez are capacitatea de a exporta comunismul prin intermediul acestor chinezi  din străinătate şi să facă Asia de Sud-Est să-şi schimbe culoarea politică peste noapte”. Ca reacție la încercările PCC de a promova o revoluție locală, în Indonezia au început pe scară largă mişcările anti-chineze. [10]

Mişcarea anti-chineză din Birmania (cunoscută și ca Myanmar) a fost similară. În 1967, imediat după începerea Revoluţiei Culturale, Consulatul chinez din Birmania, precum şi sucursala locală a Agenţiei de ştiri Xinhua, au început să promoveze puternic Revoluţia Culturală în rândul chinezilor de peste hotare, încurajând studenţii să poarte insigne cu Mao, să studieze Cartea Roşie a comunismului şi să înfrunte guvernul din Birmania. Junta militară condusă de generalul Ne Win a ordonat interzicerea purtării insignelor cu imaginea lui Mao şi studiul scrierilor lui Mao, şi a dispus închiderea şcolilor chineze. În iunie 1967, în capitala Yangon au avut loc revolte anti-chineze, în care zeci de oameni au fost bătuţi până la moarte şi sute au fost răniţi.

În iulie 1967, mass-media oficială chineză a solicitat “sprijinirea fermă a poporului din Birmania sub conducerea Partidului Comunist din Birmania (PCB) pentru a începe conflictele armate şi o revoltă majoră împotriva guvernului Ne Win”. Curând după aceea, PCC a trimis o echipă de consilieri militari care să ajute PCB, dar care a fost forțată de forțele guvernamentale birmaneze să-și caute refugiul în zonele împădurite. Pe 1 ianuarie 1968, un număr mare de chinezi din Gărzile Roșii şi forţele PCB au atacat Birmania din provincia Yunnan, învingând forţele guvernului din Birmania şi preluând controlul asupra regiunii Kokang. [11]

În perioada Revoluţiei Culturale, încercările PCC de a exporta revoluţia au implicat promovarea violenţei, antrenamente de pregătire militară, arme şi finanţare. Când PCC a încetat să mai încerce să exporte revoluția, partidele comuniste din diferite ţări s-au dezintegrat şi nu au putut să-şi mai revină. 

În 1961, Partidul Comunist din Malaezia (PCM) a decis să renunţe la conflictul armat şi, în schimb, să obţină putere politică prin alegeri legale. Deng Xiaoping i-a chemat pe liderii PCM, Chin Peng şi pe alţii, la Beijing, și le-a cerut să-şi continue eforturile de insurecţie violentă, deoarece la acel moment PCC credea că un val revoluţionar centrat pe câmpul de luptă vietnamez va străbate foarte curând Asia de Sud-Est. PCM a continuat astfel lupta armată şi incitarea la revoluţie încă 20 de ani. [12] PCC a finanţat PCM să achiziţioneze arme pe piaţa neagră din Tailanda, iar în 1969 a înfiinţat postul de radio “Sunetul Revoluţiei din Malaezia” în orașul Yiyang, provincia Hunan, pentru a difuza emisiuni în limba malaeziană, tailandeză tamilă, engleză şi alte limbi. [13]

Pe lângă ţările menţionate mai sus, PCC a încercat, de asemenea, să exporte revoluţia în Filipine, Nepal, India, Sri Lanka, Japonia şi în alte părţi, oferind în unele cazuri pregătire militară şi, în alte cazuri, răspândirea propagandei. Unele dintre aceste organizaţii comuniste au devenit mai târziu grupuri teroriste recunoscute pe plan internaţional. De exemplu, Armata Roşie Japoneză fondată în 1971 își avea rădăcinile în mișcarea radicală a anilor ’60 și a devenit notorie pentru propaganda sa revoluţionară antimonarhistă şi care îndemnau la violență. Grupul a fost responsabil de de o serie de incidente teroriste inclusiv deturnarea mai multor avioane și masacrul civililor pe Aeroportul Lod.

La sfârșitul anilor ’70, după revoluţia culturală, PCC și-a redus sprijinul acordat mișcărilor comuniste din Asia de Sud-Est. În timpul unei întâlniri dintre preşedintele statului Singapore, Lee Kuan Yew, şi Deng Xiaoping, Lee i-a cerut lui Deng să oprească difuzarea programelor staţiilor de radio ale PCM şi ale Partidului Comunist din Indonezia. La vremea respectivă, PCC era înconjurat de duşmani şi era izolat, iar Deng tocmai își asumase puterea şi avea nevoie de sprijin internaţional, aşa că a acceptat recomandarea. Deng s-a întâlnit cu liderul PCM, Chin Peng, şi a stabilit un termen limită pentru a opri difuzarea emisiunile care instigau la revoluţia comunistă. [17]

2. Exportarea revoluţiei în Africa şi America Latină

Atât Uniunea Sovietică, cât și RPC au organizat campanii ample pentru sprijinirea mișcărilor comuniste din Orientul Mijlociu, Asia de Sud, Africa și America Latină. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor ’60, sub presiunea Statelor Unite și strategiei de constrângere a NATO, Uniunea Sovietică a adoptat o nouă linie ideologică de relaxare. Această politică cerea o coexistență pașnică cu țările capitaliste occidentale, ceea ce a determinat Uniunea Sovietică să-și diminueze sprijinul pentru mișcările revoluționare din lumea a treia. PCC, care predică revoluția globală, i-a acuzat pe sovietici de „revizionism”. La începutul anilor 1960, ambasadorul PCC în Uniunea Sovietică, Wang Jiaxiang, a făcut o propunere similară şi a fost criticat de Mao ca fiind prea prietenos cu imperialiştii, revizioniştii şi reacţionarii şi că oferea sprijin insuficient mişcării revoluţionare mondiale.

Sloganul marxist pe care PCC l-a citat adesea în timpul Revoluţiei Culturale a fost: “Proletariatul se poate elibera doar prin eliberarea întregii omeniri”. În august 1965, Ministrul Apărării Naționale, Lin Biao, pretindea prin articolul său “Trăiască Victoria Războiului Întregului Popor!” că era iminentă atingerea unui punct culminant al revoluției. Potrivit teoriei lui Mao de a “înconjura oraşele pornind din zonele rurale” (acesta fiind modul în care PCC a preluat puterea în China), articolul compara America de Nord şi Europa de Vest cu oraşele, şi îşi imagina Asia, Africa şi America Latină ca zone rurale.

Exportarea revoluţiei în Asia, Africa şi America Latină a devenit o sarcină politică şi ideologică importantă a PCC, deoarece punea bazele cuceririi Occidentului. Prin urmare, pe lângă exportul revoluției în Asia, PCC sub conducerea lui Mao a concurat cu Uniunea Sovietică pentru influența în Africa și America Latină.

a. America Latină

Cheng a descris modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“În America Latină, comuniştii maoişti din mijlocul anilor ’60 au înfiinţat organizaţii în Brazilia, Peru, Bolivia, Columbia, Chile, Venezuela şi Ecuador. Membrii principali au fost tineri şi studenţi. Cu sprijinul Chinei, în 1967 maoiştii din America Latină au înfiinţat două grupări de gherilă: Armata Populară de Eliberare din Columbia, [care] a inclus o companie de sex feminin care a imitat Detaşamentul Roşu al Femeilor şi a fost numită Unitatea María Cano [; şi] “Guerrila Ñancahuazú” din Bolivia sau Armata Naţională de Eliberare din Bolivia. Unii comunişti din Venezuela au lansat, de asemenea, acţiuni armate violente în aceeaşi perioadă.

În plus, liderul Partidului Comunist Peruvian, Abimael Guzmán, a fost instruit la Beijing la sfârşitul anilor 1960. În afară de studierea explozivilor şi a armelor de foc, mai importantă a fost aprecierea Gândului lui Mao Zedong, în special a ideilor despre “spiritul care se transformă în materie” şi că, pe calea corectă, se poate trece de la “lipsa de personal la a avea personal, de la lipsa armelor la a avea arme“. [15]

Guzmán a fost liderul Partidului Comunist Peruvian (cunoscut şi sub numele de “Calea Luminoasă”), identificat de Statele Unite, Canada, UE şi guvernele peruviene ca fiind o organizaţie teroristă.

Cuba a fost prima ţară din America Latină care a stabilit legături diplomatice cu PCC. Pentru a câştiga Cuba şi, în acelaşi timp, pentru a concura cu Uniunea Sovietică pentru conducerea mişcării comuniste internaţionale, PCC i-a acordat lui Che Guevara un împrumut de 60 milioane de dolari în noiembrie 1960, când a vizitat China. Asta se întâmpla într-un moment în care populaţia chineză murea de foame în timpul campaniei Marelui Salt Înainte. Zhou Enlai i-a spus, de asemenea, lui Guevara că împrumutul ar putea fi anulat prin negocieri. Când Fidel Castro a început să încline spre Uniunea Sovietică, după ce relaţiile chino-sovietice s-au deteriorat, PCC a trimis un număr mare de broşuri de propagandă oficialilor şi civililor cubanezi prin intermediul ambasadei de la Havana, în încercarea de a instiga o lovitură de stat împotriva regimului Castro. [16]

În 1972, când Mexicul şi PCC au stabilit relaţii diplomatice, primul ambasador chinez în Mexic a fost Xiong Xianghui, un spion al PCC. Scopul trimiterii acestuia a fost acela de a colecta informații (inclusiv despre Statele Unite) și de a interfera cu guvernul mexican. Chiar înainte ca Xiong Xianghui să sosească, Mexicul a anunţat arestarea unui grup de gherilă instruit în China. Președintele mexican, Luis Echeverrí, a fost în special supărat, deoarece, în formarea unei relații diplomatice cu China, a rezistat opoziției aprige din Mexic și din Statele Unite. Xiong i-a sugerat lui Zhou Enlai să calmeze lucrurile invitându-l pe Echeverría să viziteze China. Echeverría a acceptat invitația și a solicitat PCC-ului să acorde Mexicului un tratament comercial preferențial, cu care CCP a fost de acord. [17]

b. Africa

Profesorul Cheng Yinghong a descris, de asemenea, în articolul “Exportarea Revoluţiei în lume” modul în care PCC influenţează independenţa ţărilor africane şi ce fel de cale iau după independenţă:

“Potrivit rapoartelor mass-media occidentală, înainte de mijlocul anilor ’60, unii tineri revoluţionari africani din Algeria, Angola, Mozambic, Guineea, Camerun şi Congo au fost instruiţi la Harbin, Nanjing şi alte oraşe din China. Un membru al Uniunii Naţionale Africane din Zimbabwe (ZANU) s-a referit la anul său de pregătire în Shanghai. Pe lângă pregătirea militară, erau în principal studii politice, cum să mobilizeze oamenii din mediul rural şi să lanseze războaie de gherilă cu scopul instigării la răzvrătire a oamenilor“. [18]

În anii ’60 asistenţa acordată Tanzaniei şi Zambiei a fost cel mare proiect al revoluţiei externe ale PCC în Africa.

De exemplu, PCC a trimis un număr mare de experţi din cadrul Biroului Industriei Textile din Shanghai pentru a ajuta la construirea unei fabricii de textile în Tanzania. Liderul grupului a injectat un puternic ton ideologic în aceste proiecte de ajutor. La sosirea în Tanzania, a arborat steagul roşu cu cinci stele al Chinei pe şantier, a ridicat o statuie a lui Mao și citatele lui Mao, a interpretat muzica din timpul Revoluţiei Culturale şi a recitat citate ale lui Mao. Șantierul a devenit un model al Revoluţiei Culturale de peste hotare. El a organizat, de asemenea, o echipă de propagandă pentru promovarea gândirii lui Mao Zedong şi a răspândit în mod activ opiniile rebele în rândul lucrătorilor tanzanieni. Autoritățile din Tanzania au fost înfuriate de încercările PCC de a exporta revoluţia. [21]

După aceea, Mao a decis să construiască o cale ferată între Tanzania-Zambia care să lege cele două ţări, care conecta de asemenea Africa de Est cu Africa Centrală şi Africa de Sud.  Între 1970 şi 1976 China a trimis 50.000 de muncitori şi a cheltuit aproape 10 miliarde de yuani pentru construirea celor 320 de poduri şi 22 de tuneluri de pe calea ferată. Costurile echivalente ale căii ferate din zilele noastre s-ar ridica la miliarde de yuani chinezi, sau la zeci de miliarde în dolari americani. Cu toate acestea, din cauza managementului deficitar şi corupt din Tanzania şi Zambia, calea ferată nu a fost niciodată profitabilă și este în continuare dependentă de ajutorul chinez pentru a-și continua operațiunile.

3. Socialismul în Europa de Est

Uniunea Sovietică a ocupat estul Germaniei după înfrângerea naziștilor în cel de-al Doilea Război Mondial, conform diviziunii puterii instituite la Conferința de la Yalta. Moscova a stabilit regimuri comuniste în toate țările Europei de Est sub controlul său, formând alianța militară a Pactului de la Varșovia.

Pe măsură ce Războiul Rece a progresat, Uniunea Sovietică s-a luptat să-și mențină dominația asupra statelor satelite. După ruptura sino-sovietică, RPC și-a croit deschideri noi în regimurile Europei de Est, în special în națiunea balcanică a Albaniei.

a. Represiunea sovietică a mișcărilor populare din Europa de Est

În 1956, liderul sovietic Nikita Hrușciov l-a denunțat pe Stalin într-un discurs secret susținut la cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), începând o perioadă de liberalizare politică limitată. Atmosfera relaxată a provocat revolte în Europa de Est, mai întâi în Polonia și apoi în Ungaria.

În Polonia, după moartea dictatorului de facto Bolesław Bierut în martie 1956, succesorii săi au început să facă eforturi pentru reformă și o desprindere de moștenirea stalinistă. În iunie, zeci de mii de lucrători ai fabricii din Poznań au intrat în grevă. După ce protestatarii au fost reprimați brutal, liderii Partidului, recunoscând creșterea sentimentului naționalist, au luat măsuri pentru a calma poporul. Ei l-au ales ca lider al partidului pe Władysław Gomułka, care a avut o poziţie fermă împotriva Uniunii Sovietice şi a rezistat intervenţiei lui Hruşciov.

O tentativă de revoluţie în Ungaria a avut loc apoi în octombrie 1956, începând cu un grup de studenți care au scris o listă cu șaisprezece revendicări, inclusiv retragerea trupelor sovietice. Pe 23 octombrie protestatarii au răsturnat statuia de bonz lui Stalin din Budapesta, lăsându-i cizmele, în care mulțimea a așezat steaguri maghiare. Se estimează că 200.000 de protestatari au umplut străzile. Tancurile și trupele sovietice au deschis focul asupra mulțimilor, ucigând zeci de protestatari neînarmați.

Uniunea Sovietică dorea inițial să coopereze cu noul partid de opoziţie şi l-a numit pe Imre Nagy în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Prim Ministru. După ce Nagy a venit la putere, a retras Ungaria din Pactul de la Varşovia  şi a forțat liberalizarea. Drept răspuns, pe 4 noiembrie, sovieticii au trimis 60.000 de soldați și tancuri pentru a zdrobi mișcarea de independență, ucigând câteva mii de oameni. Nagy a fost capturat și în cele din urmă executat, împreună cu sute de susținători ai săi. Sute de mii de maghiari au fugit în Occident. [19]

Invazia sovietică a Ungariei a fost urmată după un deceniu în Cehoslovacia de Primăvara de la Praga în 1968. După discursul lui Hruşciov din 1956, Partidul Comunist din Cehoslovacia și-a relaxat politicile ceea ce a permis formarea unei societăți civile relativ independente. Una dintre figurile reprezentative a fost Václav Havel care mai târziu a devenit preşedintele Republicii Cehe.

În acest context social, în luna ianuarie 1968, reformistul Alexander Dubček a preluat funcţia de prim-secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia. El a consolidat reformele şi a promovat sloganul “socialismului uman”. Curând după aceea, Dubček a început să reabiliteze pe scară largă indivizi care au fost persecutaţi pe nedrept în timpul perioadei Stalin. Disidenţii au fost eliberaţi, controlul asupra mass-media a fost slăbit, libertatea academică a fost încurajată, cetăţenii puteau călători în străinătate în mod liber și supravegherea religiei a fost redusă. Cel mai important, KSČ a permis o democrație limitată în interiorul partidelor.

Amintindu-și de răscoala maghiară din 1956, nu numai că Uniunea Sovietică considera astfel de reforme o trădare a principiului socialismului, dar se temea şi de faptul că şi alte ţări i-ar urma exemplul. Din martie până în august 1968, liderii Uniunii Sovietice, inclusiv Secretarul general al PCUS, Leonid Brejnev, au organizat cinci conferințe cu Dubček, făcând presiuni asupra lui ca să abandoneze reformele democratice. Dubček a ignorat cererile lui Brejnev. În luna august, Uniunea Sovietică și alte națiuni ale Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia cu sute de mii de soldați, luând țara prin surprindere. Primăvara de la Praga a fost nimicită iar “socialismului uman” nu mai exista. [20]

Uniunea Sovietică s-a bazat pe puterea sa militară pentru a impune guvernarea comunistă asupra Europei de Est și pentru a-și menține controlul asupra regiunii. Chiar și cele mai mici mișcări către liberalizare au dus la rebeliuni împotriva sistemului socialist. La sfârșitul anilor 1980, conducerea sovietică s-a angajat în reforme politice și economice, care au dus la sfârșitul Războiului Rece, la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea tuturor regimurilor comuniste din Europa de Est. Cu Uniunea Sovietică care nu dorea să-și mai mențină politicile costisitoare cu ajutorul cărora care își păstrase dominanția, popoarele Poloniei, României, Bulgariei, Cehoslovaciei și Germaniei de Est au protestat, în general pașnic, împotriva regimurilor locale.

Pe 4 iunie 1989, ziua masacrului din Piața Tiananmen din China, Polonia a organizat primul tur ale alegerilor democratice libere. A doua rundă, organizată pe 18 iunie, i-a îndepărtat pe comuniști și pe partenerii lor de coaliție din parlament.

Până în octombrie 1989, mai multe orașe din Germania de Est au fost scena manifestațiilor în masă împotriva Partidului Unității Socialiste (SED) din fosta RDG aflat la guvernare. Într-o vizită la Berlin în acea lună, liderul sovietic Mihail Gorbaciov a declarat secretarului general al SED, Erich Honecker, că reforma era singura cale de urmat.

Imediat după aceea, Germania de Est a ridicat restricţiile de călătorie în Ungaria şi în Cehoslovacia, care au trecut prin propriile lor liberalizări politice după exemplul sovietic. Acest lucru a permis unui număr mare de persoane să fugă în Germania de Vest prin Cehoslovacia, iar Zidul Berlinului nu mai putea opri valurile de cetăţeni fugari. Pe 9 noiembrie, Estul a renunţat la divizare, și zeci de mii de locuitori s-au căţărat pe zid și au trecut în Berlinul de Vest, iar zidul a fost demolat. Simbolul unei cortine de fier comuniste, care se aflase acolo de zeci de ani, a dispărut în istorie. [21]

b. Albania și China

PCC a depus eforturi mari pentru a obţine o influenţă asupra Albaniei, care la început criticase Moscova și părăsise Pactul de la Varșovia. Mao era foarte mulţumit cu ruperea relațiilor Albaniei cu sovieticii, şi, astfel, a început programul de “ajutor” pentru Albania, indiferent de cost.

Agenţia de presă Xinhua a raportat că: “Din 1954 până în 1978, China a acordat asistenţă financiară Partidului Muncii din Albania de 75 de ori; suma din contract a fost de peste 10 miliarde de yuani chinezi”. În acel moment, Albania avea o populaţie de doar 2 milioane de persoane, ceea ce înseamnă că fiecare albanez a primit echivalentul a 5.000 de yuani. Venitul mediu anual al unui chinez la momentul respectiv era doar 200 de yuani. În această perioadă, China se confrunta, de asemenea, cu Marele Salt Înainte şi foametea rezultată, precum şi cu prăbuşirea economică provocată de Revoluţia Culturală a lui Mao. În timpul Marii Foamete, China şi-a folosit rezervele valutare mici pentru a importa alimente. În 1962, Reis Malile, ambasadorul albanez în China, a vizitat China pentru a cere ajutor pentru sectorul agricol. Sub comanda vicepreședintelui partidului, Liu, o navă chineză care transporta grâu achiziţionat din Canada având destinația China şi-a schimbat cursul şi a descărcat grâul într-un port albanez. [22]

În plus, China a ajutat Albania să construiască o fabrica de textile, însă Albania nu avea bumbac, astfel că regimul chinez a folosit rezervele valutare ale Chinei pentru a cumpăra bumbac pentru Albania. Într-o conjunctură, oficialii albanezi i-au cerut lui Geng Biao, ambasadorul chinez în Albania la acel moment, să înlocuiască echipamentul de bază al unei fabrici de îngrăşăminte şi au cerut ca echipamentul să provină din Italia. Așa încât China a cumpărat maşini din Italia şi le-a instalat în Albania. Între timp, Albania a considerat ajutorul chinez ca fiind de la sine înțeles şi de multe ori l-a irosit. Cantitatea enormă de oţel, echipamente pentru maşini şi instrumente de precizie trimise din China au fost lăsate la voia întâmplării. Oficialii albanezi arătau desconsiderare; ei credeau că dacă materialele dispar sau se sparg China le va oferi mai multe.

În 1974, Albania a cerut un împrumut de 5 miliarde de yuani din China. În ciuda faptului că se afla aproape în colaps economic din cauza Revoluţiei Culturale, China a decis să o împrumute cu 1 miliard de yuani. Cu toate acestea, Albania a fost extrem de nemulţumită şi a iniţiat o mişcare anti-chineză în țară cu sloganuri precum “Nu ne vom apleca niciodată capetele în faţa presiunilor economice dintr-o ţară străină”. De asemenea, a refuzat să sprijine China cu petrol şi asfalt.

4. Comunismul după sfârşitul războiului rece

După revoluțiile din 1989, Uniunea Sovietică a suferit schimbări politice drastice. În august 1991, radicalii din PCUS, KGB și din armată care au văzut reformele lui Gorbaciov ca pe o trădare a comunismului au organizat o lovitură de stat, plasând liderul sovietic în arest la domiciliu și trimițând tancuri pentru ocuparea Moscovei. Însă complotul nu a avut sprijinul membrilor de partid obișnuiți și pe cel al publicului larg, iar conspiratorii au fost arestați sau s-au sinucis. Pe 25 decembrie 1991, odată cu creșterea mișcărilor de independență în toată țara, Gorbaciov a anunțat dizolvarea Uniunii Sovietice în cincisprezece republici independente.

Sfârșitul Războiului Rece, prăbușirea blocului sovietic și începutul reformelor economice din China păreau să semnaleze sfârșitul amenințării comunismului pentru lumea liberă și umanitate. În realitate, confruntarea dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică a deturnat atenția oamenilor de la mașinațiunile PCC, oferindu-i zeci de ani pentru a-și consolida sistemul totalitar și a submina lumea liberă.

Spre deosebire de mișcarea de denazificare postbelică – cu procesele sale publice ale criminalilor de război nazişti și o educație extinsă împotriva ideologiei fasciste malefice, o evaluare completă a crimelor comuniste încă nu a avut loc. Rusia și multe alte foste republici sovietice nu s-au rupt niciodată de trecutul sovietic și nici nu au desființat aparatul secret de poliție. Un fost agent al KGB-ului, care ulterior a ocupat postul de șef al poliției secrete conduce acum ţara. Ideologiile comuniste şi adepții acestora nu numai că sunt încă activi, ci îşi răspândesc influenţa în Occident şi în lume.

Activiştii anticomunişti din Occident – generația mai în vârstă care are o înţelegere mai profundă a comunismului – dispar treptat, în timp ce membrii noii generaţii nu au o înțelegere suficientă în acest sens. Organizațiile comuniste și de stânga din întreaga lume au reușit să-și continue mișcările radicale sau progresiste pentru a răsturna și a distruge valorile tradiționale și structurile sociale.

Primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, a făcut demersuri pentru curățarea ideologiei sovietice: a concediat foştii angajaţi ai guvernului sovietic, a demolat statuile lui Lenin și ale altor lideri comuniști și a reconstruit bisericile creștine ortodoxe distruse de PCUS. Însă acești pașii au fost în mare măsură insuficienți pentru curățarea țării de o cultură de partid adâncă, care a fost insuflată în oameni și instituții de aproape șapte decenii. Mai mult, tulburările politice și prăbușirea economică care au urmat sfârșitului Uniunii Sovietice au alimentat nostalgia pentru epoca trecută.

Revenirea sprijinului popular pentru comunism în Rusia a dus la formarea Partidului Comunist al Federației Ruse (PCFR). Acesta a devenit și a rămas un mare partid politic până când la ascensiunea Partidului Rusia Unită a lui Putin.

În octombrie 1993, la doar doi ani după ce cetățenii Moscovei ieșiseră în stradă pentru a-și cere independența și democrația, zeci de mii de moscoviți au mărșăluit spre Piața Roșie, strigând numele lui Lenin și Stalin și fluturând vechile steaguri sovietice. În sondajele recente, precum cea realizată de RBK TV din Moscova în 2015, mulți respondenți (aproximativ 60% din sondajele RBK) au spus că Uniunea Sovietică ar trebui să renască. În mai 2017, Liga Tineretului Comunist (Komsomol), care a fost înființată ca organizație afiliată a PCUS, a organizat o ceremonie de depunere a jurământului pentru strângerea tinerilor în Piaţa Roşie a Moscovei în faţa corpului îmbălsămat al lui Lenin. La miting, preşedintele Partidului Comunist al Federației Ruse, Ghenadie Ziuganov, a susţinut că 60.000 de recruţi noi s-au alăturat partidului recent şi că Partidul Comunist a continuat să supravieţuiască şi să se extindă.

Spectrul comunismului continuă să bântuie cea mai mare țară din lume. Numai la Moscova, există peste optzeci de monumente ale lui Lenin, iar corpul îmbălsămat al lui Lenin din Piaţa Roşie continuă să atragă turişti şi adepţi. Crimele KGB nu au fost niciodată expuse în întregime și condamnate de lume. De-a lungul secolului trecut, influența comunistă deschisă asupra guvernelor s-a stins în majoritatea țărilor. La apogeul mișcării comuniste în timpul Războiului Rece, au existat peste două 20 de țări guvernate de regimuri comuniste declarate. Astăzi, au rămas doar patru: China, Vietnam, Cuba și Laos. Deşi Coreea de Nord a abandonat la suprafaţă comunismul marxist-leninist, în realitate este încă un stat totalitar comunist. Peste o sută de țări din întreaga lume au înregistrat partide comuniste.

În anii 80, în America Latină, existau peste 50 de partide comuniste, cu un total de 1 milion de membri (dintre care Partidul Comunist din Cuba reprezenta aproximativ jumătate). La începutul anilor 1980, Statele Unite și Uniunea Sovietică se aflau într-o concurență acerbă în zonele de conflict ale Americii Latine şi Asiei. Odată cu prăbușirea Europei de Est și a Uniunii Sovietice, partidele comuniste care și-au impus guvernarea prin violență, precum Partidul Comunist Peruvian, au devenit din ce în ce mai puține.

Cu toate acestea, majoritatea țărilor latino-americane încă se aflau sub diferite variante de socialism. Partidele politice de stânga au luat nume precum Partidul Socialist Democrat și Partidul Socialist Popular. Mai multe partide comuniste din America Centrală au înlăturat cuvintele „partid comunist” din numele lor, dar au continuat să promoveze ideologii comuniste și socialiste, devenind și mai înșelătoare în operațiunile lor.

Dintre cele 33 de țări independente din America Latină și din Caraibe, majoritatea au partide comuniste care sunt acceptate ca fiind legitime. În Venezuela, Chile, Uruguay și în alte țări, partidul comunist și partidul de guvernământ formează adesea guverne de coaliție, în timp ce partidele comuniste din alte țări joacă rolul de opoziție.

În Occident și în alte regiuni ale lumii, comunismul nu a recurs la revoluția violentă așa cum s-a întâmplat în Est. În schimb, el a adoptat o abordare ascunsă, cu apărători ai ideologiilor de stânga infiltrați aproape în toate aspectele societății din Statele Unite și din alte țări. Decenii mai târziu, formele occidentale ale comunismului au reușit în mare parte să submineze societatea și moralitatea tradițională, dezintegrând cultura oferită de divinitate. În acest sens, spectrul comunismului a dobândit, de fapt, controlul asupra întregii lumi.

*****

Referinţe

[1] Chongyi Feng, “Cum Partidul Comunist Chinez îşi exercită influenţa în Australia“, ABC News (Australia), 5 iunie 2017, http://www.abc.net.au/news/2017-06-06/how-china-uses-its-soft-power-strategy-in-australia/8590610.

[2] Jung Chang și Jon Halliday, “Lukewarm Believer (1920–25; age 26–31)”, Mao: Povestea necunoscută, (New York: Anchor Books, 2006).

[3] Harry S. Truman, “Declaraţia despre Formosa“, (discurs, Casa Albă, 5 ianuarie 1950), Institutul USC US–China, accesat pe 19 aprilie 2020, https://china.usc.edu/harry-s-truman-%E2%80%9Cstatement-formosa%E2%80%9D-january-5-1950.

[4] “SUA intră în conflictul coreean“, National Archives, modificat ultima dată la 7 septembrie, 2016 https://www.archives.gov/education/lessons/korean-conflict.

[5] Qian Yaping, “60 de ani de ajutor extern din China: până la 7% din cheltuielile fiscale naţionale”, Cotidianul Poporului, 27 mai 2011  http://history.people.com.cn/BIG5/205396/14757192.html.

6] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 38 zhang kang Mei yuan Chao” 第 38 章 抗美援朝 [„Capitolul 38: Rezistați SUA, Ajutor Coreea”], in Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事 [Adevărul despre revoluție: cronologia secolului XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html. [În chineză]

[7] Zhong Shanluo 鐘山 洛, Dangshi mimi 黨史 秘密 [Secretele istoriei partidelor] (Taiwan: Ha Ye chubanshe, 2016). [În chineză]

[8] Chen Xianhui 陈宪辉, „Di 52 zhang Wen Ge wai jiao: duiwai shuchu geming” 第 52 章 文革 外交 与 输出 [[Capitolul 52: Revoluția culturală diplomatică și revoluția exportului”], în Geming de zhenxiang. Ershi shiji Zhongguo jishi 革命 的 真相. 二十 世纪 中国 纪事 [Adevărul despre revoluție: cronologia secolului XX din China] (decembrie 2014), https://www.bannedbook.net/forum2/topic6605.html. [În chineză]

[9] Li Su 李肃, „Jie mi shi ke: taoli Chaoxian wangming Zhongguo (wanzhengban)” 解密 时刻 : 逃离 朝鲜 亡命 (完整 版) [„Momentul scurgerii: evadând din Coreea de Nord, murind în China” (versiunea completă)] , Voice of America, 8 octombrie 2012, https://www.voachinese.com/a/hm-escaping-north-korea-20121007/1522169.html. [În chineză]

[10] Song Zheng 宋 征, “1965 Yinni” 9.30 “shim zhengbian” 1965 印尼 『9.30』 政 政变 始末 [“Lovitura de stat 9.30 din Indonezia în 1965“], China în perspectivă, modificat 20 septembrie 2017, http://www.chinainperspective.com/ArtShow.aspx?AID=183410 [În chineză]

[11] Wang Nan 王 南, „Shuo gu lun jin: Miandian de Zhongguo chongjidui bo”, 说 古 论 今 : 缅甸 的 中国 冲击波 [„Vorbind despre istorie: Valul de șoc din China în Myanmar”], Vocea Americii, 24 februarie, 2012, https://www.voachinese.com/a/article-2012024-burma-china-factors-iv-140343173/812128.html. [În chineză]

[12] Cheng Yinghong 程映虹, „Xiang shijie shuchu geming-” Wen Ge ”zai Ya Fei La de yingxiang chutan„ 向 世界 输出 革命 ── “文革” 在 亚非 拉 的 影响 初探 [„Exportarea revoluției în lume: o explorare timpurie a impactului revoluției culturale în Asia, Africa și America Latină”], Modern China Studies, vol. 3 (2006). [În chineză]

[13] Chen Yinan 陳益南, „Ea zai Zhongguo de Ma Gong diantai”, 設 在 中國 的 馬 共 電台 [„Stația de radio PCM din China”], Yanhuang Chunqiu, vol. 8, 2015. [În chineză]

[14] Cheng Yinghong, „“Xiang shijie shuchu geming.”

[15] Ibid.

[16] Chen, „Di 52 Zhang Wen Ge wai jiao.”

[17] Hanshan 寒山, „Jin shi zuo fei: Xiong Xiangshi he Zhonggong zai La Mei shuchu geing de lishi” 今是昨非 ﹕ 熊向暉 和 中共 在 拉美 輸出 革命 的 歷史 [„Xiong Xianghui și istoria exportului revoluției PCC în America latină”], Radio Free Asia, 17 noiembrie 2005, https://www.rfa.org/cantonese/features/history/china_cccp-20051117.html. [În chineză]

[18] Cheng, „Xiang shijie shuchu geming”.

[19] Chen Kuide 陈奎德, Jindai xianfa de yanhua 近代 宪政 的 演化 [Evoluția constituționalismului contemporan], The Observer (2007), cap. 60. [În chineză]

[20] Ibid., Cap. 67.

[21] Ibid., Cap. 77.

[22] Wang Hongqi, „Zhongguo dui Aerbaniya de yuanzhu” 中国 对 阿尔巴尼亚 的 援助 [„Ajutorul Chinei către Albania”], Yanhuang Chunqiu, accesat la 16 aprilie 2020, http://www.yhcqw.com/36/3172.html# [În chineză]

 

Alegerile prezidenţiale americane din 2016 au fost unele dintre cele mai dramatice din ultimele decenii. Campania electorală a fost plină de răsturnări şi zvârcoliri care au persistat şi după alegeri. Câştigătorul, candidatul Partidului Republican, Donald Trump, a fost asediat de acoperire mediatică negativă şi de proteste în oraşele din întreaga ţară. Demonstranţii au ţinut pancarde cu sloganuri “nu este preşedintele meu”, declarând că Trump este rasist, sexist, xenofob sau nazist. Au existat solicitări pentru o renumărare a voturilor şi ameninţări de punere sub acuzare chiar înainte de a prelua funcția.

Jurnalismul de investigaţie a dezvăluit că multe dintre aceste proteste au fost instigate de anumite grupuri de interese. După cum se arată în “America sub asediu: Război Civil 2017” (America Under Siege: War Civil 2017), un documentar regizat de cercetătorul din Florida, Trevor Loudon, o parte importantă a demonstranţilor erau “revoluţionari profesionişti” cu legături cu regimurile comuniste şi alte state autoritare, precum Coreea de Nord, Iran, Venezuela sau Cuba. Documentarul lui Loudon a evidenţiat, de asemenea, rolul a două organizaţii socialiste americane proeminente, Partidul Mondial Muncitoresc Stalinist şi Organizaţia Socialistă a Libertăţii Maoiste. [1]

După ce a cercetat mişcarea comunistă din anii 1980, Loudon a ajuns la concluzia că organizaţiile de stânga au făcut ca Statele Unite să fie ţinta principală pentru infiltrare şi subversiune. Domeniile politicilor americane, ale educaţiei, ale mass-media şi ale afacerilor s-au deplasat din ce în ce mai mult spre stânga, sub influenţa indivizilor bine plasaţi. Chiar şi după ce oamenii din întreaga lume au aclamat triumful lumii libere după Războiul Rece, comunismul a preluat pe ascuns instituţiile publice ale societăţii occidentale în pregătirea pentru lupta finală.

În timp ce comunismul se manifestă ca guverne totalitare în ţările din est, precum Uniunea Sovietică sau China, unde produce crime în masă şi distruge cultura tradiţională, a dobândit în mod tactic şi constant controlul asupra Occidentului prin subversiune şi dezinformare. Erodează economia, procesele politice, structurile sociale şi fibra morală a omenirii pentru a provoca degenerarea şi distrugerea acesteia.

America este făclia lumii libere şi îndeplineşte misiunea dată de Dumnezeu de a păzi ordinea lumii. Implicarea Statelor Unite a determinat rezultatele ambelor războaie mondiale. În timpul Războiului Rece, confruntându-se cu ameninţarea holocaustului nuclear, SUA a înfrânat blocul sovietic până la dezintegrarea regimurilor comuniste sovietice şi est-europene. Succesul experimentului american de promovare a libertăților și a guvernării bazate pe principii iluministe a scutit lumea de distrugeri ulterioare.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite şi-au aplicat cunoştinţele despre tradiţiile religioase şi filozofice occidentale pentru a scrie Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Statelor Unite. Aceste documente recunosc drepturile atribuite omului de către Dumnezeu ca fiind de la sine înţelese – începând cu libertăţile religioase şi de exprimare – şi stabilesc separarea puterilor pentru a garanta sistemul republican de guvernare. 

Libertatea Occidentului este în mod direct contrară scopului comunismului. În timp ce se maschează cu viziunea frumoasă a unei societăți colective și egalitare, comunismul își propune să înrobească și să distrugă umanitatea.

De vreme ce Partidul Comunist nu are putere în țările occidentale, obiectivul său este de a cuceri Occidentul prin subversiune, făcând susținătorii săi să se infiltreze în toate organizațiile și instituțiile. Au existat cel puțin cinci forțe principale care au condus subversiunea comunistă în Occident.

Prima forță subversivă a fost Uniunea Sovietică, care a întemeiat a Treia Internaţională Comunistă (Comintern) pentru a răspândi revoluția în întreaga lume.

A doua forță subversivă a fost constituită din partidele comuniste locale, care au conlucrat cu Partidul Comunist Sovietic şi cu Cominternul.

A treia forță subversivă a fost criza economică împreună cu revoltele sociale care au încurajat multe guverne occidentale să adopte politici socialiste în ultimele decenii, ceea ce a dus la o schimbare constantă spre stânga.

A patra forță subversivă au constituit-o cei care au simpatizat și au susținut Partidul Comunist și socialismul. Acești companioni au servit comunismul ca o a cincea coloană a „idioților utili” în cadrul societății occidentale, contribuind la distrugerea culturii, la semănarea degenerării morale și la subminarea guvernelor legitime.

Partidul Comunist Chinez (PCC) este o a cincea forță subversivă. După ce comuniștii chinezi au implementat reforma economică, începută în anii 1980, PCC a stabilit schimburi politice, comerciale și culturale care i-au oferit posibilitatea de a se infiltra în Occident.

Dat fiind caracterul opac şi natura ocolită a comunismului, este cu mult în afara sferei acestei lucrări să furnizeze o descriere cuprinzătoare a infiltrării comuniste în Occident. Cu toate acestea, prin înţelegerea în linii mari, cititorii noştri pot dezvolta o imagine a modului în care funcţionează maleficul şi pot vedea prin straturile sale de înşelăciune. Din motive de concizie, acest capitol oferă o prezentare generală a pătrunderii comunismului în Statele Unite şi Europa de Vest.

1. Comunismul prin violenţă şi nonviolenţă

În accepţiunea populară, Partidul Comunist este sinonim cu violenţa din motive bine întemeiate. Faptul că regimurile comuniste din Rusia și China au preluat puterea printr-o revoluție violentă și au folosit violența ca instrument de represiune a deturnat atenția de la formele mai puțin vizibile ale comunismului. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels au notat: “Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă opiniile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin răsturnarea prin forţă a întregii orânduiri sociale de până acum.“ [2]

Potrivit lui Marx, revoluţia comunistă ar începe în ţările capitaliste avansate, dar Lenin credea că socialismul ar putea fi construit în Rusia, care era relativ subdezvoltată economic. O altă contribuție semnificativă a lui Lenin la marxism a fost doctrina lui de construire a partidului, care a constat în adoptarea tehnicilor de constrângere, înșelăciune și violență folosite în organizațiile criminale și animarea acestora cu teoria socio-economică marxistă. Potrivit lui Lenin, clasa muncitoare este incapabilă să dezvolte conștiința de clasă sau revoluția pe cont propriu și, prin urmare, trebuie să fie mobilizată de o forță externă. Agenții revoluției vor fi organizați într-o „avangardă” proletară extrem de disciplinată: Partidul Comunist.

Societatea britanică Fabian, fondată în 1884, la un an după moartea lui Marx, a luat o altă cale în lupta pentru impunerea socialismului. Stema inițială a societății reprezenta un lup în haine de oaie, iar numele său este o referinţă la Quintus Fabius Maximus Verrucosus, generalul şi dictatorul roman, faimos pentru tacticile sale militare de amânare a luptei în războiul împotriva Cartaginei. Prima broșură produsă de grup, a inclus o notă care spunea: “Pentru momentul potrivit, trebuie să aşteptaţi, aşa cum Fabius a făcut în cel mai răbdător mod, atunci când a luptat împotriva lui Hannibal, deşi mulţi i-au condamnat amânările; dar când va veni timpul, trebuie să loviţi cu sete, aşa cum a făcut Fabius, sau aşteptarea voastră va fi zadarnică și nu va fi încununată de succes. “ [3]

Pentru a înfăptui treptat socialismul, Societatea Fabian a inventat politica de “permeaţie” (aşa numita politică a paşilor mărunţi – n.trad.) pentru a se infiltra în politică, afaceri şi societatea civilă. Societatea Fabian își încurajează membrii să promoveze obiectivele socialiste prin aderarea la organizaţii potrivite şi prin linguşirea unor personalităţi importante precum miniştrii de cabinet, oficiali de rang înalt ai administraţiei, industriaşi, decani universitari sau lideri ai bisericii. Sidney Webb, un membru central al societății, a notat:

“Ca și Societate, am salutat adeziunea bărbaţilor şi a femeilor de orice denominaţie religioasă sau de nici una, insistând cu tărie că socialismul nu era secularism; şi chiar obiectul şi scopul tuturor acţiunilor colective sensibile a fost dezvoltarea sufletului, a conştiinţei sau a caracterului individual. […] Nici nu ne-am limitat propaganda la emergentul Partid Laburist sau la cei care erau pregătiţi să se numească socialişti sau muncitori sau la o anumită clasă. Noi ne avansăm propunerile, una câte una, cât mai convingător posibil, tuturor celor care le-ar asculta – conservatorilor ori de câte ori putem, bisericilor şi capelelor tuturor denominaţiilor, diverselor universităţi, liberalilor şi radicalilor, alături de celelalte societăţi socialiste în orice moment. Am numit acest lucru “permeaţie” şi a fost o descoperire importantă”. [4]

Atât comunismul nonviolent al Societății Fabiene, cât și comunismul violent al lui Lenin au avut același scop final. Comunismul violent al lui Lenin nu a respins mijloacele nonviolente. Lenin, în cartea sa „Comunismul de stânga: o tulburare a copilăriei”, a criticat partidele comuniste din Europa de Vest care au refuzat să coopereze cu ceea ce el numea sindicatele de muncă „reacționare” sau să se alăture parlamentului național „capitalist”. Lenin a scris în cartea sa: „Pentru un comunist, cu o înțelegere corectă a propriilor sale scopuri, arta politicii constă în aprecierea corectă a condițiilor și a momentului în care avangarda proletariatului poate prelua cu succes puterea. Trebuie să decidă când, după această asumare a puterii, poate să câştige un sprijin adecvat al unei pături suficient de largi a clasei muncitoare şi a maselor muncitoare neproletare şi atunci când este capabilă să-şi menţină, să-şi consolideze şi să-şi extindă guvernarea prin educarea, instruirea şi atragerea maselor tot mai largi de oameni ai muncii.” [5]

Lenin a subliniat în repetate rânduri că aceşti comunişti trebuie să-şi ascundă intenţiile reale. În căutarea puterii, nu se poate exclude nicio promisiune sau compromis. Cu alte cuvinte, pentru a-şi atinge obiectivele, ei trebuie să fie lipsiţi de scrupule. Pe drumul spre putere, atât Partidul Bolşevic din Rusia, cât şi Partidul Comunist Chinez (PCC) au folosit violenţa şi înşelăciunea la maximum.

Brutalitatea regimurilor comuniste sovietice şi chineze a deturnat atenţia de la comunismul nonviolent din Occident. Societatea Fabiană s-a specializat în camuflare. L-a ales pe Bernard Shaw, un dramaturg irlandez, pentru a ascunde adevăratele scopuri ale socialismului nonviolent cu o retorică prozaică. Dar brutalitatea se află dincolo de aparenţe. Shaw a scris pe pagina finală a cărții sale „Ghidul femeii inteligente către socialism și capitalism”: “De asemenea, am făcut destul de clar că socialismul înseamnă egalitate în venituri sau nimic şi că în socialism nu vi se va permite să fiţi săraci. Veţi fi hrăniţi cu forţa, îmbrăcaţi, cazaţi, învăţaţi şi angajaţi chiar dacă vă place sau nu. Dacă s-ar fi descoperit că nu aveţi suficient caracter pentru a merita toate acestea, aţi putea fi executaţi într-un mod amabil. “[6]

În același mod în care un regim leninist poate uneori considera că este oportun să reducă brutalitatea excesivă a guvernării sale, partidele comuniste occidentale și diferitele lor organizații frontale nu sunt împotriva folosirii violenței și a altor acte criminale atunci când acest lucru le avansează agenda politică.

2. Războiul de spionaj şi dezinformare

Comunismul consideră naţiunea ca fiind o interpretare opresivă a claselor sociale şi urmăreşte abolirea naţionalităţii și eliminarea patriotismului. În Manifestul Comunist, Marx şi Engels proclamă: “muncitorii nu au nicio ţară”. Manifestul se încheie cu nota “Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”

Sub conducerea lui Lenin, bolşevicii au fondat primul regim socialist şi au înfiinţat imediat Cominternul pentru a instiga şi a răspândi revoluţia socialistă în întreaga lume. Scopul Uniunii Sovietice şi al Cominternului a fost acela de a răsturna regimurile legitime ale fiecărei naţiuni de pe pământ şi de a înființa o dictatură socialistă a proletariatului mondial. În 1921, filiala din Orientul Îndepărtat al Cominternului a înfiinţat PCC, care va prelua conducerea Chinei în 1949.

Partidele comuniste din întreaga lume au cerut îndrumări de la Comintern şi i-au acceptat finanţarea şi instruirea. Cu resursele unui vast imperiu la dispoziţie, bolşevicii au recrutat activişti din întreaga lume şi i-au instruit să conducă operaţiuni subversive în ţările lor.

Înfiinţat în 1919, Partidul Comunist din SUA (PCSUA) a fost o astfel de organizaţie care a urmat Cominternul şi PCUS. Deşi PCSUA nu a devenit niciodată o forţă politică majoră, influenţa lui asupra Statelor Unite a fost totuşi semnificativă. PCSUA a conspirat cu activişti şi organizaţii activiste pentru a se infiltra în mişcările muncitorilor şi elevilor, în biserică şi guvern.

La sfârșitul anilor ’50 Fred Schwartz, unul dintre cei care au pus bazele gândirii anticomuniste americane, a declarat Comitetului pentru Activități Antiamericane al Camerei Reprezentanților din SUA. “Orice încercare de a judeca influenţa comuniştilor prin numărul lor este ca şi cum aţi încerca să determinaţi validitatea carenei unei bărci raportând zona găurită a carenei la zona care este bună. O gaură poate să scufunde nava. Comunismul este teoria unei minorități disciplinate care controlează şi conduce restul. O persoană aflată într-o poziţie sensibilă poate controla şi manipula alte mii.“ [7]

Se ştie că spionii sovietici erau infiltraţi în guvernul american în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda acestui fapt şi a eforturilor anticomuniste ale senatorului Joseph McCarthy, faptele au fost ascunse sau tăinuite publicului larg de către politicienii de stânga, cadrele universitare şi mass-media de stânga.

În anii ’90, guvernul american a desecretizat fişierele “Venona”, o colecție de comunicări sovietice decodificate de serviciile americane de informaţii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste documente arată că cel puţin 300 de spioni sovietici lucrau în guvernul S.U.A., inclusiv oficiali de rang înalt din administraţia Roosevelt care aveau acces la informaţii extrem de secrete. Alţi agenţi şi-au folosit poziţiile pentru a influenţa elaborarea politicilor şi politica de stat. Printre cei care s-au dovedit a fi spioni sovietici a fost un oficial al Trezoreriei Statelor Unite – Harry Dexter White, un oficial al Departamentului de Stat – Alger Hiss, precum şi cuplul Julius şi Ethel Rosenberg, care a fost executat pe scaunul electric pentru transmiterea de secrete militare şi tehnologii atomice Uniunii Sovietice.

Comunicaţiile interceptate şi decriptate de Proiectul Venona au fost doar vârful aisbergului; dimensiunea totală a infiltrării sovietice în guvernul S.U.A. rămâne necunoscută. În calitate de înalţi oficiali americani, unii dintre agenții sovietici au avut ocazia să influenţeze decizii politice importante.

Hiss, care a ocupat funcția de director al Biroului de Afaceri Politice Speciale al Departamentului de Stat, a jucat un rol-cheie în calitate de consilier al preşedintelui Franklin D. Roosevelt în timpul Conferinţei de la Yalta de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. El a contribuit la stabilirea aranjamentelor teritoriale postbelice, la elaborarea Cartei Naţiunilor Unite, la stabilirea schimburilor de prizonieri şi a altor lucruri similare.

Harry Dexter White, un consilier de încredere al Secretarului Trezoreriei Henry Morgenthau Jr., a contribuit la crearea acordului financiar internaţional Bretton Woods şi a fost unul dintre arhitecții creării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale. White a încurajat Partidul Naţionalist Chinez (Kuomintang) să-l înroleze pe Yi Zhaoding, membru clandestin al PCC, în cadrul Ministerului de Finanţe al Chinei. Preluând postul în 1941, Yi a fost arhitectul reformelor monetare dezastruoase care au afectat reputaţia Kuomintang şi a ajutat la ascensiunea PCC. Unii istorici susţin că influenţa spionilor sovietici şi a simpatizanţilor lor de stânga în politica externă americană a determinat Statele Unite să pună capăt ajutorului militar acordat Kuomintang în timpul războiului civil chinez care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. China continentală a căzut, în consecinţă, în mâinile PCC. [9]

Whittaker Chambers, un informator sovietic şi asociat al PCSUA, care ulterior a cerut azil politic şi a depus mărturie împotriva altor spioni, a afirmat: “Agenţii unei puteri inamice au fost în măsură să facă mult mai mult decât să fure documente. Ei au fost în poziţia de a influenţa politica externă a naţiunii în interesul inamicului principal al naţiunii, şi nu numai în ocazii excepţionale, […] ci în ceea ce trebuie să fi fost un număr uluitor de decizii zilnice. “[10]

Yuri Bezmenov, un agent KGB care a fugit în Occident în 1970, a discutat despre metodele sovietice de subversiune în scrierile şi interviurile sale. Potrivit lui Bezmenov, spionii culturii populare în stilul lui James Bond, care aruncă poduri în aer sau se furişează să fure documente secrete, erau departe de realitatea spionajului. Doar între 10 şi până la 15 procente din personalul şi resursele KGB au fost alocate operaţiunilor tradiţionale de spionaj, restul mergând în subversiune ideologică.

Bezmenov a spus că subversiunea are loc în patru etape:  demoralizare, destabilizare, criză și „normalizare”. Primul pas se concentrează pe folosirea unei generații pentru a submina percepția realității şi pe demoralizarea ţării inamice; al doilea pas este crearea haosului social; al treilea pas este incitarea la o criză care ar putea duce fie la război civil, la revoluţie, sau la invazie externă, culminând cu a patra şi ultima etapă de a aduce ţara sub controlul Partidului Comunist. Aceasta se numeşte normalizare.

Bezmenov, alias Thomas Schumann, a enumerat trei domenii ale subversiunii sau demoralizării în prima etapă: gândirea, structurile şi viaţa socială. Gândirea se referă la religie, educaţie, mass-media şi cultură. Ideile acoperă religia, educația, mass-media și cultura. Structurile includ administraţia guvernamentală, sistemul juridic, forţele de ordine, forţele armate şi diplomaţia. Viaţa socială cuprinde familii şi comunităţi, sănătatea şi relaţiile dintre oamenii de diferite rase şi clase sociale.

De exemplu, Bezmenov a explicat modul în care conceptul de egalitate a fost manipulat pentru a crea tulburări sociale. Agenţii au promovat cauza egalitarismului, făcând oamenii să se simtă nemulţumiţi de circumstanţele lor politice şi economice. Activismul şi tulburările civile erau însoţite de o stagnare economică, care ar exacerba relaţiile de muncă şi de capital într-un ciclu de destabilizare ce se deteriorează. Aceasta va culmina cu revoluţia sau cu invazia forţelor comuniste. [11]

Un alt transfug este Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial al serviciilor de informaţii din România comunistă, a fugit în Statele Unite în 1978. El a expus sistematic modul în care fosta Uniune Sovietică şi regimurile comuniste din Europa de Est au adoptat strategii de război psihologic şi de dezinformare împotriva ţărilor occidentale pentru a genera prima etapă. Potrivit lui Pacepa, scopul dezinformării a fost acela de a modifica cadrul de referinţă al oamenilor. Având valorile ideologice manipulate, oamenii ar fi incapabili să înţeleagă sau să accepte adevărul chiar şi atunci când le sunt prezentate dovezi directe. [12]

Bezmenov a spus că prima etapă a subversiunii ideologice a durat de obicei 15-20 de ani – adică timpul necesar pentru educaţia unei noi generaţii – a doua etapă între doi până la cinci ani, iar a treia etapă doar două până la şase luni. Într-un interviu pe care l-a acordat în 1984, Bezmenov a spus că prima etapă a fost realizată într-o măsură mai mare decât s-ar fi aşteptat iniţial autorităţile sovietice.

Mărturiile multor spioni sovietici şi ofiţeri de contrainformaţii precum şi documente desecretizate din Războiul Rece sugerează că tacticile de infiltrare și de subversiune au fost forţele motrice din spatele mişcării de contracultură din anii ’60.

În 1950, senatorul Joseph McCarthy a început să expună amploarea infiltrării comuniste în guvernul şi în societatea americană. Dar după patru ani Senatul a votat cenzurarea lui iar acţiunea guvernamentală de a se scăpa de influenţa comunistă a fost stopată. Astăzi, McCarthyismul este sinonim cu persecuţia politică – o indicaţie că aripa stângă a reușit să domine cu succes lupta ideologică.

Ameninţarea infiltrării comuniste nu s-a diminuat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice şi cu sfârşitul Războiului Rece. Aripa stângă luptă cu înverşunare pentru a proteja adulterii, pe cei care recurg la avorturi, criminalii şi comuniştii, sprijinind în acelaşi timp anarhia şi opunându-se civilizaţiei.

3. De la noul New Deal la ideologia progresistă

La 24 octombrie 1929, panica s-a instalat pe piaţa de capital din New York și au fost tranzacționate un record de 12,9 milioane de acțiuni. Criza s-a extins de la sectorul financiar în întreaga economie, iar Marea Depresiune nu a ocolit nici națiunile industrializate și nici pe cele în curs de dezvoltare. Rata șomajului în Statele Unite, care fusese de 3% în 1929, a ajuns să afecteze un sfert din forța de muncă în 1933. În afară de Uniunea Sovietică, producţia industrială în marile țări industriale a scăzut cu o medie de 27%. [13]

La începutul anului 1933, în termen de 100 de zile de la învestirea lui Roosevelt, au fost introduse multe legi pentru soluţionarea crizei. Reglementările au sporit intervenţia guvernului în economie şi Congresul a adoptat reforme majore: Legea bancară de urgenţă, Legea privind adaptarea agriculturii, Legea privind recuperarea industrială naţională şi Legea privind securitatea socială. Deşi noul curs al lui Roosevelt s-a încheiat în esenţă prin izbucnirea celui de-al Doilea Război mondial, multe dintre instituţiile şi organizaţiile care au apărut în această perioadă au continuat să modeleze societatea americană până în prezent.

Roosevelt a emis în medie mai multe ordine executive anual decât numărul total de astfel de decrete emise de toţi preşedinţii în secolul XX. Cu toate acestea, rata şomajului american în Statele Unite nu a scăzut sub două cifre până în 1941 și războiul era în desfășurare. Efectul real al noului pachet de programe economice, New Deal, a fost acela de a pune guvernul S.U.A. pe o traiectorie de impozitare ridicată, guvernare extinsă şi intervenţionism economic.

În cartea sa “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste a stângii americane”, gânditorul conservator Dinesh D’Souza a susţinut că Legea Naţională de Redresare, care a constituit elementul central al noului pachet, New Deal, al lui Roosevelt, a însemnat, în esenţă, sfârşitul pieţei libere din S.U.A. [14]

Potrivit “FDR’s Folly”, o carte a istoricului Jim Powell din 2003, New Deal a prelungit Marea Depresiune, în loc să o încheie: Legea privind Securitatea Socială şi legile muncii au încurajat creșterea șomajului, în timp ce taxele mari au afectat afacerile prospere şi enumerarea poate continua. [15] Laureatul Premiului Nobel pentru Economie Milton Friedman i-a apreciat concluzia lui Powell, spunând: “Pentru a spune adevărul așa cum Powell demonstrează fără nicio îndoială — că New Deal a împiedicat redresarea din contracție, a prelungit şi a crescut şomajul, şi a pregătit terenul pentru un guvern tot mai intruziv şi costisitor“. [16]

Preşedintele Lyndon Johnson, care a preluat mandatul după asasinarea preşedintelui Kennedy în 1963, a declarat război total împotriva sărăciei și șomajuluiîn discursul său din 1964 privind starea naţiunii şi a lansat apoi programele interne ale “Marii Societăţi”. Într-o perioadă scurtă de timp, Johnson a emis o serie de ordine executive, a înfiinţat noi agenţii guvernamentale, a consolidat asistenţă socială, a ridicat taxele şi a extins drastic autoritatea guvernului.

Sunt interesante de remarcat asemănările dintre măsurile administrative ale preşedintelui Johnson şi obiectivele expuse în literatura comunistă de la acea dată. Gus Hall, secretar general al PCUSA, a declarat: “Atitudinea comunistă faţă de proiectul “Marii Societăţi” poate să fie rezumată printr-o veche zicală că doi bărbaţi care dorm în acelaşi pat pot avea vise diferite… Noi susţinem aceste măsuri pentru că visăm la socialism”.

“Același pat” al lui Hall se referă la politicile proiectului “Marii Societăţi”. Deşi PCUSA a susţinut iniţiativa “Marii Societăţi”, intenţia administraţiei Johnson a fost de a îmbunătăţi Statele Unite în cadrul sistemului democratic. Intenţia Partidului Comunist a fost să conducă Statele Unite în socialism.

Consecinţele cele mai grave ale proiectului “Marii Societăţi” şi ale războiului împotriva sărăciei au fost triple: au crescut dependenţa de asistența socială, au descurajat oamenii să muncească şi au deteriorat structura familiei. Politicile de asistență socială au favorizat familiile monoparentale, încurajând divorţul şi copiii din afara căsătoriei. Potrivit statisticilor, rata copiilor născuţi în afara căsătoriei în 1940 a fost de 3,8% din totalul nou-născuţilor; până în 1965, această cifră a crescut la 7,7%. În 1990, la 25 de ani de la reforma “Marii Societăţi”, cifra a fost de 28% şi apoi a crescut la 40% în 2012. [17]  Aceste politici au afectat în mod disproporționat minoritățile, în special persoanele de culoare.

Dezintegrarea familiei a adus cu ea o serie de consecinţe pe scară largă, precum o povară financiară crescută pentru guvern, o rată a criminalităţii în creştere, declinul educaţiei familiale, ciclul inter-generațional al sărăciei şi mentalitatea de a fi îndreptățit (când se crede că privilegiile sunt de fapt drepturi – n.trad.), ceea ce a condus la o rată mai mare a şomajului voluntar.

Un citat atribuit istoricului şi juristului scoţian, Lordul Alexander Fraser, spune: “O democraţie nu poate exista ca o formă permanentă de guvernare. Poate exista doar până când alegătorii descoperă că pot ei vota pentru generozitatea trezoreriei publice. Din acel moment, majoritatea votează mereu pentru candidatul care promite cele mai multe beneficii din trezoreria publică, rezultând că o democraţie se prăbuşeşte întotdeauna datorită politicii fiscale libere, urmată întotdeauna de o dictatură și apoi de o monarhie.” [18]  O formă a acestui citat este atribuită, de asemenea, istoricului francez Alexis de Tocqueville.

Un proverb chinez spune: “Trecerea de la sărăcie la extravaganţă este ușoară, dar opusul este dificil”. După ce oamenii dezvoltă o dependenţă de asistența socială, devine aproape imposibil pentru guvern să reducă amploarea şi tipurile de beneficii. Asistența socială de stat occidentală a devenit o mlaştină politică pentru a cărei asanări politicienii şi oficialii nu au nicio soluţie.

În anii 1970, extrema stânga a renunţat la termenii revoluţionari care au ţinut în gardă poporul american şi i-au înlocuit cu “liberalismul” şi “progresismul” care sună mai neutru. Celor care au locuit în ţările comuniste nu le este străin termenul progresism căci “progresul” a fost folosit de Partidul Comunist ca un cvasi sinonim al “comunismului”. De exemplu, termenul “mişcare progresistă” se referea la “mişcarea comunistă” şi “intelectualii progresişti” la “indivizi pro-comunişti” membrii clandestini ai Partidului Comunist.

Liberalismul, nu este în mod substanţial diferit de progresism, deoarece are aceleaşi conotaţii de impozite ridicate, de asistență socială extensivă, de guvernare crescută, de respingerea religiei, a moralităţii şi a tradiţiei, de utilizarea “justiţiei sociale” ca armă politică, de “corectitudine politică”; şi de promovarea militantă a feminismului, a homosexualităţii, a perversităţii sexuale şi a altora similare.

Nu intenţionăm să arătăm cu degetul către nici un politician sau individ, deoarece este într-adevăr dificil să se facă analize şi judecăţi corecte în mijlocul unor evoluţii istorice complexe. Este clar că spectrul comunismului a lucrat neîncetat atât în Est, cât şi în Occident de la începutul secolului al XX- lea. Când revoluţia violentă a reuşit în Est, ea a răspândit influenţa comunismului asupra guvernelor şi societăţilor din Occident, schimbându-le orientarea spre stânga.

După Marea Depresiune, Statele Unite au adoptat politici din ce în ce mai socialiste, precum “asistența socială”, deoarece ateismul şi materialismul au erodat fibra morală a societăţii americane. Oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu şi de moralitatea tradiţională, și rezistența la înșelătorie le-a slăbit.

4. Revoluţia culturală a Occidentului

În anii ’60, într-un moment de răscruce al istoriei moderne, a avut loc o mişcare de contracultură fără precedent, care a migrat dinspre Est spre Occident. Spre deosebire de Revoluţia Culturală a comuniştilor chinezi, mişcarea de contracultură occidentală pare să aibă interese multiple sau, mai degrabă, să nu aibă niciunul.

De la jumătatea anilor ’60 până la mijlocul anilor ’70, participanţii, în cea mai mare parte tineri ai mişcării de contracultură au fost motivaţi de diverse preocupări. Unii s-au opus războiului din Vietnam, unii s-au luptat pentru drepturile civile, unii au susţinut feminismul şi au denunţat patriarhatul, alţii s-au luptat pentru drepturile homosexualilor. Și, ca să fie complet, a mai fost și un spectacol orbitor al mişcărilor împotriva tradiţiei şi autorităţii care pledau pentru libertate sexuală, hedonism, narcotice şi muzică rock.

Scopul acestei revoluţii culturale occidentale a fost acela de a distruge civilizaţia creştină dreaptă şi cultura ei tradiţională. Deşi aparent dezordonată şi haotică, această schimbare culturală internaţională provine din comunism. Participanţii tineri la mişcarea de contracultură i-au venerat pe “cei trei M” – Marx, Marcuse şi Mao Zedong.

Herbert Marcuse a fost membru cheie al Şcolii de la Frankfurt, un grup de intelectuali marxişti, asociaţi cu Institutul de Cercetări Sociale înfiinţat iniţial în 1923 la ceea ce se numea atunci Universitatea din Frankfurt. Fondatorii ei au folosit conceptul de teorie critică pentru a ataca civilizaţia occidentală şi a aplica marxismul în sfera culturală.

Unul dintre fondatorii şcolii a fost marxistul maghiar Gyorgy Lukacs. El a declarat că scopul școlii era de a răspunde la întrebarea: “Cine ne poate salva de civilizaţia occidentală?” [19] Elaborând în acest sens, el a spus că Occidentul este vinovat de genocid împotriva oricărei civilizaţii şi culturi pe care le-a întâlnit. Civilizaţia americană şi cea occidentală, potrivit lui Lukacs, sunt cele mai mari depozite ale rasismului, sexismului, nativismului, xenofobiei, antisemitismului, fascismului şi narcisismului. Calea către „corectitudine politică” a fost astfel pavată.

În 1935, marxiştii din Şcoala de la Frankfurt s-au relocat în Statele Unite şi au devenit afiliaţi la Universitatea Columbia din New York. Acest lucru le-a oferit o deschidere spre popularizarea teoriilor lor pe pământ american. Cu ajutorul celorlalţi cercetători de stânga, ei au corupt mai multe generaţii de tineri americani.

Combinând marxismul cu pansexualitatea freudiană, teoriile lui Marcuse au catalizat mişcarea de eliberare sexuală. Marcuse credea că reprimarea naturii proprii în societatea capitalistă împiedică eliberarea și libertatea. De aceea, era necesar să se opună tuturor religiilor tradiţionale, moralităţii, ordinii şi autorităţii, pentru a transforma societatea într-o utopie de plăcere nelimitată, obținută fără efort.

Lucrarea celebră a lui Marcuse ce a apărut în 1955,  “Eros şi civilizaţie. O cercetare filosofică asupra lui Freud”, ocupă un loc important în numeroasele lucrări ale cercetătorilor de la Frankfurt, din două motive specifice: În primul rând, cartea combină gândurile lui Marx cu Freud şi transformă criticile lui Marx asupra politicii şi economiei într-o critică a culturii şi psihologiei. În al doilea rând, cartea a creat punţi între teoreticienii de la Frankfurt şi tinerii cititori, ceea ce a activat rebeliunea culturală din anii ’60.

Marcuse a afirmat că mişcarea de contracultură poate fi numită: “o revoluţie culturală, deoarece protestul este îndreptat spre întreaga instituţie culturală, inclusiv moralitatea societăţii existente. […] Există un lucru pe care îl putem spune cu siguranţă: ideea tradiţională a revoluţiei şi strategia tradiţională a revoluţiei s-au încheiat. Aceste idei sunt de modă veche. […] Ceea ce trebuie să întreprindem este un tip de dezintegrare difuză şi dispersată a sistemului. “[20]

Puţini dintre tinerii răzvrătiţi au putut să înţeleagă teoriile tainice ale Şcolii de la Frankfurt, dar ideile lui Marcuse erau simple: fiți anti-tradiţie, anti-autoritate şi anti-moralitate. Desfăţaţi-vă cu sex, droguri şi rock-and-roll fără restricţii. Ba chiar a inventat fraza “faceţi dragoste, nu război”. Atâta timp cât spuneţi “nu” tuturor normelor de autoritate şi de societate, sunteţi considerat ca un participant la cauza revoluţionară “nobilă”. Fiind atât de simplu şi uşor să devii un revoluţionar, nu e de mirare că a atras atât de mulţi tineri în acel moment.

Trebuie subliniat faptul că deşi o parte dintre tinerii rebeli au acţionat din proprie inițiativă, majoritatea celor mai radicali lideri studenţi care se aflau în prima linie a mişcării au fost instruiţi şi manipulaţi de comunişti străini. De exemplu, liderii organizației Studenţilor pentru o Societate Democrată (SSD) au fost instruiți de agenți de spionaj cubanezi, potrivit rapoartelor FBI.

Protestele studenţilor au fost organizate şi instigate direct de grupurile comuniste. Unul dintre aceste grupuri a fost organizația de extremă stânga Vremea Clandestină care a intervenit când SDS s-a prăbușit în 1969. Într-o declaraţie din acel an, Vremea Clandestină a folosit următorul citat : “Contradicţia dintre popoarele revoluţionare din Asia, Africa şi America Latină şi imperialiştii conduşi de Statele Unite este principala contradicţie în lumea contemporană. Dezvoltarea acestei contradicţii promovează lupta popoarelor din întreaga lume împotriva imperialismului american şi a lacheilor lui”.

Aceste cuvinte au fost scrise de Lin Biao, care la acel moment era al doilea lider în ierarhia puterii comuniste a Chinei şi au fost integrate în seria sa de articole numite “Trăiască Victoria Războiului Poporului!” [21]

Aşa cum Revoluţia Culturală a provocat daune ireversibile culturii tradiţionale chineze, mişcarea de contracultură a provocat o revoluţie de tip titanic în societatea occidentală. În primul rând, a normalizat multe subculturi care aparţineau straturilor inferioare ale societăţii sau erau variaţii deviante ale culturii de masă. Eliberarea sexuală, drogurile şi rock-and-roll-ul au erodat rapid valorile morale ale tinerilor şi le-au transformat într-o forţă corozivă care era împotriva lui Dumnezeu, împotriva tradiţiei şi împotriva societăţii.

În al doilea rând, mişcarea de contracultură a constituit un precedent pentru activismul haotic şi a încurajat o gamă largă de moduri de gândire antisocială şi antiamericană, pregătind terenul pentru revoluţia stradală care urma sa apară mai târziu.

În al treilea rând, după ce tinerii din anii ’60 şi-au încheiat stilul de viaţă activist, au intrat în universităţi şi în institute de cercetare, şi-au terminat doctoratele şi masterele şi au intrat în societatea americană convențională. Ei au adus cu ei viziunea marxistă asupra lumii şi acele valori în educaţie, mass-media, politică şi afaceri, promovând o revoluţie nonviolentă în toată ţara.

Începând cu anii 1980, stânga a preluat, în mare parte, şi a stabilit fortăreţe în mass-media, mediul academic şi Hollywood. Preşedinţia lui Ronald Reagan a inversat pentru scurt timp această tendinţă, doar pentru ca aceasta să se reia în anii ’90 şi să ajungă la un maxim în ultimii ani.

5. Mişcările anti-război şi ale drepturilor civile

În nuvela “1984” a lui George Orwell, unul dintre cele patru ministere principale din suprastatul Oceania este Ministerul Păcii, care supraveghează afacerile militare ale partidului. Înţelesul inversat al denumirii sale subliniază o strategie a comuniștilor: când puterea ta este inferioară celei a inamicului, cea mai bună strategie este proclamarea dorinţei de pace; întinderea unei ramuri de măslin este cea mai bună cale de a ascunde războiul iminent.

Uniunea Sovietică şi alte ţări comuniste au fost şi continuă să fie adepţi și practicieni ai acestei strategii, care este folosită pentru infiltrarea în Occident. Imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial – când Statele Unite erau încă singura țară care produsese şi testase cu succes bomba atomică — a fost format Consiliul Mondial al Păcii. Primul lui preşedinte a fost fizicianul francez Joliot-Curie, membru al Partidului Comunist Francez.

După ce a suferit pierderi uriaşe în război, Uniunea Sovietică a promovat agresiv pacea mondială ca pe o strategie de a stăvili presiunea din partea Occidentului. Consiliul Mondial al Păcii a fost influențat direct de Comisia Sovietică pentru Apărarea Păcii, o organizaţie afiliată Partidului Comunist Sovietic. Consiliul a organizat o campanie mondială proclamând că Uniunea Sovietică este o națiune iubitoare de pace și a condamnat S.U.A. catalogând-o drept un aţâţător la război hegemonic. „Lupta pentru pace”, un slogan promovat de oficialul sovietic de rang înalt şi principalul ideolog al partidului Mikhail Suslov, a devenit un element al retoricii sovietice.

“Prezenta mişcare anti-război atestă voinţa şi disponibilitatea celor mai extinse mase ale poporului de a proteja pacea şi de a împiedica agresorii să scufunde omenirea în abisul unui alt măcel”, a scris Suslov într-o broşură de propagandă din 1950. “Sarcina este acum de a transforma această voinţă a maselor în acţiuni eficiente şi concrete, menite să elimine planurile şi măsurile instigatorilor anglo-americani de război”. [22]

“Pacea mondială” a fost în primele linii ale războiului comunist de opinie publică împotriva lumii libere. Uniunea Sovietică a sponsorizat o mulţime de organizaţii şi grupuri, precum Federaţia Mondială a Sindicatelor, Asociaţia Mondială a Tineretului, Federaţia Democrată Internaţională a Femeilor, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat, Federaţia Mondială a Oamenilor de Ştiinţă şi altele pentru a susţine afirmaţiile Consiliul Mondial al Păcii. 

Vladimir Bukovski, un dizident sovietic proeminent, scria în 1982 că “membrii generaţiei mai în vârstă îşi mai amintesc marșurile, mitingurile şi petiţiile din anii ’50. […]Nu mai este un secret acum că toată campania a fost organizată, condusă şi finanţată de la Moscova, prin aşa-numitul Fondul Păcii şi Consiliului Mondial al Păcii dominat de sovietici.“ [23]

Gus Hall, fostul secretar general al PCSUA a declarat: “Este nevoie să se extindă lupta pentru pace, să se escaladeze, să fie implicați mai mulţi oameni şi să fie făcut un subiect fierbinte în fiecare comunitate, în fiecare organizație, în fiecare sindicat, în fiecare casă, pe fiecare stradă şi în fiecare loc unde se adună oamenii.“ [24]

Sovieticii au desfășurat mişcarea “luptă pentru pace” în trei valuri pe parcursul Războiului Rece, primul val fiind în anii ’50. Al doilea val a fost mişcarea anti-război din anii ’60 şi ’70. Stanislav Lunev, fost ofiţer al GRU-ului sovietic (serviciul de contrainformații militare) care a fugit din Rusia în Statele Unite în 1992, a spus că “GRU şi KGB au finanţat aproape toate mişcările şi grupurile anti-război din Statele Unite şi de peste hotare”. [25]

Ronald Radosh, un fost marxist şi activist în timpul mişcării anti-vietnameze de război, a recunoscut că “intenţia noastră nu a fost niciodată aceea de a pune capăt războiului, ci să folosim sentimentul anti-război pentru a crea o nouă mişcare revoluţionară socialistă acasă”. [26]

Cea de-a treia mişcare majoră anti-război a avut loc la începutul anilor 1980, când Statele Unite au desfăşurat strategic rachete nucleare cu rază intermediară de acțiune în Europa. Protestatarii  anti-război au solicitat ca atât Uniunea Sovietică, cât şi Statele Unite să-şi limiteze arsenalele nucleare, și în 1987 a fost creat Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare (INF). Dată fiind lipsa libertății de exprimare și a transparenței politice în blocul sovietic, termenii tratatului au putut fi efectiv garantați doar în vestul democratic. După Războiul Rece și începerea Războiului Împotriva Terorismului, organizațiile cu legături de stânga comuniste sau radicale au continuat să joace un rol major în conducerea mișcării americane anti-război. [27]

Comuniștii au depus de asemenea eforturi pentru a deturna mișcarea americană pentru drepturile civile. Începând cu sfârşitul anilor 1920, Partidul Muncitoresc Comunist din America a crezut că există un mare potenţial de revoluţie în rândul americanilor de culoare. [28] Un manual de propagandă comunist, publicat în 1935, “Negrii într-o Americă Sovietică”, a propus o revoluţie rasială în sud, inclusiv înființarea unei Republici Negre, care să fie combinată cu revoluţia proletară generală. [29]

În anii ’60, elemente ale mişcării pentru drepturile civile din Statele Unite au primit sprijin din partea partidelor comuniste ale Uniunii Sovietice şi Chinei. Mișcarea extremistă de Acțiune Revoluționară și Partidul Panterele Negre Maoist au fost sprijinite sau influențate direct de PCC. În vara anului 1965, mai multe orașe americane au fost devastate de revolte. După ce Leonard Patterson s-a retras din PCSUA, el a mărturisit că insurecţia şi revoltele în rândul afro-americanilor s-au bucurat de sprijinul puternic al partidului. Atât el, cât şi secretarul general al PCSUA, Gus Hall, au fost la Moscova pentru a fi instruiţi. [30]

Indiferent dacă este vorba de structura lor organizatorică sau de programul ideologic, Panterele Negre au privit PCC drept modelul lor, cu sloganuri precum cele ale lui Mao “puterea politică creşte din ţeava armei” şi “toată puterea aparţine poporului”. Cartea roşie mică a lui Mao a fost o lectură obligatorie pentru toţi membrii. La fel ca şi PCC, Panterele Negre au susţinut o revoluţie violentă. Unul dintre liderii săi, Eldridge Cleaver, a prezis în 1968 un val de teroare, violenţă şi război de gherilă. La numeroase întâlniri, participanţii fluturau Cartea roşie mică, imitând Gărzile Roșii care făceau același lucru în China. [31]

Mișcarea pentru drepturile civile a adus cu succes relațiile de rasă în discuții publice și a ajutat americanii să vindece unele dintre cele mai profunde divizări prin mijloace pașnice, precum legislația, demonstrațiile, boicoturile și educația. Cu toate acestea, revoluționarii de stânga au continuat să folosească conflictul rasial ca punct de plecare pentru agendele lor radicale. [32]

*****

Referinţe

[1] Joseph (Jake) Klein, Un interviu cu Trevor Loudon”Capital Research Center, February 24, 2017, accessed on April 16, 2020, https://capitalresearch.org/article/an-interview-with-trevor-loudon/.

[2] Karl Marx și Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist(Arhiva de Internet Marx / Engels) în Lucrările selectate ale lui Marx & Engels, vol. 1, traducere Samuel Moore, ed. Andy Blunden (Moscova: Progress Publishers, 1969), Arhiva Marxistă pe Internet accesată pe 17 aprilie, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch04.htm.

[3] Istoria noastră”, Societatea Fabian, accesat la 6 martie 2020, https://fabians.org.uk/about-us/our-history

[4] Mary Agnes Hamilton, Sidney şi Beatrice Webb: Un studiu în biografia contemporană” (London: Sampson Low, Marston & Co., 1932).

[5] Vladimir Ilici Lenin, “Comunismul de stângă: o boală infantilă” (Moscova: Editura Limbilor Străine, 1952), 47.

[6] Bernard Shaw, “Ghidul femeii inteligente în socialism şi capitalism(New York: Brentano’s Publishers, 1928), 470.

[7] Congresul SUA, Camera Reprezentanților, Comitetul pentru Activități Americane la ONU, Subversiunea Legală Americană: Rolul avocatului Comunist: Raportul la cel de-al 86 Congres, Prima Sesiune, 16 februarie 1959.

[8] John Earl Haynes și Harvey Klehr, Venona: Decodând Spionajul Sovietic în America (New Haven: Yale University Press, 1999), 138–145.

[9] M. Stanton Evans și Herbert Romerstein, Agenții Secreți ai lui Stalin: Subversiunea guvernului Roosevelt” (New York: Threshold Editions, 2012).

[10] Whittaker Chambers, Martor (New York: Random House, 1952).

[11] Thomas Schuman, (Yuri Bezmenov)Scrisoare de dragoste către America” (Los Angeles: Maxims Books, 1984), pp. 21-46.

[12] Ion Mihai Pacepa și Ronald J. Rychlak, Dezinformare: Fostul șef spion revelează strategiile secrete pentru subminarea libertății, atacarea religiei, și promovarea terorismului (Washington, DC: WND Books Inc., 2013).

13. Biroul recensământului, „Statisticile istorice ale Statelor Unite: Colonial Times până în 1970, partea a 2-a”, accesat la 16 aprilie 2020, https://www.census.gov/history/pdf/1930-39unemployment.pdf

[14] Dinesh D’Souza, “Marea Minciună: Expunerea rădăcinilor naziste ale stângii americane” (Washington, DC: Regnery Publishing, 2017.

[15] Jim Powell, “Nebunia FDR: Cum Roosevelt şi noua lui înţelegere au prelungit Marea Depresiune” (New York: Crown Forum, 2003).

[16] Milton Friedman, așa cum este citat în Powell, Nebunia FDR:, coperta din spate.

[17] Nicholas Eberstadt, “Marea Societate din anii ’50” Ceea ce a scris LBJ,” (American Enterprise Institute),9 mai 2014, accesat pe 16 aprilie 2020 https://www.aei.org/articles/the-great-society-at-50/

[18] Elmer T. Peterson, “Acesta este nucleul dur al libertăţii” (The Daily Oklahoman, 9 decembrie 1951). 

[19] William S. Lind, ‘Corectitudinea Politică:’ O scurtă istorie a unei ideologii (Washington, DC: Free Congress Foundation, 2004), 4–5.

20. Ibid., 10.

[21] Lin Biao, “Zdrobiți imperialismul Statelor Unite și a lacheilor lor prin Războiul Poporului” în Trăiască Victoria Războiului Poporului! (Beijing: Foreign Language Press, 1965).

[22] Mikhail Suslov, “Apărarea păcii și lupta împotriva incitatorilor la război” (New Century Publishers, februarie 1950), Arhiva Marxistă pe Internet, accesată pe 17 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/suslov/1949/11/x01.htm.

[23] Vladimir Bukovsky, “Mișcarea de pace & Uniunea SovieticăCommentary Magazine, mai 1982, accesată pe 17 aprilie, 2020, https://www.commentarymagazine.com/articles/the-peace-movement-the-soviet-union.

[24] Congresul Statelor Unite, Înregistrări din Congres: Proceduri și Dezbateri, Cel de-al 88-lea Congres, Prima Sesiune, vol. 109, partea 1, 9 ianuarie – 30 ianuarie, 1963.

[25] Stanislav Lunev and Ira Winkler, Prin ochii dușmanului: autobiografia lui Stanislav Lunev (Washington, DC: Regnery Publishing, 1998).

[26] Robert Chandler, așa cum a fost citat de Robert Chandler,Lumea Umbrei: Răsăritul Rusiei, Noua Stânga Globală şi Islamul Radical” (Washington, D.C .: Regnery Publishing, 2008), p. 389.

[27]Raportul AIM: Comuniștii conduc Mișcarea Anti-Război,” Acuratețea în mass-media, 19 februarie 2003, https://www.aim.org/aim-report/aim-report-communists-run-anti-war-movement.

[28] John Pepper (Joseph Pogani), Problemele Negrilor Americani (New York: Workers Library Publishers, 1928), Archiva Marxistsă pe Internet, accesată pe 17 April,  2020, https://www.marxists.org/history/usa/parties/cpusa/1928/nomonth/0000-pepper-negroproblems.pdf.

29. James W. Ford și James S. Allen, Negrii dintr-o Americă Sovietică (New York: Workers Library Publishers, 1935), 24–30.

30. Leonard Patterson, “M-am antrenat în Moscova pentru Revoluția Neagră”, Purtătorii de cuvânt ai Societății John Birch, video postat de YouTube de Swamp Yankee, pe 20 august, 2011, https://www.youtube.com/watch?v=GuXQjk4zhZs.

31. G. Louis Heath, ed., Afară cu porcii! Istoria și Literatura Partidului Panterelor Negre (Metuchen, NJ: Scarecrow Press, 1976), 61.

32. Thurston Powers, “Cum ‘Viețile Negrilor Contează’ aduc înapoi marxismul tradiționalThe Federalist, 28 septembrie, 2016 http://thefederalist.com/2016/09/28/black-lives-matter-bringing-back-traditional-marxism.

 

  Marxistul american

Când mișcarea de protest a tinerilor occidentali se afla în plină desfăşurare, în anii ’60, a existat un activist radical care le-a respins naivitatea, sinceritatea şi idealismul lor. “Dacă radicalul adevărat constată că părul lung dă naştere unor bariere psihologice în comunicare şi organizare, atunci el îşi taie părul”, a spus el. Acesta era Saul Alinsky, un activist, organizator și autor care a devenit agitatorul “para-comunist” cu cea mai nefastă influenţă timp de zeci de ani.

Motivul pentru care denumirea cea mai potrivită pentru Alinsky ar trebui să fie „para-comunistul” este că, spre deosebire de Veche Stângă (stânga politică) din anii ’30 şi Noua Stângă (stânga culturală) din anii ’60, Alinsky a refuzat să-şi afirme idealurile politice. Viziunea sa asupra lumii consta în conceptele de „posesor”, „cei care au puțin și doresc să aibă mai mult” și „cei care nu nimic”. El a cerut celor care „nu au nimic” să se răzvrătească împotriva „posesorilor” prin orice mijloace şi să acapareze bogăţia şi puterea pentru a realiza o societate absolut “egală”, distrugând, în acelaşi timp, sistemul social existent. A fost numit Lenin și Sun Tzu-ul stângii post-comuniste. [33].

În afară de cultul său pentru Lenin şi Castro, Alinsky, și-a declarat devotamentul față de diavol. În cartea sa “Reguli pentru radicali”, publicată în 1971, într-un epigraf menţiona: “Să ne reamintim să acordăm o recunoaștere cel puţin în treacăt celui care a fost primul radical: din toate legendele noastre, din mitologie şi din istorie (şi cine poate şti unde se sfârşeşte mitologia şi începe istoria – sau cine poate face deosebirea între cele două), ştim că primul radical ce este cunoscut omului şi care s-a răzvrătit împotriva «establishmentului» (orânduirii – n.r) şi a făcut-o atât de eficient încât el, cel puţin, şi-a câştigat propriul său regat a fost Lucifer“.

În Reguli pentru radicali, Alinsky şi-a prezentat în mod sistematic teoria şi metodele de organizare a comunităţii care folosesc mijloace fără scrupule pentru atingerea obiectivelor și obținerea puterii. Aceste reguli includ: “o tactică ce durează prea mult timp devine o piedică”; “mențineți presiunea”; “ameninţarea este, de obicei, mai înspăimântătoare decât lucrul în sine”; “ridiculizarea este cea mai puternică armă a omului”; “alegeți ținta, înghețați-o, personalizați-o și polarizați-o”. [34] 

Natura regulilor aparent seci ale lui Alinsky devine evidentă atunci când sunt aplicate în lumea reală. În 1972, în perioada războiului din Vietnam, George H. W. Bush, pe atunci ambasador al SUA la Naţiunile Unite, urma să ţină un discurs la Universitatea Tulane. Studenţii anti-război de la universitate i-au cerut sfatul lui Alinsky pentru a organiza un protest şi el a spus că formatul standard de protest ar avea drept rezultat pur şi simplu expulzarea lor. Așa că el le-a sugerat să poarte veşminte Ku Klux Klan şi, ori de câte ori Bush ar apăra războiul din Vietnam, ei ar aplauda și ar afișa placarde cu textul: “KKK îl sprijină pe Bush”. Studenţii i-au urmat sfatul și acesta a devenit un exemplu magistral de propagandă înșelătoare. [35]

În 1964, Alinsky a elaborat planul de organizare a 2.500 de activişti pentru a ocupa toaletele din Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago, unul dintre cele mai aglomerate din lume, pentru a-l forța să-și oprească activitatea. Înainte de a-și realiza în mod efectiv planul, l-a divulgat autorităților din Chicago, care au fost nevoite să negocieze cu el, iar protestul nu a avut loc niciodată. [36]

Pentru a forţa Kodak, cel mai mare angajator din Rochester, New York, să recunoască organizația comunitară FIGHT ca reprezentant oficial al comunității negre din Rochester, Alinsky a adoptat o tactică similară. Profitând de o tradiţie culturală importantă în oraş – un spectacol al Orchestrei Filarmonice din Rochester –  Alinsky plănuia să cumpere o sută de bilete pentru activiştii săi, hrănindu-i, în prealabil, numai cu fasole. Ei și-ar fi ocupat locurile și ar fi distrus spectacolul datorită flatulenţei. Nici acest plan nu s-a realizat, dar tacticile lui Alinsky au forțat în cele din urmă pe Kodak să-i respecte cerințele.

Cartea lui Alinsky lasă impresia că acesta este un individ carismatic dar nemilos şi calculat. Modul lui de „organizare a comunităţii“ a fost, într-adevăr, o formă de revoluţie treptată.  Cu toate acestea, erau mai multe diferenţe între Alinsky şi predecesorii lui. În primul rând, atât Vechea Stânga, cât și Noua Stânga, erau cel puţin idealişti în retorica lor, în timp ce Alinsky a dezbrăcat “revoluţia” de spoiala idealistă şi a expus-o ca pe o luptă pentru putere. Atunci când își conducea antrenamentul pentru “organizaţiile comunitare”, el îi întreba în mod obişnuit pe cursanţi: “De ce vă organizaţi?” Unii spuneau că pentru a-i ajuta pe alţii, dar Alinsky răspundea țipând: “Vreţi să vă organizaţi pentru putere!”. În manualul de instruire pe care adepții lui îl studiau, Alinsky indica: “Nu suntem virtuoşi prin faptul că nu ne dorim puterea. […] Suntem cu adevărat laşi pentru că nu dorim putere” deoarece “puterea este bună… [iar] neputința este rea”. [37]

În al doilea rând, Alinsky nu acorda prea mare importanță tineretului rebel din anii ’60, care se împotrivea în mod public guvernului şi societăţii. El a subliniat că, ori de câte ori este posibil, cineva ar trebui să se intre în sistem şi să aştepte oportunităţile de a submina din interior.

În al treilea rând, scopul final al lui Alinsky a fost acela de a submina şi de a distruge, nu în beneficiul vreunui grup. Astfel, în punerea în aplicare a planului său, a fost necesar să-și ascundă scopul real cu obiective localizate sau etapizate care erau aparent rezonabile sau inofensive în sine. Când oamenii erau obişnuiţi să se mobilizeze, era uşor să fie mobilizaţi pentru a acţiona spre obiective mai radicale.

În “Reguli pentru radicali”, Alinsky a notat: “Orice schimbare revoluţionară trebuie să fie precedată de o atitudine pasivă, afirmativă şi non-provocatoare faţă de schimbarea în rândul oamenilor noştri. […] Amintiţi-vă: odată ce organizaţi oameni în jurul unui lucru convenit de comun acord ca poluarea, atunci o masă organizată de oameni este în mişcare. De aici este un pas mic şi natural către poluarea politică, spre poluarea Pentagonului”.

Un lider al organizaţiei “Studenţii Pentru o Societate Democratică” care a fost profund influenţat de Alinsky a exprimat bine esenţa protestelor de radicalizare: “Problema nu este niciodată problema, problema este întotdeauna revoluţia”. După anii ’60 radicalii de stânga au fost profund influenţaţi de Alinsky şi întotdeauna au transformat răspunsul la orice problemă socială în nemulţumire față de status quo-ul general, ca o piatră de temelie pentru avansarea cauzei revoluţionare.

În al patrulea rând, Alinsky a transformat politica într-un război de gherilă fără restricții. În explicarea strategiei sale de organizare comunitară, Alinsky le-a spus adepţilor săi că trebuie să lovească organele senzoriale ale inamicului: “Mai întâi ochii: dacă aţi organizat o asociaţie vastă, bazată pe mase importante de oameni, organizați parade prin faţa duşmanului şi arătaţi-vă puterea fără ascunzişuri. În al doilea rând, urechile: dacă organizaţia voastră e slabă numeric, atunci faceţi ce a făcut Gideon: ascundeţi-vă membrii în umbră, dar faceţi un vacarm şi gălăgie astfel încât cei care ascultă să creadă că sunteţi mult mai mulţi decât în realitate. În al treilea rând, nasul: dacă organizaţia voastră e prea mică chiar şi pentru a face zgomot, atunci împuţiţi locul.

În al cincilea rând, Alinsky a subliniat folosirea celor mai rele aspecte ale naturii umane, inclusiv indolenţa, lăcomia, invidia şi ura. Uneori, participanţii la campaniile sale obţineau câştiguri minore, însă acest lucru i-a făcut mai cinici şi mai neruşinaţi. Pentru a submina sistemul politic şi ordinea socială a ţărilor libere, Alinsky se simțea fericit să-și conducă adepţii la faliment moral. Din aceasta reiese că, dacă ar câştiga cu adevărat puterea, el nu ar avea nici grijă, nici milă față de foştii săi tovarăşi.

Zeci de ani mai târziu, două figuri proeminente din politica americană, care au fost profund influenţate de Alinsky, au ajutat la inaugurarea revoluţiei tăcute care a subminat civilizaţia, tradiţiile şi valorile americane. În acelaşi timp, protestele gen război de tip guerillă fără restricţii, care au fost susţinute de Alinsky, au devenit populare în America începând cu anii ’70 așa cum se vede prin mişcarea “Occupy Wall Street“, prin mişcarea Antifa şi aşa mai departe.

Este frapant să observăm că într-una dintre paginile introductive ale “Reguli pentru Radicali”, Alinsky și-a exprimat „recunoștința față de primul radical”, Lucifer. Mai mult, într-un interviu acordat revistei Playboy cu puţin timp înainte de moartea sa, Alinsky a spus că, atunci când va muri, el ar “alege fără rezerve să meargă în iad” şi ar începe să organizeze pe “cei care nu au nimic” de acolo spunând că “ei sunt genul meu de oameni”. [38]   

7. Marşul lung al stângii prin instituţii

În anii ’30, Antonio Gramsci, un comunist italian proeminent, a scris că pentru a submina societatea occidentală din interior, socialiștii trebuia să ducă un „război al poziției”, concept care ulterior a fost numit “lungul marș prin instituţii”. El a descoperit că era greu să incite o revoluţie pentru răsturnarea unui guvern legitim când oamenii încă mai aveau credință în divin, așa că, pentru a face revoluţie, comuniștii aveau nevoie să se bazeaze pe un număr mare de soldaţi care împărtăşesc viziunea lor întunecată de moralitate, credinţă şi tradiţii. Deci, revoluţia proletariatului trebuie să înceapă cu subminarea religiei, a moralităţii şi a civilizaţiei.

După tulburările din anii ’60, rebelii care au incitat la revoluție au început să intre în mediul academic. Ei au obţinut diplome, au devenit cercetători, profesori, oficiali guvernamentali şi jurnalişti şi au intrat în societatea mainstream pentru a duce “lungul marș prin instituţii”. Astfel, ei s-au infiltrat şi au corupt instituţiile societăţii occidentale, care sunt cruciale pentru menţinerea societății occidentale. Acestea includ biserica, guvernul, sistemul educaţional, organele legislative şi judiciare, lumea artei, mass-media şi ONG-urile.

Există numeroase mijloace aparent legitime prin care indivizi fără scrupule sau grupuri pot distruge o societate liberă din interior. Pentru ca democrația să fie eficientă, oamenii trebuie să fie înclinați spre virtutea civică și să posede un anumit standard moral. Începând cu anii ’60, Statele Unite au fost ca un pacient bolnav, care nu poate identifica cauza. Ideile para-marxiste s-au infiltrat profund în societatea americană și se răspândesc practic necontrolate.

Printre numeroasele strategii revoluţionare care au fost prezentate, strategia “Cloward-Piven” propusă în 1966 de doi sociologi de la Universitatea Columbia (care erau și membri ai Socialiștilor Democrați din America) a devenit printre cele mai cunoscute. Conceptul central al strategiei Cloward-Piven este creșterea artificială a sistemului de protecţie socială pentru a forţa intrarea statului în faliment. Autorii au declarat că, deoarece numărul de persoane eligibile pentru beneficii sociale este cu mult mai mare decât numărul persoanelor care primesc în realitate beneficii,  era posibilă epuizarea rezervelor statului prin încurajarea oamenilor să solicite beneficii în masă. Prin urmare, guvernul unui stat ar fi obligat să intervină pentru „salvarea” și reforma sistemului, aceasta conferindu-i guvernului și mai mult control și astfel îndreptându-se către un sistem socializat.

Organizaţia Naţională a Dreptului de Asistenţă Socială (acronimul în engleză este NWRO – n.trad.), activă din 1966 până în 1975, a încercat să implementeze această strategie după ce războiul împotriva sărăciei al președintelui Lyndon B. Johnson era în curs desfășurare. Potrivit statisticilor, între 1965 şi 1974, numărul familiilor monoparentale care au primit beneficii a crescut de la 4,3 milioane la 10,8 milioane – mai mult decât dublu. În 1970, 28% din bugetul anual al oraşului New York a fost alocat pentru cheltuieli sociale. Din anii ’60 până în ’70, numărul persoanelor care au primit beneficii în New York a crescut de la 200.000 la 1,1 milioane. “La începutul anilor ’70, la fiecare două persoane care lucrau în economia privată a orașului, o persoană era pe listele de asistență socială din New York”,  a scris jurnalistul Sol Stern în City Journal. În 1975, efectiv, orașul New York a intrat în faliment. [39]

Exemplul Cloward-Piven din New York poate fi considerat o implementare a teoriilor lui Alinsky, mai exact că radicalii ar trebui “să-și oblige duşmanul să-şi respecte propriile reguli”, adică dacă regulile spun că orice persoană eligibilă poate primi ajutor social, forțarea „inamicului” să-și respecte propriile reguli ar conduce la faliment fără organizarea unei acțiuni prea ostilă a radicalilor.

W. Cleon Skousen a scris în cartea sa “The Naked Communist“ că unul dintre cele 45 de scopuri ale comuniştilor constă în “capturarea unuia sau a ambelor partide politice în Statele Unite”. Partidul Comunist a văzut că acest lucru poate fi realizat prin utilizarea unui număr mic de oameni și prin organizarea acestora pentru crearea de „crize” și „revoluții” care ar putea fi utilizate în beneficiul Partidului. Lenin a spus, odată, că sindicatele sunt “curelele de transmisie ale Partidului Comunist la mase”. [40] Comuniştii au constatat că, atâta timp cât controlează sindicatele, ei controlează un număr mare de voturi. Atâta timp cât controlau voturile, puteau să-i determine pe oficialii aleşi şi pe parlamentari să le facă voia. Muncitorii obișnuiți sunt obligați să se alăture sindicatelor pentru a-și menține drepturile și interesele de bază, devenind astfel pionii sindicatelor. Un principiu identic funcționează atunci când se plătesc taxe de protecție sindicatelor crimei organizate.

Realizatorul de film și cercetătorul Trevor Loudon explică modul în care entitățile comuniste folosesc sindicatele și alte grupuri ca și canale pentru implementarea politicilor lor și deturnarea țărilor democratice.

În primul rând, entitatea comunistă locală sau străină își stabilește agenda, de exemplu, prin întărirea legislației muncii, implementarea unui curriculum școlar mai socialist sau relaxarea sancțiunilor comerciale împotriva Cubei. În al doilea rând, comuniștii și aliații lor socialiști adoptă aceste politici ca politici ale sindicatelor. Sindicatele exercită apoi presiuni asupra Partidului Muncii local, Partidului Socialist sau Partidului Democrat să adopte aceste politici sindicale ca fiind proprii. “Deoarece sindicatele controlează efectiv aceste partide majore, adesea procesul nu este  atât de dificil”, a scris Loudon în 2014. Prin urmare, pe măsură ce politicile comuniste devin politicile sindicatelor, ele devin la rândul lor politici “convenționale” de partid. “Acest proces a fost realizat de nenumărate ori în întreaga lume”, a scris Loudon. [41]

Comuniştii şi cei care acţionează din ignoranță în numele lor încearcă să submineze sistemul politic şi social al societăţilor libere în orice fel pot. După decenii de planificare şi funcţionare comuniste, guvernele şi societăţile din Statele Unite şi ţările occidentale au fost grav erodate.

8. Corectitudinea politică

Ţările comuniste au exercitat întotdeauna un control strict asupra discursului şi al gândirii. Începând cu anii ’80, o altă formă a acestui tip de control a apărut în Occident. “Poliţia gândirii” foloseşte stindardul “corectitudinii politice” pentru a acţiona necontrolat în mass-media, în societate şi în sistemul educaţional, folosind sloganuri şi critici în masă pentru a restrânge libertatea de expresie şi gândirea. Deși mulți au recunoscut incorectitudinea inerentă a controlului său, ei nu i-au înțeles originea ideologică.

Expresii precum “corectitudinea politică”, împreună cu “progresul” şi “solidaritatea” au fost folosite de mult timp de partidele comuniste. Sensul lor superficial este evitarea utilizării limbajului discriminatoriu faţă de minorităţi, femei, persoane cu handicap şi altele. Cu toate acestea, consecința ascunsă a corectitudinii politice este clasificarea persoanelor în grupuri, în funcţie de statutul de victimă neajutorată. Prin urmare, cei mai oprimaţi ar trebui să beneficieze de cel mai mare respect şi curtoazie. Această judecată, făcută exclusiv pe identitatea unei persoane, neluându-i în considerare conduita individuală și talentul, este baza a ceea ce se numește „politica de identitate”. Acest stil de gândire este extrem de popular în Statele Unite și în alte țări occidentale.

Acest tip de clasificare este identic cu ceea a apărut în China unde indivizii erau clasificaţi ca aparținând „celor cinci clase de roșu” sau “celor cinci clase de negru”, în funcţie de avere și de statutul lor social înainte de revoluţie. Partidul Comunist Chinez a eliminat şi a asuprit proprietarii de pământ şi capitaliştii din cauza statutului lor de clasă „greșit”, a atacat intelectualii cu apelative precum “intelectuali împuțiți” şi a scandat că “cei săraci sunt cei mai deştepţi, nobilii cei mai proşti”.

Diferențele de statut politic și socio-economic între diferite grupuri provin din motive istorice complexe și nu pot fi explicate pur şi simplu ca opresiune. Dar corectitudinea politică stabilește o reprezentare binară fixă în mintea oamenilor, afirmând că numai cei care manifestă simpatie pentru „victimele” desemnate și dispreț pentru „asupritori” ar trebui să fie consideraţi morali, în timp ce cei care se abat de la aceasta sunt acuzaţi că sunt rasişti, sexişti, homofobi, antiislamici şi aşa mai departe.

Corectitudinea politică a fost susținută de multe guverne occidentale și ONG-uri pentru promovarea unei agende de stânga. În unele țări, definiția legală a „discursului de ură” a fost semnificativ extinsă, iar penalitățile pentru acest discurs sunt acum aplicate în toate școlile, mass-media și internet. [42] Aceste restricții generale ale libertății de exprimare apropie societățile democratice de restricțiile controlului gândirii exercitate de statele comuniste.

În aceste zile, stânga abuzează de corectitudinea politică, încercând să-i priveze pe alţii de a avea un mijloc legitim de a se face auziți. Acest lucru a devenit mai pronunțat după alegerile prezidențiale din 2016 din SUA, când mass-media, organizații și mediul academic de stânga s-au mobilizat pentru restricționarea și reducerea la tăcere a susținătorilor președintelui Donald Trump. Mitinguri de protest au izbucnit în marile orașe, iar încălcările libertăţii de exprimare au devenit frecvente. Universitățile, care se presupune că sunt bastioane ale gândirii și libertăţii de expresie, au devenit centre de îndoctrinare radicală. Alte organizaţii care acționează sub stindardul opoziției împotriva discursului de ură au etichetat grupurile conservatoare obișnuite drept „grupuri de ură”, iar autori conservatori și cercetători au fost amenințați după ce au fost invitați să vorbească sau să participe la diverse evenimente. [43]

În martie 2017, sociologul american Charles Murray a fost invitat să vorbească la Middlebury College din Vermont. În timp ce încerca să vorbească, cei peste patru sute de protestatari care se înghesuiau în cameră îl batjocoreau și vociferau, împiedicându-l să se facă auzit. Mai târziu, în timp ce ieșea din campus, protestatarii l-au înconjurat pe el și pe un profesor care-l însoțea, împingându-i și alungându-i. Profesorul care-l însoțea a fost dus la spital cu o rană la gât.

În septembrie 2017, o apariţie planificată a autorului conservator Ben Shapiro, invitat să vorbească la “Săptămâna Libertății de Expresie” la Universitatea Berkeley din California, a fost întâmpinată cu amenințări de provocare a unui conflict violent de către grupul extremist de extremă stânga Antifa. Zeci de ofițeri de poliție din Berkeley stăteau pregătiți în echipament anti-revolte, în timp ce elicopterele de poliție patrulau pe deasupra. Se estimează că măsurile de securitate au costat peste 600.000 de dolari. [44] În mod ironic, un eveniment care a marcat începutul mişcării studenţeşti, în 1964, a fost organizat la Berkeley ca mijloc de luptă pentru libertatea de exprimare. După o lună, în octombrie, când Shapiro era invitat să vorbească la Universitatea din Utah, un grup de studenți au promis că vor închide evenimentul. Un reporter l-a întrebat pe un protestatar tânăr student – liderul grupului care încerca să-l împiedice pe Shapiro să vorbească – cum rămâne cu primul amendament. Studentul a răspuns: „Nu-mi pasă. Nu cred că mai este un document relevant în acest moment”. [45] 

În martie 2018, profesorul titular Amy Wax de la Facultatea de Drept a Universității din Pennsylvania, a fost demis din unele funcții didactice, după exprimarea unei opinii incorecte din punct de vedere politic în timpul unui interviu cu un profesor de la Universitatea Brown. Wax a spus că absolvenții negri „rar” termină printre primii. [46]

Corectitudinea politică și restricțiile asupra libertăţii de exprimare promovate de stânga nu au scopul de a încuraja o dezbatere normală între oameni cu puncte de vedere diferite; ele sunt arme ideologice folosite de cei cu intenții rele. Corectitudinea politică este „poliția gândirii” a spectrului comunist menită să înăbușe dizidența și să ascundă adevărul.

9. Socialismul în Europa

Toată Europa – nu numai țările din Europa de Est – este dominată de comunism. Țările non-comuniste din Europa de nord, Europa de sud și din Europa de Vest promovează și găzduiesc în mod intenționat sau neintenționat ideologii și politici comuniste. A spune că Europa se află „în mâinile inamicului” nu este o exagerare.

Internaţionala Socialistă este cea mai mare organizație politică internațională mondială, compusă din peste 135 de partide și organizații politice. Organizația a luat naștere din cea de-a Doua Internaţională, fondată de Engels în 1889. Socialiștii timpurii includeau oameni, precum Karl Johann Kautsky și Eduard Bernstein, care promovau reforma progresivă. La momentul înfiinţării celei de-a Doua Internaţionale, existau peste 100 de partide politice în întreaga lume, fondate pe marxism. Dintre acestea, în ţările respective, 66 erau partide de guvernământ care au aderat la socialism. Numele “Internaţionala Socialistă” îşi are originea în 1951.

Astăzi, multe partide socialiste descendente din a Doua Internațională există în toată Europa, iar multe dintre ele își conduc țările respective.

Partidul Socialiștilor Europeni, înființat în 1992, este activ în Parlamentul European și este asociat cu Internaționala Socialistă. Membrii acesteia sunt partidele social-democrate ale UE și țările învecinate, inclusiv Marea Britanie. Membrii săi  activează în majoritatea organizațiilor europene de vârf, inclusiv în Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European. Partidul Socialiștilor Europeni este compus în prezent din 33 de partide, 12 membri asociați și 12 observatori, în total 57 de partide politice din întreaga Uniune Europeană, Marea Britanie și Norvegia. Principalele sale obiective sunt „formarea politicilor europene progresiste” și dezvoltarea unei cooperări strânse între partidele membre, grupurile parlamentare și altele asemenea. În esenţă, funcţionează pentru a promova energic cauza socialistă.

Principiile directoare ale Partidului Laburist din Marea Britanie se bazează pe socialismul fabian. După cum s-a discutat anterior, socialismul fabian este pur şi simplu o altă versiune a marxismului, dar subliniază folosirea unor metode treptate pentru a realiza tranziţia de la socialism la comunism. De asemenea, susţine impozitele ridicate, beneficii sociale mari şi alte idei socialiste. În ultimele decenii, Partidul Laburist a devenit de multe ori partidul de guvernământ al Angliei şi a pledat mereu pentru ideile fabiane socialiste.

Partidul Comunist Britanic a fost, de asemenea, foarte activ în încercarea de a influenţa politica britanică, editându-și propria publicaţie Daily Worker (redenumit Morning Star în 1966). Partidul Comunist Britanic a fost înfiinţat în 1920, iar în perioada apogeului său politic, membrii de partid au fost aleşi în Camera Comunelor. La începutul alegerilor din Anglia din 2017, Partidul Comunist Britanic a anunţat brusc că intenţionează să sprijine liderul politic al stângii, Partidul Laburist. Acest politician, care a condus Partidul Laburist din septembrie 2015 a petrecut 40 de ani promovând politici socialiste care includeau și naţionalizarea activelor și eforturi anti-război. Când un reporter al BBC l-a întrebat despre opiniile lui despre Marx, acesta l-a lăudat pe Marx ca fiind un mare economist şi o “figură fascinantă care a observat multe lucruri şi de la care putem învăţa multe lucruri”.

Partidul Social Democrat Suedez, partidul de guvernământ din Suedia, este membru al Internaţionalei Socialiste. În decursul mai multor decenii în care a condus ţara, a promovat ideologiile socialiste ale egalităţii şi bunăstării sociale. Unul dintre liderii Partidului Socialist din Franța a fost ales președinte în 2012. Partidul este de asemenea membru al Internaționalei Socialiste și al Partidului Socialiștilor Europeni. În Italia, Antonio Gramsci, veteran comunist, nu numai că a înfiinţat Partidul Comunist din Italia, în 1921, dar a deţinut și funcţia de secretar general. Până în anii ’90, Partidul Comunist din Italia a fost foarte activ, pentru o lungă perioadă de timp menţinându-şi poziţia de cel de-al doilea mare partid politic. În 1991, partidul a fost redenumit Partidul Democrat al Stângii și acum face parte din coaliția de guvernare. Alte țări europene, precum Spania și Portugalia au partide politice comuniste cu o influență semnificativă. Germania nu face excepţie; este locul de naştere al lui Marx şi Engels, şi locul de obârșie al Școlii de la Frankfurt, un alt bastion al marxismului.

10. Înșelați de trucurile diavolului

Oriunde ajunge comunismul, este însoţit de violenţă, minciuni, război, foamete şi dictatură. Întrebarea este: “De ce există încă atât de mulţi oameni care ajută din toată inima diavolul să-şi răspândească minciunile, și chiar devin instrumentele lui obediente și fanatice?”

Sociologul american Paul Hollander, în cartea sa din 1981 “Pelerinii Politici: Călătoriile intelectualilor occidentali în Uniunea Sovietică, China și Cuba“, a istorisit poveştile multor intelectuali tineri fermecaţi de comunism. Acestor tineri “pelerini” politici nu le-au fost prezentate niciunul dintre abuzurile oribile care aveau loc în timpul vizitelor lor. La întoarcerea în țările lor au scris cu entuziasm cărţi care glorificau sistemul socialist. [47]

În Statele Unite, de exemplu, oamenii au fost atrași de comunism, sau constrânși, din diverse motive. Mulți dintre primii lideri și membrii ai Partidului Comunist al SUA erau imigranți din Rusia și din țările Europei de Est. Starea lor economică era precară şi le era greu să se amestece în comunitate. Astfel, ei s-au alăturat partidului, în principal datorită influenţelor din ţara lor.

După Marea Depresiune, influenţa marxismului în Vest a crescut dramatic, și aproape întreaga clasă intelectuală din Occident a început o întoarcere spre stânga. Numeroşi intelectuali au mers să viziteze Uniunea Sovietică, și după ce s-au întors, au avut prezentări şi au scris cărţi care promovau ideologia comunistă. Cei implicaţi au inclus mulţi gânditori influenţi, scriitori, artişti şi reporteri.

Generaţia “Baby Boomer” a intrat în colegiu în anii ’60, crescând în timpul afluenţei postbelice, totuşi a fost condusă pe căi greșite de ideologiile comuniste strâmbe, preluând alte poziţii anti-culturale, care au luat forma protestelor anti-război, a feminismului şi a multor lucruri asemănătoare. Următoarea generaţie de studenți a învățat lucruri de stânga direct din manuale, pentru că profesorii lor erau “radicalii titulari” – astfel “ lungul marș al comunismului prin instituţii”  a reușit în cele din urmă să înceapă un ciclu menit să se reproducă şi să se auto-întreţină permanent.

În cartea “Maeștrii Înșelăciunii“, directorul FBI, J. Edgar Hoover, al cărui mandat a durat 37 de ani, a clasificat activiştii comunişti în cinci niveluri de control al gândirii: membrii deschiși ai partidului (membrii înregistrați ai Partidului), membri de partid clandestini (cei care acționează ca influență ascunsă a agendei comuniste), simpatizanţi (cei care nu sunt membri ai Partidului, dar deseori aleg să completeze munca partidului), oportunişti (sprijinind comuniştii de dragul propriului interes) şi dupes (cei înşelaţi – victime inocente care nu știu că se află sub controlul gândirii comuniste). [48] În realitate, există foarte puţini activişti comunişti extrem de răi şi înveteraţi. De fapt, este probabil că majoritatea oamenilor controlați de gândirea comunistă au fost pur şi simplu traşi pe sfoară.

Jurnaliștii americani John Silas Reed și Edgar Snow au jucat roluri majore în promovarea ideologiei comuniste în întreaga lume. Reed, autorul cărții “Zece zile care au șocat lumea“,  este unul dintre cei trei americani care a fost îngropat în Necropolisul din Zidul Kremlinului, ceea ce înseamnă că el însuşi era un activist comunist. Descrierea pe care a făcut-o Revoluţiei din Octombrie nu a fost o raportare obiectivă a evenimentelor reale, ci o propagandă politică atent elaborată.

Snow, autorul cărții “Steaua roșie deasupra Chinei”, a fost un simpatizant al comunismului, a cărui strălucită portretizare a conducerii PCC a lăsat o impresie profundă asupra multor americani. În 1936, el a călătorit în fortăreața PCC-ului din Bao’an, în provincia de nord Shaanxi, și a realizat interviuri cu Mao Zedong despre cauza revoluționară. Snow a fost folosit ca un instrument de către PCC pentru a-şi  transmite discursul său publicului internațional.

Iuri Bezmenov, fost spion al KGB, şi-a amintit experienţa de a primi “prieteni” străini atunci când activa ca spion. Programul lor era aranjat parţial de Serviciul de Informaţii Externe al Uniunii Sovietice. Vizitele lor la biserici, şcoli, spitale, grădiniţe, fabrici şi multe altele erau pre-aranjate. Fiecare dintre vizitatori întâlnea un comunist sau o persoană de încredere din punct de vedere politic,  care erau antrenaţi pentru a se asigura că vor vorbi la unison despre Partid. În 1967, o revistă americană importantă, Look, a trimis jurnalişti în Uniunea Sovietică să facă un reportaj. Vorbind despre articolele jurnaliștilor din revistă, Bezmenov a spus: „De la prima pagină până la ultima pagină, au fost un pachet de minciuni: clișee de propagandă care au fost prezentate cititorilor americani ca opinii și deduceri ale jurnaliștilor americani. Nimic nu poate fi [mai departe] de [adevăr] ”. Astfel, propaganda sovietică a fost distribuită publicului american de o revistă americană.

Bezmenov a spus că mulţi jurnalişti, actori şi sportivi renumiţi pot fi scuzaţi de faptul că nu au văzut realitatea în timpul vizitei în Uniunea Sovietică, dar comportamentul multor politicieni occidentali a fost de neiertat. Acești corupţi moral au țesut minciuni şi au dorit să coopereze cu comuniştii sovietici pentru propria lor reputaţie şi profit, a spus el. [49]  

În cartea “Puteți încă să vă încredeți în comuniști … să fie comuniști, dr. Fred Schwartz a analizat de ce unii tineri intelectuali au fost ademeniţi de comunism. El a enumerat patru motive: dezamăgirea faţă de capitalism; credinţa într-o filosofie materialistă a vieţii; aroganţa intelectuală și o nevoie religioasă neîmplinită. Aroganţa intelectuală se referă la experienţa tinerilor în vârstă de aproximativ 18-20 de ani care cad uşor pradă propagandei comuniste din cauza înţelegerii lor parţiale a istoriei, a aroganței lor, a resentimentului anti-autoritar și din cauza nemulțumirilor față de familie și patrimoniul național. “Nevoia religioasă neîmplinită” se referă la faptul că toată lumea are un fel de impuls religios intern, care îi determină să se transceandă. Cu toate acestea, ateismul şi teoria evoluţiei ce le-a fost instilată în şcoală a făcut imposibilă obţinerea satisfacţiei din religia tradiţională. Fantezia comunistă a “eliberării întregii omeniri” profită de această nevoie umană latentă şi joacă rolul unei religii false. [50]

Intelectualii au tendința să se lase păcăliţi de ideologiile radicale. Un astfel de fenomen a atras atenţia savanților. În cartea sa publicată în 1955, “Opiumul intelectualilor“, filosoful și sociologul francez Raymond Aron a subliniat că, pe de o parte, intelectualii din secolul al XX-lea au criticat sever sistemul politic tradiţional, dar, pe de altă parte, au tolerat generos sau chiar au privit îngăduitor dictatura şi au închis ochii la măcelurile comuniste. El i-a caracterizat pe intelectualii de stânga ce şi-au transformat ideologia într-o religie seculară ca ipocriţi, arbitrari şi fanatici. Istoricul britanic Paul Johnson a analizat vieţile şi opiniile politice radicale ale lui Rousseau şi ale multor intelectuali care l-au urmat în cartea sa, “Intelectuali: de la Marx şi Tolstoi la Sartre şi Chomsky”. El a descoperit că ei împărtăşeau slăbiciunea fatală a aroganţei şi egocentrismului. [51]

Începând cu anii ’60, comunismul s-a angajat într-o invazie pe scară largă a educației americane. Şi mai rău, mulţi tineri se abandonează televiziunii, jocurilor pe calculator, internetului şi social media. Sunt transformați în “fulgi de zăpadă”, oameni care nu au cunoştinţe, o perspectivă globală, un sentiment de responsabilitate, un sentiment de istorie şi capacitatea de a face faţă provocărilor. Cu ideologiile comuniste sau derivate din comunism insuflate în ei de generaţia părinţilor, ei devin îndoctrinaţi şi, de acum înainte, folosesc un cadru deformat pentru a evalua faptele la care sunt martori. Adică, minciunile comuniste au format o peliculă în jurul lor, împiedicându-i să aibă o viziune clară a realităţii.

Spectrul exploatează emoții umane atât negative, cât și pozitive pentru a atrage oamenii în cursă. Dintre toate, cel mai tragic lucru este că ideologia comunistă, pe lângă ignoranța umană, egoismul și lăcomia, apelează la dorința sinceră de idealism, altruism și sacrificiu de sine a adevăraților săi credincioși.

Faptul că atât de mulți oameni pot fi seduși de minciunile socialismului și comunismului se datorează faptului că umanitatea și-a abandonat credințele spirituale, aducându-și în dezordine standardele morale. Numai prin credință dreaptă și ridicarea moralităţii,  umanitatea se poate proteja de manipularea demonică a spectrului.

 

*****

Referințe (continuare)

[33] David Horowitz, Regulile lui Barack Obama pentru Revoluție: Modelul Alinsky (Sherman Oaks, CA: David Horowitz Freedom Center, 2009), pp. 6, 16.

[34] Saul Alinsky, “Tactici,” Reguli  pentru Radicali: Un manual pragmatic pentru radicalii realiști (New York: Vintage Books, 1971).

[35] Sanford D. Horwitt, Lăsați-i să mă numească radicali: Saul Alinsky, Viața și moștenirea sa (New York: Alfred A. Knopf, Inc., 1989), xv – xvi.

[36] Eric Norden, Interviul Playboy cu Saul Alinsky”, New English Review, accesat la 17 aprile, 2020, https://www.newenglishreview.org/custpage.cfm?frm=189050&sec_id=189050.

[37]

Ryan Lizza, “Agitatorul”, The New Republic, 19 martie, 2007, https://newrepublic.com/article/61068/the-agitator-barack-obamas-unlikely-political-education

[38] Eric Norden, Interviul Playboy cu Saul Alinsky”.

[39] David Horowitz și Richard Poe, Partidul din umbră: Cum George Soros, Hillary Clinton și Radicalii anilor ’60 au acaparat controlul Partidului Democrat (Nashville, Tennessee: Nelson Current, 2006), 110–114.

[40] V. I. Lenin, “Proiect de disertație despre rolul și funcțiile sindicatelor în cadrul noii politici economice”, în Lenin Collected Works, vol. 42 (Moscow: Progress Publishers, 1971), 374–386, Marxists Internet Archive, accesată la 17 aprilie 2020 https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1921/dec/30b.htm.

[41] Trevor Loudon, „Comunism / Socialism: Dușmanii dinăuntru”, Raportul Schwarz, voi. 54, nr. 7, iulie 2014, Lenin Collected Works, vol. 42 (Moscova: Progress Publishers, 1971), 374–386, Arhiva marxiștilor pe Internet.

[42] Pinkoski, Nathan. 2018. “Jordan Peterson Este un Sprijin pentru Dreapta și Comutarea Stângii pe Expresia Liberă” The Federalist. February 2, 2018. http://thefederalist.com/2018/02/02/jordan-peterson-marks-fulcrum-right-lefts-side-switch-free-expression/

[43] Stanley Kurtz, “Haosul Campusului: Reprimări zilnice pentru o Săptămână,National Review, 12 october, 2017, https://www.nationalreview.com/corner/campus-chaos-daily-shout-downs-week-free-speech-charles-murray.

[44] Andrew O’Reilly, Protestele Antifa reprezintă costuri de securitate ridicate pentru săptămâna libertății de exprimare de la Berkeley, dar cine plătește factura?” Fox News, September 15, 2017.  http://www.foxnews.com/us/2017/09/15/antifa-protests-mean-high-security-costs-for-berkeley-free-speech-week-but-whos-paying-bill.html.

[45] “Conservatorul Ben Shapiro spune că corectitudinea politică produce nebunie“, ABC News, october 20, 2017. https://www.youtube.com/watch?time_continue=3&v=vj5JXrpwsZs&feature=emb_logo

[46] Jessica Schladebeck, Profesorul Penn își pierde dreptul de predare pentru că spune că studenții negri ‘rar’ iau note mari”New York Daily News , 15 martie 2018” New York Daily News, March 15, 2018, http://www.nydailynews.com/news/national/law-professor-upenn-loses-teaching-duties-article-1.3876057

[47] Paul Hollander, “Pelerini Politici” (New York: Oxford University Press, 1981).

[48] J. Edgar Hoover, “Maeștrii Înșelăciunii” (New York: Henry Holt and Company, 1958), 81-96.

[49] Tomas Schuman (Yuri Bezmenov), “Lipsa ‘Novoste’ este o știre bună”  (Los Angeles: Almanac, 1985), 65–75.

[50] Fred Schwartz și David Noebel, “Puteți încă să vă încredeți în comuniști … să fie comuniști (și socialiști și progresiști)” (Manitou Springs, Colo.: Christian Anti-Communism Crusade, 2010), pp. 44–52.

[51] Paul Johnson, Intelectuali: de la Marx și Tolstoi la Sartre și Chomsky, ediție revizuită 2007 (Harper Perennial), p. 225.

Popoarele lumii au propriile lor mituri şi legende antice care vorbesc despre crearea omului de către divinitățile lor, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Aceste credințe tradiționale sunt bazele moralei şi culturii acelor oameni și lasă o cale de întoarcere în Cer pentru persoanele religioase. În Orient şi în Occident, există documente istorice şi legende despre cum Nüwa şi Iehova şi-au creat propriile popoare.

Dumnezeu îl sfătuieşte pe om să urmeze poruncile divine sau va înfrunta pedeapsa divină. În perioadele de decădere morală răspândite pe scară largă, divinitatea distruge omul pentru a păstra puritatea universului. Multe rase din lume au legende despre mari inundaţii care au distrus civilizaţiile. Se spune că legendara Atlantida s-a scufundat în mare peste noapte.

Pentru a menţine moralitatea fiinţelor umane, există momente când fiinţele iluminate sau profeţii se nasc în lumea umană pentru a rectifica inimile oamenilor şi pentru a conduce aceste civilizaţii spre dezvoltare şi maturizare. Astfel de înțelepți îi includ pe Moise şi Iisus în Orientul Apropiat, Lao-Tse în China, Sakyamuni în India şi Socrate în Grecia antică.

Istoria şi cultura umană îi ajută pe oameni să înţeleagă ce sunt Buddha, Dao şi Zeii, ce înseamnă să creadă în Dumnezeu, şi cum să practice cultivarea. Învăţăturile diferitelor şcoli de practică arată ce este drept şi ce este rău, cum se poate distinge adevărul de fals şi binele de rău. Ele îi învaţă pe oameni să aştepte întoarcerea Creatorului pe Pământ, înainte de sfârşitul lumii, pentru a fi mântuiţi şi a se întoarce în Rai. Odată ce oamenii îşi taie legătura cu ființa divină care i-a creat, moralitatea lor se va deteriora rapid. Corupția morală, conduce pînă la urmă, la sfârșitul vieții civilizate.

În Orient, în special în tărâmul antin al Chinei, credinţele sunt înrădăcinate în inimile oamenilor prin cultura tradiţională care a fost transmisă de-a lungul veacurilor. Prin urmare, este greu să-i induci în eroare pe chinezi, cu minciuni simple, ca să accepte ateismul. Pentru a dezrădăcina cei cinci mii de ani de credinţe şi cultură, spectrul malefic al comunismului a folosit violenţe pe scară largă, măcelărind elitele care au moştenit cultura tradiţională. Apoi, comuniștii s-au folosit de minciuni pentru a înșela tinerii, generaţie după generaţie.

În Occident şi în alte părţi ale lumii, religiile şi credinţele reprezintă principalele forme de menţinere a contactului dintre om şi Divin şi reprezintă, de asemenea, pietre de temelie pentru menţinerea standardelor morale. Deşi spectrul comunismului nu a reuşit să instituie tirania comunistă în aceste ţări, şi-a atins scopul de distrugere a religiilor drepte şi de corupere a fiinţelor umane prin înşelăciune, deviere şi infiltrare.

1. În Est: o revoltă violentă împotriva lui Dumnezeu

a. Cum a distrus Uniunea Sovietică religiile ortodoxe prin violenţă

Manifestul comunist cere distrugerea familiei, a bisericii şi a statului-naţiune. Eliminarea şi subminarea religiilor este unul dintre obiectivele importante ale Partidului Comunist.

Prin metamorfozarea unui credincios evlavios într-un adept al lui Satana, Marx ştia, în mod sigur, despre existenţa divinității şi a diavolului. De asemenea, el ştia clar că învăţăturile demonice brute erau greu de acceptat de oameni – în special de cei religioşi. Prin urmare, el a susţinut ateismul de la început, declarând că “religia este opiul poporului”, iar “comunismul începe de la bun început cu ateismul”şi aşa mai departe. [1] 

Atâta timp cât oamenii nu mai cred în divinitate, diavolul poate corupe şi ocupa sufletul, şi, în cele din urmă îi poate trage pe oameni către iad. De aceea, imnul comunist, “Internaționala” spune că nu a existat niciodată niciun salvator al lumii – nici Dumnezeu, nici regi – de care să depindem. Marx a defăimat religiile şi divinitatea în teoriile sale în timp ce Lenin a reuşit să folosească mașinăria statului pentru a ataca religia, după ce a preluat puterea în 1917. Lenin a recurs la violenţă precum şi la amenințări și intimidări ilegale pentru oprimarea religiilor ortodoxe şi credinţelor drepte pentru a-i forţa pe oameni să se îndepărteze de divinitate.

În 1919, Lenin a introdus un nou program de partid care a inclus eliminarea religiei pe scara largă. Apoi, în 1922, Lenin a adoptat o rezoluţie secretă care stipulează că toate valorile, incluzând pietrele prețioase trebuie eliminate din biserici și din instituţii religioase “cu o fermitate nemiloasă, fără niciun dubiu, şi în cel mai scurt timp”. El a declarat că, “cu cât este mai mare numărul reprezentanţilor clerului şi burgheziei reacţionare pe care reuşim să-i împuşcăm cu această ocazie, cu atât mai bine, pentru că această “audienţă” trebuie, acum, să primească o lecţie astfel încât să nu îndrăznească să se gândească la nicio rezistenţă timp de câteva decenii”. [2]

În anii care au urmat, o mare parte din proprietatea bisericii a fost jefuită, bisericile şi mănăstirile au fost distruse, și un număr mare de membrii ai clerului ortodox și catolic au fost executaţi.

După moartea lui Lenin, Iosif Stalin i-a urmat exemplul şi a dezlănțuit o epurare extrem de crudă, în anii ’30. Stalin a ordonat întregii ţări să pună în aplicare planul cincinal de ateism. El a declarat că, atunci când va fi finalizat planul, ultima biserică va fi închisă, ultimul preot va fi distrus, și că Uniunea Sovietică va deveni un teren fertil pentru ateismul comunist şi nimeni nu va mai găsi vreo urmă de religie pe undeva.

În anii ’30, sute de mii de membrii ai clerului au fost arestați și torturați până la moarte. Până în 1941, în întreaga Uniune Sovietică, mai erau deschise publicului doar 4.225 de biserici ortodoxe, în timp ce înainte ca Uniunea Sovietică să confişte puterea erau peste 46.000; 97% dintre bisericile şi mănăstirile ortodoxe din întreaga Uniune Sovietică au fost distruse, rămânând doar 37.  În această perioadă, elitele culturale şi intelectualii au fost trimise în Gulag sau împuşcate.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dorind să profite de resursele financiare și de forța de muncă ale bisericii în lupta împotriva Germaniei naziste, Stalin a părut să facă o pauză în ceea ce priveşte persecuţia bisericilor ortodoxe şi catolice, dând impresia că ar putea reabilita aceste religii. Dar el avea un scop josnic în minte: să exercite un control strict asupra Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Catolice restaurate, ca instrument de subminare a credinței religioase punând clerul sub conducerea Partidului Comunist. Religia a devenit astfel un instrument al spectrului comunist pentru a înșela și controla publicul, în special credincioșii a căror credință tradițională era prea puternică pentru a fi distrusă de persecuția fățișă.

În 1961, Alexei al II-lea din fosta Uniune Sovietică a fost ales episcop de Tallinn și Estonia, ridicat la rangul de arhiepiscop în 1964, iar în 1968 a devenit mitropolit. În 1990 a devenit Patriarh al Moscovei, chiar înainte de dezintegrarea Uniunii Sovietice. După ce Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, arhivele KGB – care au fost deschise pentru o scurtă perioadă, au dezvăluit că Alexei al II-lea a lucrat pentru poliţia secretă a Uniunii Sovietice, KGB.

Ulterior, Alexei al II-lea a mărturisit că s-a compromis şi că a acționat în calitate de spion sovietic. El s-a căit în mod deschis într-un interviu acordat în 1991 ziarului Izvestia: “Pentru a apăra un lucru, este necesar să cedezi în altă parte. Au existat alte organizaţii sau alte persoane printre aceia care nu trebuiau să-şi asume responsabilitatea numai pentru ei înşişi, ci pentru soarta a mii de oameni care, în acei ani, în Uniunea Sovietică, ce nu au fost obligate să acţioneze la fel? Cu toate acestea, în faţa acelor oameni cărora compromisurile, tăcerea, forţa pasivităţii sau expresia de loialitate permisă de liderii bisericii în acei ani le-au provocat durere, în faţa acestor oameni şi nu numai înaintea lui Dumnezeu, cer iertare, înţelegere şi rugăciuni.“ [3]

Uniunea Sovietică nu a păstrat religia falsă alterată numai pe propriul teritoriu, ci şi-a extins sistematic influenţa malignă asupra lumii.

b. Distrugerea culturii şi a religiei de către Partidul Comunist Chinez

Distrugerea culturii tradiţionale chineze

China are cea mai străveche civilizaţie care a supraviețuit trecerii timpului, având înregistrări istorice continue de 5.000 de ani. China a fost numită “Imperiul Ceresc”, cultura sa tradițională splendidă şi magnifică câştigând respectul multor naţiuni. Cultura sa a influenţat profund întreaga regiune din Asia de Est şi a dus la formarea unei sfere de civilizaţie chinezească. Deschiderea Drumului Mătăsii şi răspândirea celor patru mari invenţii (hârtia, busola, praful de puşcă şi tipărirea) în Occident au promovat civilizaţia globală şi au influenţat dezvoltarea Europei.

Deși credința chineză nu este caracterizată de o religie unică predominantă, așa cum se întâmplă adesea în alte țări, poporul chinez are o credință fermă în zei și Buddha, iar credințele religioase sunt fundamentul culturii tradiționale chineze. Confucianismul, budismul, taoismul și chiar religiile occidentale au coexistat pașnic în China de mii de ani.

Comunismul a căutat să distrugă această cultură străveche, dar nu a putut atinge niciodată acest obiectiv doar prin prin simpla înșelare a poporului chinez. Prin urmare, PCC a folosit tot felul de tactici malefice în timpul zecilor de ani de campanii politice persistente, începând cu uciderea în masă. PCC a subminat esenţa religiei, a persecutat intelectualii şi a distrus cultura tradiţională chineză, inclusiv templele, relicvele culturale, picturile antice și artefactele antice.

De-a lungul istoriei conducerii comuniste din China, campaniile politice, persecuțiile și uciderile în masă au oferit Partidului o înțelegere inegalabilă a modului de folosire a propagandei, terorii, intereselor economice și a altor tactici pentru a supune oamenii. În procesul distrugerii culturii tradiționale, PCC şi-a întemeiat o cultură răuvoitoare a Partidului Comunist care a otrăvit generații de chinezi.

Cufundați în caracteristicile malefice ale PCC – înșelăciunea, caracterul vătămător, lupta – milioane de chinezi și-au pierdut în totalitate înțelegerea valorilor universale construite de-a lungul mileniilor de civilizație. Acesta a fost aranjamentul odios al spectrului comunist, pregătit pentru confruntarea finală din lumea noastră între forțele dreptății și ale răului.

Proprietarii şi mica nobilime din zonele rurale, comercianţii şi oamenii de ştiinţă din zonele urbane, au fost elitele culturii tradiţionale ale Chinei. În primele etape ale confiscării puterii de către PCC în 1949, Partidul a folosit o serie de campanii, pentru a masacra proprietarii şi mica nobilime din zonele rurale şi capitaliştii din oraşe, jefuind avuţia socială în timp ce producea teroare. În acelaşi timp, Partidul a “reformat ideologic” cărturarii şi i-a îndoctrinat cu materialismul, ateismul şi teoria evoluţiei, pentru a spăla creierul noilor generații de studenți  în mod sistematic, insuflându-le ura faţă de cultura tradiţională.

Prin mişcarea anti-dreapta din anii ’50, toţi intelectualii nesupuși au fost exilaţi şi condamnaţi la reeducare prin muncă forţată, aruncându-i pe treapta cea mai de jos a societăţii. Partidul a făcut din cei ale căror puncte de vedere fuseseră odată respectate şi călăuziseră societatea, subiectul batjocurii şi ridicolului. În urma eradicării elitelor tradiţionale, procesul de moştenire şi transmitere a culturii tradiţionale chineze, care dura de generaţii, a fost încheiat. Tinerii de mai târziu nu mai erau încurajaţi, socializaţi şi cultivaţi în această cultură prin intermediul familiei, şcolii, societăţii şi satului – devenind, astfel, o generaţie fără o cultură tradiţională.

După campania „Împotriva Dreptei”, aproape că nu au mai existat voci independente, însă PCC nu era încă satisfăcut. La urma urmei, persoanele în vârstă păstraseră încă amintirea culturii tradiţionale, iar elementele de cultură tradiţională, inclusiv artefactele şi clădirile vechi, erau peste tot. Mai mult, valorile tradiţionale au continuat să fie transmise prin artă. În 1966, PCC a iniţiat o campanie care a vizat distrugerea culturii tradiţionale la scara mai largă: Revoluţia Culturală. Folosind studenţii spălaţi pe creier după înfiinţarea Republicii Populare Chineze, ei au provocat agitaţia şi rebeliunea adolescenţilor şi au folosit campania de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi” (ideile vechi, cultura veche, obiceiurile vechi, tradiţiile strămoşeşti) pentru a instaura haosul.

Focul infernului campaniei a mistuit pământul Chinei. Mănăstiri, temple, statui şi picturi budiste, artefacte şi sălaşuri culturale au fost distruse până la temelie, nemaiexistând speranța restaurării. Înainte de Revoluţia Culturală, fiecare citadelă şi oraş din China avea artefacte antice. La doar 30 de centimetri sub pământ, se puteau găsi artefacte din istoria recentă şi, mai adânc, la jumătate de metru, un metru sau 6 metri, artefactele rămase din dinastiile precedente erau nenumărate. Campania de distrugere nu numai că a ruinat locurile de practică religioasă, de rugăciune şi cultivare – locuri antice care reprezentau armonia dintre om şi Cer – dar a dus şi la eradicarea credinţelor fundamentale drepte din inima omului, precum credinţa în armonia dintre oameni şi cosmos.

Mai mult, pentru a întrerupe legătura poporului chinez cu strămoşii şi divinitățile lor, PCC a recurs la hulirea strămoşilor poporului chinez, defăimarea şi pângărirea culturii tradiţionale. Ţările din întreaga lume îşi preţuiesc, de obicei, strămoşii şi regii din trecut precum şi tradiţiile. Cu toate acestea, în ochii PCC, împărații, generalii, oamenii de ştiinţă şi oamenii înzestraţi din China antică nu valorau nimic. O astfel de insultă faţă de strămoşii proprii este într-adevăr rară în istorie. Condus de PCC, poporul chinez a ajuns să se opună divinității, să-şi repudieze strămoşii şi să-şi distrugă propria cultură, angajându-se pe un drum periculos.

Persecuţia religiilor

După ce PCC a obţinut puterea prin violenţă, în 1949, a pășit pe urmele Uniunii Sovietice eradicând religiile. Pe de o parte, PCC a promovat ateismul şi a lansat atacuri ideologice împotriva credinţelor religioase. Pe de altă parte, prin succesiuni de mişcări politice, a suprimat și a ucis practicanţii religioşi. Persecuţia celor ce aveau o credinţă dreaptă, a devenit din ce în ce mai severă până a atins apogeul, odată cu începerea persecuţiei sângeroase împotriva Falun Gong, în 1999.

Imediat după ce a pus mâna pe putere în 1949, PCC a interzis adunările religioase și a ars numeroase copii ale Bibliei şi ale scripturilor altor religii. De asemenea, a cerut creştinilor, catolicilor, taoiştilor şi budiștilor să se înregistreze la guvern şi să se căiască pentru “greşelile” lor. Cei care refuzau să se conformeze erau pedepsiți sever. În 1951, PCC a declarat, în mod explicit, că cei care continuă să participe la întruniri religioase vor fi executaţi sau întemniţaţi pe viaţă. Numeroşi călugări budişti au fost goniţi din temple sau au fost forţaţi să trăiască şi să lucreze în locuri seculare. Preoții catolicii şi creștini au fost închişi şi torturaţi. Credincioşii au fost executaţi sau trimişi spre reformare prin muncă forţată. Potrivit unor statistici incomplete, în primii ani de la venirea la putere a PCC, aproape trei milioane de adepţi religioşi şi membri ai organizaţiilor religioase au fost arestaţi sau executaţi.

Ca şi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), PCC a instituit agenţii de reglementare pentru fiecare grup religios, precum Asociaţia Taoistă Chineză, Asociaţia Budistă Chineză şi altele asemenea. Pentru controlarea catolicilor, PCC a înfiinţat Asociaţia Catolică Patriotică Chineză. Toate asociaţiile religioase au fost făcute să urmeze voinţa partidului, ceea ce a “reformat gândirea” membrilor lor. În acelaşi timp, PCC a folosit aceste asociaţii pentru a înfăptui lucruri ce nu puteau fi făcute direct de spectrul malefic: semănarea discordiei şi coruperea religiilor drepte, din interior.

În mod similar, după trimiterea armatelor şi ocuparea Tibetului în 1950, PCC a început o persecuţie severă a budismului tibetan. Al 14-lea Dalai Lama a plecat din Tibet, în 1959, pentru a trăi în exil în India, ceea ce a fost considerat de PCC ca rebeliune. În mai 1962, al 10-lea Panchen Lama a trimis Consiliului de Stat al PCC o petiție în care descria sabotarea de către Partid a culturii tibetane și tradiţiilor budiste, dusă la îndeplinire de armata chineză:

“În ceea ce priveşte distrugerea statuilor budiste, scripturilor budiste şi stupelor budiste, practic vorbind, în afară de un număr foarte mic de mănăstiri, inclusiv cele patru mari mănăstiri protejate, în celelalte mănăstiri din Tibet şi în sate, oraşele mici şi oraşele din zone largi rurale şi ciobăneşti, unele dintre cadrele noastre Han au elaborat un plan, cadrele noastre tibetane s-au mobilizat, iar unii dintre activiştii care nu au înţeles motivele au jucat rolul executanţilor planului.

Au uzurpat numele maselor, au purtat chipul maselor şi au stârnit o mare furtună pentru a distruge statuile lui Buddha, scripturile Buddhiste şi stupele, le-au aruncat în apă, le-au aruncat pe pământ, le-au distrus şi le-au topit. Cu nesăbuință, ei au condus o distrugere sălbatică şi grăbită a mănăstirilor, a lăcașurilor budiste, a zidurilor “mani” şi a stupelor şi au furat numeroase ornamente ale statuilor Buddha şi lucruri preţioase de pe stupele budiste.

Deoarece agențiile de achiziţie guvernamentale nu au fost atente în a face distincţie la achiziţionarea metalelor neferoase, au cumpărat multe statui ale Buddha, stupe şi vase din metale neferoase, și au dat dovadă de o atitudine de încurajare a distrugerii acestor lucruri. Ca urmare, unele sate şi mănăstiri păreau ca şi cum nu ar fi fost rezultatul acţiunilor deliberate ale omului, ci mai degrabă arătau ca şi cum ar fi fost distruse accidental de bombardament, arătând ca după război, fiind de-a dreptul insuportabil să te uiţi la ele.

În plus, au insultat fără scrupule religia, folosind Tripitaka ca material pentru îngrăşăminte, în special prin folosirea imaginilor de Buddha şi a sutrelor budiste pentru a face pantofi. Acest lucru a fost complet irațional. Pentru că au făcut multe lucruri pe care chiar nebunii cu greu le-ar fi putut face, oamenii din toate straturile sociale au fost complet şocaţi, au fost extrem de confuzi, descurajaţi şi dezamăgiţi. Ei s-au jelit, cu lacrimile curgându-le pe faţă: “Zona noastră a fost transformată într-o zonă întunecată” precum şi alte tânguieli pline de suferinţă.” [4]

După ce Revoluţia Culturală a început în 1966, mulţi Lama au fost forţaţi să devină laici, iar numeroase scripturi inestimabile au fost arse. Până în 1976, din cele 2.700 de mănăstiri originale din Tibet, au rămas doar 8. Templul Jokhang, construit cu mai bine de 1.300 de ani în urmă, înainte de dinastia Tang şi cel mai important templu din Tibet, a fost jefuit. [5]

În China, calea de cultivare taoistă are o istorie antică. Cu peste 2.500 de ani în urmă, Lao Tse a lăsat în urmă Dao De Jing, alcătuită din 5.000 de caractere. Este esenţa cultivării taoiste. Răspândirea lui Dao De Jing nu s-a limitat la ţările estice, multe ţări occidentale traducând-o în limbile lor materne. Cu toate acestea, în timpul Revoluţiei Culturale, Lao Tse a fost criticat drept ipocrit, iar Dao De Jing a fost considerată “superstiţie feudală”.

Convingerile principale ale confucianismului au fost bunăvoinţa, dreptatea, tendinţa morală de a face bine, conduită corespunzătoare, înţelepciune şi încredere. Confucius a stabilit standardele morale pentru generaţii. În timpul Revoluţiei Culturale, rebelii de la Beijing au condus Garda Roşie la Qufu, oraşul natal al lui Confucius, unde au sabotat şi au ars cărţi antice şi au distrus mii de pietre de mormânt istorice, inclusiv pe cea a lui Confucius. În 1974, PCC a început o altă mişcare pentru “Criticarea lui Lin Biao, Criticarea lui Confucius”. PCC a considerat ca lipsită de valoare gândirea tradiţională a confucianismului despre modul în care ar trebui să trăiască oamenii şi standardele morale pe care să le susţină.

Chiar și mai brutală şi mai tragică a fost persecuţia lansată, în iulie 1999, de către liderul partidului de atunci, Jiang Zemin, împotriva Falun Gong (cunoscut şi sub numele de Falun Dafa) şi a practicanților ei, care practică adevărul, compasiunea şi toleranţa.

Ascensiunea politică a lui Jiang a început ca urmare a masacrului din Piața Tiananmen, de la 4 iunie 1989. După moartea liderului suprem Deng Xiaoping, în 1997, Jiang și-a asumat toată puterea, marginalizând alți înalți oficiali ai Partidului și instituind un sistem încrâncenat de dominare. În 1999, folosind forțele de securitate bine dezvoltate și mașinile de propagandă ale Republicii Populare Chineze, Jiang a lansat persecuția împotriva Falun Gong și a celor aproximativ o sută de milioane de adepți ai acesteia. Această campanie națională de teroare de stat cea mai mare de la Revoluția Culturală a sporit autoritatea politică a lui Jiang și i-a permis să-și plaseze aliații în poziții de putere și profit. Politicile brutale ale lui Jiang împotriva Falun Gong și corupția pe care a încurajat-o au pus bazele învierii moderne a totalitarismului PCC și au condus China într-o cădere liberă morală fără precedent.

În plus, până în ziua de azi, Partidul a comis o crimă ce n-a mai existat niciodată pe planetă recoltarea organelor de la practicanţii Falun Gong în viaţă. 

În doar câteva decenii, PCC a distrus complet mii de ani de cultură tradiţională a Chinei, valorile morale şi credinţele în cultivarea sinelui. Drept urmare, oamenii nu mai cred în divinitate, şi-au întors faţa de la Divin, şi s-au scufundat într-o golire spirituală şi o corupţie a valorilor morale. 

2. În Occident: infiltrarea şi slăbirea bisericii

Comunismului a făcut aranjamente sistematice pentru atacarea credincioşilor religioşi în ţările noncomuniste. Prin intermediul PCUS şi PCC, a folosit bani şi spioni pentru a se infiltra în instituţiile religioase din alte ţări, sub pretextul “schimbului religios”, pentru a distruge credinţele drepte sau pentru a le ataca direct şi a introduce ideologii socialiste şi comuniste în religie. Aceasta a făcut ca credincioşii să continue să venereze şi să practice în religii care au fost preschimbate de ideologia comunistă.

a. Infiltrarea în religie

În Statele Unite, marxiștii s-au infiltrat în bisericile creștine și au intrat în seminarii, dând o educație strâmbă generațiilor de preoți și de pastori, care mai apoi au continuat să influențeze religia pe scară largă în întreaga țară.

În textul unei audieri în Comisia pentru Cercetarea Activităților Antiamericane a Congresului Statelor Unite din iulie 1953, membrul de rang înalt al Partidului Comunist, Manning Johnson, a spus:

“Odată ce tactica infiltrării în organizaţiile religioase a fost stabilită de Kremlin, mecanismul actual al implementării “liniei noi” a fost doar o chestiune de a urma experienţele generale ale mişcării bisericeşti din Rusia, unde comuniştii au descoperit că distrugerea religiei ar putea progresa mult mai repede prin infiltrarea în biserică a agenţilor comunişti care operează în cadrul bisericii în sine. […]

În general, ideea a fost aceea de a abate accentul gândirii clerice de la spiritual la material şi politic – prin politic, desigur, se înţelege politica bazată pe doctrina comunistă a cuceririi puterii. În loc de a se pune accentul pe domeniul spiritual și pe chestiunile sufletului, noul accent era pus pe acele chestiuni care au dus în principal la „cerințele imediate” ale programului comunist. Aceste cerinţe sociale, desigur, erau de aşa natură încât lupta pentru dobândirea lor conducea la slăbirea societăţii noastre actuale şi la pregătirea ei pentru cucerirea finală de către forţele comuniste”. [6]

Istoricul bulgar Momchil Metodiev, după cercetări ample în arhivele Partidului Comunist Bulgar din epoca Războiului Rece, a expus faptul că reţeaua de informaţii comuniste est-europene a colaborat strâns cu comitetele religioase ale partidului pentru a influenţa şi a se infiltra în organizaţiile religioase internaţionale. [7]

La scară globală, o organizaţie în care comunismul s-a infiltrat în mod semnificativ în Europa de Est, a fost Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Înfiinţat în 1948, Consiliul este o organizaţie creştină inter-bisericească. Membrii săi includ bisericile diferitelor forme principale ale creştinismului, reprezentând aproximativ 590 de milioane de oameni din 150 de ţări. Astfel, CMB este o forţă majoră în cercurile religioase mondiale. De asemenea, a fost prima organizaţie religioasă internaţională care a acceptat ca membri ţările comuniste în timpul Războiului Rece şi care a acceptat sprijinul financiar venit din partea ţărilor comuniste.

Pe baza unui dosar KGB publicat în 1969, istoricul şi profesorul universitar de la Cambridge, Christopher Andrew, scrie că în timpul Războiului Rece cinci reprezentanţi importanţi ai Comitetului Central al CMB erau agenți KGB, exercitând o influenţă ascunsă asupra politicilor şi operaţiunilor CMB. Un dosar KGB făcut public în 1989 arată că aceşti agenți controlaţi de KGB, s-au asigurat că comitetul emitea comunicări publice care se aliniau obiectivelor socialiste. [8]

În 1975 episcopul ortodox rus, Nikodim, (numele de naștere: Boris Georgievich Rotov), mitropolit al Leningradului, a fost ales ca unul dintre cei șase preşedinți ai CMB.  În calitate de agent KGB veteran, Nikodim, a deținut funcția pentru trei ani, până la moartea sa în 1978. [9]

O altă reuşită a fost alegerea spionului comunist bulgar Todor Sabev, ca secretar general adjunct al CMB în 1979. El a ocupat funcția până în 1993.

Înţelegând modul în care comuniştii din Europa de Est au infiltrat şi au manipulat bisericile, nu este greu de înţeles de ce CMB nu a luat în considerare opoziţia membrilor săi şi a insistat să finanţeze Frontul Patriotic al Uniunii Naționale Africane (ZANU-PF) din Zimbabwe în ianuarie 1980. ZANU-PF a fost un grup notoriu de gherilă comunistă, despre care se ştia că ucide misionari şi doboară zboruri comerciale.

În CMB s-a infiltrat și PCC, prin intermediul Consiliului Chinez Creştin. Consiliul este singurul reprezentant oficial al Chinei comuniste în CMB, iar datorită influenţelor monetare şi a altor influenţe, CMB s-a aliniat mulţi ani intereselor PCC.

Secretarul general al CMB a vizitat oficial China la începutul anului 2018 şi s-a întâlnit cu mai multe organizaţii creştine controlate de partid, inclusiv cu Consiliul Creştin Chinez, cu Comitetul Naţional pentru Mişcarea Patriotică Tripartită a Bisericilor Protestante din China şi cu Administraţia de Stat pentru Afaceri Religioase. În China, numărul membrilor grupurilor creştine neoficiale (bisericile clandestine) este cu mult mai mare decât numărul celor oficiale, însă, delegaţii CMB nu au organizat întâlniri cu niciun grup creştin neoficial pentru a evita fricţiunile cu Beijingul.

b. Restricţionarea religiei

Infiltrarea spectrului comunist în Occident este omniprezentă, iar religia a fost lovită de ideologiile şi comportamentele care îl defăimează pe Dumnezeu. Idei precum “separarea bisericii şi a statului” şi “corectitudinea politică” provenite din comunism au fost utilizate pentru marginalizarea şi sabotarea religiilor ortodoxe drepte.

Statele Unite au fost construite ca o singură naţiune sub Dumnezeu. Toţi preşedinţii S.U.A., atunci când au depus jurământul, au pus mâna pe Biblie şi l-au rugat pe Dumnezeu să binecuvânteze America. În zilele noastre, atunci când oamenii religioşi critică comportamentele, ideile şi politicile care se îndepărtează de Divinitate sau vorbesc împotriva avortului sau homosexualităţii, comuniştii din Statele Unite sau Stânga militantă, trec la ofensivă. Ei folosesc “separarea bisericii şi a statului” pentru a spune că religia nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu politica şi astfel încearcă să restrângă voinţa lui Dumnezeu şi avertismentele şi limitările asupra comportamentului uman stabilite de Creator.

De mii de ani, divinitatea s-a arătat celor care au credinţă. Cei care practică o credință dreaptă reprezentau în trecut majoritatea societăţii şi au avut o influenţă extraordinară asupra moralităţii sociale. Astăzi, oamenii pot vorbi doar despre voinţa lui Dumnezeu, în cadrul bisericii. În afara bisericii, ei nu pot critica și nici nu pot rezista încercărilor de a submina criteriile lui Dumnezeu pentru comportamentul uman. Religia aproape şi-a pierdut funcţia de a menţine moralitatea societăţii şi, ca urmare, moralitatea în Statele Unite s-a prăbuşit ca o alunecare de teren.

În ultimii ani, corectitudinea politică a fost promovată pe noi culmi, până în punctul în care oamenii ezită să spună „Crăciun fericit” într-o ţară întemeiată pe creştinism, pentru că unii susţin că este incorect din punct de vedere politic şi răneşte sentimentele celor care nu sunt creştini. În mod similar, atunci când oamenii vorbesc în mod deschis despre credinţa lor în Dumnezeu sau se roagă lui Dumnezeu, unii susţin că acest lucru este discriminatoriu faţă de cei care au alte credinţe, incluzându-i pe cei necredincioşi. Adevărul este că tuturor oamenilor ar trebui să le fie permis să-şi exprime convingerile, inclusiv respectul faţă de divinitățile lor, pe calea aleasă, şi asta nu are legătură cu discriminarea.

În şcolile de acum, nu sunt permise cursuri care implică convingeri drepte şi valori tradiţionale. Profesorii nu trebuie să vorbească despre Creaţie, din cauza faptului că ştiinţa încă nu a dovedit existenţa lui Dumnezeu. Dar ştiinţa nu a dovedit nici ateismul şi evoluţia – dar aceste teorii sunt predate ca adevăr în şcoli. 

Infiltrările spectrului comunist în societate, și restrângerea şi manipularea religiei, culturii, educaţiei, artelor şi legii de către el reprezintă o problemă sistemică, extrem de complexă.

3. Teologia pervertită a comunismului

În secolul trecut, diferite teologii distorsionate au câştigat teren, pe măsură ce gândirea comunistă s-a infiltrat în cercurile religioase, subminând clerul şi corupând subtil religiile ortodoxe. Clerul a interpretat fără ruşine scripturile în funcţie de capricii, distorsionând învăţăturile drepte lăsate de fiinţele iluminate din religiile drepte. Mai ales în anii ’60, “teologia revoluţionară”, “teologia speranţei”, “teologia politică” şi alte teorii distorsionate saturate de gândirea marxistă au aruncat în haos lumea religioasă.

Mulţi preoţi din America Latină au fost educaţi în seminarii europene în secolul trecut şi au fost profund influenţaţi de noile teorii teologice care au fost modificate de tendinţele comuniste. “Teologia eliberării” era răspândită în America Latină în secolul al XX-lea, între anii 1960-1980. Principalul reprezentant a fost preotul peruvian Gustavo Gutierrez.

Această teologie introduce lupta de clasă şi gândirea marxistă direct în religie şi interpretează compasiunea lui Dumnezeu pentru omenire în sensul că sărmanii trebuie eliberaţi – credincioşii religioşi ar trebui să participe la lupta de clasă pentru ca săracii să obţină un statut egal. Această şcoală de gândire a folosit instrucţiunile divinității date lui Moise – pentru a conduce evreii afară din Egipt – ca bază teoretică pentru credinţa că creştinismul ar trebui să-i elibereze pe cei săraci.

Teologia eliberării a fost mult apreciată de Fidel Castro, liderul Partidului Comunist din Cuba. Deşi biserica catolică tradiţională a rezistat proliferării acestor aşa-numite teologii emergente, noul papă, numit în 2013, l-a invitat pe reprezentantul “teologiei eliberării”, Gutierrez, să participe la o conferinţă de presă la Vatican pe 12 mai 2015, ca oaspete principal, arătând astfel acceptarea ei tacită de către Biserica Catolică contemporană şi susţinerea teologiei eliberării.

În diferite zone din lume au apărut numeroase teologii emergente, asemănătoare “teologiei eliberării”, precum “teologia eliberării negre”, “teologia femeilor”, “teologia liberală” şi chiar “teologia morţii lui Dumnezeu”. Aceste teologii au perturbat foarte mult credinţele catolice, creştine şi alte religii drepte din întreaga lume.

În anii ’70, în Statele Unite, Jim Jones, liderul infamului templu “Discipolii lui Hristos” (“Templul Popoarelor” pe scurt), care s-a autoproclamat reîncarnarea lui Lenin, a instituit învăţăturile originale ale marxism–leninismului şi pe cea a lui Mao Zedong ca doctrină a propriului cult. El a susţinut că propovăduieşte în Statele Unite pentru a-şi atinge idealurile comuniste.

După uciderea congresmanului american Leo Ryan, care investiga acuzaţiile împotriva cultului, el ştia că ar fi dificil să scape, aşa că i-a forţat cu cruzime pe adepţii lui să se sinucidă în masă. I-a ucis chiar şi pe cei care nu erau dispuşi să se sinucidă cu el. În cele din urmă, au murit peste 900 de persoane. Acest cult a afectat reputaţia religiei şi a afectat negativ credinţa oamenilor în religiile drepte. Astfel, a avut un impact negativ grav asupra americanilor, în general.

4. Haosul Religios

Cartea „The Naked Communist” publicată în 1958, enumeră 45 de obiective ale comuniștilor în misiunea lor de a distruge Statele Unite. În mod uimitor, majoritatea obiectivelor au fost puse în practică. Punctul nr. 27 din listă spune: “Infiltraţi-vă în biserici şi înlocuiţi religia revelată cu religia “socială“. Discreditați Biblia. …“ [10]

Timp de mii de ani, religia a fost o piatră de temelie importantă a lumii occidentale, însă, în ultimele generații, spectrul comunist a deformat această instituție sacră făcând-o de nerecunoscut. Cele trei religii drepte în special – creştinismul, catolicismul şi iudaismul (denumite religii revelate  – ca fiind bazate pe revelaţia divină) – au fost modificate şi controlate de către spectrul comunist şi și-au pierdut funcţiile pe care le aveau în formele lor originale. Noi confesiuni, întemeiate sau modificate demonic cu principii şi concepte comuniste, au devenit implementări mai directe ale ideologiei comuniste. 

În bisericile diferitelor religii din zilele noastre, mulţi episcopi şi preoţi predică teologii deviate, corupând şi complotând cu adepţii lor într-o serie de scandaluri non-stop. Mulţi credincioşi merg la biserică din obișnuință sau chiar ca o formă de divertisment sau de viaţă socială, mai degrabă decât din angajamentul autentic de a-și cultiva caracterul sau de a se apropia mai mult de Divin.

Religiile au fost corupte din interior. Rezultatul este că oamenii îşi pierd încrederea în religii şi credinţele lor drepte în Divin. Prin urmare, sfârșesc prin a-și abandona propria credință. Dacă omul nu crede în divinitate, Divinul nu îl va proteja şi, în cele din urmă, omenirea va fi distrusă.

Cu doctrina modificată și sacralitatea credinței atacate atât din interior cât și din afară, chiar și clericii se dedau unor practici josnice, erodând în continuare integritatea bisericii.

În 2002, Boston Globe a efectuat o serie de rapoarte despre molestarea sexuală a copiilor de către preoții catolici. Investigaţia reporterilor a arătat că, în ultimele câteva decenii, au existat aproape 250 de preoţi din Boston care au molestat copii şi că biserica, în încercarea de a ascunde această situație, a mutat clerul dintr-o zonă în alta, în loc să informeze poliţia. Preoţii au continuat să-i molesteze pe copiii din zonele în care au fost mutați, generând în acest fel mai multe victime.

Revelații similare s-au răspândit repede în Statele Unite și s-au extins la preoţii din alte ţări în care se aflau catolici, inclusiv Irlanda, Australia şi altele. Alte grupări religioase au început să denunţe public corupţia bisericii catolice.

În cele din urmă, sub presiunea publică, Sfântul Papa Ioan Paul al II-lea a fost obligat să organizeze o conferinţă la Vatican pentru rezolvarea problemei scandalurilor. După întâlnire el a declarat că structura administrativă a bisericii va fi reformată și că biserica va expulza preoţi care au molestat sexual copii. Până în prezent, Biserica a plătit peste 2 miliarde de dolari ca despăgubiri pentru abuzuri.

Corupția religioasă abundă în alte confesiuni creștine și în alte religii din întreaga lume. În China, religia este controlată de PCC și este predispusă la aceleași infracțiuni constatate în partidul-stat. Călugării și preoții taoiști au transformat religia într-o afacere, și au delapidat cu frenezie bani, profitând de credinţa oamenilor în divinitățile tradiționale chineze. Tarifele pentru ceremoniile religioase şi pentru venerare pot ajunge la zeci de mii de dolari.

Mai multe biserici şi temple au fost construite, arătând tot mai splendid la suprafaţă, în timp ce credinţa dreaptă în divinitate se diminuează. Discipolii care cultivă cu adevărat sunt din ce în ce mai greu de găsit. Multe temple şi biserici au devenit locuri de adunare pentru spiritele şi fantomele malefice, iar templele din China s-au transformat în locuri turistice comercializate, unde călugării câştigă salarii, iar abaţii budişti şi daoiști prezidează, având funcţia de directori executiv.

Cele cinci religii sprijinite de Partid în China au fost transformate în organizații de denaturare a credințelor originale și pentru a servi ideologia atee a Partidului. Budismul din China și-a pierdut caracterul de comunitate pentru cultivarea spirituală. Este plin de călugări-politicieni care laudă PCC-ul pe care îl consideră o divinitate.

Referindu-se la raportul celui de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, vicepreşedintele Asociaţiei Budiste Chineze a spus: “Raportul Congresului al XIX-lea este scriptura budistă contemporană şi am copiat-o de mână de trei ori”. El a mai spus:” Partidul Comunist Chinez este astăzi Buddha şi Bodhisattva, iar raportul celui de-al XIX-lea Congres este scriptura contemporană budistă din China şi străluceşte cu razele strălucitoare ale credinţei în Partidul Comunist“. Alți călugări le-au cerut credincioșilor budiști să urmeze exemplul vicepreședintelui și să aplice metoda de copiere manuală a scripturilor pentru a scrie de mână raportul Congresului al XIX-lea cu o inimă devotată, pentru ca ei să poată experimenta iluminarea. [11]

De mai bine de o mie de ani, episcopii din întreaga lume au fost numiţi sau recunoscuţi în mod direct de către Vatican. Cei circa 30 de episcopi recunoscuţi anterior de Vatican în regiunea chineză nu au fost recunoscuţi de PCC. De asemenea, Vaticanul şi catolicii loiali lui din China (în special credincioşii din bisericile clandestine) nu au recunoscut episcopii numiţi de Partidul Comunist. Cu toate acestea, după o lungă perioadă de constrângere și incitare de către PCC, în 2018, Papa a recunoscut șapte episcopi numiți de PCC, care fuseseră anterior excomunicați de Vatican. Criticii au spus că decizia de a împărtăși autoritatea bisericii cu un regim totalitar ar stabili un precedent periculos care ar putea afecta restul lumii. Biserica este o comunitate de credinţă al cărei scop este de a permite credincioșilor să-şi înalţe moralitatea, să ajungă mai aproape de Dumnezeu şi, în cele din urmă, să se întoarcă în Ceruri. Când se fac negocieri în lumea umană cu un spectru malefic revoltat împotriva lui Dumnezeu, unde PCC are dreptul să aranjeze şi să numească episcopi şi astfel să se ocupe de problemele legate de credinţa a zeci de milioane de catolici în China, cum s-ar uita Dumnezeu la această chestiune? Care va fi viitorul pentru zecile de milioane de catolici din China?

În China, spectrul comunismului a creat o abominație politică care a distrus cultura tradițională și a zdrobit credința prin crime în masă și teroare. Persecuțiile ateiste ale PCC și distrugerea tradiției urmăresc să taie cu forța legătura dintre om și Divin și au condus China la prăbușirea morală.

În Occident şi în alte părţi ale lumii, înşelăciunea şi infiltrarea au dus la coruptia si demonizarea religiilor drepte, derutând şi înşelând oamenii şi pentru a-i face să renunţe la credinţele ortodoxe. În rebeliunea sa împotriva Divinului, spectrul comunismului acționează ca diavolul care conduce lumea noastră. Dacă umanitatea continuă să își piardă cunoștințele despre Divin și conexiunile cu acesta, omul va cădea mai departe sub controlul spectrului până când nu va mai exista nicio speranță de mântuire.

 

*****

Referinţe

[1] Karl Marx citat de Dimitry Pospielovsky, “Istoria ateismului marxist-leninist și Politicile Sovietului antireligios: istoria ateismului sovietic în teorie și practică și credinciosul”,  vol. I,(London: Palgrave Macmillan, 1987), 80.

[2] Biblioteca Congresului SUA, „Traducerea scrisorii de la Lenin”, Revelații din Arhivele Ruse, accesate la 17 aprilie 2020, https://www.loc.gov/exhibits/archives/trans-ae2bkhun.html 

[3] Patriarhul Alexei al II-lea, citat în traducerea în engleză a lui Nathaniel Davis, “Lungul drum către Biserică: O istorie contemporană a ortodoxiei ruse”, (Oxford: Westview Press, 1995), p. 89. 

[4] Choekyi Gyaltsen, al zecelea Panchen Lama, citat în Administrația Centrală Tibetană: Departamentul de Informații și Relații Internaționale, Din Inima Panchen Lama (Dharamsala, India: Administrația Centrală Tibetană, ediția 2003), accesat la 17 aprilie 2020 http://tibet.net/wp-content/uploads/2015/04/FROM-THE-HEART-OF-THE-PANCHEN-LAMA-1998.pdf

[5] Tsering Woeser, Memoria interzisă: Tibetul în timpul revoluției culturale, Susan T. Chen, trad., Robert Barnett, ed. (Lincoln, NE: Potomac Books, aprilie 2020)

[6] Congresul SUA, Camera Reprezentanților, Comisia pentru Activități Americane. Investigarea activităților comuniste în zona orașului New York. Cong. 83., Prima sesiune, 8 iulie 1953 https://archive.org/stream/investigationofcnyc0708unit/investigationofcnyc0708unit_djvu.txt.

[7] Momchil Metodiev, “Între credință și compromis: Biserica Ortodoxă Bulgară și statul comunist” (1944-1989) (Sofia: Institutul pentru Studierea Istoriei Recente / Ciela, 2010).

[8] Christopher Andrew, “KGB de la Brejnev la lovitura de stat“, în Wesley K. Wark (ed.), Spionaj: trecut, prezent, viitor? (Londra: Routledge, 1994)

[9] Momchil Metodiev, “Între credință”

[10] W. Cleon Skousen, “The Naked Communist” (Salt Lake City: Izzard Ink Publishing, 1958)

[11] “Zhongguo Fojiao xiehui fuhuizhang: ‘Shijiu Da Baogao shi dangdai Fojing Wo yijing shouchao san bian’” 中國佛教協會副會長:十九大報告是當代佛經 我已手抄三遍 [“Vicepreședintele Asociației Budiste Chineze: „Raportul Congresului al XIX-lea al Partidului Comunist Chinez este Scriptura Buddhistă Contemporană, Am copiat-o de mână de trei ori”], Stand News, December 13, 2017. [În chineză]

 

Familia este piatra de temelie a societății umane, permițând oamenilor nu numai să-și crească copiii într-un mediu stabil și primitor, dar și să-și transmită cunoștințele de la o generație la alta. Căsătoria este o instituție sacră orânduită de Divin pentru ca umanitatea să formeze familii, păstrând moștenirea și moralitatea tradițională.

Astăzi, familia tradițională este încet, încet distrusă. Scrierile lui Karl Marx și ale altor comuniști descriu familia ca o formă de proprietate privată ce trebuie abolită. Pe lângă persecutarea religiei și a credinței spirituale, regimurile comuniste situează dragostea pentru Partidul Comunist chiar mai presus de dragostea pentru părinți, soți sau copii, încurajând oamenii să lupte împotriva propriilor familii.

Începând cu anii ’60, diferite mişcări antitradiţionale, precum feminismul modern, libertatea sexuală şi drepturile homosexualilor, au ajuns în prim-plan în Occident. Instituţia familiei a fost lovită cel mai sever. Sub stindardele egalității și emancipării susținute implicit și explicit de legile moderne, programa școlară, teoria academică și politica economică aceste mișcări denaturează legăturile tradiționale între sexe, corup copiii și târăsc comportamentul uman la minime abia imaginabile. Această tendință a apărut la începutul secolului al XIX-lea și este profund infuzată cu factori ideologici comuniști. Friedrich Engels a sperat la răspândirea „relației sexuale neîngrădite”, care urmărește dizolvarea căsătoriei tradiționale și, în final, eliminarea instituției familiei. [1]

Comunismul excelează în schimbare şi înşelăciunea continuă, ceea ce a dus la o confuzie constantă cu privire la ceea ce susţin oamenii atunci când sprijină aceste politici şi ideologii. Cu timpul, ei ajung să accepte ideile care stau la baza comunismului. Situaţia tragică de astăzi – degradarea familiei tradiţionale şi confuzia oamenilor cu privire la adevărata natură a acestei tendinţe – este rezultatul planificării meticuloase şi al implementării treptate a comunismului în ultimii 200 de ani.

Legile adoptate în Statele Unite și în alte țări au deschise larg porțile divorțului și distrugerii familiilor. În anii ­­’50, aproximativ 11% dintre copiii americani născuţi într-o familie căsătorită şi-au văzut părinţii divorţaţi, iar în 1970, raportul a crescut la 50%. [2] În 1956, mai puțin de 5% dintre copiii nou-născuţi s-au născut în afara căsătoriei, potrivit Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (CCPB) din SUA. Până în 2016 raportul ajunsese la circa 40% . [3][4]

În societăţile tradiţionale din Orient şi Occident, castitatea în relaţiile dintre bărbaţi şi femei a fost văzută ca o virtute. Astăzi, se consideră că este demodată şi opresivă. În şcolile publice, sexul premarital şi homosexualitatea, considerate ruşinoase de mii de ani în societatea tradiţională, nu numai că au fost reconsiderate ca fiind normale dar, în unele şcoli, sunt chiar încurajate tacit sau explicit de educatorii de astăzi și de sistemul școlar public. Copiii sunt hipersexualizați și expuși la concepte sexuale deviante și pornografie de la vârste tot mai fragede. Așa cum stau lucrurile, obiectivul comunismului de a distruge familia va deveni o realitate cu mult înainte de îndeplinirea promisiunii evazive de a avea o societate lipsită de clase. Eliminarea familiei ca celulă de bază a stabilităţii sociale, înseamnă și distrugerea moralității tradiționale stabilite de Divin și a rolului pe care îl joacă familia în creșterea generației următoare în cadrul culturii tradiționale.

1. Comunismul vizează eliminarea familiei tradiționale

În culturile tradiţionale din Orient şi Occident, căsătoria a fost stabilită de divinitate şi este considerată ca fiind aranjată de către Cer. Odată formată, legătura de căsătorie nu poate fi ruptă. Atât bărbaţii, cât şi femeile au fost creaţi de Dumnezeu după propria Lui imagine şi toţi sunt egali în faţa Lui. În acelaşi timp, Creatorul a făcut, de asemenea, bărbaţii şi femeile diferiţi din punct de vedere fizic, şi a stabilit rolurile fiecăruia în familie și societate.

În cultura tradiţională orientală, bărbaţii sunt asociaţi cu yang-ul din relația yin- yang, care este legat simbolic de soare şi de cer. Aceasta cere ca ei să se străduiască continuu să facă progrese şi să-şi asume responsabilitatea de a avea grijă de familie în vremuri grele. Femeile aparţin principiului yin, conectat simbolic cu pământul, ceea ce înseamnă că ele poartă şi îngrijesc totul cu mare virtute. Ele ar trebui să fie supuse şi atente cu ceilalţi şi au datoria de a-şi susţine soţii şi a-şi educa copiii. Numai atunci când bărbaţii şi femeile îşi fac treaba bine în propriile roluri, yin şi yang pot fi armonizate şi copiii cresc şi se dezvoltă într-o manieră sănătoasă.

În tradiţia occidentală, femeile sunt os din oasele bărbaţilor şi carne din carnea lor. [5] Un bărbat trebuie să-şi iubească soţia, ca şi cum ar fi parte din trupul său şi, dacă este necesar, să se sacrifice pentru a-şi proteja soţia. La rândul ei, o femeie ar trebui să coopereze şi să-şi ajute soţul, făcând ca cei doi să devină unul. Bărbaţii au răspunderea de a munci din greu şi a-şi întreţine familia, în timp ce femeile suferă la naştere. Toate acestea decurg din diferitele păcate originare pe care le poartă oamenii.

Nimic din toate acestea nu urmărește să sugereze că bărbații sunt superiori femeilor ca pricepere sau inteligență, deoarece talentele bărbaților și femeilor se manifestă în abilități diferite. Încercările de a elimina diferențele dintre sexe sunt contrare bunului-simț și împiedică atât bărbații cât și femeile să își atingă potențialul.

Familiile tradiţionale joacă rolul de transmitere a credinţelor și a moralităţii, deci de menținere a unei societăți stabile și sănătoase. Părinţii sunt primii profesori din viaţa copiilor. Dacă copiii pot învăţa virtuţile tradiţionale, precum altruismul, smerenia, recunoştinţa, tenacitatea şi multe altele din cuvintele şi faptele părinţilor lor, ei vor trage foloase pentru tot restul vieţii.

Viaţa tradiţională de cuplu căsătorit îi ajută deopotrivă pe bărbaţi şi pe femei să se dezvolte împreună, în moralitate deoarece cere soţilor şi soţiilor să-şi tempereze emoţiile şi dorinţele şi să fie atenţi şi toleranţi unul faţă de celălalt. Căsătoria este fundamental diferită de ideea de dragoste romantică ocazională. Emoţiile umane sunt nestatornice, o relaţie care poate fi formată și ruptă la dorință nu este cu mult diferită de o prietenie obişnuită. 

Cu toate acestea, potrivit comunismului, unitatea familială este un obstacol în calea eliberării umane. Comunismul clasic priveşte factorii economici ca fiind esenţiali în determinarea tipului de relaţii de familie formate și cere ca celula familială privată să fie revoluționată într-o formă de proprietate publică.

Iluzia uriașă care stă la baza comunismului este doctrina eliberării omenirii. Gândirea comunistă consideră că opresiunea nu este numai în sens economic sau social, ci este înrădăcinată în cultura unei societăți în sine. Pentru comuniști, „eliberare” înseamnă, astfel, distrugerea normelor culturale „impuse” de moralitatea socială tradițională. În opinia lor, structura patriarhală tradiţională a familiei oprimă femeile, iar moralitatea sexuală tradițională reprimă natura umană.

Teoriile contemporane derivate din marxism, amestecate cu concepte freudiene, plasează dorința sexuală în centrul întrebărilor asociate cu familia. Caracteristica comună a acestor două ideologii este negarea moralității umane fundamentale și venerarea materialismului și dorinței.

2. Comunismul promovează promiscuitatea

Unul dintre precursorii ideologici ai lui Marx a fost socialistul galez Robert Owen, cunoscut pentru încercarea sa din 1825 de a-și implementa viziunea sa de societate „utopică” în New Harmony, Indiana. În 1826, Owen a spus:

„Acum vă declar, vouă şi lumii, că până în acest ceas, acel Om a fost, în toate colţurile pământului, sclavul “marelui demon monstruos al Trinităţii”, ce poate provoca răul mental şi fizic al întregii rase umane. Mă refer la proprietatea privată sau individuală – sistemele absurde şi iraţionale ale religiei – şi căsătoria, bazată pe proprietatea individuală combinată cu unul dintre aceste sisteme iraţionale de religie.” [6]

Timpul petrecut de Owen în New Harmony a fost de scurtă durată; a plecat în 1828, abandonându-și experimentul socialist. Dar ideile lui au avut o influență de durată.

Un alt comunist utopic influent a fost francezul Charles Fourier, a cărui gândire l-a influenţat profund pe Marx şi pe marxiști. Influența scrierilor lui Fourier poate fi văzută în Revoluţia din 1848 şi în Comuna din Paris, care, mai apoi a fost răspândită în Statele Unite. În mod semnificativ, Fourier este primul filosof cunoscut care a folosit termenul de „feminism” („féminisme” în franceză).

În societatea comunistă ideală a lui Fourier (numită Phalanx), familia tradiţională era dispreţuită, iar beţiile şi orgiile erau lăudate pentru că eliberau pe deplin pasiunile umane lăuntrice. El a declarat, de asemenea, că o societate echitabilă ar trebui să aibă grijă de cei care sunt respinşi sexual (precum cei în vârstă sau cei neatrăgători) pentru a se asigura că toată lumea are “dreptul” la satisfacţie sexuală. El a crezut că orice formă de satisfacere sexuală, inclusiv sadomazochismul şi chiar incestul şi sexul cu animale, ar trebui să fie permise, atât timp cât sunt consensuale.

Sub influenţa lui Owen şi Fourier au fost înfiinţate zeci de comune comuniste utopice în Statele Unite în secolul al XIX-lea, deşi majoritatea au fost de scurtă durată şi s-au încheiat cu un eşec. Cea mai durabilă a fost Comunitatea Oneida din New York, înființată pe baza teoriei lui Fourier, care a durat 33 de ani. Comunitatea dispreţuia căsătoriile monogame tradiţionale şi susţinea poligamia, sexul în grup și împerecheri selective. În cele din urmă, fondatorul, John Humphrey Noyes, a fugit în Canada pentru a evita un proces legal. Deși comunitatea a fost forţată să renunţe la practica comunizării soţiei (soțiile sunt tratate ca bunuri ce pot fi folosite în comun – n.t.), mai târziu, Noyes a scris mai multe cărţi, iar una dintre ele „Comunismul biblic” a început o ideologie în sine.

Bazele teoretice ale comunismului merg mână în mână cu promiscuitatea. De la bun început, comunismul a încurajat oamenii să renunţe la învăţăturile evlavioase, să respingă tradiția, să înlăture restricțiile morale și să dea frâu liber impulsurilor josnice de dragul revoluției și al eliberării. Conform acestei logici, problemele sociale cauzate iniţial de degenerarea moralităţii umane au fost atribuite proprietăţii private. Comunismul îi determină pe oameni să creadă că, dacă proprietatea privată devine publică, oamenii nu se vor lupta pentru ea. Cu toate acestea, chiar dacă toată proprietatea este împărţită, oamenii ar putea avea totuși conflicte cu privire la soţii sau soţiile lor. De aceea, socialiştii utopici pledează deschis pentru promiscuitate și „libertatea sexuală” ca răspuns la dorința sexuală.

Aceste “paradisuri” comuniste fie au contestat direct familia tradiţională, fie au susţinut un sistem de comunizare al soţiei, ceea ce a determinat comunităţile locale, bisericile şi guvernele să le vadă ca pe o renegare a moralităţii şi eticii tradiţionale şi să ia măsuri pentru a le suprima.

Eşecul comunităţilor utopice i-a învăţat pe Marx şi pe Engels o lecţie: nu sosise încă timpul să susţină, în mod deschis, așa numita “comunizare a femeilor” menționată în Manifestul Comunist. Deşi scopul eliminării familiei nu s-a schimbat, ei au adoptat o abordare mai ascunsă: atacarea căsătoriei ca instrument de oprimare.

După moartea lui Marx, Engels a publicat cartea “Originea familiei, a proprietății private și a statului, în lumina cercetării lui Lewis H. Morgan”, pentru a completa teoria lui Marx asupra familiei şi pentru a expune în continuare viziunea marxistă asupra căsătoriei: “[Apariţia monogamiei] se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu paternitate certă; şi acest lucru este necesar, deoarece, cu timpul, copiii vor trebui să intre, ca moştenitori direcţi, în posesiunea averii tatălui. Ea se deosebeşte de căsătoria-pereche printr-o mult mai mare trăinicie a legăturii conjugale, care nu mai poate fi desfăcută după bunul plac al oricăreia dintre cele două părţi. Acum, de regulă, numai bărbatul poate desface căsătoria şi poate să-şi repudieze soţia.” [8]

Engels a susţinut că monogamia se bazează pe proprietatea privată şi că odată ce toată proprietatea este împărţită, ar exista un nou model de căsătorie bazat exclusiv pe “dragoste sexuală”. S-a lăudat că, într-o societate comunistă, proprietatea privată devine publică, munca domestică devine profesionistă și că nimeni nu trebuie să-și facă griji cu privire la îngrijirea copiilor, deoarece este responsabilitatea ţării de a avea grijă de copii şi de a-i educa. El a scris: “În felul acesta va fi înlăturată grija pentru „urmări“, care constituie astăzi momentul social esenţial — atât moral, cît şi economic — care împiedică fata să se dea fără rezerve bărbatului pe care îl iubeşte. Nu va constitui oare aceasta o cauză suficientă pentru a determina dezvoltarea treptată a unor relaţii sexuale mai libere şi, totodată, formarea unei opinii publice mai îngăduitoare în ceea ce priveşte cinstea fecioarelor şi necinstea femeii? ” [8]

La fel ca în teoriile lor economice, ideologia socială a lui Marx și Engels eșuează la implementarea practică. Sentimentele sunt instabile; o persoană iubeşte astăzi pe cineva, mâine pe altcineva. Fără normele tradiționale de curtare și căsătorie, rezultatul inevitabil este promiscuitatea sexuală și distrugerea ordinii sociale. Pe lângă comunele utopice menționate anterior, încercările inițiale ale regimurilor comuniste sovietice și chineze de a aplica doctrina marxistă în reglementarea familiei au sfârșit într-un eșec total și au fost repede inversate.

Relaţiile dintre soţi nu vor fi întotdeauna netede. Jurământul “până când moartea ne va despărţi”, din timpul unei nunţi tradiţionale, este un jurământ făcut lui Dumnezeu. De asemenea, reprezintă ideea că ambele părţi sunt pregătite să facă faţă şi să depăşească toate greutăţile împreună. Ceea ce menţine o căsătorie nu sunt doar emoţiile sau sentimentele, ci şi un sentiment de responsabilitate. Tratarea celeilalte jumătăţi, a copiilor şi a familiei cu grijă, transformă soţul într-un bărbat matur şi soţia într-o soție matură, ambii cu un sentiment de responsabilitate socială și morală.

Ceea ce au promovat Marx şi Engels, deşi i-au adăugat frazele despre “libertate”, “eliberare” şi “dragoste”, nu a fost nimic altceva decât abandonarea completă a responsabilităţii morale personale și cedarea în fața dorinței.

În epoca lui Marx şi cea a lui Fourier, majoritatea oamenilor mai erau încă religioși şi deci erau conştienţi de încercările de promovare în mod deschis a imoralităţii sexuale. Însă, nici măcar Marx nu şi-ar fi putut imagina justificările şi pretextele pe care le vor folosi oamenii, după secolul al XX-lea, pentru a îmbrăţişa haosul sexual al gândirii marxiste şi a pune în aplicare planul de eradicare a familiei.

3. Primele tentative de eliberare sexuală sub comunism

Regimurile socialiste autoritare sunt adesea asociate cu conservatorismul social strict, inclusiv rolurile de gen și legile conjugale care par lipsite de legătură cu progresismul liberal occidental. Totuși, aceste politici nu se nasc dintr-o dorință de a păstra cultura sau moralitatea tradițională, ci există doar pe baza dorinței regimului comunist de a face din dragoste și familie instrumentele puterii de stat. La începutul guvernării comuniste în țări precum Rusia și China, liderii Partidului au încercat să pună în aplicare întregul program marxist simultan, inclusiv experimente dezastruoase de eliberare sexuală.

Haosul sexual descris mai sus este o parte intrinsecă a ideologiei comuniste. Se crede că Marx şi-a violat servitoarea şi că Engels i-a crescut copilul rezultat din acest act. Engels coabita cu două surori. Lenin a avut relații extraconjugale ani de zile şi a contractat sifilis de la prostituate. Iar despre Stalin se știe că a profitat de soţiile altora.

După ce sovieticii au confiscat puterea, au instituit practica comunizării soţiei. Uniunea Sovietică în acel moment poate fi văzută drept pionierul “eliberării sexuale” occidentale. În 1990, cu numai un an înainte de căderea Uniunii Sovietice, revista de stat Rodina a publicat un articol care a expus fenomenul comunizării soţiei în timpul dominaţiei timpurii a Partidului Comunist Rus. În articol sunt descrise şi vieţile private ale liderilor sovietici Troţki, Buharin, Antonov, Kollontai şi a altora, precizându-se că aceştia erau “precum câinii” în activitățile lor sexuale. Încă din 1904, Lenin a scris: “Pofta sexuală poate emancipa energia spiritului – nu pentru valorile pseudo-familiale, căci pentru victoria socialismului trebuie să scăpăm de acest cheag de sânge”. [9]

La o întâlnire a Partidului Social Democrat al Muncii din Rusia, Leon Troţki a propus ca, odată ce bolşevicii confiscă puterea, să fie elaborate noi principii fundamentale ale relaţiilor sexuale. Teoria comunistă cere distrugerea familiei şi trecerea la o perioadă de satisfacere necontenită a dorinţei sexuale. Troţki a mai spus că responsabilitatea de a educa copiii se află exclusiv în atribuția statului.

În scrisoarea adresată lui Lenin, în 1911, Troţki a scris: “Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a unei persoane. În timp ce există o astfel de asuprire, nu poate fi vorba despre libertatea reală. Familia, ca o instituţie burgheză, a fost depăşită complet. Este necesar să vorbim mai mult despre acest lucru muncitorilor.”

Lenin a răspuns: “Şi nu numai familia. Toate interdicţiile legate de sexualitate trebuie eliminate… Avem ceva de învăţat de la feministe: Chiar şi interzicerea homosexualităţii trebuie eliminată.” [10]

a. Teoria “paharului cu apă” în Uniunea Sovietică

După ce bolşevicii au preluat puterea, Lenin a introdus o serie de regulamente care aboleau efectiv atât căsătoria cât şi pedepsirea homosexualităţii. La acea vreme, a existat şi sloganul “Jos cu ruşinea!” Aceasta a fost o parte a încercării bolşevice de a crea “omul nou” al ideologiei socialiste. Uneori adepții cutreierau pe străzi în pielea goală, ţipând isteric sloganuri de genul “Ruşinea se află în trecutul burghez al poporului sovietic”. [11]

La începutul anilor ’20, Comisarul Poporului pentru Bunăstare Socială, Alexandra Kollontai, a popularizat teoria “paharului cu apă” privitor la sexualitate. Kollontai a fost o revoluţionară care şi-a croit drum în facţiunea bolşevică dintr-o familie tradiţională, în căutarea “eliberării femeilor”. “Paharul cu apă” este o aluzie la desfrânarea sexuală; teoria susține că în societatea comunistă, satisfacerea dorinţei sexuale trebuie să fie la fel de normală şi uşoară ca băutul unui pahar cu apă. Teoria “paharului cu apă” a fost larg răspândită în rândul muncitorilor din fabrici şi în special în rândul adolescenţilor.

Binecunoscutul comunist, Madame Smidovici, scria în ziarul Pravda, în martie 1925 ,că “Moralitatea actuală a tineretului nostru este rezumată după cum urmează”: “Fiecare membru, chiar şi minor, al Ligii Tineretului Comunist şi fiecare student din “Rabfak” (şcoala de formare a Partidului Comunist) are dreptul să-şi satisfacă dorinţa sexuală. Acest concept a devenit o axiomă, iar abstinenţa este considerată o noţiune burgheză. Dacă un bărbat își dorește o fată tânără, fie că este studentă, muncitoare sau chiar o fată de vârstă şcolară, atunci fata trebuie să se supună poftei sale, altfel va fi considerată o fiică burgheză, nedemnă să fie numită cu adevărat comunistă…” [12]

Divorţul a devenit de asemenea normalizat şi răspândit. “Rata divorţurilor a explodat spre cote nemaivăzute în istoria omenirii. Pe scurt, părea ca şi cum toată lumea de la Moscova trecuse printr-un divorţ”, a spus Paul Kengor în cartea sa “Doborârea: De la comunişti până la progresişti – cum a sabotat Stânga familia şi căsătoria”. [13] În 1926, revista americană The Atlantic a publicat un articol despre situaţia uimitoare din URSS, cu titlul “Efortul rușilor pentru abolirea căsătoriei”.

În timpul acestei eliberări sexuale din fosta Uniune Sovietică, a apărut şi fenomenul “familiei suedeze” – care nu are nimic de-a face cu Suedia, ci se referă la un grup mare de bărbaţi şi femei care trăiesc împreună şi se implică în sex ocazional. Aceasta a deschis uşile promiscuităţii, violului, destrămării familiilor, proliferării bolilor cu transmitere sexuală, şi altor simptome ale colapsului moral. [14]

După expansiunea sovietelor săteşti aceste “familii suedeze” s-au răspândit în întreaga Uniune Sovietică. Acest fenomen era cunoscut sub numele de “naţionalizare” sau “socializare” a femeilor. Un exemplu trist îl constituie Femeile Socialiste din Ekaterinburg, în 1918: după ce bolşevicii au confiscat oraşul, au emis o ordonanţă că femeile tinere, cu vârste cuprinse între 16 şi 25 de ani, trebuie să fie “socializate”. Un număr necunoscut de femei au fost astfel trimise soldaților Armatei Roșii și oficialilor civili pentru a fi „socializate”. [15]

În 1921, în timpul unei conversaţii cu activista feministă Clara Zetkin, Lenin a deplâns teoria “paharului cu apă”, numind-o “antimarxistă” şi “antisocială”. [16] Motivul era că eliberarea sexuală a generat un produs nedorit: o mulţime de nou-născuţi, dintre care mulţi au fost abandonaţi. Bolșevicii și-au înăsprit politicile cu privire la sex la sfârșitul anilor ’20.

Astfel, în anii care au urmat morții lui Lenin Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și-a schimbat atitudinea sexuală permisivă pe care a încurajat-o anterior și uneori a făcut-o chiar obligatorie. Alături de nenumărați credincioși idealiști în programul revoluționar, mulți comuniști care au promovat libertatea sexuală și homosexualitatea au sfârșit în gulagurile lui Stalin. Femeile sovietice au fost îndemnate să își reia rolurile tradiționale de mamă, să producă mai mulți copii și să-i crească pentru a servi Partidul Comunist.

b. Eliberarea sexuală în “Sovietele chinezeşti”

În timpul primilor ani ai Partidului Comunist Chinez, circumstanţele erau similare cu cele ale Uniunii Sovietice. Desigur, aceste partide comuniste sunt toate fructele otrăvitoare ale aceluiaşi copac otrăvitor. Chen Duxiu, un lider comunist timpuriu, a fost cunoscut pentru viaţa sa personală desfrânată. Potrivit memoriilor cadrelor trokțiste Zheng Chaolin şi Chen Bilan, comuniști precum Qu Qiubai, Cai Hesen, Zhang Tailei, Xiang Jingyu, Peng Shuzhi au avut cu toții o istorie sexuală destul de confuză, iar atitudinea lor faţă de sex era similară cu cea a “paharului cu apă” a revoluţionarilor sovietici timpurii.

“Eliberarea sexuală” a fost îmbrăţişată nu numai de liderii intelectuali ai partidului, ci şi de oamenii obişnuiţi care trăiau în “Sovietele chinezeşti” timpurii ale PCC care erau enclave revoluţionare înfiinţate înainte ca Partidul Naţionalist să fie înlăturat din Hubei, Henan şi Anhui. Datorită promovării egalităţii femeilor şi a libertăţii absolute de căsătorie şi divorţ, munca revoluţionară a fost întreruptă deseori pentru satisfacerea dorinţelor sexuale.

Tinerii din zonele Sovietelor aveau uneori relaţii amoroase în numele conectării cu masele. Nu era un lucru neobişnuit ca femeile tinere să aibă şase sau şapte parteneri sexuali. Potrivit Colecţiei de Documente Istorice Revoluţionare din districtele sovietice Hubei-Henan-Anhui, printre liderii de partid locali din locuri precum Hong’an, Huangma, Huangqi, Guangshan şi din alte părţi, “aproximativ trei sferturi dintre aceştia întreţineau relaţii sexuale cu zeci sau sute de femei”. 

La sfârşitul primăverii anului 1931, când un membru fondator al PCC, Zhang Guotao, a preluat conducerea raioanelor sovietice Hubei-Henan-Anhui, el a menţionat că sifilisul era atât de răspândit, încât a fost nevoit să solicite de la Partidul Central medici specializaţi în tratarea bolii. Mulţi ani mai târziu, în memoriile sale, avea încă proaspete în minte poveşti despre femeile din raioanele sovietice hărţuite sexual, inclusiv unele dintre amantele generalilor de rang înalt. [17]

În anii ’30, libertatea sexuală a ajuns să fie percepută ca o amenințare la adresa regimului. Aceeaşi problemă a dezintegrării sociale apărută în Rusia sovietică era evidentă, iar militarii Armatei Roşii au început să-şi facă griji că soţiile lor ar putea avea relaţii extraconjugale sau că ar fi divorţat odată ce aderau la revoluţie. Acest lucru a afectat eficienţa în luptă a trupelor. Mai mult, tendinţa spre promiscuitate a creat o reacție populară puternică împotriva ideii de „soții comune” și a altor noțiuni similare. Astfel, raioanele sovietice au început să pună în aplicare politici care protejau căsătoriile militare și limitau numărul de divorţuri.

4. Cum distruge comunismul familiile occidentale?

Tendinţele ideologice ale comunismului îşi găsesc originile în secolul al XIX-lea. După un secol de transformare şi evoluţie în Occident, acesta a ajuns, în cele din urmă în anii ’60 şi în Statele Unite.

În timpul acestor ani, sub influenţa şi încurajarea neomarxismului şi a diferitelor ideologii radicale, în Statele Unite au apărut diverse mişcări sociale şi culturale deviate, precum contracultura hippie, noua stânga radicală, mişcarea feministă şi revoluţia sexuală. Aceste mișcări sociale turbulente nu au fost decât o parte a atacului feroce al comunismului asupra sistemului politic american, al sistemului de valori tradiționale și asupra structurii sociale. Ele s-au răspândit repede în Europa, modificând rapid conceptele sociale occidentale, conceptele familiale, conceptele sexuale şi valorile culturale. Confluenţa acestor forţe a dus la slăbirea continuă a valorilor tradiţionale ale familiei occidentale şi la declinul instituţiei familiei tradiţionale şi a poziţiei sale centrale în viaţa socială. Tulburările sociale rezultate au declanşat o serie de probleme, precum proliferarea pornografiei, răspândirea abuzului de droguri, prăbuşirea moralităţii sexuale, creşterea ratei criminalităţii juvenile şi proliferarea grupurilor dependente de asistenţa socială.

a. Promovarea eliberării sexuale

Eliberarea sexuală (cunoscută şi ca revoluţia sexuală) a apărut în Statele Unite în anii ’60. Mişcarea “Libertatea sexuală”, care încalcă moralitatea sexuală tradițională, a pavat calea erodării şi a dezintegrării valorilor tradiţionale ale familiei. Conceptul de “libertate sexuală” susţine că nicio formă de activitate sexuală nu ar trebui să fie constrânsă de reglementările sociale. În acest sens, activităţile sexuale individuale, inclusiv căsătoria, avortul şi adulterul, nu ar trebui să fie restricţionate de către guvern sau de lege şi nici să fie supuse sancţiunilor sociale.

Adepţii lui Fourier şi ai lui John Humphrey Noyes au fost cei care au propus, pentru prima dată, conceptul de “libertate sexuală”. În ultimii ani, principalii promotori ai ideilor “libertăţii sexuale” sunt aproape toţi socialişti sau oameni profund influenţaţi de ideologia socialistă. De exemplu, printre pionierii “libertăţii sexuale” din Marea Britanie a fost şi filosoful socialist Edward Carpenter, care a fost, de asemenea, un activist timpuriu pentru drepturile homosexualilor. Principalul precursor al mişcării “libertăţii sexuale” în Franţa a fost Émile Armand, la începuturile sale, un anarho-comunist care ulterior a dezvoltat comunismul utopic al lui Fourier, a fondat anarhismul individualist francez (care se încadrează în categoria mai largă a socialismului) şi a pledat pentru promiscuitate, homosexualitate şi bisexualitate. Pionierul “libertăţii sexuale” în Australia a fost John “Chummy” Fleming, un unionist și anarhist (o altă ramificație a socialismului).

Mişcarea “libertăţii sexuale” din America a generat un produs important – Playboy, o revistă erotică înfiinţată în 1953. Revista a folosit hârtie lucioasă pentru a crea impresia că nu era sordidă ci artistică. De asemenea, a utilizat o imprimare color costisitoare, astfel încât conţinutul pornografic, considerat de obicei de joasă speţă şi vulgar, a intrat rapid în mainstream, iar Playboy a devenit o revistă de agrement “de primă clasă”.

La mijlocul secolului al XX-lea, odată cu creşterea popularităţii culturii hippie şi a conceptului de “libertate sexuală”, revoluţia sexuală a debutat oficial. Termenul de “revoluţie sexuală” a fost inventat de Wilhelm Reich, fondatorul psihanalizei comuniste. El combină marxismul cu psihanaliza freudiană, argumentând că primul îi eliberează pe oameni de “opresiune economică”, în timp ce psihanaliza freudiană eliberează oamenii de “represiunea sexuală”.

Un alt fondator al teoriei eliberării sexuale a fost Herbert Marcuse din Şcoala de la Frankfurt. În timpul mişcării de contracultură occidentală din anii ’60, sloganul său “faceţi dragoste, nu război” (“Make love, not war”) a înrădăcinat conceptul de eliberare sexuală adânc în inimile oamenilor.

Conceptul de eliberare sexuală a străbătut Occidentul odată cu publicarea cărţilor lui Alfred Kinsey “Comportamentul sexual al bărbatului” şi “Comportamentul sexual al femeii”, şi cu utilizarea pe scară largă a contraceptivelor orale. Este de remarcat faptul că cercetătorii contemporani au descoperit date statistice distorsionate, exagerări, simplificări exagerate şi alte erori în opera lui Kinsey, bazate pe angajamentele sale politice şi ideologice. Kinsey a încercat să demonstreze că sexul extramarital, sexul homosexual, dorința sexuală la copii – începând cu sugarii – şi alte lucruri de acest fel erau comune şi, astfel, să dirijeze societatea să accepte normalizarea acestor fenomene, o sarcină în care a excelat. El a colaborat cu pedofili în cercetările sale și în experimentele sexuale pe sugari și copii. [18]

Dintr-o dată, “eliberarea sexuală” a devenit la modă. În rândul tinerilor, promiscuitatea a început să fie considerată normală. Adolescenții care îndrăzneau să recunoască că erau virgini erau ridiculizați de colegii lor. Potrivit datelor, 82% dintre americani care au ajuns la vârsta de 15 ani între 1954 şi 1963 (adică tinerii din anii ’60) au întreţinut relaţii sexuale premaritale pe la vârsta de 30 de ani. [19] Până în anul 2010, proaspetele mirese care erau încă virgine înainte de căsătorie reprezentau un cuantum de doar 5% în timp ce 18% dintre mirese avuseseră 10 sau mai mulţi parteneri sexuali înainte de căsătorie. [20] Curentul cultural principal, inclusiv literatura, filmul, publicitatea şi televiziunea, a devenit saturat de sex.

 

*****

Referințe

[1] Friedrich Engels, Originile familiei, proprietatea privată și statul, trand. Alick West, (1884), cap. 2, partea a 4-a, accesată prin intermediul arhivei marxiste pe Internet la 17 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1884/origin-family/ch02d.htm.

[2] W. Bradford Wilcox, “Evolutia Divorțului”, National Affairs, Number 1, (Fall 2009). https://www.nationalaffairs.com/publications/detail/the-evolution-of-divorce

[3] Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, Centrul Național de Statistică a Sănătății – A se vedea tabelul 1-17. “Numărul și procentul nașterilor la femeile necăsătorite, pe rasă și originea hispanică: Statele Unite, 1940-2000”, CDC, https://www.cdc.gov/nchs/data/statab/t001x17.pdf

[4] John Elflein, „Procentul nașterilor la femeile necăsătorite din SUA din 1980 până în 2018”, Statista, 3 decembrie 2019, https://www.statista.com/statistics/276025/us-percentage-of-births-to-unmarried-women/

[5] Geneza 2:23, Versiunea standard americană a Bibliei.

[6] “Robert Owen, Critica Individualismului (1825–1826),” n.d., Indiana University, accesat la 17 iunie 17, 2018. https://web.archive.org/web/20171126034814/http://www.indiana.edu:80/~kdhist/H105-documents-web/week11/Owen1826.html.

[7] Engels, “Originile”, Capitolul 2 

[8] Ibid.

[9] Traducerea este din rusă: Melnichenko, Alexander, 2017. “Великая октябрьская сексуальная революция [Marea Revoluție Sexuală din Octombrie].” Russian Folk Line, August 20, 2017, http://ruskline.ru/opp/2017/avgust/21/velikaya_oktyabrskaya_seksualnaya_revolyuciya/. Această și alte surse se bazează pe activitatea fostei menșevice Aleksandra Kollontai.

[10] Ibid.

[11] Ibid.

[12] Madame Siminovici citată de Наталья Короткая,“Эрос революции: “Комсомолка, не будь мещанкой – помоги мужчине снять напряжение!” [„Erosul Revoluției:„ Fata Comsomol-ului, nu fiți burghez – ajutați un om să elibereze tensiunea!””] , 10 noiembrie 2012 ,https://lady.tut.by/news/sex/319720.html?crnd=68249.

[13] Paul Kengor, “Distrugerea: De la comuniști la progresiști, cum stânga a sabotat familia și căsătoria”, (WND Books, 2015), 54.

[14] A se vedea Melnichenko (2017).

[15] Xia Hou,

夏侯, “Gongchanzhuyi de yinluan jiyin—xingjiefang” 共产主义的淫乱基因——性解放, [Gena promiscuității a comunismului: Eliberarea sexuală”], The Epoch Times (ediția chineză). 9 april 2017, http://www.epochtimes.com/gb/17/4/9/n9018949.htm; [în chineză]

[16] Clara Zetkin, “Lenin despre întrebarea femeii”, Emanciparea femeilor: din scrierile lui V. I. Lenin, Arhiva marxiștilor pe Internet, accesat la 17 aprilie 2020 la https://www.marxists.org/archive/zetkin/1920/lenin/zetkin1.htm)

[17] Huang Wenzhi, 黃文治, “‘Nuola zou hou zen yang’: Funü jiefang, hunyinziyou ji jiejigeming—yi E Yu Wan Suqu wei zhongxin de lishikaocha (1922–1932)” “娜拉走後怎樣:婦女解放、婚姻自由及階級革命以鄂豫皖蘇區為中心的歷史考察 (1922–1932“‘Ce s-a întâmplat după ce Nora a plecat’: Eliberarea femeilor, Libertatea Căsătoriei, și Revoluția de clasă: Un studiu istoric al districtelor sovietice Hubei-Henan-Anhui (1922–1932)”, Open Times no. 4 (2013). Această sursă se bazează pe informațiile din E Yu Wan Suqu geming lishi wenjianhuiji 鄂豫皖苏区革命历史文件汇集. [Colecția de documente istorice revoluționare în districtele sovietice Hubei-Henan-Anhui]. [In chineza]

[18] Judith A. Reisman și colaboratorii, Kinsey,Sex și Fraudă: Indoctrinarea oamenilor” (Lafayette, LA: Lochinvar-Huntington House, 1990); 

[19] Lawrence B. Finer, “Tendințe în sexul premarital în Statele Unite, 1954-2003”, Public Health Reports vol. 122, nr.1 (ianuarie 1, 2007): 73–78.

[20] Nicholas H. Wolfinger, “Tendințe contraintuitive despre legătura dintre sexul premarital și stabilitatea civilă”, Institute for Family Studies, 6 iunie 2016 https://ifstudies.org/blog/counterintuitive-trends-in-the-link-between-premarital-sex-and-marital-stability.

 Promovarea feminismului şi disprețuirea familiei tradiţionale 

Ideologia comunistă din spatele mișcării feministe

Mişcarea feministă este un alt instrument pe care spectrul comunist l-a folosit pentru a distruge familia. Când a apărut în Europa, în secolul al XIX-lea, mişcarea feministă (cunoscută şi sub denumirea de ”primul val” feminist) a militat că femeilor ar trebui să li se acorde acelaşi tratament ca şi bărbaţilor, în educaţie, în ocuparea forţei de muncă şi în politică. La mijlocul secolului al XIX-lea, centrul mişcării feministe s-a mutat din Europa în Statele Unite.

Când a început ”primul val” feminist, conceptul de familie tradiţională avea încă o bază solidă în societate, iar mişcarea feministă nu susţinea direct sfidarea familiei tradiţionale. Feministele cu influenţă semnificativă la vremea respectivă, precum Mary Wollstonecraft din Anglia secolului al XVIII-lea, Margaret Fuller din America secolului al XIX-lea şi John Mill Stuart din Anglia secolului al XIX-lea, toate au susţinut că, în general, femeile ar trebui să acorde prioritate familiei după căsătorie, potenţialul femeilor ar trebui dezvoltat în domeniul familiei şi că femeile ar trebui să se îmbunătăţească de dragul familiei (de exemplu prin educație). Ele s-au gândit însă, că anumite femei, deosebit de talentate, nu ar trebui să fie constrânse de normele sociale şi ar trebui să fie libere să-şi folosească talentele, chiar şi în mediile în care participarea bărbaţilor era majoritară.

Primul val de mişcări pentru drepturile femeii s-a stins când dreptul femeilor la vot a fost legiferat în multe ţări, deoarece obiectivul de a face bărbații și femeile egali în fața legii fusese atins. În anii următori, odată cu impactul Marii Recesiuni şi al celui de-al Doilea Război Mondial, mişcarea feministă a fost întreruptă.

Însă comunismul începuse cu mult timp în urmă să semene seminţele de distrugere a căsătoriei tradiţionale şi moralităţii sexuale. Primii socialişti utopişti din secolul al XIX-lea au stabilit direcţia mişcărilor feministe radicale moderne. Francois Marie Charles Fourier, numit “tatăl feminismului”, a declarat despre căsătorie că transformă femeile în proprietate privată. Robert Owen a damnat căsnicia ca fiind malefică. Ideile acestor socialişti utopici au fost moştenite şi dezvoltate de feministele de mai târziu, inclusiv de exemplu, de Frances Wright, care în secolul al XIX-lea a preluat ideile lui Fourier şi a pledat pentru libertatea sexuală pentru femei.

Activista feministă din Marea Britanie, Anna Wheeler, a moştenit ideile lui Owen, condamnând cu înverșunare căsătoria, pentru că se presupune că transformă femeile în sclave. Activiştii socialişti feminişti au fost, de asemenea, o parte importantă a mişcării feministe din secolul al XIX-lea. La acea vreme, printre cele mai influente publicaţii feministe din Franţa s-au numărat, La Voix des Femmes – prima publicaţie feministă din Franţa, şi Femeia liberă (La Femme Libre, mai târziu redenumită La Tribune des Femmes), precum şi La Politique des Femmes etc. Fondatorii acestor publicaţii au fost fie urmaşii lui Fourier, fie ai lui Henri de Saint-Simon, avocatul socialismului industrial modern.

Când primul val de mişcări ale drepturilor femeilor se afla în plină desfăşurare, comuniștii au făcut aranjamente pentru a introduce o varietate de ideologii radicale pentru a ataca conceptele tradiţionale de familie şi căsătorie, pavând calea pentru mişcarea feministă mai radicală care a urmat.

Cel de-al doilea val de mişcări feministe a început în Statele Unite la sfârşitul anilor ’60 şi apoi s-a răspândit în Europa de Vest şi de Nord şi s-a extins rapid în întreaga lume occidentală. La sfârşitul anilor ’60, societatea americană a fost marcată de turbulenţe: mişcarea pentru drepturile civile, mişcarea de protest împotriva războiului din Vietnam, şi diferite tendinţe sociale radicale. În mijlocul acestui set unic de circumstanţe, a apărut o tulpină mai radicală a feminismului şi a devenit populară.

Piatra de temelie a acestui val de mişcări feministe a fost cartea “Misterul feminin” de Betty Friedan, publicată în 1963, precum şi Organizaţia Naţională pentru Femei (ONF), pe care a fondat-o Friedan. Folosind perspectiva unei casnice dintr-o familie de clasă mijlocie, suburbană, Friedan a criticat cu înverșunare rolul tradiţional al femeilor în familie şi a argumentat că imaginea tradiţională a gospodinei mulțumite și fericite este mitul plăsmuit de o “societate patriarhală”. Ea a susţinut că familiile suburbane din clasa mijlocie sunt “un lagăr de concentrare confortabil” pentru femeile americane şi că femeile moderne, educate, ar trebui să respingă sentimentul de împlinire obţinut prin sprijinirea soţilor şi educarea copiilor lor, şi să obţină adevărata realizare de sine în afara familiei. [21]

Câţiva ani mai târziu, feminiştii chiar mai radicali au dominat Organizaţia Naţională a Femeilor, moştenind şi dezvoltând ideile lui Friedan. Ei au spus că femeile au fost asuprite din cele mai vechi timpuri de cultura patriarhală şi au atribuit familiei cauza principală a asupririi femeilor. Drept răspuns, au ajuns să susţină transformarea completă a sistemului social, au revoluţionat cultura tradiţională şi au condus o confruntare în toate aspectele: economie, educaţie, cultură şi familie pentru a obţine egalitatea femeilor.  [22]

Clasificarea membrilor societăţii în “opresori” şi “oprimați”, pentru a susţine lupta, eliberarea şi egalitatea, constituie principiul central al comunismului. Marxismul tradiţional clasifică oamenii în funcţie de statutul lor economic, în timp ce mişcările neofeministe clasifică oamenii după gen.

Friedan, nu era, aşa cum se sugerează în carte, o femeie dintr-o familie suburbană din clasa mijlocie, plictisită de treburile casnice. În 1999, Daniel Horowitz, profesor la Smith College, a scris o biografie a lui Friedan numită “Betty Friedan şi realizarea Misterului feminin”. Cercetările sale arată că Friedan, sub numele ei de fată, Betty Goldstein, a fost, începând din anii petrecuţi la universitate şi până în anii 1950, o activistă radicală socialistă. Pe când se afla la Universitatea Berkeley din California Friedan era membră a Ligii Tineretului Comunist și-a cerut, de două ori, să devină membru al Partidului Comunist, dar Partidul Comunist din Statele Unite nu a acceptat-o. Judith Hennessee, biograful ei autorizat, indică de asemenea că era marxistă. În diferite momente, ea a fost o jurnalistă profesionistă sau, mai exact, propagandistă pentru mai multe sindicate radicale de pe orbita PCSUA. [23] [24]

Cercetătoarea americană Kate Weigand a subliniat, în cartea “Feminismul roşu: Comunismul american și eliberarea femeilor” că, de fapt, feminismul din Statele Unite de la începutul secolului XX până în anii ’60 nu a fost liniştit. În acea perioadă, un mare grup de scriitoare roşii feministe cu trecuturi comuniste au pavat calea celui de-al doilea val de mişcări feministe. Grupul le include pe Susan Anthony, Betty Millard și Eleanor Flex. Încă din anul 1946, Susan Anthony a aplicat metoda analitică marxistă pentru a face o analogie între albii care asupresc negrii şi bărbaţii care oprimă femeile. Totuşi, datorită McCarthy-ismului perioadei, astfel de scriitori nu mai vorbeau despre fondul lor comunist. [25] În Europa, lucrarea emblematică din 1949 a scriitoarei franceze Simone de Beauvoir “Al doilea sex” a inaugurat nebunia pentru cel de-al doilea val de feminism. Beauvoir era socialistă la început și în 1941 a fondat organizaţia socialistă clandestină “Socialisme et Liberté” împreună cu comunistul şi filosoful Paul Sartre şi alţi scriitori. Odată cu creşterea feminismului în anii ’60, ea a declarat că nu mai credea în socialism şi admitea doar că este feministă.

Ea a spus că “cineva nu se naşte femeie, ci mai degrabă devine una”, susţinând că, deşi sexul este determinat de caracteristicile fiziologice umane, genul este un concept psihologic al percepţiei de sine, format sub influenţa sociabilităţii umane. Ea credea că obedienţa, supunerea, afecţiunea şi maternitatea sunt toate derivate din “mitul” atent proiectat de “societatea patriarhală” pentru oprimarea femeilor şi pleda ca femeile să se rupă de ideile tradiţionale şi să obţină un sine neobstrucţionat.

De atunci, tot felul de idei feministe au apărut într-un flux constant, toate privind lumea prin prisma femeilor asuprite de “societatea patriarhală” tradiţională în cadrul instituției familiei tradiționale – făcând, în final, familia un obstacol în calea realizării egalității pentru femei. [26]

Multe feministe radicale contemporane susțin că femeile sunt constrânse de către soţii lor ca urmare a căsătoriei şi chiar a clasificat căsătoria ca fiind o formă de prostituție. La fel ca primii utopiști comuniști care vorbeau despre „soții comune” sau „comunizarea femeilor”, ele pledează pentru „relații deschise” și activitate sexuală nestingherită.

Rezultatele Mișcării Feministe

Astăzi, feminismul este profund încorporat în toate aspectele societăţii. O aserțiune majoră a feminismului contemporan este că, în afară de diferenţele fiziologice ale organelor reproductive masculine şi feminine, toate celelalte diferenţe fizice şi psihologice dintre bărbaţi şi femei sunt datorate în întregime aspectelor sociale şi culturale. Urmând această logică, bărbaţii şi femeile ar trebui să fie complet egali în toate domeniile vieţii şi societăţii şi toate manifestările de “inegalitate” dintre bărbaţi şi femei sunt rezultatul unei culturi şi al unei societăţi opresive şi sexiste.

De exemplu, numărul bărbaţilor din conducerea marilor companiilor, cadre universitare de nivel înalt din universităţile de elită sau oficialii guvernamentali de rang înalt depășește cu mult proporţia femeilor aflate în poziţii similare. Feminismul consideră că acest lucru este cauzat de sexism, când, de fapt, o comparaţie corectă între sexe poate fi făcută numai atunci când se iau în considerare factori precum capacitatea, timpul petrecut la serviciu, etica muncii, țelurile în viață şi altele asemenea. Succesul în poziţiile de nivel înalt necesită, adesea, muncă îndelungată, cu multe ore suplimentare – sacrificarea weekend-urilor şi a serilor, întâlniri de urgenţă, călătorii de afaceri frecvente şi aşa mai departe.

În general, femeile trebuie să-şi întrerupă carierele atunci când dau naştere copiilor, sunt mai înclinate să-și facă timp să fie cu familiile şi copiii lor şi nu au timpul necesar să se dedice complet muncii lor. În plus, persoanele cu capacitatea de a ocupa poziţii de nivel înalt tind să aibă personalităţi puternice, în timp ce femeile tind să fie mai blânde şi mai plăcute. Cu toate acestea, feministele consideră blândețea femeilor și orientarea lor în jurul familiilor şi a copiilor ca pe o trăsătură impusă de o societate sexuală. Potrivit feministelor, aceste diferenţe ar trebui corectate prin servicii precum grădiniţele publice şi alte forme de servicii sociale.

Feminismul contemporan nu poate tolera nicio explicaţie a diferenţelor dintre bărbaţi şi femei când aceasta este atribuită calităților naturale fiziologice şi psihologice. Potrivit acestei ideologii, toată vina trebuie pusă pe seama condiţionării sociale şi moralităţii tradiţionale.

În 2005, Lawrence Summers, preşedintele de atunci al Universităţii Harvard, a vorbit despre motivele pentru care este mai puţin probabil ca femeile să predea în domeniile ştiinţei şi matematicii în universităţile de top. În plus faţă de evidențierea celor 80 de ore săptămânale necesare pentru aceste posturi şi pentru programele lor de lucru imprevizibile (timp pe care majoritatea femeilor şi-l rezervă familiilor), Summers a sugerat că bărbaţii şi femeile pot să difere în ceea ce priveşte competenţa atunci când vine vorba de ştiinţa avansată şi de matematică și că acea discriminare nu mai era o barieră. [27]

În ciuda susţinerii declaraţiilor sale cu studii relevante, Summers a devenit ţinta protestelor organizaţiei feministe ANF. Grupul l-a acuzat de sexism şi a cerut înlăturarea lui. Summers a fost criticat pe scară largă în presă şi a trebuit să-şi ceară scuze public pentru declaraţiile sale, apoi a anunțat că Harvard va alocat 50 de milioane de dolari pentru creșterea diversității facultăţii. [28]

În 1980, revista Science a publicat un studiu care a arătat că studenţii de sex masculin şi de sex feminin aveau diferenţe semnificative în capacitatea de gândire matematică, băieţii având performanţe mai bune decât fetele. [29] Un studiu ulterior, care a comparat rezultatele testului matematic SAT pentru bărbaţi şi femei, a constatat că bărbaţii examinaţi aveau o probabilitate de patru ori mai mare să obţină un punctaj mai mare de 600, comparativ cu femeile. Acest decalaj a devenit şi mai evident la pragul de 700 de puncte, unde bărbaţii care au obţinut acest scor au fost de 13 ori mai mulţi decât femeile. [30]

Aceeaşi echipă de cercetare a realizat un alt studiu în anul 2000, constatând că atât candidaţii de sex masculin, cât şi cei de sex feminin, care au demonstrat geniul matematic la examinările SAT, aveau tendinţa de a obţine grade avansate în domeniul ştiinţei şi matematicii şi erau mulţumiţi de realizările lor. [31]

Unele rapoarte au remarcat că felul în care a fost tratat Summers după conferinţa din 2005 reflectă politicile de reeducare utilizate de regimurile comuniste pentru a-i suprima pe disidenţi. Chiar dacă nu fuseseră încă determinate cauzele inegalităţii, egalitatea rezultatelor a fost pusă în aplicare prin încurajarea “diversităţii” – adică asigurarea unui număr mai mare de profesori de sex feminin în matematică şi ştiinţă.

Legăturile dintre feminism şi socialism sunt ușor de observat. Alexis de Tocqueville a spus în 1848: “Democraţia şi socialismul nu au nimic în comun, cu excepţia cuvântului “egalitate”. Dar observaţi diferenţa: în timp ce democraţia caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea în restrângere şi servitute.“ [32]

În timp ce motivele disparităţilor psihologice şi intelectuale dintre bărbaţi şi femei nu sunt atât de intuitive, faptul că feminismul neagă diferenţele fizice şi reproductive dintre bărbaţi şi femei este complet opus lucrurilor acceptate de majoritatea oamenilor. În concepţia tradiţională a Orientului şi a Occidentului, bărbaţii îşi asumă rolul de protectori. Este normal ca majoritatea pompierilor să fie bărbaţi. Cu toate acestea, feministele, crezând în egalitatea absolută a bărbaţilor şi a femeilor, solicită femeilor să-şi asume sarcini atribuite, în mod tradiţional bărbaților, de multe ori cu consecinţe neprevăzute.

În 2015, Departamentul de Pompieri din New York (DPNY) a permis unei femei să devină pompier fără a trece probele fizice care includ îndeplinirea sarcinilor în timp ce poartă rezervoare de oxigen şi alte echipamente care cântăresc circa 23 de kilograme. În parte, departamentul de pompieri a angajat femeia pentru a evita un proces deoarece grupurile feministe învinuiau de mult timp standardele fizice ridicate pentru numărul scăzut al femeilor care intră în rândul pompierilor. Alţi pompieri, inclusiv femeile care trecuseră testul, şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu acest lucru, spunând că persoanele ce nu ar putea satisface aceste standarde ar crea inevitabil probleme şi pericole pentru restul echipei şi pentru public. [33]

În Australia, în 2017, departamentele de pompieri din oraş au implementat cote bazate pe gen. Pentru fiecare bărbat angajat, trebuie angajată şi o femeie. Pentru a îndeplini această cerinţă, s-au stabilit standarde fizice mult reduse pentru femei, în ciuda  aceleiași munci periculoase, de mare stres, pentru ambele sexe. [34]

Această campanie lipsită de logică pentru egalitatea rezultatelor nu s-a oprit aici. Cotele au creat fricţiuni între pompierii de sex masculin şi de sex feminin, care au raportat că colegii lor de sex masculin le-au învinuit că sunt necalificate şi incompetente. Grupurile feministe au catalogat aceasta ca “agresiune” şi “presiune psihologică”. Situaţia a creat încă un prilej pentru feministe să lupte în așa-zisa lor cruciadă pentru egalitate.

Dar această absurditate este un pas deliberat făcut de spectrul comunist: prin sfidarea presupusei societăţi patriarhale – adică a societăţii tradiţionale – feminismul subminează familia tradiţională în acelaşi mod în care lupta de clasă a fost folosită pentru a submina sistemul capitalist.

În cultura tradiţională, se prezumă că bărbaţii ar trebui să fie masculini şi femeile ar trebui să fie feminine. Bărbaţii îşi asumă responsabilitatea pentru familiile şi comunităţile lor protejând femeile şi copiii – structura societăţii patriarhale pe care o critică feminismul pe motiv că oferă bărbaţilor avantaje neloiale, în timp ce îngrădeşte femeile. Feminismul nu recunoaște spiritul tradiţional al cavalerismului sau comportamentul de gentleman. Într-o lume feministă, bărbaţii de la bordul Titanicului nu şi-ar fi cedat locurile în bărcile de salvare, încât femeile să poată avea mai multe şanse de supravieţuire.

Cruciada feminismului împotriva societăţii patriarhale a avut, de asemenea, un impact puternic şi în domeniul educaţiei. În 1975, o hotărâre judecătorească din Pennsylvania într-un proces împotriva federaţiei Pennsylvania Intercollegiate Athletic Association a ordonat ca şcolile să permită ca elevele să „practice și să se întreacă cu băieții” în echipele sportive și în alte activități fizice, incluzând wrestling-ul și fotbalul american. Fetele nu au mai putut fi excluse dintr-o echipă de băieți numai pe motive de gen. [35]

În cartea ei din 2013 cu titlul “Războiul împotriva băieţilor: Cum feminismul ne răneşte tinerii”, cercetătoarea americană Christina Hoff Sommers demonstrează că masculinitatea este atacată. Ea a prezentat exemplul Liceului de Aviaţie din Queens, New York, care acceptă în primul rând elevii proveniţi din familiile cu venituri mici. Şcoala, care oferă elevilor o varietate de oportunităţi practice pentru a învăța despre structura și funcția aeronavelor, a ridicat aceşti elevi la standarde înalte de performanţă academică şi a fost clasată drept unul dintre cele mai bune licee din America, de către US News and World Report. Clasele sunt compuse majoritar din băieţi. Fetele, cu toate că sunt într-un procent mai mic, se prezintă remarcabil şi câştigă respectul colegilor şi instructorilor lor.

Cu toate acestea, Liceul de Aviaţie s-a confruntat cu critici şi ameninţări cu procedurile legale din partea organizaţiilor feministe, cerând admiterea mai multor elevi de sex feminin. Vorbind la Casa Albă, în 2010, fondatorul Centrului Naţional pentru Drepturile Femeilor a enumerat, în mod specific, Liceul de Aviaţie ca fiind “un exemplu șocant de segregare continuă în învățământul profesional și tehnic”. Președinta Consiliului pentru Fete și Femei de la Casa Albă a concluzionat discuția spunând: “Nu ne vom culca pe laurii victoriei până când nu avem egalitate absolută, şi nu suntem încă acolo.” [36]

Pentru feminişti, creşterea băieţilor într-un spirit bărbătesc, încurajarea lor de a-şi cultiva trăsăturile masculine de independenţă şi aventură şi încurajarea fetelor să fie blânde, atente şi orientate către familie nu înseamnă nimic mai mult decât oprimarea și inegalitatea sexuală. Feminismul modern forţează societatea într-un viitor fără sexe prin atacarea particularităților psihologice ale bărbaţilor şi femeilor, specifice sexului lor. Acest lucru are implicaţii deosebit de grave pentru copiii şi tinerii care se află în anii lor de formare.

În unele ţări europene, sunt tot mai mulţi copii care au sentimentul că s-au născut într-un corp greşit. În 2009, Serviciul de Dezvoltare a Identităţii de Gen (SDIG), cu sediul la Tavistock, şi fundaţia “Portman NHS Foundation Trust” din Londra, au primit 97 de cazuri pentru tranziţia către genul în care simt că se încadrează. Până în 2017, SDIG a primit anual peste 2.500 de astfel de cazuri. [37]

Societatea tradiţională priveşte naşterea şi educaţia copiilor ca a fi datoria sacră a femeilor, rânduită de Divin. În analele Estului şi Vestului, în spatele fiecărui erou există o mamă extraordinară. Feminismul renunţă la această tradiţie ca opresiune patriarhală şi consideră că aşteptarea ca femeile să fie responsabile pentru creşterea copiilor lor este un exemplu clar al acestei opresiuni. Literatura feministă contemporană abundă de denunțuri ale maternităţii şi ale căsătoriei ca fiind monotone, plictisitoare şi nesatisfăcătoare. Prejudecata acestei viziuni este aparentă atunci când se ia în considerare viaţa personală a liderilor feminişti în care majoritatea suferă de relaţii destrămate sau căsătorii nereuşite sau fără copii.

Feminismul radical susţine că lucrurile personale au “semnificaţie politică” şi văd conflictele domestice ca războaie de gen. Unii privesc bărbaţii ca pe niște paraziţi care înrobesc minţile şi trupurile femeilor. Alţii descriu copiii ca pe o piedică pentru femeile care doresc să-şi atingă potenţialul maxim şi susţin că rădăcinile opresiunii se află în structura familiei. Feminiștii moderni proclamă în mod deschis că țelul lor este de a distruge familia tradițională. Declaraţiile tipice includ următoarele:  “ A fi gospodină este o profesie ilegitimă. … Opţiunea de a sluji familiei şi de a fi protejată şi de a-și planifica să-și facă o familie nu ar trebui să existe. Esența feminismului radical este să schimbe acest lucru” [38] și “Nu putem să eliminăm inegalitatea între bărbaţi şi femei pînă când nu distrugem căsătoria”. [39]

Mişcările feministe au rezolvat presupusele probleme sociale prin promovarea degenerării morale şi distrugerea relaţiilor umane în numele “eliberării”. Potrivit economistei americane şi specialistei de gen, Sylvia Ann Hewlett, feminismul modern este principalul factor care contribuie la un număr mare de familii alcătuite din mame singure, în timp ce divorţul fără vină oferă, de fapt, un mijloc convenabil pentru bărbaţi de a-şi abandona responsabilităţile. În mod ironic, asaltul feminismului asupra structurii familiale existente funcţionează pentru a distruge echilibrul care asigură fericirea şi securitatea majorităţii femeilor.

Divorţul ușor nu aduce femeilor emanciparea pe care o aşteaptă. Un studiu din 2009 condus la London School of Economics a constatat că 27% dintre femeile care s-au separat trăiesc sub pragul sărăciei, în timp ce venitul unui bărbat avea tendința de a crește cu peste 30% după separare. [40] Comunismului nu îi pasă de drepturile femeilor; feminismul este doar un instrument de corupere a omenirii.

c. Promovarea homosexualității pentru subminarea familiei

Bărbații și femeile au fost creați după imaginea divinului, iar divinul a stabilit condițiile de existență umană. Toată lumea merită bunătate și respect, iar adevărata compasiune înseamnă susținerea codurilor morale stabilite de divin.

În ultimele decenii, căsătoria între persoane de același sex împreună cu alte cauze promovate de persoanele lesbiene, homosexuale, bisexuale și transsexuale (LGBT) au fost promovate cu agresivitate în societatea occidentală. Mişcarea LGBT a fost strâns asociată cu comunismul primilor socialişti utopici care au început să proclame homosexualitatea ca pe un drept al omului. Deoarece mişcarea comunistă pretinde că “eliberează” oamenii din robia moralităţii tradiţionale, ideologia sa cere astfel ca drepturile LGBT să facă parte din programul său de „eliberare sexuală”. Mulţi suporteri ai eliberării sexuale care sprijină cu înverșunare homosexualitatea sunt comunişti sau împărtăşesc opiniile lor. Împletind drepturile LGBT cu eliberarea sexuală, și normalizând astfel promiscuitatea în general, comuniștii au subminat sacralitatea căsătoriei. Comunismul nu este cu adevărat interesat de drepturile comunității LGBT. Acesta folosește vehiculul de a pleda pentru drepturile LGBT ca pe un mijloc spre atingerea propriului scop – acela de a distruge structura familiei.

Prima organizație majoră mondială orientată spre drepturile homosexualilor a fost înființată în 1897 de membrii Partidului Social Democrat din Germania, incluzându-l pe Magnus Hirschfeld, co-fondatorul Comitetului Umanitar Științific, cunoscut în Germania drept Wissenschaftlich-humanitäres Komitee (WhK). Hirschfeld a dus o campanie publică pentru discriminarea homosexualității.

Unul dintre cele mai radicale exemple de eliberare sexuală ale epocii a venit după Revoluţia din Octombrie a bolşevicilor din Rusia. Politicile sexuale sovietice, discutate mai devreme în acest capitol, au eliminat interdicţiile legale privind relaţiile homosexuale, făcând Uniunea Sovietică cea mai liberală ţară de pe pământ potrivit standardelor Stângii.

Inspirat de WhK lui Hirschfeld, în 1924, Henry Gerber a fondat Societatea pentru Drepturile Omului (SDR), prima organizaţie americană a drepturilor LGBT. Dar în anul care a urmat, organizaţia a fost dizolvată de poliţie prin arestarea membrilor săi. În 1950, a fost înfiinţată prima organizaţie influentă pentru drepturile homosexualilor, Societatea Mattachine. Organizaţia a fost fondată de membrul Partidului Comunist American Harry Hay în reşedinţa sa din Los Angeles, devenind primul grup influent LGBT din Statele Unite. Acesta s-a extins şi în alte orașe şi a tipărit propriile publicaţii. Hay a pledat de asemenea pentru pedofilie.

În anii 1960, însoţind valul de liberalizare sexuală şi mişcarea hippie, cauza homosexuală a devenit publică. În 1971, Organizaţia Naţională pentru Femei (ONF), a adoptat o rezoluție în care se recunoaștea că „drepturile lesbienelor sunt o preocupare legitimă a feminismului”.

În 1997, Congresul Naţional African (CNA) al Africii de Sud a adoptat prima constituţie a lumii care a recunoscut homosexualitatea ca fiind un drept al omului. CNA, membru al Internaţionalei Socialiste (fostă ramură a celei de-a Doua Internaţionale), a susţinut, în mod consecvent, homosexualitatea.

Pledoaria comunismului pentru homosexualitate a contribuit la creșterea unui număr de stări nesănătoase din acea comunitate. Un studiu al cercetărilor de la Centrul American pentru Controlul și Prevenirea Bolilor a constat, că rata estimată a diagnosticului HIV printre homosexuali în anul 2008 a fost de 59 – 75 mai mare decât în cazul altor bărbați; rata de diagnosticare cu sifilis a fost de 63 – 79 ori mai mare decât în cazul populației heterosexuale. [41] Înainte de a se fi realizat descoperiri în tratamentul SIDA în anii ’90, durata medie de viață a homosexualilor în vârstă de 20 de ani era cu 8 – 21 de ani mai scurtă decât în cazul populației normale. [42]

Structura familiei și moralitatea umană au fost asediate de manipularea spectrului comunist și de promovarea feminismului, a eliberării sexuale și a mișcării LGBT.

d. Promovarea divorţului şi a avortului

Înainte de 1969, atunci când statele (componente) începeau să legalizeze divorțul fără vină, legile statului din Statele Unite se bazau pe valori religioase tradiţionale. Pentru ca un divorţ să fie luat în considerare, era necesar ca unul sau ambii soţi să aibă o vină legitimă. Potrivit religiei occidentale, căsătoria a fost stabilită de Dumnezeu. O familie stabilă este benefică pentru soţ, soţie, copii şi pentru întreaga societate. Din acest motiv, legile bisericii şi ale Statelor Unite au subliniat importanţa menţinerii căsătoriilor, cu excepţia circumstanţelor atenuante.

Dar, în anii ­’60, ideologia şcolii de la Frankfurt s-a răspândit în societate. Căsătoria tradiţională a fost atacată, iar cele mai multe pagube au fost cauzate de liberalism şi feminism. Liberalismul respinge natura divină a căsătoriei prin reducerea definiţiei sale la un contract social între două persoane, în timp ce feminismul priveşte familia tradiţională ca pe un instrument patriarhal de oprimare a femeii. Divorţul a fost promovat ca o eliberare a femeii de “asuprirea” unei căsnicii nefericite sau ca o cale a femeii către o viaţă plină de aventură. Această mentalitate a condus la legalizarea divorţului fără vină, permiţând fiecăruia dintre soţi să dizolve o căsătorie ca fiind ireconciliabilă, din orice motiv.

În anii 1970, rata divorţurilor în SUA a crescut rapid și a atins apogeul în 1981. Pentru prima dată în istoria americană, numărul căsătoriilor ce au fost destrămate din cauza neînțelegerilor a depăşit numărul celor încheiate din cauza morţii unui partener. Dintre toate cuplurile căsătorite în anii ’70, aproape jumătate au divorțat, în comparație cu circa 11% în anii ’50. Avocaţii libertăţii sexuale consideră că sexul nu trebuie să se restrângă la limitele căsătoriei, dar sarcina nedorită reprezintă un obstacol natural pentru acest tip de stil de viaţă. Contraceptivele pot eşua, astfel încât promotorii sexului nerestricţionat au preluat cauza legalizării avortului. Raportul oficial al Conferinţei Internaţionale a Naţiunilor Unite privind Populaţia şi Dezvoltarea din Cairo, din 1994, a stipulatsănătatea reproductivă „implică faptul că oamenii pot avea o viață sexuală satisfăcătoare și sigură și că ei au capacitatea să se reproducă și libertatea de a decide, când și cât de des să procedeze în acest fel. [43]

În același timp, feminismul a introdus sloganul „Corpul meu, dreptul meu” şi susţine că femeile au dreptul de a decide dacă doresc să nască sau să-şi omoare fătul. În acest fel, dezbaterea s-a extins de la a permite avortul în circumstanţe speciale, până la a oferi femeilor unilateral puterea de a pune capăt vieţii umane din cauza neplăcerilor personale.

Prin acceptarea avortului, oamenii au fost conduși să permită omorârea copiilor, și în același timp să abandoneze înțelegerea tradițională, că sexul este pentru procreare.

e. Folosirea sistemului de asistenţă socială pentru încurajarea familiilor monoparentale

În 1965, doar 5% dintre copii au fost născuți de mame necăsătorite. În acel moment, a fost considerat normal ca copiii să crească, cunoscându-şi părinţii biologici.

Dar, până în 2010, mamele necăsătorite au ajuns la 40% dintre femeile care au născut. [44] Din 1965 până în 2012, numărul familiilor monoparentale din America a crescut vertiginos de la 3,3 milioane până la 13 milioane. [45] Deşi unii taţi au rămas în viaţa copiilor, prin convieţuire sau o căsătorie ulterioară, majoritatea copiilor născuţi de aceste mame singure au crescut fără taţii lor.

Taţii sunt modele pentru fiii lor, învăţându-i cum să fie bărbaţi şi arătându-le fiicelor respectul pe care o femeia îl merită. Copii suferă enorm datorită absenței tatălui. Cercetările arată că aceşti copii care au crescut fără tată suferă adesea de un respect față de sine scăzut. Este posibil ca aceştia să lipsească de la şcoală, să abuzeze de droguri, să se alăture bandelor, să comită crime și comită sinucidere. Majoritatea tinerilor întemnițați provin din case lipsite de tați. Experienţa sexuală timpurie, sarcina la vârsta adolescenţei şi promiscuitatea sunt frecvente. Persoanele care au crescut fără taţii lor au de 40 de ori mai multe şanse să comită infracţiuni sexuale în comparaţie cu restul populaţiei. [46]

Grupul de cercetare Brookings Institute a rezumat cele trei puncte-cheie ale reducerii sărăciei: unul este acela de a termina liceul, celălalt este de a găsi un loc de muncă cu normă întreagă, iar al treilea este să nu se căsătorească şi să aibă copii înainte de vârsta de 21 de ani. Din punct de vedere statistic, doar 2% dintre americanii care îndeplinesc aceste condiţii trăiesc în sărăcie, iar 75% sunt consideraţi a fi în clasa de mijloc. [47] Cu alte cuvinte, aceasta este cea mai fiabilă cale de a deveni un adult responsabil care să trăiască o viaţă sănătoasă şi productivă.

Cele mai multe mame singure se bazează pe programele de asistenţă guvernamentală. Un raport publicat de Fundaţia Heritage a folosit date statistice detaliate pentru a arăta că politica de asistenţă socială atât de puternic susţinută de feminism încurajează, de fapt, crearea de gospodării cu o singură mamă, chiar până la penalizarea cuplurilor care se căsătoresc, deoarece vor beneficia de mai puţine scutiri de impozite. [48] Guvernul a înlocuit efectiv tatăl cu asistenţa socială.

Politicile de asistenţă socială nu au ajutat familiile care trăiesc în sărăcie. În schimb, ele au sprijinit, pur şi simplu, numărul tot mai mare de familii monoparentale. Cu copiii unor astfel de familii, ei înşişi predispuşi sărăciei, rezultatul este un ciclu vicios de dependenţă sporită de ajutorul de stat. Acesta este exact scopul pe care îl urmăreşte spectrul comunismului: controlul asupra fiecărui aspect al vieţii individului.

f. Promovarea culturii degenerate

Wall Street Journal a publicat un raport citând Biroul de Recensământ din S.U.A., care a constatat că, în 2000, 55% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 25 şi 34 de ani erau căsătorite şi 34% nu au fost niciodată căsătorite. Până în 2015, aceste cifre aproape că s-au inversat, cu 40% de persoane căsătorite și 53% necăsătorite niciodată. Cercetătorii care studiază acest trend de la Universitatea Texas-Austin au constat că tinerii din Statele Unite evită căsătoria deoarece, în cultura actuală, sexul şi căsătoria sunt complet separate. De ce au nevoie să se căsătorească? [49]

În acest mediu degenerat, tendinţa este spre un cuplu informal, fără restricţii. Sexul nu are nimic de-a face cu afecţiunea, ca să nu mai vorbim de angajament şi responsabilitate. Mai absurdă este multitudinea a tot felul de orientări sexuale noi, care acum sunt vehiculate ca niște declarații la modă. Opţiunile profilului de utilizator Facebook din Marea Britanie includeau la un moment dat peste 60 de tipuri diferite de orientări sexuale. Dacă tinerii chiar nu pot spune dacă sunt bărbaţi sau femei, cum vor vedea căsătoria? Spectrul malefic a folosit legea şi societatea pentru a redefini complet aceste concepte date de Dumnezeu.

“Adulterul” a fost iniţial un termen negativ referitor la obiceiurile sexuale imorale. Astăzi, el a fost diluat la “relaţii sexuale extramaritale” sau “convieţuire”. În romanul clasic “Scarlet Letter”, scris de Nathaniel Hawthorne, protagonistul Hester Prynne a comis adulter şi s-a luptat să se refacă prin pocăinţă, dar în societatea de azi nu mai este necesară pocăinţa: adulterii se pot bucura cu mândrie de viaţă ţinându-şi capul sus. Castitatea a fost o virtute în culturile orientale şi occidentale. Astăzi este o glumă anacronică.

Din cauza “corectitudinii politice”, homosexualitatea şi moralitatea sexuală sunt subiecte care nu pot fi atinse. Singura opţiune acceptabilă pentru oameni este să respecte “libera alegere” a fiecărei persoane. Acest lucru este valabil nu numai în viaţa de zi cu zi, ci şi în mediul academic, unde moralitatea este separată de realitatea practică. Lucrurile deviate și degenerate au fost normalizate. Cei care se complac în dorințele lor nu simt nicio presiune sau vinovăție.

În prezent, occidentalii cu vârsta de sub 50 de ani, de abia îşi pot aminti cultura care exista în societate. La acea vreme, aproape toţi copiii au crescut în prezenţa taţilor lor biologici. “Gay” înseamnă “fericit”. Rochiile de mireasă albe reprezentau castitatea. Conţinutul pornografic era interzis la televizor şi radio. Toate acestea au fost anulate în doar 60 de ani.

5. Cum distruge familiile Partidul Comunist Chinez

a. Distrugerea familiei în numele egalităţii

Sloganul lui Mao Zedong, “Femeile deţin jumătate din cer”, a ajuns acum în Occident şi a devenit un slogan la modă al feminismului. Ideologia că bărbaţii şi femeile sunt la fel, promovată sub conducerea Partidului Comunist Chinez, nu se deosebeşte de feminismul occidental. În Occident, “discriminarea de gen” este folosită ca armă pentru a menţine o stare de “corectitudine politică”. În China, deşi diferă în practică, eticheta “şovinismul masculin” este folosită pentru un efect distructiv similar.

Egalitatea de gen, susţinută de feminismul occidental, impune egalitatea de rezultat între bărbaţi şi femei prin măsuri precum cotele de gen, compensaţiile financiare şi standardele reduse. Sub sloganul PCC că femeile deţin jumătate din cer, femeile trebuie să aibă aceleaşi capacităţi în aceeaşi muncă făcută de omologii lor de sex masculin. Cele care au încercat să îndeplinească sarcini pentru care abia erau calificate au fost etichetate ca eroine şi au fost premiate cu titluri precum Titularul bannerului roşu din 8 martie, acordat femeilor contemporane care „promovează viguros valorile fundamentale socialiste”.

Posterele de propagandă din anii ’60 sau ‘70 au reprezentat femeile ca fiind robuste şi puternice din punct de vedere fizic, în timp ce Mao Zedong a cerut, cu entuziasm, femeilor să-şi îndrepte dragostea pentru machiaj către uniformele militare. Mineritul, exploatările forestiere, fabricarea oţelului, lupta pe câmpul de luptă – fiecare tip de loc de muncă sau rol erau deschise pentru ele.

Pe 1 octombrie 1966, Cotidianul Poporului a publicat un articol intitulat “Şi fetele pot învăţa să ucidă porci”. Articolul descria o fată de 18 ani care a devenit o celebritate locală lucrând ca ucenic la un abator. Studierea gândirii lui Mao Zedong a ajutat-o să prindă curaj pentru a sacrifica porci. Ea a spus: “Dacă nu îndrăzneşti să omori un porc, cum vei putea să-l omori pe inamic?” [50]

Deşi femeile chineze “deţin jumătate din cer”, feministele din Occident încă găseau egalitatea de gen a Chinei deficitară în multe domenii. Comitetul permanent al Biroului Politic al PCC, de exemplu, nu are niciodată membri de sex feminin de teamă că acest lucru ar încuraja o mişcare socială pentru mai multe drepturi politice, precum democraţia, care ar reprezenta o ameninţare la adresa guvernării totalitare a PCC.

Din preocupări similare, Partidul s-a abţinut şi de la susţinerea publică a homosexualităţii, luând în schimb o poziţie neutră în această chestiune.  Dar în anumite momente partidul a încurajat în mod tacit creșterea homosexualității în China prin folosirea influenţei mass-media şi a culturii populare. Din 2001, Societatea Chineză de Psihiatrie nu mai menţionează homosexualitatea ca tulburare mintală. Mass-media a înlocuit în mod discret cuvântul “gay” cu “tovarăş”, un termen cu conotații mai “pozitive”. În 2009, PCC a aprobat primul eveniment LGBT – Săptămâna Shanghai Pride.

Deşi abordările pot varia, peste tot în lume spectrul comunismului urmăreşte acelaşi obiectiv: să desfiinţeze idealul tradiţional al unei soţii bune şi al unei mame iubitoare, să forţeze femeile să renunţe la caracterul lor blând şi să distrugă armonia şi grija necesare creării unei familii echilibrate şi a copiilor bine crescuţi.

b. Învrăjbirea soţilor şi soţiilor

Valorile tradiţionale chineze se bazează pe moralitatea familiei. Diavolul ştie că cel mai eficient mod de a submina valorile tradiţionale este de a începe să saboteze relaţiile umane. În luptele politice continue, declanşate de PCC, membrii familiei s-au denunţat reciproc autorităţilor în competiţia nebună pentru un statut politic mai bun. Trădându-i pe cei apropiaţi, ei puteau demonstra că au o poziţie mai fermă şi mai loială doctrinei partidului.

În decembrie 1966, secretarul lui Mao, Hu Qiaomu, a fost dus cu forța la Institutul de Fier şi Oţel din Beijing, unde fiica sa s-a urcat pe scenă şi a strigat: “Zdrobiţi capul câinelui Hu Qiaomu!” Deşi ea nu a zdrobit capul tatălui ei, au fost alţii care au făcut asta. La acea vreme, exista o familie “capitalistă” în subdistrictul Dongsi din Beijing. Gardienii roşii au bătut cuplul în vârstă până când cei doi soți erau în pragul morții şi l-au forţat pe fiul lor de vârstă gimnazială să-i bată. Acesta a folosit haltere pentru a-i zdrobi capul tatălui său şi după aceea a înnebunit. [51]

Adesea, cei condamnaţi de Partid ca “duşmani de clasă” renunţă la familie pentru a nu-i implica pe membrii familiei. Chiar şi “duşmanii de clasă” care se sinucideau trebuiau mai întâi să găsească modalităţi de a se distanţa de familie şi de relaţiile cu aceasta, pentru ca nu cumva PCC să vâneze membrii familiei după ce se sinucideau. De exemplu, când criticul literar Ye Yiqun a fost persecutat şi determinat să se sinucidă în Revoluţia Culturală, în scrisoarea sa de despărţire nota: “De acum înainte, singurul lucru care vi se cere este să ascultaţi cu hotărâre cuvintele partidului, să staţi ferm pe poziţia partidului, să recunoaşteţi treptat păcatele mele, să treziţi în voi ură împotriva mea şi să distrugeţi fără ezitare legăturile noastre familiale”. [52]

Persecuţia împotriva practicii spirituale Falun Gong, începută în 1999, este cea mai mare mişcare politică lansată de PCC în epoca modernă. O strategie comună pe care autorităţile o folosesc împotriva practicanţilor Falun Gong este de a-i forţa pe membrii familiilor lor să ajute persecuţia. PCC impune hărţuiri administrative, sancţiuni financiare şi alte forme de intimidare asupra membrilor familiei pentru a-i face să folosească orice mijloace care să-i împingă pe practicanţi să renunţe la credinţa lor. PCC blamează victimele persecuției pentru hărțuirea familiilor lor, spunând că hărțuirea va continua, deoarece practicanții refuză să facă compromisuri asupra credinței lor.

Mulţi practicanţi Falun Gong au divorţat sau au fost respinşi de cei dragi din cauza acestei forme de persecuţie. Nenumărate familii au fost distruse de campania partidului.

c. Utilizarea avortului forţat pentru controlul populaţiei

La scurt timp după ce feministele occidentale au reuşit să câştige lupta pentru legalizarea avortului, femeilor din Republica Populară Chineză le-a fost impus avortul prin politicile de planificare familială ale PCC. Uciderea în masă a fătului a dus la un dezastru umanitar şi social de o mărime incomensurabilă.

PCC urmează materialismul marxist şi crede că naşterea este o formă de acţiune productivă, care nu diferită de producerea oțelului sau de agricultură. De aici rezultă că filozofia planificării economice este extinsă la planificarea familială. Mao Zedong a spus: “Omenirea trebuie să se controleze şi să implementeze creşterea planificată. Uneori poate să crească un pic, iar alteori poate să se oprească. “[53]

În anii ‘80, regimul chinez a început să pună în aplicare politica unui singur copil cu măsuri extreme şi brutale, aşa cum au fost expuse de sloganurile derulate în întreaga ţară: “Dacă o persoană încalcă legea, întregul sat va fi sterilizat”. Naşteţi-l pe primul copil, legaţi-vă trompele uterine pentru cel de-al doilea, scoateţi-l pe-al treilea şi pe al patrulea! “(O variantă a acestui slogan era pur şi simplu” ucide, ucide, ucide-l pe al treilea şi pe al patrulea”).” Mai degrabă vom vedea un şuvoi de sânge, decât mai mult de o naştere”. “Zece morminte sunt mai bune decât o viaţă în plus”. Astfel de sloganuri crude erau omniprezente în întreaga China.

Comisia Națională de Sănătate și Planificare Familială a folosit amenzi grele, jafuri, demolări de reședințe, agresiuni, detenții și alte alte metode pentru a pedepsi încălcările politicii unui singur copil. În unele locuri, oficialii de planificare familială au înecat copiii aruncându-i în câmpuri inundate. Nici gravidele pe cale să nască nu erau scutite. Chiar dacă mai aveau doar câteva zile până la naştere, ele erau forţate să facă avorturi.

Cifrele publicate în 2003 de către ministerul sănătății al regimului arată, că începând cu 1971 în China au fost efectuate cel puțin 336 de milioane de avorturi. Politica copilului unic a început în 1979, asta însemnând, că în decursul celor peste 30 ani de existență, câteva milioane de copii nenăscuți au fost uciși anual de către PCC.

Una dintre cele mai grave consecinţe ale politicii unui singur copil este numărul disproporţionat de copii de gen feminin abandonaţi sau avortaţi, ceea ce duce la un dezechilibru grav în raportul dintre sexe al chinezilor sub vârsta de 30 de ani. Din cauza lipsei fetelor, se estimează că, până în 2020, vor exista aproximativ 40 de milioane de tineri care nu se pot căsători cu o femeie de vârstă fertilă.

Dezechilibrul sexual în favoarea bărbaţilor din China declanşează probleme sociale grave, precum creşterea abuzului sexual şi a prostituţiei, comercializarea căsătoriei, traficul de femei şi altele asemenea.

6. Consecinţele asaltului comunismului asupra familiei

Marx și alți comuniști au scos în evidență fenomene precum adulterul, prostituția și copiii nelegitimi pentru a da credibilitate teoriilor lor anti-căsătorie și anti-familiale de parcă existența unor astfel de vicii ar însemna că normele sociale predominante erau ipocrite și corupte.

Degenerarea treptată a moralităţii care a avut loc în epoca victoriană a erodat instituţia sacră a căsătoriei şi a condus oamenii departe de învăţăturile divine. Comuniştii au îndemnat femeile să-şi încalce jurămintele maritale pentru presupusul bine personal dar rezultatul a fost opus.

Soluţia “comunistă” a spectrului comunist pentru opresiune şi inegalitate nu înseamnă nimic altceva decât tragerea în jos a standardelor moralei umane în abisurile cele mai adânci ale infernului. A transformat un comportament care fusese odată condamnat în mod universal ca fiind urât şi de neiertat, în noul standard. În “egalitatea” comunismului, toţi mărșăluiesc spre același destin: distrugerea.

Spectrul comunist a creat credinţa eronată că păcatul nu este cauzat de degenerarea moralităţii, ci de opresiunea socială. El a determinat oamenii să găsească o cale de ieşire, întorcând spatele tradiţiilor şi îndepărtându-se de Dumnezeu. Spectrul comunismului a susţinut feminismul, homosexualitatea, eliberarea sexuală şi altele asemenea, folosind retorica frumoasă a libertăţii şi a eliberării. Femeilor li s-a luat demnitatea, bărbaţii au fost deposedați de responsabilitate, iar sacralitatea familiei a fost călcată în picioare, transformând copii zilelor noastre în jucăriile diavolului.

*****

Referinţe

[21] Betty Friedan, The Feminine Mystique (New York: W.W. Norton & Company, 1963).

[22] Joanne Boucher, “Betty Friedan și Trecutul Radical al Feminismului,” New Politics, vol. 9, no.3 (în vara anului 2003).

[23] David Horowitz, “Trecutul Comunist al lui Betty Friedan”, Salon, 19 ianuarie, 1999, https://www.salon.com/1999/01/18/nc_18horo.

[24] Kate Weigand, Feminismul Roșu: Comunismul American și Eliberarea Femeilor (Baltimore, MD, și Londra: The Johns Hopkins University Press, 2002)

[25] Ibid.

[26] Simone de Beauvoir, Al doilea Sex, trad. Constance Borde și Sheila Malovany-Chevallier (New York: Vintage Books, 2011).

[27] Lawrence Summers, “Remarcile președintelui Summers’ despre femeile din știință, ingineriePBS NewsHour, 22 februarie, 2005, https://www.pbs.org/newshour/science/science-jan-june05-summersremarks_2-22.

[28] Alan Findermay, “Harvard va cheltui 50 de milioane de dolari pentru a face facultatea mai diversă“, New York Times, (17 mai 2005). https://www.nytimes.com/2005/05/17/education/harvard-will-spend-50-million-to-make-faculty-more-diverse.html

[29] C. P. Benbow şi J. C. Stanley, “Diferenţele de sex în capacitatea matematică: fapte sau artefact?” Science, 210 (1980): 1262-1264.

[30] C. Benbow, “Diferenţele sexuale în abilitatea preadolescenţilor intelectual talentaţi: natura lor, efectele şi cauzele posibile“, Ştiinţe comportamentale şi ale creierului 11 (2) (1988): 169-183. https://www.cambridge.org/core/journals/behavioral-and-brain-sciences/article/sex-differences-in-mathematical-reasoning-ability-in-intellectually-talented-preadolescents-their-nature-effects-and-possible-causes/C0BC8628A056CB9B38A3464D2DF5FA44.

[31] C. P. Benbow et al, “Diferențe sexuale în capacitatea de raționament matematic la vârsta de 13 ani: statutul lor după 20 de ani”, Psychological Science 11, no. 6 (noiembrie 2000): 474-480, https://my.vanderbilt.edu/smpy/files/2013/02/SexDiffs.pdf.

[32] Alexis de Tocqueville, așa cum a fost citat în cartea lui Friedrich A. Hayek, Drumul către servitute (London: Profile Books, 2005), 47.

[33] Susan Edelman, “O femeie devine pompier în NY în ciuda faptului că nu a trecut testul crucial de rezistenţă“, New York Post, (3 mai 2015). https://nypost.com/2015/05/03/woman-to-become-ny-firefighter-despite-failing-crucial-fitness-test/.

[34] Una Butorac, “Aceşti pompieri de sex feminin nu doresc un sistem de cotă de gen“, Serviciul special de radiodifuziune (24 mai 2017). https://www.sbs.com.au/news/the-feed/these-female-firefighters-don-t-want-a-gender-quota-system.

[35] Commonwealth Court of Pennsylvania, Commonwealth of Pennsylvania by Israel Packel, Attorney General, v. Pennsylvania Interscholastic Athletic Association, 334A.2d 839, 18 Pa. Commw. 45 (19 martie, 1975).

[36] Christina Hoff Sommers, “Războiul împotriva băieţilor: Cum feminismul greşit ne îngrădeşte tinerii” (New York: Simon & Schuster, 2013).

[37] Jamie Doward, „Luați acești copii în serios: clinica NHS Clinic în ochiul furtunii drepturilor trans”, The Guardian, 18 noiembrie, 2017, https://www.theguardian.com/society/2017/nov/19/nhs-clinic-trans-rights-storm-gender-identity-specialist-centre-transgender.

[38] Vivian Gornick, citat în The Daily Illini, Universitea din Illinois, 25 aprilie, 1981

[39] Robin Morgan, “Relaţia între surori este puternică: o antologie a scrierilor din Mişcarea de Eliberare a Femeilor” (New York: Vintage, 1970), 537.

[40] Darlena Cunha, “The Divorce Gap“, The Atlantic, 28 aprilie 2016, https://www.theatlantic.com/business/archive/2016/04/the-divorce-gap/480333/.

[41] David W. Purcell, et al, “Estimarea populaţiei bărbăteşti care întreține relații sexuale cu bărbaţii în Statele Unite pentru obţinerea ratelor de HIV şi a sifilisului“, The Open AIDS Journal 6 (2012): 98-107.

[42] R. S. Hogg, et al.,Modelarea impactului bolii HIV asupra mortalităţii la bărbaţii homosexuali“, Journal of Epidemiology 26 nr.3 (iunie 1997): 657-61.

[43] Națiunile Unite, „Programul de Acțiune al Conferinței Internaționale asupra Populației și Dezvoltării”, „Programul de Acțiune al Conferinței Internaționale asupra Populației și Dezvoltării (CIPD)” din Cairo, Egipt (New York: Națiunile Unite, 1995), 59, https://www.un.org/en/development/desa/population/events/pdf/expert/27/SupportingDocuments/A_CONF.171_13_Rev.1.pdf.

[44] Personalul vicepreşedintelui Comitetului Economic mixt, la cererea senatorului Mike Lee, “Dragostea, căsătoria şi cărucioarele pentru copii: creşterea fertilității nedorite“, Proiectul Social capital nr. 3 3-17 (decembrie 2017), https://www.lee.senate.gov/public/_cache/files/3a6e738b-305b-4553-b03b-3c71382f102c/love-marriage-and-the-baby-carriage.pdf

[45] Robert Rector, “Cum subminează asistenţa socială căsătoria şi ce este de făcut“, Heritage Foundation Report (17 noiembrie 2014). https://www.heritage.org/welfare/report/how-welfare-undermines-marriage-and-what-do-about-it

[46] Schlafly, “Cine a ucis familia americană?” (Washington, DC: Cărțile WND, 2014), cap. 1.

[47] Ron Haskins, “Trei reguli simple pe care adolescenţii săraci trebuie să le urmeze ca să se alăture clasei mijlocii”, Brookings Institution, (13 martie 2013). https://www.brookings.edu/opinions/three-simple-rules-poor-teens-should-follow-to-join-the-middle-class/

[48] Rectorul, “Cum subminează asistenţa socială căsătoria şi ce este de făcut“.

[49] Mark Regnerus, “Sexul ieftin şi declinul căsătoriei“, The Wall Street Journal (29 septembrie 2017), https://www.wsj.com/articles/cheap-sex-and-the-decline-of-marriage-1506690454

[50] 杨美玲, “Guniang ye neng xuehui sha zhu” 姑娘也能学会杀猪,Yang Meiling, “Şi fetele pot să sacrifice porci“, Daily People, (1 octombrie 1966).

[51] Yu Luowen, 遇罗文, Wo jia: wo de gege Yu Luoke 我家:我的哥哥遇罗克Familia mea: Fratele meu Yu Luoke”, (Beijing: Editura Chineză Mondială, Co., Ltd, 2016).

[52] Ye Zhou, 葉舟, “Ye Yuqin de zuihou shinian” 葉以群的最後十年Ultima Decadă a lui Ye Yiqun“, Wenhui Lunar nr. 12 (1989).

[53] Pang Xianzhi 逄先知 și Jin Chongji 金冲及, “Biografia lui Mao Zedong” (1949-1976), 毛泽东传(1949–1976) [Biografia lui Mao Zedong (1949-1976)] Press Central Literary Press, (Beijing 2003).

 

Ideologia comunistă nu a dispărut în istorie odată cu terminarea Războiului Rece; înaintea și după căderea regimurilor comuniste din Europa de Est, subversiunea a răspândit ideile marxiste în întreaga lume liberă, iar mișcările de orientare stângistă s-au impus în multe guverne alese în mod democratic.

La suprafață, lumea liberă pare să fi înțeles pagubele provocate de comunism. Cu toate acestea, în cei 170 de ani de la publicarea Manifestului Comunist, guvernele din întreaga lume au fost influențate în mod deschis sau pe ascuns de teoria marxistă.

Majoritatea oamenilor asociază politicile comuniste doar cu țările aflate sub conducerea partidelor comuniste, sau cu locurile în care doctrinele economice marxiste sunt urmate în mod deschis. Dar în realitate, stânga occidentală urmează aceeași filozofie de bază întruchipată de regimurile comuniste „tradiționale” din Est. În anumite aspecte, lumea liberă chiar a depășit statele comuniste auto-declarate, atunci când vine vorba de punerea în practică a cauzei stângii.

Chiar dacă America s-a confruntat cu amenințarea sovietică în timpul Războiului Rece, formele comunismului și-au croit drum în aproape toate aspectele societății occidentale sub masca liberalismului, progresismului și socialismului. Aripa stângă are o poziție puternică în peisajul politic al SUA și este dominantă în multe țări din Europa. Astfel, fără a aduce lumea occidentală sub controlul său politic evident prin război sau revoluție violentă, spectrul comunist a cooptat guvernele națiunilor occidentale alimentând tulburările sociale, subminând moralitatea tradițională și promovând politicile socialiste. Scopul său este acela de a aduce Occidentul pe o cale demonică, aducând în acest fel distrugerea omenirii.

Statele Unite au fost și rămân un puternic bastion al libertății și al anticomunismului. Dat fiind rolul vital pe care SUA îl joacă pe scena mondială, este crucial să acordăm o atenție deosebită influenței comunismului în politica americană și în guvernul american.

1. Comunismul: politica de distrugere a umanității

De mii de ani, principala instituție a puterii politice a fost monarhia, care își primește autoritatea de la Divin. Cerul l-a înzestrat pe conducător cu dreptul divin al regilor. Împărații și regii îndeplineau rolul sacru de intermediari între oameni și Divin.

În zilele noastre, multe națiuni practică democrația. De fapt, democrația nu este o guvernare directă a poporului, ci mai degrabă guvernarea reprezentanților aleși de către popor. Alegerea unui președinte este o procedură democratică. Odată ajuns în funcție, președintele se bucură de puteri lărgite asupra politicii, economiei, armatei, relațiilor internaționale etc.

De la Declarația de Independență din 1776 și de la redactarea Constituției Statelor Unite în decada care a urmat, democrația a fost asociată cu libertatea, prosperitatea și cu drepturile individuale. Dar piatra de temelie a stabilității sociale și a armoniei, precum și drepturile omului și libertatea constituie valorile morale ale unei societăți. Democrația de una singură nu poate garanta că vor fi aleși oamenii buni. Pe măsură ce standardul moral general al societății scade, candidații care câștigă pot fi cei care se specializează în retorica goală sau inflamatorie și sunt predispuși la nepotism. Deteriorarea unei societăți democratice este imensă, atunci când nu se prevăd dispoziții pentru menținerea standardelor morale stabilite de Divin. Avantajele reprezentării electorale dispar și sunt incluse în politica mafiotă, care aruncă societatea în haos și în fragmentare.

a. Convergenţa dintre politică şi religie în regimurile comuniste

Ideologia comunistă funcționează ca aceea a unui cult. Îi forțează pe adepții săi să-i accepte filozofia malignă a luptei, să se supună programelor sale politice și să-și trădeze propria conștiință în îndeplinirea directivelor mișcării revoluționare sau ale partidului. Regimurile comuniste persecută religia și spiritualitatea cu cele mai crude metode, astfel încât să distrugă Divinul și să înlocuiască credința tradițională cu propria sa religie ateistă.

Regimurile comuniste din Est, în special cel al Partidului Comunist Chinez (PCC), sunt adesea descrise în mod eronat ca fiind o formă modernă de despotism antic. Mulți consideră că PCC a continuat sistemul imperial. Însă, monarhii tradiționali chinezi nu au pretins că definesc valorile morale. În schimb, ei au acţionat în limitele standardelor morale stabilite de Divinitate sau de Cer. Pe de altă parte, PCC monopolizează însuşi conceptul de moralitate. Indiferent câte lucruri rele face, PCC încă pretinde că este “mare, glorios şi corect”.

Moralitatea este stabilită de Divin, nu de om. Standardele Binelui şi Răului provin din porunca divină, nu din pretenţiile ideologice ale vreunui partid politic. Monopolizarea dreptului de a defini moralitatea conduce în mod inevitabil la amestecarea bisericii şi a statului, care, în cazul PCC și ale altor partide comuniste, se manifestă prin trăsăturile tipice ale unui cult malefic.

Partidul comunist îl consideră pe Marx ca pe “Dumnezeul” său spiritual şi marxismul ca adevăr universal. Promisiunea comunismului de “paradis pe pământ” îi atrage pe adepţi să-și dea viața pentru el. Caracteristicile de cult includ, dar nu se limitează la următoarele: fabricarea doctrinelor, eliminarea opoziţiei, venerarea conducătorului, se consideră singura sursă a dreptății, utilizează spălărea forţată a creierului și controlul minţii, o formă de organizare strictă la care cineva poate adera dar pe care nu o va putea părăsi niciodată, promovează violenţa şi vărsarea de sânge și încurajează martiriul pentru cauza religioasă.

Liderii comuniști precum Vladimir Lenin, Iosif Stalin, Mao Zedong și Kim Il Sung au avut cu toții propriul cult al personalității. Aceștia erau „pontifii” cultului comunist din țările lor, având o autoritate neîndoielnică de a determina binele și răul. Fie că ucideau sau mințeau, ei aveau întotdeauna dreptate, ceea ce a fost justificat de explicații că erau motivați de un scop mai înalt sau că aveau planuri pe termen lung. Cetățenii acestor țări au fost obligați să-și abandoneze propriile înțelegeri ale binelui moral. Faptul că au fost forţaţi să mintă sau să facă rău la comanda partidului a adus oamenilor traume psihologice şi spirituale.

Religiile tradiţionale ortodoxe îi învaţă pe oameni să fie buni, dar cultul comunismului, construit pe ură, se îndreaptă exact spre poziţia opusă. Deşi partidul comunist a vorbit şi despre dragoste, “dragostea” pe care o susţine este bazată pe ură. De exemplu, proletarii sunt capabili de prietenie de clasă, deoarece se confruntă cu un duşman comun: capitaliştii. În China modernă, modul de manifestare a patriotismului (literal în limba în chineză „dragoste față de țară”) este să urăști America, să urăști Franţa, să urăști Japonia, să urăști Coreea, să urăști Taiwanul şi să urăști chinezii din străinătate care critică PCC.

b. Caracterul religios al liberalismului şi progresismului

Liberalismul şi progresismul au devenit, acum, standardul “corectitudinii politice” în Occident şi, de fapt, s-a ajuns până în punctul de a deveni o religie laică. Cei din stânga occidentală au folosit etichete diferite de-a lungul istoriei, uneori numindu-se „liberali” și uneori numindu-se „progresiști”. Susţinătorii  liberalismului şi progresismului săi sprijină “progresul” ca un bun moral absolut şi atacă orice opinie diferită, ca fiind erezie. Similar cu comunismul, ateismul, evoluţia şi ştiinţa, liberalismul şi progresismul înlocuiesc credinţa în Dumnezeu cu raţiunea umanistă şi efectiv privesc omul ca pe o Divinitate. Aceştia împărtăşesc aceiaşi duşmani cu comuniştii şi dau vina pe problemele sociale, pe nedreptăţile sau defectele percepute în sistemul capitalist, pe care intenţionează să îl submineze sau să-l răstoarne. Metodele liberalilor și progresiștilor radicali sunt similare cu cele ale revoluționarilor comuniști. Ei cred despre cauza lor că este atât de importantă încât nu există niciun mijloc interzis prin care să o realizeze.

Caracteristicile cvasi-religioase ale liberalismului şi progresismului sunt inseparabile de teoriile care le-au dat naștere. Progresele științifice rapide din secolul al XVIII-lea au întărit foarte mult încrederea omenirii în propria sa capacitate și au alimentat tendința intelectuală progresistă. Filosoful francez Marquis de Condorcet, un pionier al gândirii progresiste, a declarat, în lucrarea sa “Schiţă pentru o imagine istorică a progresului minţii umane, că raţiunea conduce oamenii spre calea fericirii, a moralităţii sau a bunătăţii. După aceasta, progresismul a devenit mai agresiv şi a început să împingă rațiunea pe altarul venerării.

Gândirea progresistă ne permite să privim rațiunea, conștiința și Creatorul ca fiind separate, promovând ideea că omul nu are nevoie de mântuirea Creatorului și îşi poate folosi raţiunea şi conştiinţa proprie pentru a scăpa de lăcomie, frică, gelozie şi altele asemenea. Potrivit acestui concept omul poate să construiască paradisul pe pământ şi să se îndepărteze de Divin. Aroganţa progresismului este expusă într-o declaraţie a politicianului şi criticului de artă francez din secolul al XIX-lea, Jules-Antoine Castagnary: “Pe lângă grădina divină din care am fost expulzat, voi ridica un nou Eden. […] La intrarea lui, voi înălţa Progresul […] şi îi voi pune în mână o sabie în flacări şi el îi va spune lui Dumnezeu: “Nu vei intra aici”. [1]

Odată ce au astfel de gânduri, oamenii vor avea iluzia că pot controla destinul omenirii şi că îşi pot ghida viitorul – adică omenirea poate să joace rolul lui Dumnezeu – să creeze utopia “paradisului pe pământ”, ceea ce este, în esenţă, ideea comunismului. Lupta pentru realizarea acestui așa-zis paradis a provocat un potop de sânge și dezastre.

c. Liberalismul şi progresismul contemporan: variante ale comunismului

Răzvrătirea împotriva liberalismului clasic

Liberalismul clasic, care derivă din filosofia drepturilor individuale naturale, a susţinut restricţii constituţionale asupra puterii regalităţii sau guvernării pentru a proteja libertatea individuală. Drepturile și demnitatea individuale sunt dăruite de Divin, în timp ce guvernul este construit de cetăţeni şi are datoria expresă de a-şi proteja poporul. Separarea bisericii şi a statului a fost stabilită pentru a împiedica guvernul să interfereze cu libertatea de gândire şi credinţele cetăţenilor.

Liberalismul contemporan nu este altceva decât trădarea liberalismului clasic în numele „libertății” ca urmare a infiltrării comuniste. Pe de o parte, accentuează individualismul absolut, adică indulgența extremă a dorințelor și ignorarea moralității. Pe de altă parte, subliniază egalitatea de rezultat în locul egalității de șanse.

De exemplu, atunci când se discută despre distribuţia bogăţiei, liberalii moderni se concentrează doar pe nevoile beneficiarilor, mai degrabă decât pe drepturile contribuabililor. Când vine vorba de politici menite să abordeze discriminarea, aceștia se concentrează doar asupra celor care au fost nedreptăţiţi din punct de vedere istoric, ignorând persoanele care devin, în prezent, victime în temeiul acestor politici. În justiție, ei obstrucționează necesitatea de a pedepsi criminalii, aparent, pentru scopul de a-l proteja pe cel nevinovat de condamnări nedrepte sau de a-i proteja pe cel defavorizați, care sunt probabil victime ale opresiunii. În educaţie, ei ignoră potenţialul elevilor talentaţi, cu pretextul de a-i sprijini şi ajuta pe cei cu nivel scăzut de performanţă şi pe cei din familiile defavorizate. Ei folosesc scuza “libertăţii de exprimare” pentru a ridica restricţiile privind publicarea conţinutului obscen sau a materialelor pornografice.

Obiectivul liberalismului contemporan a evoluat în tăcere de la promovarea libertății la promovarea egalității. Cu toate acestea, nu este dispus să fie numit „egalitarism”, deoarece acest lucru ar face imediat ca acesta să fie o formă de comunism.

John Locke, cunoscut ca tatăl liberalismului, și-a exprimat opiniile cu privire la toleranța religioasă și separarea bisericii de stat în „O scrisoare referitoare la toleranță”. Principalul aspect al toleranței, așa cum a conceput-o Locke, este că statul, care deține puterea coercitivă, trebuie să respecte și să tolereze convingerile personale ale individului. Indiferent dacă credința cuiva în calea către Cer este corectă sau greșită este o chestiune care trebuie lăsată judecății divine. Sufletul cuiva ar trebui să fie sub controlul propriu; statul nu ar trebui să-și folosească puterea pentru a impune credința sau necredința.

Toleranța pe care o susține liberalismul clasic este într-adevăr o virtute care merită promovată, dar comunismul și-a însușit „toleranța” ca o cale spre corupția morală. Liberalismul contemporan neglijează scopul real al toleranței, transformându-l în absența judecății. El a dezvoltat conceptul politic de “fără judecăți de valoare”, care în realitate înseamnă pierderea reperelor morale şi confundarea binelui cu răul şi a virtuții cu răul. Aceasta este de fapt o negare şi subminare a valorilor universale. Foloseşte o expresie atrăgătoare pentru a deschide porţile pentru un atac violent al conceptelor demonice promovând anti-moralitarea şi anti-tradiţia sub masca libertăţii.

De exemplu, acum toleranța este adesea considerată a fi apărarea disproporționată a mișcării LGBT, o manifestare tipică a conceptului “fără judecăți de valoare”. Oricine se pronunță împotriva promovării stilului de viață LGBT riscă să fie atacat sub pretextul salvgardării libertății și egalității individuale și că luptă pentru discriminarea unui grup minoritar.

Esenţa Progresismului: Relativismul moral

Gândirea progresistă contemporană este aplicarea directă a teoriei evoluţiei lui Darwin în domeniul social, a cărei consecinţă este deviaţia continuă şi pervertirea moralităţii tradiţionale în numele “progresului”.

Ghidat de valorile tradiţionale ale umanităţii, este normal să ne folosim inteligenţa pentru a ne îmbunătăţi condiţiile de viaţă, pentru a creşte bogăţia şi pentru a atinge noi culmi ale culturii. În “era progresistă” a istoriei americane, de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea, reformele guvernamentale au corectat diferite practici corupte care au apărut în procesul de dezvoltare economică şi socială. Dar, după ce comuniştii s-au infiltrat în Statele Unite, ei au deturnat termenii “progres” şi “progresism” şi i-au infuzat cu ideologia lor dăunătoare. Era logic ca comunismul să fi deturnat progresismul, deși majoritatea oamenilor nu știau acest lucru. Progresismul modern contemporan este aplicarea directă a teoriei evoluției lui Darwin în științele sociale, rezultatul fiind devierea continuă și pervertirea moralității tradiționale în numele „progresului”. Chiar în zilele noastre, comunismul își continuă înșelăciunea în mod deschis, sub bannerul progresist. 

În timpul revoluţiei progresiste, ateii au privit moralitatea tradiţională ca pe un obstacol în calea progresului şi au cerut o reevaluare a tuturor standardelor morale. Ei au negat existenţa unor standarde morale absolute şi au folosit societatea, cultura, istoria şi condiţiile actuale pentru a-şi stabili propriul sistem de moralitate relativă.

Relativismul moral este un aspect central al ideologiei marxiste. Acesta susține că orice se conformează intereselor proletariatului (clasa conducătoare marxistă, în esență) este moral, în timp ce orice nu se conformează este imoral. Morala nu este folosită pentru a restricționa acțiunile proletariatului, ci este folosită ca o armă a dictaturii proletariatului împotriva duşmanilor săi. În tandem cu mișcarea progresistă, acest relativism moral a dobândit influență în politică, educație, cultură și în alte aspecte ale societății occidentale.

Nu este greșit ca oamenii să caute fericirea și progresul, dar atunci anumite „-isme” încep să suplinească valorile și credințele morale, ele acționează ca unelte prin care spectrul comunist conduce oamenii către degenerare și distrugere.

2. Aducerea guvernului sub controlul stângii

În Manifestul Comunist, Marx și Engels au enumerat zece măsuri, prin care să distrugă schimburile echitabile și drepturile individuale, pe care ei numesc capitalism. Multe dintre aceste măsuri au fost deja implementate pentru a muta progresiv Statele Unite și alte țări către stânga și în cele din urmă a institui controlul politic comunist, precum implementarea „unui impozit pe profit puternic progresiv sau gradat” și „centralizarea creditului în mâinile statului prin intermediul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv”. La suprafață, comuniștii par că susțin unele lucruri pozitive, precum abolirea muncii prestate de minori în fabrici și crearea unui sistem de învățământ public gratuit; cu toate acestea, scopul lor nu este de asigura prosperitatea națiunii, ci mai degrabă de a acapara și menține puterea politică. Marx și Engels au scris:

“Primul pas în revoluţie al clasei muncitoare este acela de a ridica proletariatul în poziţia de clasă conducătoare pentru a câştiga bătălia democraţiei.

Proletariatul îşi va folosi supremaţia politică pentru a smulge treptat tot capitalul burgheziei; pentru a centraliza toate instrumentele de producţie în mâinile statului, adică a proletariatului organizat ca și clasă conducătoare; şi pentru a crește cât mai rapid posibil forţele productive totale.

Bineînţeles că, la început, acest lucru nu poate fi realizat decât prin intervenţii despotice asupra drepturilor de proprietate şi asupra condiţiilor producţiei burgheze; prin măsuri care, prin urmare, par a fi insuficiente şi nesustenabile din punct de vedere economic, dar care, în cursul mişcării se depăşesc pe ele însele, necesită intervenţii suplimentare asupra vechii ordini sociale şi sunt inevitabile ca mijloc de a revoluţiona integral modul de producţie. [2]

În America, stânga a petrecut zeci de ani conducând „bătălia pentru democrație” marxistă pentru a controla pârghiile puterii și pentru a introduce socialismul. Astfel, deși influențele comuniste evidente în Statele Unite au fost relativ puține în secolul al XX-lea, situația s-a schimbat de atunci drastic.

În alegerile din anii 2016 și 2020 din Statele Unite, un candidat ce s-a declarat socialist s-a apropiat de președinția americană. Socialismul, care în vocabularul comunist reprezintă „stadiul primar” al comunismului, a fost odată privit cu dispreț de majoritatea americanilor. Candidatul însuși a spus, că el crede că există o mulțime de oameni, care devin foarte nervoși atunci când aud cuvântul „socialist”.

Dar sondajele efectuate de-a lungul anilor 2010 arată, că aproximativ jumătate dintre cei născuți în generația de la schimbarea mileniului (între anii 1980 și 1996) au o viziune pozitivă despre socialism. Un sondaj Gallup din 2018 arată că 57% dintre democrați au spus că ei au o viziune pozitivă față de socialism. [3] Aceasta continuă tendința sondajului realizat în 2011 de către Pew Research Center, care a arătat că 49% dintre adulții americani sub vârsta de 30 de ani văd socialismul ca fiind pozitiv, în timp ce 46% au avut o viziune pozitivă asupra capitalismului. [4]

Fanteziile pe care mulţi din Occident le au în privinţa socialismului reflectă astăzi experiențele a nenumărați tineri ușor de impresionat care au îmbrățișat comunismul în secolul trecut în Uniunea Sovietică, China și în alte părți. Tânăra generaţie nu are o înţelegere profundă a istoriei, a culturii şi a tradiţiilor proprii. Rezistenţa lor faţă de socialism care pentru ei pare blând şi uman este inexistentă. Marea amăgire comunistă a secolului al XX-lea pare să se repete în secolul XXI.

Axioma lui Marx “de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” este destul de eficientă pentru a înşela tinerii care îşi imaginează o viaţă de asistenţă socială generoasă așa cum se vede în diferite părți ale Europei. Cu toate acestea, sistemele de asistență socială ale acestor țări au cauzat multe probleme sociale. După cum a notat economistul Milton Friedman, “O societate care pune egalitatea înaintea libertăţii nu va obţine nici una, nici cealaltă. O societate care pune libertatea înaintea egalităţii va obţine, ca produs secundar fericit, atât o libertate mai mare, cât și o egalitate mai mare”. [5] 

Prin socialismul cu asistenţă socială crescută se promovează extinderea continuă a guvernării, iar oamenii îşi folosesc buletinele de vot pentru a renunţa la libertate. Este un pas important în planurile spectrului de a înrobi omenirea. Odată ce toate naţiunile, sau majoritate, fac tranziţia spre socialism, este nevoie doar de câțiva pași simpli pentru a înlocui democrația cu totalitarismul. Odată ce “stadiul socialist primar” este finalizat, liderii politici vor implementa imediat comunismul. Proprietatea privată şi procesul democratic vor fi abolite. Sistemul de asistenţă socială al statului se va metamorfoza într-un jug al tiraniei.

Pentru a intra în mainstream-ul politic, comunismul trebuie să se infiltreze într-unul sau în ambele partide majore şi să le folosească pentru a prelua controlul asupra voturilor din Congres. Între timp, candidaţii săi trebuie să preia funcţii cheie în guvern şi în instanţe judecătoreşti. Gradul în care comunismul a subminat politica americană este destul de sever. Pentru a-și asigura un bloc electoral stabil, partidele de stânga din SUA au amplificat animozitatea dintre grupurile cu venituri mici şi cele cu venituri ridicate, atrăgând în același timp un număr din ce în ce mai mare de imigranţi şi grupuri “vulnerabile”, precum comunitatea LGBT, femeile, minorităţile etc. 

Un miliardar, susținător de lungă durată al mişcărilor de stânga, a finanţat puternic candidaţii de stânga pentru a candida la președinția Statelor Unite şi la alte poziţii importante din toată țara. Printre persoanele cheie din această categorie se numără secretarii de stat, care în multe state sunt responsabili cu chestiunile legate de alegeri şi joacă un rol esenţial în soluţionarea litigiilor electorale. Miliardarul a oferit un mare sprijin financiar campaniilor electorale ale celor care au candidat pentru acestea. [6]

Chiar şi atunci când imigranţii ilegali au săvârşit crime pe teritoriul Statelor Unite, autorităţile de stânga au închis ochii şi au creat sanctuare pentru a-i proteja de forțele de ordine. În plus, partidele de stânga au luptat pentru drepturile de vot ale imigranţilor ilegali. Desigur, motivul nu este neapărat pentru a favoriza imigranţii ilegali sau populaţia, ci pentru a obţine mai multe voturi pentru stânga. Pe 12 septembrie 2017, un oraș din apropierea Washington, DC, a adoptat un proiect de lege pentru a acorda cetățenilor dreptul de vot la alegerile locale, inclusiv deţinătorilor de carte verde (viză de ședere permanentă a Statelor Unite – n.trad.), rezidenților temporari cu vize de student și de muncă și chiar celor fără nicio documentație privind statutul legal de imigrație. Proiectul a atras pe larg atenţia presei datorită efectelor sale potenţiale asupra sistemului electoral din alte părţi ale ţării. [7]

Administrația celui de-al 44-lea președinte al Statelor Unite a fost puternic infiltrată de comunişti şi socialişti. Multe grupuri care au susținut acel președinte aveau legături clare cu organizațiile socialiste. Președintele însuși a acordat amnistie pentru circa un milion de imigranți ilegali printr-un ordin executiv, după ce legislația privind amnistierea acestora nu a reușit să treacă de Congres. Acest fost preşedinte este discipol al neomarxistului Saul Alinsky. După ce a preluat mandatul el a numit consilieri din grupurile de extremă stânga și a introdus un sistem universal de îngrijire a sănătății care i-a amendat pe cei care au refuzat să se înscrie în acesta.  El a promovat obiectivele stângii prin încetarea aplicării legilor federale împotriva marijuanei, sprijinind legalizarea căsătoriei homosexuale, permițând transsexualilor să intre în armată etc. În 2016, administrația sa a emis o directivă către școlile publice prin care se permitea studenților care se identifică ca transsexuali să intre în toalete în funcție de genul ales, indiferent de sexul lor fizic – cu alte cuvinte, băieții și bărbații ar putea intra în toaletele fetelor, pur și simplu identificându-se ca femeie și vice-versa. Școlilor li s-a spus că dacă vor refuza să pună în aplicare proiectul de lege, vor pierde finanţarea acordată de guvernul federal. Drept răspuns, o coaliție formată din 13 state a dat în judecată guvernul federal, argumentând că directiva este neconstituțională.

3. Ura și lupta: cursul invariabil al politicii comuniste

Lupta şi ura stau la baza politicii comuniste. Instigând oamenii la ură şi divizare, comunismul corupe moralitatea umană pentru a uzurpa puterea politică şi pentru a-şi instaura dictatura. Incitarea oamenilor unul împotriva altuia este principalul mijloc prin care face acest lucru.

În 1926, Mao a scris în articolul său „Analiza claselor în societatea chineză”: “Cine sunt duşmanii noştri? Cine sunt prietenii noştri? Aceasta este o chestiune de primă importanță pentru revoluție”. Partidul comunist creează, în mod arbitrar, concepte de clasă care nu existau anterior şi apoi incită aceste grupuri divizate arbitrar să lupte unul împotriva celuilalt.  Aceasta este o armă magică pe care comuniștii o folosesc pentru a ajunge la putere. [8] Pentru a-şi promova cauza, partidul comunist selectează şi exagerează anumite probleme care decurg din declinul valorilor morale. Apoi susţine că principala cauză a acestor probleme nu este slăbiciunea morală, ci mai degrabă structura societăţii. Partidul desemnează anumite clase ca “opresoare” şi promovează lupta maselor împotriva acestor clase ca soluţie la problemele societăţii.

Ura şi lupta politicii comuniste nu se limitează la antagonismul dintre muncitori şi capitalişti. Liderul comunist cubanez Fidel Castro a declarat că inamicul poporului cubanez a fost corupţia fostului președinte Fulgencio Batista şi a susţinătorilor lui şi că presupusa opresiune exercitată de marii proprietari de plantaţii este sursa inegalităţii şi nedreptăţii. Partidul comunist promite că prin răsturnarea așa-numiților opresori se poate crea o utopie egalitară. Castro și colegii săi revoluționari au preluat Cuba folosind această promisiune.

În China, inovaţia lui Mao Zedong a fost să promită ţăranilor că vor fi proprietarii pământurilor pe care munceau, muncitorilor că vor fi proprietarii fabricilor lor, iar intelectualilor libertatea, pacea şi democraţia. Această promisiune a învrăjbit ţăranii împotriva proprietarilor, muncitorii împotriva capitaliştilor şi intelectualii împotriva guvernului, permiţând Partidului Comunist Chinez să confişte puterea.

În Algeria, liderul comunist Ahmed Ben Bella a provocat ură între diferite religii şi grupuri etnice: musulmanii împotriva creştinilor şi arabii împotriva francezilor. Aceasta a devenit rampa de lansare a lui Ben Bella spre conducerea comunistă.

Părinţii fondatori ai Statelor Unite au construit ţara pe baza principiilor prezentate în Constituția americană. Familia, biserica şi comunitatea au format legături puternice în întreaga societate americană, care a devenit tot mai prosperă în timpul secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Succesul Visului American a slăbit conceptele de luptă de clasă şi a făcut dificilă plăsmuirea luptei de clasă în Statele Unite.

Dar comunismului foloseşte orice oportunitate pe care o poate avea pentru a semăna diviziunea. Folosind sindicatele, el a amplificat conflictele dintre angajaţi şi angajatori. Folosește divizări rasiale pentru a asmuți lupta dintre diferite grupuri. Promovează mișcarea pentru drepturile femeilor pentru a încuraja lupta împotriva structurii sociale tradiționale. Creează diviziuni în jurul orientării sexuale, folosind mișcarea LGBT. El divizează credincioşii diferitelor religii şi foloseşte “diversitatea culturală” pentru a contesta cultura şi patrimoniul tradiţional occidental. El divizează cetăţenii de diferite naţionalităţi prin promovarea “drepturilor” imigranţilor ilegali şi prin crearea conflictelor între străini şi cetăţeni. Încurajează imigranții şi publicul larg împotriva celor însărcinați cu aplicarea legii.

Pe măsură ce societatea devine din ce în ce mai atomizată, un singur pas greșit poate declanşa o luptă. Semințele urii au fost plantate în inimile maselor largi şi tocmai acesta este scopul sinistru al comunismului. Lenin este citat pe scară largă spunând: „Putem și trebuie să scriem într-o limbă care seamănă în rândul maselor ură, repulsie, dispreț și altele asemenea împotriva celor care nu sunt de acord cu noi”. [9] Tacticile politice folosite în Occident folosesc tot felul de probleme de „justiție socială” pentru a incita la ură și pentru a intensifica conflictele sociale.

În 1931, în cazul Băieţilor din Scottsboro, nouă băieţi negri au fost acuzaţi că au violat două femei albe, declanşând o discordie rasială gravă în toată ţara. Partidul Comunist al SUA (PCSUA) a trecut la acţiune folosind incidentul pentru a atrage mai mulți adepți noi, printre care s-a numărat și Frank Marshall Davis, viitorul mentor al celui de-al 44-lea preşedinte. Scopul comuniştilor americani în cazul Băieţilor din Scottsboro nu a fost doar acela de a-şi crește numărul membrilor de partid din rândul populaţiei de culoare şi al activiştilor progresişti pentru “justiţie socială”, ci de a denunța America ca fiind o ţară plină de inegalități şi discriminare rasială. Susţinând că aceste condiţii erau predominante în întreaga ţară, ei au promovat comunismul şi ideologia de stânga ca fiind singurul mijloc de eliberare a americanilor de acest sistem presupus patologic şi rău. 

În 1935, au izbucnit revolte în comunităţile de culoare din Harlem, New York, după ce s-a zvonit că un adolescent de culoare a fost bătut până la moarte după ce a fost prins furând.  (În realitate, adolescentul din Puerto Rico a mușcat un vânzător dar el a fost complet nevătămat). Partidul Comunist din SUA (PCUSA) a valorificat șansa de a organiza proteste, potrivit lui Leonard Patterson, un fost membru al partidului care a jucat un rol în incident. Patterson a descris modul în care comuniştii au fost special instruiţi în tactici leniniste cu privire la modul de instigare şi de inflamare a conflictelor. Ei au învăţat cum să transforme protestele în revolte violente şi în lupte de stradă şi cum să creeze, în mod deliberat, conflicte acolo unde nu existau. [10]

În America contemporană, grupurile comuniste au fost implicate în fiecare conflict social sau revoltă pe scară largă. În 1991, media a difuzat pe scară largă imagini, care arătau cum Rodney King, un negru rezident în Los Angeles, era bătut de ofiţeri de poliţie albi după o urmărire de mare viteză. În clipul vizionat pe scară largă au fost decupate primele 15 secunde de filmare, care-l prezentau pe King, un infractor eliberat condiționat, care se împotrivea arestării și se comporta beligerant, deși însoțitorii din vehicul se conformaseră ordinelor poliției. Cei patru ofițeri implicați în incident au fost achitați în cele din urmă de acuzații penale. După verdict, o mulțime de protestatari din fața sediului Departamentului de Poliție din Los Angeles era pe cale să se disperseze, când deodată ceva i-a determinat brusc să se revolte. Cineva lovise spatele unei mașini aflată în trecere cu un panou metalic, iar protestul a degenerat rapid în violență care s-a soldat cu incendieri, spargeri și jaf. [11]

Întrebat despre participarea comuniştilor la incident, şeriful Sherman Block din Los Angeles a declarat că nu există nicio îndoială că Partidul Comunist Revoluționar (RCP) nu a fost implicat în revolte, jafuri și incendii. În timpul evenimentelor, pliante răspândite de diferite grupuri comuniste, precum Partidul Comunist Revoluţionar, Partidul Muncitorilor Socialişti, Partidul Muncii Progresist (PMP) şi Partidul Comunist al SUA puteau fi găsite pe străzi şi în campusurile universitare. Pe un pliant distribuit de PMP se putea citi: “Răzbunare pentru verdictul în cazul King! … Toți polițiștii rasiști trebuie să plătească! Întoarceţi armele! Soldaţi uniţi-vă cu muncitorii! … “Potrivit unui ofiţer de poliţie din cadrul Departamentului de Poliţie din Los Angeles, oamenii dădeau deja pliante pe stradă înainte de anunţarea verdictului. [12]

Oricât de multe sunt organizaţiile care încurajează revoltele şi violenţa în societatea occidentală de astăzi și care se pot autodenumi, “Indivizibili”, “Antifascişti”, “Stopați patriarhatul”, “Vieţile negrilor contează” sau “Refuzaţi fascismul”, ele sunt toate comuniste sau susţinătoare ale ideilor comuniste. Grupul violent “Antifa” este alcătuit din oameni cu diverse înclinaţii comuniste, precum anarhişti, socialişti, liberali, social-democraţi şi alţii. “Refuzaţi fascismul” este de fapt un grup radical fondat  din oameni cu viziuni de stânga incluzându-i pe aceia din Partidul Comunist Revoluţionar din SUA. Grupul s-a aflat în spatele multor proteste pe scară largă care vizau răsturnarea rezultatului alegerilor prezidenţiale din 2016. 

Sub masca libertăţii de exprimare, aceste grupuri lucrează neobosit pentru a provoca tot felul de conflicte în societatea occidentală. Pentru a înţelege obiectivul lor real, trebuie doar să aruncăm o privire asupra directivei din 1943 a Partidului Comunist al SUA trimisă membrilor săi:

Când anumiți obstrucționiști (ai comunismului) devin prea iritanţi, etichetaţi-i, după acumulări adecvate, ca fiind fascişti sau nazişti sau antisemiţi și folosiți prestigiul organizațiilor antifasciste și al organizațiilor care promovează toleranța pentru a-i discredita. În mintea publicului, asociați-i constant pe cei care ni se opun cu acele nume care deja miros rău. Această asociere, după o repetare suficientă, va deveni “realitate” în mintea publicului. Membrii și organizațiile frontale trebuie să-i facă în mod constant de rușine, să-i discrediteze și să-i degradeze pe criticii noștri.” [13]

*****

Referinţe

[1] Jules-Antoine Castagnary, Philosophie du Salon de 1857, așa cum este citat  în Franklin L. Baumer, Modern European Thought: Continuity and Change in Ideas, 1600–1950 (New York: Macmillan, 1977), 335.

[2] Karl Marx și Friedrich Engels, “Manifestul Partidului Comunist”, din lucrările selectate ale lui Marx & Engels, vol. 1, trad. Samuel Moore, ed. Andy Blunden, Arhiva Marxistă pe Internet, accesată pe April 17, 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch02.htm.

[3] Frank Newport, “Democrații mai pozitivi despre socialism decât capitaliștii,” Gallup, August 13, 2018, https://news.gallup.com/poll/240725/democrats-positive-socialism-capitalism.aspx.

[4] “Schimbare minoră în răspunsul publicului la „Capitalism’ și ’Socialism’”, Centrul de Cercetare Pew, 28 decembrie, 2011, https://www.people-press.org/2011/12/28/little-change-in-publics-response-to-capitalism-socialism.

[5] Milton Friedman, Rose D. Friedman, “Libertatea de a alege: o declaraţie personală” (Boston: Mariner Books, 1990), 148.

[6] Matthew Vadum, “Manevra electorală a lui Soros se prăbuşeşte: moartea proiectului Secretarului de Stat este o victorie pentru conservatori“, revista Frontpage, 30 iulie 2012, https://www.frontpagemag.com/fpm/139026/soros-election-rigging-scheme-collapses-matthew-vadum.

[7] Rachel Chason, “Non-cetăţenii pot vota acum în College Park, MD“, Washington Post, 13 septembrie 2017, https://www.washingtonpost.com/local/md-politics/college-park-decides-to-allow-noncitizens-to-vote-in-local-elections/2017/09/13/2b7adb4a-987b-11e7-87fc-c3f7ee4035c9_story.html?utm_term=.71671372768a.

[8] Mao Zedong, “Analiza claselor în societatea chineză“, Lucrări selecţionate ale lui Mao Zedong: Vol. I, Arhiva marxistă pe Internet, accesată pe 17 aprilie 2020, https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-1/index.htm.

[9] Bilveer Singh, Căutarea puterii politice: subversiune și militantism comunist în Singapore (Singapore: Marshall Cavendish International [Asia] Pte Ltd, 2015).

[10] Leonard Patterson, “M-am instruit la Moscova pentru revoluţia neagră“, Biroul de presă al Societății Birch, YouTube video, postat de Swamp Yankee, 20 august 2011,  https://www.youtube.com/watch?v=GuXQjk4zhZs.

[11] William F. Jasper, „Anarhie în Los Angeles: cine a ațâțat flăcările și de ce?” The New American, 15 iunie 1992, https://www.thenewamerican.com/usnews/crime/item/15807-anarchy-in-los-angeles-who-fanned-the-flames-and-why

[12] Ibid.

[13] Congresul Statelor Unite, Comitetul ONU pe activități americane, Războiul sovietic total, „Misiunea istorică” a violenței și înșelăciunii (Washington, DC: Biroul de Imprimerie guvernamentală al SUA, 1956).

 

4. Politică prin violenţă şi minciuni

În doctrina comunistă, niciun mijloc nu este considerat prea excesiv. Partidele comuniste proclamă, în mod public, că violenţa şi minciunile sunt instrumentele lor pentru cucerirea şi conducerea lumii. De la prima apariţie a regimului comunist în Uniunea Sovietică până în prezent, în decursul doar a unui secol, comunismul a provocat moartea a cel puțin 100 de milioane de oameni. Membrii Partidului Comunist au răpit, torturat, ucis, distrus și mințit. Au folosit fiecare metodă extremă posibilă. Nivelul răutăţii lor este şocant. În plus, majoritatea participanţilor nu au remușcări.

Minciunile inventate de comuniști variază ca mărime, atât în ţările comuniste, cât şi în Occident. Acestea variază de la minciuni relativ mici, precum o farsă, știri false sau înscenări contra unui adversar politic, până la o serie de minciuni sistematice, la scară considerabilă, prin operaţiuni complexe. De exemplu, PCC a înscenat incidentul de autoincendiere din Piaţa Tiananmen și a dat vina pe membrii practicii spirituale Falun Gong – pentru a incita la ură împotriva acestei practici.

Sunt folosite și minciuni mari sau înșelăciuni mari, iar acest lucru este cel mai greu de gestionat deoarece minciunile mari sunt aproape echivalente cu întreaga ideologie comunistă. Scara lor este atât de enormă, operaţiunile au atât de multe fațete, durata lor este atât de lungă şi oamenii pe care îi afectează sunt atât de numeroși – incluzând și persoane care se dedică sincer cauzei — că adevărul situației este pierdut. Spectrul comunist a inventat minciuna “marii unităţi” ca fiind scopul comunismului. Deoarece afirmaţia nu a putut fi infirmată, cel puţin pe termen scurt, acest lucru a constituit înșelăciunea pe care s-a bazat întregul proiect comunist. Comuniștii susțin că ei creează Raiul pe pământ, dar aceasta este cea mai mare minciună a lor, iar singurul rod al acestei minciuni este crearea iadului pe pământ.

Capitolul precedent a analizat modul în care comunismul a uzurpat noțiunea de progresism printr-o altă Mare Înșelăciune. În ultimele decenii, comunismul a deturnat o serie de mișcări sociale şi a condus oamenii la haos şi revoluţii, despre care se va discuta în capitolele ulterioare. 

a. Cum folosește comunismul violenţa şi minciunile

Partidele comuniste încurajează conflictul de clasă – iar acest conflict este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Aşa cum se spune în Manifestul Comunist: “Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă opiniile şi scopurile. Ei declară deschis că scopurile lor pot fi atinse numai prin răsturnarea forţată a tuturor condiţiilor sociale existente”. [14] Lenin a scris în “Statul şi Revoluţia”: “Am spus deja mai sus şi vom expune mai pe larg mai târziu, că teoria lui Marx şi Engels despre inevitabilitatea unei revoluţii violente se referă la statul burghez. Acesta nu poate fi înlocuit de statul proletar (dictatura proletariatului) prin procesul de “dispariție treptată”, ci ca o regulă generală, doar printr-o revoluţie violentă”. [15]

În timpul procesului de acaparare a puterii așa cum s-a văzut în timpul Comunei din Paris, a Revoluţiei Ruse sau a ascensiunii PCC partidele comuniste folosesc metode extrem de violente şi sângeroase. Indiferent dacă dușmanii lor sunt tineri sau bătrâni, sănătoși sau neputincioși, partidele comuniste incendiază, jefuiesc şi ucid, manifestând o răutate care şochează sufletul. Crimele comise în regimurile comuniste violente sunt atât de numeroase încât sunt aproape imposibil de numărat.

Cultul comunist foloseşte violenţa şi minciunile pentru a-şi menţine puterea. Minciunile sunt lubrifianţii pentru violenţă şi, de asemenea, un mod de înrobire a oamenilor. Partidele comuniste sunt dispuse să promită orice, dar niciodată nu se gândesc să-și îndeplinească promisiunile. Pentru a-şi satisface nevoile, ele îşi pot schimba poveştile după bunul plac, fără nicio linie morală şi fără niciun sentiment de ruşine.

Mao Zedong, Ben Bella şi Fidel Castro au susținut că nu vor instaura niciodată regimuri totalitare. Dar, odată ce au pus mâna pe putere, au instaurat imediat totalitarismul, efectuând epurări în cadrul partidului, precum și campanii de persecuție împotriva disidenților și a cetățenilor obișnuiți.

În plus, manipularea lingvistică este una dintre principalele metode pe care cultul comunist le foloseşte pentru a înşela oamenii adică modificarea sensului cuvintelor şi chiar transformarea cuvintelor în contrariul lor. Pe măsură ce limbajul modificat este folosit în mod repetat, înţelesurile sale distorsionate devin adânc înrădăcinate în mintea oamenilor. De exemplu, noțiunea de “Dumnezeu” este echivalată cu “superstiţia”; “Tradiţia” este echivalată cu “înapoierea”, “prostia” şi “feudalismul”; “Societatea occidentală” este echivalată cu “forţe ostile” sau “antichineze” iar”proletariatul” devine “stăpânul bunurilor de stat”. Deşi în comunism oamenii nu au putere, comuniştii afirmă că “toată puterea aparţine poporului”. Semnalarea nedreptăţii este etichetată ca “incitare la subminarea puterii de stat”. Prin urmare, atunci când vorbesc cu cei care au fost profund otrăviţi de cultul comunist, oamenii tind să constate că cele două părţi, adesea, nu au o bază comună de comunicare, deoarece ei nici măcar nu pot fi de acord asupra semnificațiilor cuvintelor.

Cultul comunismului nu numai că spune minciuni în sine, ci creează şi un mediu care să facă ca întreaga populaţie să i se alăture în minciună inclusiv prin studiul politic forţat, prin declararea obligatorie a poziţiei politice şi prin examinarea politică. Aceasta este menită să-i forţeze pe oameni să spună lucruri pe care nu le cred şi astfel să îi demoralizeze şi să le degradeze sentimentul de a putea deosebi binele de rău. După ce oamenii devin conștienți de înșelăciunile comuniste, ei răspund cu propriile lor minciuni. Cultul comunist ştie că oamenii îl mint, dar acest lucru este acceptabil, deoarece minciuna în sine face parte din joc. Comuniştii sunt în pericol atunci când oamenii încep să spună adevărul.

Aplicarea unei culturi a falsităţii este un mijloc de degenerare morală conceput de comunişti. Această carte a menționat în repetate rânduri că regimul comunist chinez nu doreşte numai să omoare corpul fizic, ci şi să genereze corupţie morală extremă. În acest sens, spectrul comunist şi-a atins parţial obiectivul.

b. Instigarea la violenţă în Occident

Spectrul comunismului este compus din forța primitivă a urii, iar teoriile sale sunt infuzate cu ură. Promovează lupta de clasă şi atribuie rădăcina oricărei probleme structurilor sociale tradiţionale. Vorbeşte despre bogaţi ce îi exploatează pe cei săraci pentru incitarea resentimentelor şi urii faţă de cei bogaţi şi pentru a incita la revoluţie şi violenţă. Odată cu expansiunea mişcărilor comuniste, manipularea, violenţa şi minciunile acestora au devenit obişnuite în Occident şi au umplut societatea cu ranchiună.

O societate cu o tendinţă mai accentuată către violenţă va deveni mai instabilă şi mai divizată. În societatea americană, unii politicieni și agenți politici își atacă dușmanii prin mijloace lipsite de scrupule precum: înşelăciunea, atacurile personale şi altele. În prezent, diferențele ireconciliabile dintre cele două partide majore le fac pe acestea să pară la fel de incompatibile ca focul și apa.

Partidele și politicienii de stânga susțin că vor proteja drepturile oamenilor și vor respecta reglementările unei societăți democratice. Dar când ajung la putere, sub influența spectrului comunist, folosesc toate metodele pentru a suprima disidența și pentru a-i priva în mod arbitrar pe ceilalți de drepturile lor.

Nu toată lumea își dorește conflict, este nevoie doar de câţiva activişti comunişti care joacă un rol central, pentru a stârni agitaţie. După alegerile prezidențiale din 2016, extremiștii Antifa şi-au ales ţinta – conservatorii – şi i-au vânat la mitinguri şi cu alte ocazii. Aceștia i-au oprit pe suporterii președintelui și gânditorii conservatori să vorbească la evenimente și, în unele cazuri, chiar i-au atacat fizic.

În iunie 2017, Steve Scalise, liderul grupului republican majoritar al Camerei Reprezentanţilor, a fost împuşcat şi rănit la baseball de către un susţinător al unei alte formaţiuni politice. Un politician de stânga din Nebraska chiar a declarat că era “bucuros” că Scalise a fost împuşcat și și-a dorit ca acesta să moară. În scurt timp, acest oficial a fost demis din funcţia de preşedinte al comitetului partidului său, la nivel de stat.

c. Crearea confuziei în Occident cu ajutorul minciunilor

Comunismul are o reputaţie cutremurătoare în Occident, aşa că minciunile sunt singura modalitate în care îşi poate extinde influenţa.  Unii politicieni promovează politici care sunt practic comuniste, dar care sunt ambalate sub un alt nume, folosind sloganuri precum „libertate”, „progres” și „interes public”.  De exemplu, înfiinţarea unui sistem social de asistenţă medicală socializat nu este numit socialist, ci „îngrijire medicală pentru toți” și „asistență medicală universală”, sau este justificat ca fiind susținut de opinia publică. Atunci când politicienii de stânga vor să-i oblige pe angajatori să plătească un salariu minim, ei îl numesc “salariul minim pe economie”. Aceștia fac promisiuni goale pentru a fi aleși, similar cu ceea ce fac partidele comuniste pentru a câștigă puterea. De fapt, scopul lor este de a avansa socialismul, iar tactica lor reflectă promisiunile comuniste de a crea „raiul pe pământ”.

În mod specific, politicienii folosesc politicile fiscale şi de redistribuire deformate precum acordarea de stimulente fiscale sindicatelor, programelor guvernamentale şi companiilor minoritare şi, totodată, cresc impozitele altor companii și ale celor bogați. Rezultatul este că beneficiarii acestor politici (inclusiv cei săraci, sindicatele etc.) se bazează pe politicienii care îi favorizează şi apoi îi sprijină în alegeri. Astfel de politicieni au o poziţie stabilă pe termen lung în regiunea respectivă şi îşi pot construi maşinăria politică. În acelaşi timp, companiile sunt stoarse din punct de vedere financiar și astfel se micșorează, dau faliment sau se mută, rezultând o scădere constantă a veniturilor fiscale și a oportunităților de ocupare a forţei de muncă a oraşului, și, în cele din urmă, oraşul intră în faliment.

În trecut, oamenii au crezut că Statele Unite erau o societate cu adevărat liberă şi ultimul bastion împotriva comunismului. Dar astăzi, oamenii văd, în mod clar, că o impozitare ridicată, un sistem de asigurări sociale extrem de dezvoltat, colectivismul, guvernarea extinsă, social democraţia, “egalitatea socială” şi altele toate derivate într-un fel sau altul din ADN-ul ideologic socialist şi marxist-leninist sunt păstrate cu sfințenie în politică şi puse în practică. În special, generaţia tânără nu este conştientă de istoria brutală a ţărilor comuniste. Ei tânjesc şi urmăresc un ideal iluzoriu şi sunt înşelaţi de noul chip pe care îl afișează comunismul. Rezultatul este că ei merg, fără să ştie, pe un drum spre ruină.

5. Calea spre totalitarism

Controlul totalitar exercitat de regimurile comuniste asupra vieții cetățenilor lor este bine documentat. Dar ramurile ideologice ale comunismului în țările democratice lucrează pe ascuns către același scop, susținând legi care extind agresiv puterea guvernamentală și cresc controlul asupra societății și economiei. Mai înspăimântător este faptul că autoritariștii de astăzi au la dispoziție știința și tehnologia, ceea ce le oferă puteri de supraveghere și control social pe o scară pe care tiraniile din trecut abia și-ar fi putut-o imagina.

a. Eradicarea liberului arbitru şi suprimarea valorilor morale

Când fiinţele umane urmează valorile tradiţionale stabilite de Divin, dezvoltarea culturii lor va urma o cale dreaptă, oferindu-le o modalitate importantă de a se conecta cu divinitatea. Diferitele sisteme sociale și politice regăsite în întreaga umanitate sunt, de asemenea, derivate din culturile lor.

Oamenii sunt înzestrați de Creator cu liberul arbitru şi capacitatea de a-și gestiona propriile lucruri. Oamenii ar trebui să se conducă prin autodisciplină, prin conduită morală şi prin responsabilitate pentru ei înşişi şi pentru familiile lor. După ce a studiat politica americană în secolul al XIX-lea, filosoful politic francez Alexis de Tocqueville a avut o mare apreciere pentru societatea americană. El a fost impresionat de capacitatea americanilor de introspecţie, de înţelegere a răului, de dorinţa de a rezolva probleme cu răbdare şi de lipsa totală a violenţei în rezolvarea problemelor sociale. El a crezut că măreţia Statelor Unite rezidă în capacitatea de a-şi corecta propriile greşeli. 

Ceea ce vrea spectrul comunist, pe de altă parte, este să instige oamenii să se opună tradiţiei şi moralităţii şi să blocheze calea pe care oamenii se îndreaptă spre bunătate şi spre divinitate. Oamenii din ţările comuniste sunt transformaţi, fără să observe, din a fi poporul lui Dumnezeu în a deveni supuși ai diavolului. În ţările comuniste, guvernul monopolizează resursele sociale, astfel încât totul trebuie să se desfășoare urmând instrucţiunile liderilor partidului comunist, care trebuie să prezinte ei înșiși o „natură de partid” suficientă, dacă vor să supraviețuiască luptelor facționale vicioase care caracterizează regimurile comuniste. Cetățenii obișnuiți sau cadrele de rând care încearcă să-şi urmeze conştiinţa și să acționeze moral, sfârşesc invariabil prin a încalca linia ideologică a partidului și sunt fie retrogradați, fie etichetați dușmani ai statului. Apoi, ei devin clasa cea mai de jos și sunt forţaţi să se zbată pe ultimele trepte ale societăţii.

În societăţile libere, guvernul se îndreaptă, de asemenea, spre autoritarism şi “marele guvern” ajunge să controleze aproape totul. Una dintre caracteristicile politicii autocratice este un guvern central puternic care planifică și direcționează economia. În prezent, guvernele occidentale au o putere imensă de a interveni şi de a controla economia pentru a-și îndeplini planurile guvernamentale; ele utilizează instrumentele politicii fiscale – cheltuielile și veniturile bugetului de stat cât și impozitarea şi finanţarea datoriei.

Extinderea puterii administrative centrale, controlul guvernamental local asupra vieţii cetăţenilor și adoptarea a numeroase legi şi hotărâri judecătorești au avut ca rezultat o extindere totală a puterii guvernamentale şi un control societal fără precedent. “Corectitudinea politică” este o scuză pentru a priva oamenii de libertatea de exprimare. Cei care denunţă în mod deschis politicile sinistre sunt considerați ca angajându-se în “discursuri de ură”. Cei care îndrăznesc să se opună “corectitudinii politice” sunt marginalizaţi, izolaţi, în unele cazuri concediaţi şi, în cazuri extreme, ameninţaţi sau atacaţi.

Standardele politice deviate au înlocuit standardele morale drepte. Aceste standarde sunt apoi puse în aplicare cu ajutorul puterii legii, a reglementărilor și a atacurilor publice, creând astfel o atmosferă de teroare socială şi de presiune.  Această teroare socială poate suprima apoi liberul arbitru al oamenilor şi libertatea de a urmări bunătatea. Aceasta este esenţa politicii totalitare.

b. Totalitarism prin asistenţă socială, tehnologie și legiferare excesivă

Societatea occidentală contemporană este acum plină de legi și reglementări care reglementează detaliile a aproape fiecare aspect al societății, de la practicile la locul de muncă până la creșterea copiilor. Sistemul de asigurări sociale este văzut din ce în ce mai mult ca o necesitate implicită, mai degrabă decât ca o formă de ajutor de urgență pentru cei cu adevărat defavorizați. Progresele tehnologice au permis guvernelor să își impună birocrația la o scară ce nu a fost niciodată posibilă. Grupurile de stânga și politicienii încurajează și accelerează acest proces pe care îl promovează ca pe un progres.

De fapt, extinderea supravegherii guvernamentale și a sistemului de asistenţă socială reprezintă o amenințare gravă pentru libertate și moralitate. În secolul al XIX-lea, Tocqueville a observat că „dacă despotismul ar apare astăzi printre naţiunile democratice ale zilelor noastre, ar putea să-şi asume un caracter diferit; ar fi mai extins şi mai moderat; ar degrada oamenii fără să-i mai chinuie”.  [16]

De la nivelul federal, până la stat, judeţ şi oraş, în fiecare an se adoptă mii de legi noi. Aproape totul are o lege sau o regulă care o limitează. Codul fiscal american are zeci de mii de pagini, în timp ce legea asigurărilor de sănătate se ridică la peste douăzeci de mii de pagini. Chiar și judecătorii și avocații nu pot înțelege toate legile, ca să nu mai vorbim de un cetățean obișnuit. O persoană poate încălca o lege fără să-și dea seama.

Mai mult, oricât de perfectă ar fi legea, ea este doar o formă externă de constrângere și nu poate guverna inima umană. După cum a spus Lao Tzu, „Cu cât sunt promulgate mai multe legi, cu atât mai mulţi hoţi şi bandiţi vor exista”.

Oamenii ignoră faptul că problemele sociale sunt cauzate de dezlănțuirea părții rele a omului. Pe măsură ce creează tot mai multe legi, ignorând esența problemei, se formează un cerc vicios, iar societatea își începe marșul către totalitarism, pas cu pas.

De-a lungul istoriei, guvernele competente și-au menținut capacitatea de a aloca resurse săracilor, cum ar fi în perioadele de foamete, secetă sau inundații. În același timp, organizațiile de caritate existau în mod organic în comunitățile locale și în organizațiile religioase. În secolul al XX-lea, juristul britanic A.V. Dicey a observat că totuși, guvernele au început să vadă bunăstarea indivizilor ca pe ceva ce trebuie reglementat și prevăzut pentru impozitare:

Acum, înainte de 1908, întrebarea dacă un bărbat, bogat sau sărac, ar trebui să-şi facă asigurare de sănătate era o chestiune care a fost complet lăsată la discreția sau indiscreția fiecărui individ. Alegerea sa privea statul la fel de mult ca și întrebarea dacă ar trebui să poarte haina neagră sau haina maro. Dar Legea asigurărilor naţionale va aduce pe termen lung statului, adică contribuabililor o responsabilitate mult mai grea decât este anticipată de alegătorii englezi […] [Asigurarea de șomaj] este, de fapt, recunoaşterea de către stat a datoriei de a asigura un om împotriva răului care decurge din faptul că nu are nicio slujbă. […] Legea asigurărilor naţionale este în conformitate cu doctrinele socialismului. […] [17]

Cu toate acestea, marile state ale bunăstării instituite de guverne sunt afectate de puncte slabe inerente. Lucrurile care par gratuite vor avea întotdeauna un cost ascuns sau implicit. Nivelurile ridicate de bunăstare se bazează pe o impozitare ridicată, care cauzează tot felul de probleme sociale. Modelul nordic de bunăstare socialistă a fost odată considerat un exemplu pozitiv de prosperitate socialistă care trebuie imitat de Occident, totuși, în Europa de Nord, raportul dintre rata impozitului și PIB este printre cele mai mari din lume, multe dintre ratele de impozitare ale ţărilor fiind de circa 50%.

Analiștii au subliniat câteva probleme fatale ale asistenței medicale socialiste. Este nesustenabilă, deoarece oamenii doresc să beneficieze de serviciile gratuite mai mult decât plătesc pentru ele. Nu există nici recompense pentru performanţă și nici sancţiuni pentru rezultate slabe, iar cei care lucrează în industria medicală nu trebuie să îşi asume nicio responsabilitate juridică pentru ceea ce fac. Aceasta provoacă pierderi uriaşe guvernului: oamenii exploatează lacunele din sistem pentru a fura, abuzează de sistem şi se angajează în economia subterană. Statul decide viaţa şi moartea oamenilor prin intermediul sistemului medical şi este afectat de birocraţie. [18]

În 2010, un bărbat în vârstă de 32 de ani, pe nume Jonas, din nordul Suediei, a trebuit să-și sutureze propria rană sângerândă după ore de așteptare pentru îngrijiri medicale. După ce s-a tăiat din greșeală în timp ce își renova casa, mai întâi el a mers la clinica ambulatorie, care în scurt timp și-a terminat programul. Apoi a aşteptat o oră în camera de urgenţă în timp ce rana lui continua să sângereze. În cele din urmă, observând un ac și un fir pe care asistentele medicale le lăsaseră deoparte, a încercat să se trateze singur. Personalul spitalului l-a raportat ulterior pentru încălcarea legii prin utilizarea echipamentului spitalului fără autorizație. [19] Acesta este doar un exemplu de modul în care un sistem de bunăstare socializat poate duce la rezultate ridicole. Deoarece toată lumea dorește asistență medicală gratuită, se abuzează de resurse. Conflictul dintre resursele limitate şi cererea ca lucrurile să fie gratuite provoacă dezechilibre între cerere şi ofertă. Lipsurile din aprovizionare înseamnă timpi lungi de așteptare și îngrijire inadecvată, iar cei care au cu adevărat nevoie de îngrijire sunt afectaţi de medicina socializată.

În plus, deși protecția socială care începe din pruncie şi până în mormânt pare dezirabilă pentru mulți, dependența populației de guvern stabilește bazele unui regim autocratic. Acest principiu se reflectă clar în înțelegerea marxistă că socialismul este doar stadiul primar al comunismului.

Implicarea mai mare a autorităților în reglementarea societății sau în viața cetățenilor necesită sisteme mai mari de control ale statului: angajarea personalului și elaborarea regulamentelor necesită bani, care sunt generați din impozitare. Odată cu extinderea statului vine și crearea unor clici politice puternice care au un interes personal în păstrarea și extinderea domeniului de aplicare al autorității lor.

Tehnologia face ca guvernele să își controleze populațiile și mai ușor. Partidul Comunist Chinez este reprezentantul cel mai evident al acestei probleme, dar aceleași pericole sunt prezente și în țările occidentale, în special în Europa, unde programele socialiste sunt deja omniprezente.

China de astăzi are cel mai mare sistem de supraveghere din lume. În locurile publice și pe drumuri, camerele de supraveghere sunt peste tot. În doar câteva minute, faţa unei persoane care este vizată poate fi găsită dintr-o mare de 1,4 miliarde de oameni. Software-ul de supraveghere încorporat în WeChat pe telefoanele mobile permite supravegherea deschisă, iar confidențialitatea lipseşte cu desăvârşire pentru oricine deține un telefon mobil. Nu are, pur şi simplu, unde să se ascundă.

Pe măsură ce tehnologia devine din ce în ce mai avansată și guvernele devin din ce în ce mai mari, o continuare pe calea socialismului în Occident ar avea ca rezultat o soartă la fel de înfricoșătoare: de a fi constant monitorizat, presat şi gestionat. Acest scenariu final nu este deloc o exagerare.

În plus față de supravegherea fizică și cenzura, guvernul poate utiliza și baze de date mari și informații financiare pentru a-i concedia pe cetățenii vizați. Băncile pot fi făcute să le anuleze ipotecile. Un guvern cu aceste mijloace tehnologice poate revoca licențele cetățenilor neascultători și le poate întrerupe accesul la bunăstarea socială, care, din cauza altor politici economice, este singurul lor mijloc de a-și menține mijloacele de trai.

6. Amenințarea valorilor fundamentale de către comunism

Ideologiile comuniste au făcut ravagii în sfera politică de secole. În Est, regimurile comuniste au mobilizat forțele statului pentru a zdrobi adversarii politici, a distruge cultura tradițională și a ucide zeci de milioane de oameni. În Occident, mișcările de stânga au preluat constant procesul democratic. În timp ce evită violența deschisă și dictatura, politicile pe care le susțin urmează aceeași filozofie a luptei.

Pofta de putere, bogăție și faimă au existat de tot atâta timp cât și umanitatea însăși, întrucât toată lumea deține atât capacitatea de a face rău cât și de a face bine. Profitând de slăbiciunile morale inerente naturii umane, spectrul comunismului a cultivat rețele de „agenți” din întreaga lume.

Datorită infiltrării comuniste, societățile occidentale de astăzi sunt divizate într-un grad fără precedent, stânga folosindu-și toată puterea pentru a-i obstrucționa și a-i împiedica pe cei care au opinii tradiționale în politică. Nu este o exagerare să spunem că Occidentul se află acum într-un război pentru propriile sale valori.

Influența politică de stânga s-a dovedit extrem de rezistentă la încercările de slăbire sau inversare a acesteia. Politicienii și activiștii aflați sub influența comunismului colaborează cu mass-media pentru a discredita opoziția și a răspândi informații înșelătoare pentru a deruta publicul. Oficialii de stânga ignoră sau împiedică decretele guvernamentale, deviază resursele publice pentru a-și susține agendele ideologice și adoptă politici care exacerbează diviziunea socială și conflictul.

În 2018, potrivit unui sondaj efectuat de Centrul NORC pentru Cercetări în domeniul Afacerilor Publice și Associated Press, peste 80% dintre respondenți au spus că ei cred că americanii sunt puternic divizați cu privire la valorile importante și că țara era mai profund divizată în politică decât în trecut. [20]

Statul este de neegalat în capacitatea sa de a mobiliza resursele umane și economice. Exercitată corespunzător, puterea politică poate aduce mari beneficii întregii națiuni și poate îmbunătăți comunitatea internațională. Dar așa cum s-a văzut de-a lungul istoriei și în istoria mișcării comuniste, abuzul acestei puteri duce la crime monstruoase.

Fostul președinte american Reagan a spus în primul său discurs inaugural: “Din când în când, am fost tentaţi să credem că societatea a devenit prea complexă pentru a fi condusă prin autoguvernare, că guvernarea de către un grup de elită este superioară guvernării de către, și, pentru popor. Ei bine, dacă niciunul dintre noi nu este capabil să se guverneze, atunci care dintre noi are capacitatea de a guverna pe altcineva?”. [21] Preşedintele Donald Trump a spus:” În America, nu ne închinăm guvernului, ne închinăm lui Dumnezeu”. [22]

Unitatea unei țări necesită un set comun de valori și o cultură comună. Deși doctrinele diferă între religii, standardele pentru bine și rău sunt similare. În Statele Unite, acest lucru face posibil ca oamenii din medii etnice și culturale diferite să trăiască unul lângă altul în armonie. Cu toate acestea, atunci când oamenii sunt divizați în legătură cu chestiunile morale fundamentale, este în joc chiar supraviețuirea țării.

*****

Referinţe

[14] Karl Marx şi Friedrich Engels, “Manifestul comunist

[15] Vladimir Lenin, “Statul şi Revoluţia“, (1918), 381–492, Arhiva marxistă pe internet, accesată pe 17 aprilie, 2020 https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1917/staterev/ch01.htm

[16] Alexis de Tocqueville, “Democraţia în America“, volumul 2, trad. Henry Reeve (Londra: Longmans, Green și Co., 1889), 289.

[17] Albert Venn Dicey, Prelegeri despre relația dintre drept și opinia publică în Anglia, în timpul secolului al XIX-lea (Londra: Macmillan and Co., 1919), xxxviii, Biblioteca online a libertății, accesat la 17 aprilie 2020, https://oll.libertyfund.org/pages/dicey-on-the-rise-of-legal-collectivism-in-the-20thc

[18] Paul B. Skousen, “Socialistul Gol“, (Salt Lake City, UT: Izzard Ink, 2014), ediție Kindle.

[19] Peter Vinthagen Simpson, “Jonas, 32 de ani, şi-a cusut propriul picior după ce a aşteptat în urgenţă“, The Local, 3 august 2010 https://www.thelocal.se/20100803/28150

[20] Juana Summers, „Sondaj AP-NORC: Majoritatea americanilor văd o națiune puternic divizată”, Associated Press, http://www.apnorc.org/news-media/Pages/AP-NORC-Poll-Most-Americans-see-a-sharply-divided-nation.aspx

[21] Ronald Reagan, „Primul discurs inaugural al lui Ronald Reagan” (discurs, Capitolul SUA, Washington, DC, 20 ianuarie 1981), Proiectul Avalon, accesat la 17 aprilie 2020, https://avalon.law.yale.edu/20th_century/reagan1.asp

[22] Donald Trump, „Remarci ale președintelui Trump la Summit-ul pentru alegătorii din 2017” (discurs, Omni Shoreham Hotel, Washington, DC, 13 octombrie 2017), Casa Albă, accesat la 17 aprilie 2020, https://www.whitehouse.gov/briefings-statements/remarks-president-trump-2017-values-voter-summit/

 

Influența comunismului este prezentă în fiecare sector al sistemului nostru economic actual. Având în vedere tendința guvernării în continuă expansiune, practic fiecare țară de pe pământ se îndepărtează de principiile clasice ale pieței libere și gravitează către economia comunistă sau socialistă.

Examinând țările care au abandonat comunismul sau modelul economic socialist după căderea blocului sovietic, s-ar putea crede că spectrul comunist nu a reuşit să-şi atingă obiectivele. Dar realitatea nu este atât de simplă. Metodele spectrului nu urmează un model rigid. În scopul atingerii unui obiectiv mai mare, acesta poate abandona anumite forme în timp ce le adoptă pe altele pentru a se potrivi situației istorice sau sociale. Acest lucru nu este nicăieri mai adevărat decât în sfera economică.

În urmă cu mai bine de 150 de ani, Karl Marx a susţinut abolirea proprietăţii private şi înlocuirea acesteia cu proprietatea statului în cartea sa Das Kapital. Statele comuniste totalitare au încercat să atingă acest obiectiv direct, folosind teroarea, violența și crima în masă. Dar pe măsură ce doctrina comunistă deschisă și-a pierdut farmecul, stângiștii din țările democratice au conceput căi nonviolente. Multiplele ramificații ale socialismului și comunismului pe care le-au creat și introdus de-a lungul timpului nu permit o clasificare ușoară a acestora.

Pe lângă limitarea drepturilor fundamentale la proprietate privată și intelectuală, politica economică comunistă încurajează corupția și contribuie la eroziunea culturii tradiționale. Pentru a-și păstra prosperitatea, modul de viață și fundamentele morale, națiunile din întreaga lume trebuie să înțeleagă subversiunea comunistă în domeniul economic și să ia măsuri împotriva acesteia.

1. Proprietatea de stat și economiile planificate: sisteme de sclavie

Cerul l-a creat pe om, l-a înzestrat cu înțelepciune și putere și a hotărât că în viața sa va culege recompensele muncii sale – și astfel va putea obține suficient pentru a-și asigura traiul. Declarația de independență afirmă: „Noi considerăm aceste adevăruri de la sine înțelese, că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se află Viața, Libertatea și căutarea Fericirii”. [1] Desigur, aceste drepturi includ puterea de a deține și aloca proprietăți și active.

Dimpotrivă, Marx și Engels au afirmat în Manifestul comunist: „Teoria comunistă poate fi rezumată într-o singură propoziţie: abolirea sistemului de proprietate privată”. [2] Aceasta este o referință la proprietatea de stat, care, în cadrul unei economii planificate, este obligatorie. În economiile planificate comuniste, mijloacele de producție sunt controlate direct de stat. Esența acestui sistem încalcă principiile Cerului, este contrară naturii umane și, în cele din urmă, este o formă de sclavie.

a.  Proprietatea publică: un jug totalitar

Autorul  anticomunist american, Fred Schwartz, a spus următoarea glumă în cartea sa “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti” în legătură cu două interviuri efectuate de un reporter la o fabrică sovietică de automobile, şi apoi la o fabrică americană: [3]

“Cine deţine această fabrică?” “Noi”, au răspuns ei.

“Cine deţine terenul pe care este construit?”

“Noi.”

“Cine deţine produsele fabricii după ce sunt fabricate?” “Noi.”

Afară, într-un colţ al unei parcări mari, erau trei maşini vechi. Vizitatorul a întrebat: “Cine deţine rablele maltratate de acolo?”

Ei au răspuns: “Noi le deţinem, dar una dintre ele este folosită de managerul fabricii, una este folosită de comisarul politic, iar cealaltă este folosită de poliţia secretă”.

Acelaşi reporter a venit la o fabrică din America şi i-a întrebat pe lucrători: “Cine deţine această fabrică?”

“Henry Ford”, au răspuns ei.

“Cine deţine terenul pe care este construit?”

“Henry Ford.”

“Cine deţine produsele fabricii atunci când sunt fabricate”. “Henry Ford.”

În curtea fabricii era o parcare mare plină cu toate modelele de automobile americane moderne. El a întrebat: “Cine deţine toate maşinile de acolo?”

Ei au răspuns: “Oh, noi.”

Această poveste prezintă, în culorii viiconsecinţele şi diferenţele dintre sistemele de proprietate privată şi publică. În cadrul sistemului de proprietate publică, resursele şi câştigurile din muncă sunt naţionalizate. Au dispărut mecanismele care motivează entuziasmul individual, străduinţa şi inovaţia, ca şi simţul responsabilităţii transmise de drepturile de proprietate personală. Nominal, proprietatea publică înseamnă că bogăţia unei ţări este împărtăşită de toţi cetăţenii dar, în practică, înseamnă că o clasă privilegiată monopolizează resursele şi are grijă, mai întâi, de ea însăşi.

Cel mai important factor al creşterii economice îl reprezintă oamenii. Proprietatea publică împiedică vitalitatea şi motivaţia oamenilor de a fi productivi. Aceasta subminează moralul, promovează ineficienţa şi provoacă risipa. De la gospodăriile colective sovietice la colectivizarea din China – inclusiv eşuarea colectivizării în Cambodgia şi în Coreea de Nord – sistemul de proprietate publică aduce foamete oriunde ajunge. De exemplu, zeci de milioane de oameni din China au murit din cauza foametei provocate de om între 1959 și 1961.

În oameni există atât răutatea cât și bunătatea. Proprietatea privată permite omului să-şi dezvolte bunătatea din natura umană şi încurajează munca şi chibzuinţa. Proprietatea colectivă, încurajează răul din natura umană, promovând invidia şi lenea.

Economistul și filosoful austriac Friedrich Hayek a spus că dezvoltarea civilizaţiei se bazează pe tradiţiile sociale care au plasat proprietatea privată în centru. Astfel de tradiţii au dat naştere sistemului modern capitalist şi creşterii economice aferente. Aceasta este o ordine organică, de autogenerare, care nu are nevoie de un guvern pentru a acţiona. Cu toate acestea, mişcările comuniste şi socialiste încearcă să modeleze lumea în conformitate cu dorințele lor – ceea ce Hayek a numit “vanitate fatală”. [4]

Dacă proprietatea privată şi libertatea sunt inseparabile, atunci, aceleaşi lucruri se aplică şi proprietăţii colective, care este inseparabilă de coerciţie şi de totalitarism. Sistemul de proprietate colectivă naţionalizează resursele, degradează productivitatea economică şi transformă oamenii în slujitori şi sclavi ai ţării. Toţi oamenii trebuie să se supună poruncilor partidului central, iar ideile şi vocile incompatibile cu regimul pot fi suprimate. Oamenii devin apoi neputincioşi în a se împotrivi intervenţiei statului.

Astfel, eliminarea proprietăţii private şi instaurarea proprietăţii colective conduc, în mod inevitabil, la rezultate totalitare. Colectivismul este un jug pus pe gâtul omului de către un stat totalitar. Libertatea este furată – inclusiv libertatea de a fi bun – şi toată lumea este forţată să urmeze ordinele regimului comunist.

Dacă puterea este privatizată și proprietatea colectivizată, atunci omenirea se poate aștepta la dezastre.

b.  Planificarea economică: sortită eşecului

În cadrul economiei planificate, producţia întregii societăţi, alocarea resurselor şi distribuţia produselor se bazează pe un plan stabilit de stat. Acest lucru este complet diferit de planificarea normală a companiilor şi a persoanelor fizice.

Economia planificată are dezavantaje naturale şi evidente. În primul rând, aceasta necesită colectarea unei cantități enorme de date pentru a face aranjamente rezonabile pentru producţie. Pentru o ţară, mai ales pentru o ţară modernă cu o populaţie mare, volumul de informaţii relevante este inimaginabil de mare și imposibil de procesat. De exemplu, fostul birou de preţuri sovietic a trebuit să stabilească preţuri pentru 24 de milioane de tipuri diferite de bunuri. [5] 

Complexitatea şi variabilitatea societăţii şi a oamenilor nu pot fi rezolvate printr-o economie planificată unificată. Chiar şi cu utilizarea datelor moderne şi a inteligenţei artificiale, gândurile umane nu pot fi introduse ca elemente variabile şi, astfel, sistemul va fi întotdeauna incomplet.

Economistul Ludwig von Mises a discutat despre relaţia dintre socialism şi piaţă în articolul său “Calculul economic în Comunitatea Socialistă“. [6] El observă că, fără o piaţă reală, o societate socialistă nu va putea să facă calcule economice rezonabile. Astfel, distribuţia resurselor nu poate fi raţionalizată, iar economia planificată va eşua inevitabil.

În plus, planificarea economică necesită controlul coercitiv al statului asupra resurselor. Acest lucru necesită, în cele din urmă, putere absolută, cote şi comenzi. Mai mult, o economie planificată este mai degrabă o viziune a politicii, decât a nevoilor oamenilor. Atunci când cerinţele lumii reale nu se conformează planificării de stat, puterea de stat se loveşte de tendinţele economice naturale, ducând, astfel, la o alocare greşită a capitalului şi la toate problemele sale. Economia planificată foloseşte puterea şi înţelepciunea limitate ale guvernării pentru a juca rolul lui Dumnezeu. 

Mai mult, puterea economică depinde în primul rând de politică, mai degrabă decât de nevoile reale ale oamenilor. Economia planificată şi presiunea politică ridicată sunt inseparabile. Deoarece planurile naţionale sunt inevitabil eronate, atunci când există probleme, planurile vor fi contestate atât în interiorul, cât şi în afara guvernării. Cei aflaţi la putere, simt atunci că autoritatea lor este contestată şi se vor lupta, astfel că “presiunile politice” şi “epurările politice” devin inevitabile. Mao Zedong, de exemplu, a ignorat legile economiei şi a planificat cu forţa “Marele Salt Înainte”, având ca rezultat o foamete de trei ani care a cauzat zeci de milioane de decese. Acest lucru a condus la contestarea puterii sale în Partidul Comunist, devenind astfel motivul principal pentru care Mao a lansat Revoluţia Culturală.

Efectele dezastruoase ale economiei planificate şi ale proprietăţii colective s-au reflectat pe deplin în status quo-ul întreprinderilor chineze de stat. În ultimii ani, un număr mare de întreprinderi de stat din China şi-au oprit sau încetinit producţia, au suferit pierderi în fiecare an sau au devenit insolvabile. Ele se bazează pe subvenţii guvernamentale şi pe credite bancare pentru a-şi menţine operaţiunile. Astfel au devenit, în esenţă, paraziţi ai economiei naţionale, iar multe sunt cunoscute ca “întreprinderi zombie”. [7] Dintre cele 150.000 de întreprinderi de stat din China, cu excepţia monopolurilor de stat, precum petrolul şi telecomunicaţiile, profiturile altor întreprinderi de stat sunt neglijabile, iar pierderile lor sunt grave. Până la sfârşitul anului 2015, activele totale ale acestora reprezentau 176 % din PIB, datoria lor era de 127 %, iar câştigurile au reprezentat doar 3,4 %. [8] Unii economişti cred că întreprinderile zombie au deturnat economia Chinei, care timp de mulți ani a rămas dependentă de producția ieftină, posibilă prin exploatarea extremă a lucrătorilor cu salarii mici și o nerespectare completă a mediului.

În acelaşi timp, economia planificată privează oamenii de libertate şi forţează statul să aibă grijă de ei. Toate aspectele vieţii oamenilor intră sub controlul statului, care închide oamenii într-o închisoare invizibilă, caută să desfiinţeze liberul arbitru şi să modifice modul de viaţă stabilit de Divin.  Esenţa proiectului este aceea de a transforma oamenii în sclavi şi în roboți. Aceasta este o altă manifestare a revoltei comuniste împotriva legii divine şi naturale.

2. Țările occidentale: practicarea comunismului sub un alt nume

Pentru indivizi, „abolirea proprietății private” a marxismului presupune “abolirea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze”. Pentru societate, înseamnă că “proletariatul își va folosi supremaţia politică pentru a smulge treptat tot capitalul burgheziei, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mâinile statului, adică ale proletariatului organizat în clasă conducătoare”. [9]

Numeroase politici sau structuri economice par să nu aibă nicio legătură cu socialismul, la suprafață, totuşi ele joacă rolul de restrângere, slăbire sau privare a oamenilor de dreptul la proprietatea privată. Alte politici slăbesc mecanismul liberei inițiative, extind puterea guvernului şi conduc societatea mai departe pe drumul spre socialism. Metodele includ nivelul ridicat al impozitării, programe de asistenţă socială generoase şi intervenţionismul agresiv al statului.

a. Taxe mari şi programe de asistenţă socială generoase

Impozitarea ridicată este un mod ascuns de a elimina treptat sistemul de proprietate privată. Rezultatul final al impozitării ridicate este același cu proprietatea de stat și „egalitarismul” impus de regimurile comuniste, singura diferență fiind dacă naționalizarea se efectuează înainte sau după producție.

În Occident, producția este controlată în mod privat, dar veniturile sunt convertite în active de stat prin impozite și scheme de redistribuire. Această luare de avere se realizează în mod legal prin democrație și legislație, mai degrabă decât prin ucidere și violență.

O caracteristică importantă a economiei comuniste sau socialiste din ţările occidentale este asistenţa socială robustă care este utilizată pentru a eroda treptat înțelepciunea și libertatea morală. Deși unele ajutoare guvernamentale precum securitatea socială a victimelor dezastrelor sau accidentelor sunt rezonabile, este ușor ca asistența socială să devină un instrument convenabil de înşelăciune. Aspectele sale pozitive devin scuza pentru creșterea impozitelor și a controlului guvernului. În această privinţă, asigurările sociale generoase au atins deja aceleaşi consecinţe distructive asupra oamenilor, a societăţii şi a valorilor morale ca şi economia comunistă, fără a fi nevoie de o revoluție violentă.

Asistenţa socială în ţările occidentale dezvoltate consumă o mare parte din veniturile fiscale, care provin din impozitele transferate din averea privată. Toate beneficiile socializate trebuie plătite în cele din urmă de către oameni, prin impozite sau datorii naționale. Nu există vreo altă modalitate de a menţine acest nivel de generozitate a guvernului. În Statele Unite, mai mult de jumătate dintre veniturile fiscale sunt cheltuite pentru securitatea socială şi îngrijirea medicală. Mai mult de 80% din aceşti bani provin din impozitele pe venitul personal şi din taxele de securitate socială; 11% sunt din impozitul pe profit al companiilor. [10] Acest tip de cheltuieli masive guvernamentale au început abia în secolul trecut.

În 1895, Curtea Supremă a SUA a declarat neconstituționale impozitele pe venit. Decizia a rămas valabilă până la ratificarea din 1913 a celui de-al 16-lea amendament. Datele din cincisprezece ţări au arătat că, în 1900, doar şapte țări au impus o taxă pe venit, Italia având o rată de 10%. Australia, Japonia şi Noua Zeelandă au avut cote de impozit pe venit de aproximativ 5%.

Până în 2016, potrivit datelor a 35 de economii de piaţă, publicate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), 27 de ţări au avut o rată a impozitului pe venit de peste 30%. Ţările cu cele mai mari impozite pe venit, situate la 54% şi 49,4%, s-au aflat în Europa. [11] Pe lângă aceasta, mâncarea sau cumpărăturile din multe părţi ale Europei au şi o taxă pe valoarea adăugată (TVA) care este de peste 20% din impozitul pe vânzări. Taxele corporative şi alte impozite se adaugă şi ele la greutatea fiscală globală.

O impozitare ridicată îi împovărează nu numai pe cei bogaţi, ci și pe cei din partea de jos a scalei fiscale. În timp ce bogaţii au adesea diverse mijloace legale de a se proteja de impozite, serviciile sociale acordate săracilor dispar atunci când venitul lor depășește un anumit prag. După impozitare, acest venit este adesea mai mic decât ceea ce au primit din asistența socială. Oamenii sunt efectiv penalizați pentru că lucrează mai mult și, astfel, sunt motivați să rămână pe asistența socială.

Asistenţă socială extinsă

În societatea modernă, sistemul de asigurări sociale ridicat a fost extins pentru a acoperi şomajul, îngrijirea medicală, pensiile, accidentele de muncă, locuinţele, educaţia, îngrijirea copiilor şi altele care depăşesc, cu mult, sfera conceptelor tradiţionale de caritate pentru cei care au nevoie imediată de ajutor.

Un raport al Fundaţiei Heritage a arătat că, în 2013, mai mult de o sută de milioane de oameni din Statele Unite sau aproximativ o treime din populaţie, au beneficiat de ajutoare sociale (cu excepţia serviciilor de securitate socială şi medicale) în valoare de 9.000 USD pe persoană. [12] Potrivit statisticilor colectate de către Biroul de recensământ al SUA, aproximativ 14,8% din populaţie era clasificată ca trăind sub pragul sărăciei – practic aceeași rată ca în 1967, la câțiva ani după ce președintele Lyndon B. Johnson a declarat „război necondiționat împotriva sărăciei în America.” Acest lucru sugerează că extinderea considerabilă a beneficiilor sociale – așa cum s-a făcut sub administrația Johnson – nu a atins obiectivul de a reduce procentul de persoane care trăiesc sub pragul sărăciei.

În 2014, în cei 50 de ani de la lansarea războiului împotriva sărăciei de către preşedintele Johnson, contribuabilii americani au cheltuit 2,2 trilioane de dolari pentru asistenţa socială. Cu toate acestea, după cum arată statisticile Biroului de recensământ al SUA, rata sărăciei a rămas constantă în ultimii 40 de ani. [13]

Mai mult, sărăcia este calculată în funcție de venit și nu are în vedere diferitele beneficii acordate beneficiarilor de asistență socială, cum ar fi bonurile de masă, subvențiile pentru locuințe și prestațiile educaționale. Cu peste un secol în urmă, gânditorul francez Alexis de Tocqueville a spus că, folosind doar pragurile de sărăcie pentru a aloca ajutorul, este imposibil să știm dacă indivizii eligibili suferă de fapt de circumstanțe pe care nu le pot controla sau dacă nenorocirea lor este din propria lor cauză. [14]

Clasificarea deliberată a unui număr mare de oameni în grupul demografic „sărac” oferă o scuză amplă pentru extinderea asigurărilor sociale. Nivelurile de trai în sărăcie astăzi sunt superioare celor din anii 1960. Potrivit studiilor guvernamentale, 96% dintre părinţii din gospodăriile sărace au declarat că copiii lor nu au suferit niciodată de foame din cauza incapacității de a cumpăra alimente. Aproape 50% din gospodăriile sărace locuiau în case unifamiliale, iar 40% trăiau în clădiri orășenești. Doar 9% au locuit în case mobile. Optzeci la sută aveau aer condiţionat şi două cincimi aveau televizoare LCD cu diagonală mare. Trei sferturi din gospodăriile sărace dispuneau de maşini. [15]

Chiar și așa, beneficiile furnizate de guvernul SUA sunt sub media ţărilor membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE). Majoritatea oamenilor care trăiesc în ţările nordice şi în alte ţări din Europa Occidentală se bucură de o asistenţă socială mult mai amplă decât americanii. În Danemarca, de exemplu, chiar şi cei mai bogaţi cetăţeni se bucură de asistenţă socială din pruncie-până-în mormânt, care include îngrijire medicală gratuită, învăţământ universitar şi alte beneficii generoase. Suedezii au dreptul la 480 de zile de concediu parental plătit atunci când un copil este născut sau adoptat.  Înainte ca economia Greciei să se prăbuşească, elenii au beneficiat de un salariu anual de paisprezece luni, pensionare la vârsta de 57 de ani. Țara a cheltuit 17,5% din PIB-ul său pentru plăți de pensii.

Extinderea serviciilor sociale de la forma lor tradiţională a carităţii de urgenţă la beneficiile constante pentru întreaga populaţie, face parte din obiectivul impunerii unei economii comuniste.

Beneficii sociale, corupţie şi conflicte de clasă

Din punct de vedere economic, esenţa serviciilor sociale este de a lua bani de la unii oameni şi de a transfera valoarea lor altora. Cu toate acestea, guvernul este responsabil pentru distribuirea averii, de obicei fără a cere nimic în schimb – astfel fiind erodată înțelegerea că pentru a câștiga trebuie să muncești. Pierderea acestui principiu moral este evidentă, în special în Europa de Nord.

Cercetătorul suedez Nima Sanandaji a demonstrat acest lucru utilizând datele din World Value Survey. La începutul anilor 1980, 82% dintre suedezi erau de acord cu afirmaţia că “este greşit să primești beneficii guvernamentale pe care nu le meriți”. În sondajele realizate între 2010-2014, doar 55% dintre suedezi erau de acord cu această declaraţie. [16]

În cadrul unui sistem de asistenţă socială generos, cei care muncesc din greu primesc mai puţine venituri, iar cei care sunt mai puţin harnici sunt recompensaţi cu beneficii. De-a lungul timpului, acest lucru distorsionează subtil tradiţiile morale, în timp ce, pentru generaţiile care au crescut în sistemul de protecţie socială, mulţi oameni au pierdut încet spiritul hărniciei, al independenţei, responsabilităţii şi sârguinței părinților lor. Ei cred că acest sistem este de la sine înțeles şi consideră ajutorul social un drept al omului. Ei și-au format obiceiul de a se baza pe guvern şi chiar să-l ţină ostatic pentru a primi ajutor continuu. Astfel, valorile sociale sunt schimbate aproape ireversibil. 

Sistemul guvernamental de asistenţă socială erodează, de asemenea, rolul organizaţiilor caritabile tradiţionale, privând atât donatorii de oportunitatea de a face opere caritabile, cât şi beneficiarii de şansa de a simţi recunoştinţa. În societatea tradiţională, caritatea era făcută din inițiativă proprie, fie prin ajutarea directă a celor mai puţin norocoşi, fie prin donări către organizaţii caritabile, precum bisericile. Existau donatori şi beneficiari bine definiţi, iar posibilitatea de a primi asistenţă era un privilegiu, nu un drept. Beneficiarii s-au simţit recunoscători pentru bunătatea donatorilor şi au fost motivaţi să folosească caritatea pentru a-și suplimenta propriile eforturi de îmbunătăţire a destinului. Este posibil ca cei care au primit ajutoare de caritate şi şi-au îmbunătăţit calitatea vieţii să-i ajute pe alţii, când aceştia s-au confruntat cu aceleaşi provocări pe care ei le-au întâmpinat odată.

Tocqueville a spus despre caritate că este o combinaţie a virtuţilor generozităţii şi recunoştinţei, care interacţionează reciproc pentru a îmbunătăţi societatea şi pentru a exercita o influenţă morală pozitivă. Între timp, relaţia dintre donatori şi beneficiari diminua conflictele şi antagonismul dintre bogaţi şi săraci, deoarece comportamentul caritabil individual permitea conectarea persoanelor din diferite clase economice. [17]

Sistemul disproporționat al asistenţei sociale moderne întrerupe relația dintre donatori şi beneficiari prin birocratizarea procesului de caritate. “Donatorii” de astăzi sunt contribuabili care sunt forţaţi să renunţe la averea lor, mai degrabă decât să o împartă în mod voluntar. Între timp, beneficiarii nu au nicio legătură cu binefăcătorii lor şi nu simt nicio recunoştinţă faţă de sacrificiul acestora.

Tocqueville a subliniat că asistenţa socială a exacerbat conflictele dintre bogaţi şi săraci. Datorită faptului că o parte din bogăţia lor a fost confiscată, cei bogaţi vor avea resentimente faţă de clasa beneficiarilor de servicii sociale. Tocqueville a spus că şi cei săraci vor continua să simtă nemulţumire, deoarece vor considera că ajutoarele economice li se cuvin: “O clasă vede lumea cu teamă şi dezgust, iar cealaltă priveşte ghinionul ei cu disperare şi invidie”. [18]

Asistența socială excesivă devine, de asemenea, o modalitate pentru spectrul politic de a exacerba invidia şi conflictul politic. Acest lucru a fost observat în criza economică din Grecia: în rândul claselor superioare evaziunea fiscală a devenit un “sport naţional”, potrivit oficialilor greci citaţi de The Economist. [19] Odată cu reducerea veniturilor fiscale, guvernul grec a încercat să reducă bunăstarea socială, fapt care i-a făcut să se confrunte cu rezistența socială. Pentru a nu-și supăra alegătorii, guvernul s-a bazat pe contractarea de împrumuturi pentru a compensa diminuarea veniturilor fiscale, menținând în același timp același nivel de asistență socială regăsit în alte țări europene. Grecia a majorat în cele din urmă impozitele persoanelor cu venituri medii și mari, ale producătorilor agricoli și ale companiilor.

În 2009, un studiu empiric efectuat de Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider a arătat că beneficiile sociale descurajează munca grea pe termen lung. Cei trei economişti au concluzionat că dinamica sistemului naţional de asigurări sociale este defavorabilă bazei economice a unei naţiuni. [20]

Cultura sărăciei

Sistemul de asigurări sociale ar trebui să fie o măsură de urgenţă pentru a ajuta persoanele care au nevoi reale, fiind eficient în împrejurări precum cele care implică accidente de muncă, epidemii, dezastre naturale şi aşa mai departe. Nu ar trebui să devină o formă implicită de subzistenţă, deoarece este incapabil să rezolve problema sărăciei. 

Extinderea criteriilor care determină cine are dreptul la asistenţă socială creează o atmosferă de stimulare negativă care încurajează utilizarea abuzivă a acestor beneficii. De exemplu, termenul “handicap” este redefinit continuu, pentru a include o parte tot mai mare a populaţiei în rândurile celor eligibili. Rezultatul este stagnarea economică, care provoacă un regres în moralitatea socială.

În 2012, New York Times a publicat un articol cu titlul “Profitând de analfabetismul unui copil“, în care a descris impactul politicii de asigurări sociale asupra familiilor cu venituri mici care trăiesc de-a lungul Munţilor Appalachieni din partea estică a Statelor Unite ale Americii. Articolul a menţionat câte familii sărace au renunţat să-şi trimită copii la şcoală pentru a se încadra să primească ajutor: “Mamele şi taţii se tem că, dacă copiii īnvaţă să citească, au mai puţine şanse să se încadreze în categoria celor care primesc un cec lunar de handicap intelectual”. “Mulţi oameni care trăiesc în casele mobile de pe deal sunt săraci şi disperaţi, iar un cec lunar de 698 dolari pentru fiecare copil, din programul Venitul suplimentar de siguranţă, ajută mult – şi primesc acele cecuri până când copilul împlineşte 18 ani”.[21]

Acest program de ajutor a început cu aproape 40 de ani în urmă cu scopul de a ajuta familiile ale căror copii cu probleme fizice sau psihice severe făceau dificilă munca părinților – aproximativ un procent din copiii săraci. Până în 2012, peste 55% dintre copiii ce fuseseră admişi în program au fost clasificaţi cu deficienţe mentale, dar aceste deficienţe erau ambigue şi nu aveau un diagnostic clar. În Statele Unite, există, acum, un număr total de aproximativ 1,2 milioane de copii cu “deficienţe mentale” pentru a căror îngrijire contribuabilii plătesc 9 miliarde de dolari anual. [22]

Aici, asigurările sociale şi defectele naturii umane se potențează reciproc într-o spirală descendentă. În ciuda bunelor intenţii ale celor care susţin şi formulează politici sociale, efectele acestor politici sunt adesea dăunătoare, atât pentru indivizi, cât și pentru societate în ansamblu.

Abuzul asistenței sociale nu creează numai o povară financiară; el afectează viitorul copiilor care cresc sub acest sistem. Cercetarea efectuată în 2009 a constatat că două treimi dintre persoanele care au beneficiat de asistenţă socială la vârsta copilăriei au continuat să primească ajutoarele până la vârsta adultă. [23]

Potrivit economistului american William Arthur Niskanen, sistemul de protecţie socială a dat naştere unei culturi a sărăciei care, la rândul ei, creează un ciclu vicios de dependenţă de ajutorul guvernamental, copiii extraconjugali, crime violente, şomaj şi avort.

Niskanen analizează datele de pe întreg teritoriul SUA pentru anul 1992 și estimează efectele potențiale ale majorării beneficiilor Ajutorului pentru Familiile cu Copii Dependenţi (AFCD) cu 1% din venitul mediu pe cap de locuitor. El a determinat că numărul beneficiarilor AFCD ar creşte cu aproximativ 3% , numărul persoanelor în sărăcie ar creşte cu aproximativ 0,8%, rata natalităţii copiilor născuţi în afara căsătoriei va creşte cu 2,1%, iar şomajul ar creşte cu aproximativ 0,5%. Avorturile şi crimele violente ar deveni şi mai frecvente, ambele crescând cu peste 1%. [24] Constatările lui Niskanen sugerează că un sistem robust de asistenţă socială favorizează dependenţa de sistem şi descurajează responsabilitatea personală.

Dezintegrarea familiilor este un ingredient principal în cultura sărăciei. Într-un studiu al sărăciei istorice şi contemporane a populaţiei de culoare, economistul Walter E. Williams a constatat că, în New York în 1925, 85% dintre familiile de culoare erau constituite din doi părinți. Până în 2015, gospodăriile monoparentale de culoare ajunseseră la aproape 75%. Sistemul de asistență socială stimulează acest fenomen, deoarece oferă beneficii considerabil mai mari mamelor singure decât celor care se căsătoresc. Rămânând celibatar în mod intenționat, un părinte poate accesa mai multe subvenții guvernamentale, inclusiv plăți sociale, subvenții pentru locuințe, bonuri de masă și îngrijiri medicale.  Asigurările sociale au jucat un rol esenţial în creşterea numărului părinţilor necăsătoriţi, cauzând mai multă sărăcie. Alternativ, Williams a descoperit că rata sărăciei în rândul cuplurilor căsătorite de culoare a rămas sub 10% din 1994. [25]

Folosirea de către stânga a politicii de asistenţă socială pentru a obţine voturi

În ciuda faptului că asistenţa socială s-a extins în ultimele decenii, decalajul dintre bogaţi şi săraci a crescut în mod constant. Salariul mediu, ajustat în funcţie de inflaţie, creşte în ritmul melcului, în timp ce avuția intră în buzunarele celor bogaţi, rezultând o clasă muncitoare săracă mai mare. Înarmată cu aceste chestiuni sociale, aripa stângă promovează un guvern mai mare, impozitare mai mare şi mai multă asistenţă socială pentru combaterea sărăciei, exacerbând și mai mult problemele.

Politicienii de stânga folosesc o varietate de sloganuri electorale pentru a convinge alegătorii de intenţia lor nobilă, prezentându-se pe ei înșiși ca fiind cei care au un fundament moral ridicat, în ciuda faptului că folosesc banii contribuabililor pentru a-și finanța programele. Metoda lor este de a prelua bogăția claselor superioare și mijlocii și de a o redistribui săracilor. Acest sistem de caritate forțată ascunde relația dintre donatori (contribuabili) și beneficiari. Politicienii pretind că ei sunt cei care oferă binevoitori ajutorul și primesc recunoștința beneficiarilor sub formă de voturi, spunând în același timp beneficiarilor că ar trebui să-i deteste pe cei „bogați” – care sunt, de fapt, donatorii adevărați.

b. Intervenţie economică agresivă în ţările occidentale 

În țările occidentale, statul, care în mod tradiţional doar adoptă şi aplică legi, a devenit acum un participant de frunte în arena economică. La fel ca un arbitru al unui meci de fotbal care intră pe teren, statul a devenit responsabil pentru controlul şi reglementarea capitalului în ceea ce obișnuia să fie o economie bazată în principal pe autoreglementare.

În prezent, guvernele din lumea liberă practică, deja, intervenţionism masiv în sistemele lor economice naţionale. Unul dintre factorii care au condus la această tendinţă a fost Marea Depresiune din anii 1930. În urma crizei, societatea occidentală a fost profund influenţată de teoria economică a economistului britanic John Maynard Keynes. Teoria economiei keynesiene pledează pentru intervenţia activă a statului şi reglementarea economiei prin finanțare. În lucrarea sa de referință, Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Keynes se opune autoreglementării pieței libere și, în schimb, favorizează creșterea cheltuielilor guvernamentale și a intervențiilor, precum planuri de salvare pentru stabilizarea pieței.

Într-o societate sănătoasă, rolul guvernului este limitat. Numai în situaţii excepţionale ar trebui ca statul să intervină în economie, cum ar fi în dezastre naturale sau în circumstanţe speciale. Dar în zilele noastre, teoria keynesiană (keynesianismul este un curent în gândirea economică – n.t.) a luat amploare în jurul lumii. Practic guvernele tuturor țărilor se luptă să aibă un control mai mare asupra economiilor țărilor lor.

Atunci când guvernul joacă un rol activ în economie, fiecare acţiune creează un efect de undă masiv asupra pieţelor. Politicile şi legile noi pot determina succesul sau eşecul unei industrii, forțând astfel un număr mare de companii şi investitori să se supună în mod excesiv deciziilor guvernului. 

Controlul financiar activ, combinat cu politicile de asistenţă socială au determinat multe guverne să îşi asume datorii enorme. Potrivit datelor OCDE, mai mult de o treime dintre statele sale membre au datorii guvernamentale de peste 100% din PIB. Datoriile unei ţări au depăşit 237% din producţia ei economică. [26] Acest deficit fiscal imens prezintă o vulnerabilitate majoră pentru viitorul social şi economic al multor ţări.

Economistul Ronald Coase, laureat al premiului Nobel, a scris mai multe lucrări de cercetare privind impactul intervenţiei guvernamentale. Coase a constatat că politica intervenţionistă produce, aproape întotdeauna, rezultate negative. Cea mai probabilă explicație, a spus el, este că „guvernul operează acum la o scară atât de masivă încât a [atins] stadiul a ceea ce economiștii numesc randamente marginale negative. Orice lucru suplimentar face asta, produce încurcături”. [27]

Consecinţele şi realitatea intervenţionismului

Există, cel puţin, două consecinţe majore ale intervenţiei de stat extinse. În primul rând, puterea statului se extinde în ceea ce priveşte rolul şi amploarea acestuia. Oficialii guvernamentali îşi cresc aroganţa în ce priveşte capacitatea lor de a interveni în economie şi lasă statul să joace rolul salvatorului. După ce a gestionat o criză, adesea, guvernul îşi va păstra puterile şi funcţiile extinse.

În al doilea rând, intervenţionismul creează mai multă dependenţă de guvern. Atunci când oamenii se confruntă cu provocări sau când piaţa liberă nu poate oferi avantajele pe care le doresc, ei vor face lobby în favoarea mai multor intervenţii ale statului pentru a-şi satisface cerinţele.

Pe măsură ce puterea statului crește, companiile private își pierd puterea, iar piața liberă are mai puțin spațiu pentru a se desfășura. Cei care au beneficiat, şi au devenit dependenţi de politicieni vor cere din ce în ce mai mult guvernului să-şi asume responsabilitatea pentru alocarea bogăţiei şi să adopte legi pentru a pune în aplicare acest lucru.

În Occident, există un puternic curent politic care împinge societatea spre stânga. Aceasta include adepţii aripei stângi, inclusiv socialiştii şi comuniştii, precum şi pe cei care nu sunt în mod tradiţional asociaţi cu aripa stângă, dar care au fost cooptaţi de aceasta. Acest lucru îi încurajează pe politicienii de stânga să ia mai multe măsuri de intervenţie în economie şi să interfereze cu funcţionarea companiilor private. Această eroziune a activităţii economice normale pare să fie provocată de diverse mişcări sociale dar, de fapt, spectrul comunismului este cel care controlează lucrurile.

Se poate vedea că guvernele occidentale îşi exercită autoritatea publică sub stindardul egalităţii şi a altor scuze politice, pentru a-și spori intervenţia, adoptând în același timp legi pentru a-şi permanentiza intervenţiile. Nu există nicio îndoială că acest comportament afectează principalul factor decizional în economia de piață – liberul arbitru al oamenilor.

Statul îşi extinde, în esenţă, autoritatea asupra pieţei libere pentru a o transforma într-o economie planificată. Implicaţiile pe termen lung sunt acelea că toate aspectele economiei şi mijloacele de trai ale oamenilor vor intra sub control statului. Mijloacele economice vor fi folosite pentru consolidarea puterii politice, înrobirea societăţii şi a cetăţenilor ei.

c. Cum conduce economia socialistă la totalitarismul comunist

Impozitele mari, asistenţa socială crescută şi intervenția răspândită a statului sunt manifestări ale socialismului în cadrul sistemului capitalist occidental. În prezent, singura diferenţă dintre intervenţionismul de stat, amplificat, din Occident şi economiile planificate ale ţărilor comuniste este că, în ţările libere, legea şi unele aspecte de bază ale sistemului capitalist protejează drepturile omului de controlul total al guvernului.

Filozoful și economistul Hayek a avertizat împotriva planificării controlate de stat şi a redistribuirii bogăţiei, spunând că ar afecta piaţa inevitabil şi va conduce la creşterea totalitarismului, indiferent dacă sistemul este democratic sau nu. Hayek credea că, deşi socialismul practicat în Europa şi America de Nord era diferit de proprietatea publică şi de economia planificată, acesta va avea totuși acelaşi rezultat – oamenii îşi vor pierde libertatea şi mijloacele de trai, însă într-un mod mai lent şi mai indirect. [28]

Aşa cum am notat mai devreme în această carte, Marx, Engels şi Lenin au văzut cu toții comunismul ca fiind obiectivul final, iar socialismul ca fiind un pas obligatoriu pe calea comunismului. Călătoria trenului spre destinaţie nu va fi afectată de oprirea acestuia într-o staţie – de fapt, ar putea prelua mai mulți pasageri. La fel, spectrul comunismului este forța motrice din spatele mișcării unei țări spre socialism. Odată ce umanitatea renunță la tradiție, fie în sfera economică, fie în alte domenii, și acceptă ideologia comunistă, ritmul acestei dezvoltări devine irelevant.

Destinaţia la sfârşitul acestei căi nu este paradisul pe pământ, ci distrugerea omenirii. De fapt, spectrul nu este preocupat dacă “paradisul” va fi realizat sau nu, acesta este doar o momeală pentru a atrage oamenii spre pierzanie.

*****

Referinţe

[1] Thomas Jefferson și colab., „Declarația de independență a Statelor Unite”, 4 iulie 1776, Arhivele Naționale, accesat la 20 aprilie 2020, https://www.archives.gov/founding-docs/declaration-transcript

[2]  Karl Marx și Frederick Engels, „Manifestul Partidului Comunist”, în Marx & Engels Selected Works, vol.1, trad. Samuel Moore, ed. Andy Blunden (Moscova: Progress Publishers, 1969), Marxists Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1848/communist-manifesto/ch04.htm

[3] Fred Schwarz, “Puteţi avea încredere în comunişti … să fie comunişti (New Jersey: Prentice-Hall, 1960), 26-27.

[4] Friedrich A. Hayek, “Vanitatea Fatală: Erori ale socialismului, WW Bartley III, ed. (Chicago: University of Chicago Press, 1991).

[5] Thomas Sowell,  “Intelectualii şi societatea“, ediţia revizuită şi extinsă (New York: Books of Basic, 2012), Capitolul 2.

[6] Ludwig von Mises. “Calculul Economic în Comunitatea Socialistă” Institutul Mises. Accesat la 20 aprilie 2020, https://mises.org/library/economic-calculation-socialist-commonwealth

[7] Shi Shan, Shi Shan, “Quagmire în reforma întreprinderilor chineze de stat“, Radio Free Asia, 22 septembrie 2015, https://www.rfa.org/mandarin/yataibaodao/jingmao/xql-09222015103826.html  [石山, 中国 国企 改革 的 困境, 普通话 主页]

[8] Linette Lopez, “Companiile zombie ţin ostatică economia Chinei“, Business Insider, 24 mai 2016, https://www.businessinsider.com/chinas-economy-is-being-held-hostage-2016-5

[9] Marx și Engels, „Manifestul”.

[10] Max Galka, “Istoria cheltuielilor, veniturilor şi a datoriilor guvernului american (1790-2015)“, Metrocosm, 16 februarie 2016, http://metrocosm.com/history-of-us-taxes/

[11] “Ratele de impozitare ale OCDE asupra veniturilor din muncă au continuat să scadă încet în 2016“, raportul OCED, 4 noiembrie 2017,  http://www.oecd.org/newsroom/oecd-tax-rates-on-labour-income-continued-decreasing-slowly-in-2016.htm

[12] Rachel Sheffield şi Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei după 50 de ani“, Raportul Fundaţiei Heritage, 15 septembrie 2014, https://www.heritage.org/poverty-and-inequality/report/the-war-poverty-after-50-years

[13] Robert Rector, “Războiul împotriva sărăciei: 50 de ani de eșec“, Raportul Fundaţiei Heritage, 23 septembrie 2014, https://www.heritage.org/marriage-and-family/commentary/the-war-poverty-50-years-failure.

[14] Alexis de Tocqueville, “Memoriu despre pauperism“, trad. Seymour Drescher (London: Civitas, 1997).

[15] Sheffield și Rector, „Războiul împotriva sărăciei”.

[16] Nima Sanandaji, “Non- excepționalismul scandinav: cultura, pieţele şi eşecul celei de-a treia căi a socialismului(Londra: Institute for Economic Affairs, 2015), ediția Kindle, 75.

[17] Tocqueville, Memoriu.

[18] Ibid, 31

[19] “Nu mai este un sport naţional“, The Economist, 3 noiembrie 2012, https://www.economist.com/europe/2012/11/03/a-national-sport-no-more 

[20] Martin Halla, Mario Lackner şi Friedrich G. Schneider, “O analiză empirică a dinamicii statului asistenţei sociale: Cazul moralităţii benefice“, Kyklos , 63: 1 (2010), 55-74, Wiley Online Library, accesat la 20 aprilie, 2020, https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1467-6435.2010.00460.x

[21] Nicolae Kristof, “Profitând de analfabetismul unui copil“, New York Times, 7 decembrie 2012, https://www.nytimes.com/2012/12/09/opinion/sunday/kristof-profiting-from-a-childs-illiteracy.html.

[22] Ibidem.

[23] Kristof, „Profitând de”.

[24] William A. Niskanen, “Asistența socială și cultura sărăciei,The Cato Journal 16, no.1 (1996), https://www.cato.org/sites/cato.org/files/serials/files/cato-journal/1996/5/cj16n1-1.pdf.

[25] Walter E. Williams, “Adevărata tragedie neagră: rata de nelegitimitate de aproape 75%“, cnsnews.com, 19 mai 2015, https://www.cnsnews.com/commentary/walter-e-williams/true-black-tragedy

[26] Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, „Datoria generală a guvernului (indicator)”, 2019, accesat la 27 aprilie 2020, https://data.oecd.org/gga/general-government-debt.htm

[27] Ronald Coase, așa cum este citat în Thomas W. Hazlett, “Căutarea rezultatelor: un interviu cu Ronald Coase“, Reason, (ianuarie 1997), https://reason.com/archives/1997/01/01/looking-for-results

[28] Friedrich A. Hayek, The Road to Serfdom (Chicago: University Of Chicago Press, 1944).

 3. Distopia socialistă a Partidului Comunist Chinez

În 1978, după ce proprietatea publică şi economia planificată au condus China la sărăcie, Partidul Comunist Chinez (PCC) a fost silit să introducă reforme economice pentru a-și menține puterea. Lansându-se într-un proces de “reformă şi deschidere” PCC a introdus elemente ale pieţei libere în societatea chineză. Acest lucru i-a determinat pe mulţi să creadă că partidul a devenit capitalist, dar acest lucru nu poate fi mai departe de adevăr.

a. Economia chineză: nici o relaxare a controlului comunist

Din oportunism, PCC a liberalizat unele aspecte ale economiei chineze, cum ar fi permiterea afacerilor private. Dar aceasta nu a însemnat slăbirea controlului de către cadrele comuniste. Deşi există întreprinderi private, PCC nu a promis niciodată oamenilor niciun drept fundamental la proprietatea privată. Toate resursele şi terenurile rămân, în cele din urmă, la dispoziţia partidului.

În același timp, PCC impune controale stricte asupra problemelor economice, inclusiv planificarea națională pe scară largă. Piața este doar un mijloc folosit de stat pentru stimularea producţiei; ea nu este cu adevărat independentă și nici nu există instituții care să susțină o piață liberă.

Modelul comunist chinez este o combinaţie monstruoasă de socialism, naţionalism şi economie de piaţă. Nu există stat de drept sau un sistem clar de drepturi de proprietate. Cursul de schimb nu este lăsat să se adapteze în mod liber. Fluxul de bani, în şi din ţară este restricționat, iar firmele internaţionale care operează în țară sunt strict restricționate. PCC utilizează subvenţiile guvernamentale şi reducerile taxelor la export pentru a stimula exporturile cu scopul de a învinge competitorii printr-un război al preţurilor scăzute. Acest lucru a perturbat ordinea normală a comerţului mondial. Datorită acestor motive Organizația Mondială a Comerțului a refuzat multă vreme să recunoască China ca economie de piață.

Mulți membri ai guvernelor occidentale au avut speranţa naivă că dezvoltarea economică va aduce libertatea politică şi democraţia în China. În schimb, cu mijloace financiare mai substanţiale, PCC și-a supus poporul la forme de represiune mai brutale și sofisticate. În iulie 1999, regimul a început campania de persecuţie împotriva disciplinei spirituale Falun Gong, vizând cei 100 de milioane de practicanţi. Pentru a desfășura campania la nivel național, PCC și-a extins forțele de securitate și le-a autorizat să conducă persecuția, investind fonduri în sisteme avansate de supraveghere și promovând pe cei responsabili de „succesul” persecuției în funcții de rang înalt. Acest război împotriva principiilor universale ale adevărului, compasiunii și toleranței continuă până în prezent. Inevitabil, instrumentele folosite pentru a persecuta Falun Gong au fost utilizate pentru a reprima alte credințe și populația chineză. Începând cu anul 2009, PCC a cheltuit anual peste 500 de miliarde de yuani (75 de miliarde de dolari USD) pentru a acoperi costurile de “menţinere a stabilităţii”, adică de control a populaţiei chineze.

b. Adevărul din spatele creşterii economice a Chinei

Din cauza creşterii rapide a PIB-ului Chinei în ultimii patruzeci de ani, mulţi au ajuns să creadă în superioritatea economiei socialiste. Asta a făcut ca mulţi occidentali, inclusiv elite din cercurile politice şi academice, să admire eficienţa sistemului totalitar.

De fapt, modelul economic pe care PCC l-a construit este irepetabil. Pe de o parte, în ciuda ascensiunii sale economice, sistemul socialist are o mare instabilitate internă. Pe de altă parte, modelul partidului este învăluit de corupția abundentă creată de sistemul său politic fără scrupule. Creşterea economică a Chinei din ultimii 40 de ani se bazează, în mare parte, pe următorii factori: 

În primul rând, relaxarea economiei de stat şi a planificării centralizate, precum şi revitalizarea sectorului privat. Această abordare a dat economiei chineze un puternic impuls productiv. Poporul chinez, căruia i-a fost înăbușit potențialul de zeci de ani, și-a manifestat dorința de a scăpa de sărăcie precum și motivaţia de a face afaceri. Mai mult decât atât, vasta populație a Chinei de peste un miliard de oameni a furnizat o rezervă de muncă ieftină aproape inepuizabilă.

Al doilea factor a fost influxul masiv de capital şi tehnologie occidentală în China, în perioada reformei. Sub economia de comandă (cunoscută și ca economie planificată – n.t.), marile suprafeţe de pământ ale Chinei, forţa de muncă şi pieţele subutilizate erau ca aurul pentru care preţul nu fusese încă stabilit. Combinaţia investiţiilor de capital şi a resurselor nedezvoltate a determinat avântul creşterii economice a Chinei. Dacă nu ar fi fost guvernarea totalitaristă a partidului, acest avânt ar fi început cu decenii mai devreme şi într-un mod mult mai controlabil şi durabil.

Volumul investiţiilor occidentale în China este imens. Potrivit cifrelor publicate, investiţia directă americană în China a atins aproape 117 de miliarde de dolari în 2018, în creștere de la 11 miliarde de dolari în 2000. [29] Valoarea totală a capitalului străin care a intrat în China în perioada 1979-2015 s-a ridicat la aproximativ 1,64 trilioane de dolari, potrivit Ministerul Comerțului din China. [30]

Țările occidentale au acordat Republicii Populare Chineze un statut comercial preferențial, alături de accesul larg pe piaţă. În mai 2000, guvernul Statelor Unite a decis să acorde Beijingului un statut permanent de “relaţii permanente comerciale normale”. Pe 11 decembrie 2001, China a intrat, oficial, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi s-a alăturat pieţei internaţionale. În consecință, o cantitate imensă de bogăție occidentală a fost transferată în China, făcând din aceasta „fabrica lumii”.

Nu poate fi uitat faptul că puterea economică a RPC s-a hrănit cu practici lipsite de etică: exploatarea extremă a muncitorilor și țăranilor, utilizarea atelierelor și a muncii forțate în lagărele de prizonieri din toată țara, demolarea locuinţelor şi relocarea forțată a proprietarilor etc. În scopul creșterii pe termen scurt, PCC a salutat distrugerea mediului și a ignorat pericolele pentru sănătatea publică, pentru a putea stoarce până la ultima picătură de profit din pământ, oameni și resurse. Partidul Comunist a profitat de capitalul occidental, de tehnologie, de pieţe, de un statut favorabil al comerţului şi de costurile de producţie interne ieftine pentru a genera rezerve valutare imense. Deficitul comercial dintre Statele Unite şi China a crescut de la aproximativ 83 miliarde USD în 2000 la peste 345 miliarde USD în 2017.

În cele din urmă, PCC a distrus convenţiile comerţului internaţional şi a profitat, din plin, de oportunităţile pe care le are la dispoziţie, indiferent de legitimitatea lor. A adoptat strategia naţională de plagiat a proprietăţii intelectuale în încercarea de a depăşi alte ţări în ceea ce priveşte industria şi tehnologia. Acesta constituie cel mai mare caz de furt intelectual din istorie. Un raport din 2017 al Comisiei privind furtul proprietății intelectuale americane a declarat că mărfurile false ale Chinei, software-ul piratat și secretele comerciale furate au cauzat Statelor Unite o pierdere între 225 miliarde USD și 600 miliarde USD anual, cifră care nu a inclus pierderile cauzate de furtul de proprietate intelectuală. Raportul a arătat că, în ultimii trei ani, s-au pierdut 1,2 trilioane USD din cauza furtului intelectual, majoritatea lor fiind făcute de China. [31] Un raport al Biroului Directorului Serviciului Naţional de Informaţii arată că 90% dintre atacurile cibernetice asupra companiilor din SUA sunt conduse de hackerii guvernului chinez, provocând anual o pierdere economică totală de 400 de miliarde de dolari. [32]

Modelul economic al RPC folosește autoritatea statului pentru a induce o dezvoltare economică rapidă, utilizând în același timp tactici necinstite pentru a-și crește competitivitatea. Un asemenea model a încurajat alte ţări să adopte o politică intervenţionistă mai accentuată a statului. Aceste ţări au făcut grava greşeală de a idolatriza modelul partidului, ignorând în același timp tragediile umane și morale pe care acesta le-a generat.

c. Consecinţele modelului economic chinez

Modelul economic al PCC a provocat o criză morală teribilă, în conformitate cu scopul spectrului comunist de a distruge omenirea. Puterea economică a partidului merge mână în mână cu eroziunea moralităţii, atrăgând oamenii într-o mare a indulgenţei fără fund, spre o eventuală anihilare.

China de astăzi este inundată de bunuri contrafăcute, alimente otrăvitoare, pornografie, droguri, jocuri de noroc şi bande. Corupţia şi desfrânarea au devenit realizări cu care se mândresc, în timp ce încrederea socială (măsura în care fiecare dintre noi crede că se poate baza pe ceilalți – n.t.) este practic inexistentă. Creșterea decalajului dintre bogaţi şi săraci este însoţită de conflicte sociale şi abuzul justiţiei. În economia puterii, oficialii partidului îşi folosesc autoritatea pentru a acumula bogăţie. Gradul corupţiei creşte odată cu rangul. Deturnarea miliardelor este un lucru normal. Nu există niciun guvern mai corupt sau mai degenerat moral decât regimul comunist chinez.

În acest mediu corupt, cetățenii închid ochii la suferinţa compatrioţilor lor. În octombrie 2011, lumea a fost şocată de moartea lui Yueyue, o fetiță de 2 ani din provincia Guangdong, care a fost lovită de un camion. În loc să încerce să ajute, șoferul a trecut din nou peste Yueyue când a părăsit scena. Câteva minute mai târziu, un alt vehicul i-a trecut peste picioare. În timpul tragediei, 18 persoane au trecut fără să o ajute pe Yueyue, până când, în cele din urmă, un colector de resturi a pus la adăpost copilul care plângea. Ulterior Yueyue a murit în spital. Mass-media internaţională s-a întrebat dacă nu cumva China şi-a pierdut sufletul. Ar putea fi de înţeles că oamenii sunt reticenţi în a-i ajuta pe alţii atunci când există un pericol, precum un jaf armat, totuși Yueyue nu reprezenta nicio ameninţare pentru nimeni în timp ce murea pe stradă. 

Mișcarea comunistă duce la distrugerea pe scară largă a valorilor și culturii tradiționale, iar în China comunistă, standardele morale au căzut deja cu mult dincolo de ceea ce se poate imagina cu ușurință. Recoltarea de organe de la oameni în viață, oameni buni care practică cultivarea spirituală și se străduiesc să se auto-îmbunătățească, a devenit o operațiune industrială sprijinită de stat. Un număr necunoscut de prizonieri de conștiință au fost uciși pe mesele de operație, în timp ce li se furau organele pentru a fi vândute pentru profit. Comuniștii au transformat personalul medical, care ar trebui să ajute oamenii, în criminali. Maleficitatea PCC a pătruns peste tot în lume; prin stimulente economice, Partidul atrage țările care ar trebui să susțină drepturile omului să închidă ochii la crimelor lui.

Creşterea economică fără moralitate este haotică, de scurtă durată şi dezastruoasă. Conform politicilor inumane ale PCC, conflictul social abundă iar mediul este pe punctul de a se prăbuşi. Consecinţele decăderii morale sunt fatale. China se autodenumeşte o ţară puternică, dar forţa ei este o iluzie. Prosperitatea sa superficială, construită pe urmărirea nesăbuită a bogăţiei, este sortită prăbuşirii.

Nu există un viitor bun pentru China dacă nu poate scăpa de capcanele PCC. Spectrul comunismului nu are intenția de a implementa o creștere sănătoasă și durabilă, întrucât adevăratul său scop este să distrugă China și lumea.

4. Ravagiile socialismului în lumea în curs de dezvoltare

a. Europa de Est: bântuită de socialism

La aproape treizeci de ani de la căderea Uniunii Sovietice, comunismul continuă să bântuie Europa de Est, deoarece nu a existat o judecată deplină a crimelor comise de fostele regimuri comuniste.

Prezenţa persistentă a comunismului poate fi văzută în diferite faţete ale politicii şi economiei est-europene. De exemplu, Rusia şi Belarus păstrează întreprinderi puternice de stat, o asistenţă socială ridicată şi politici intervenţioniste agresive. În perioada de tranziţie de la comunism, ţările din Europa de Est s-au confruntat cu o creştere economică lentă şi şomaj ridicat. Toate acestea au încurajat reapariţia comunismului şi a socialismului în forme noi. Partidele de stânga au căpătat o vigoare reînnoită, alimentând nostalgia oamenilor pentru trecutul socialist. [33] Fantoma comunismului nu a fost alungată.

b. Cum a eșuat economia socialistă în naţiunile în curs de dezvoltare

În țările în curs de dezvoltare din Asia, Africa şi America Latină, multe ţări care și-au câștigat de curând independența şi-au exprimat loialitatea, până în anii ’60, faţă de socialism. Urmările au fost dezastruoase. La începutul anilor 2000, economia Venezuelei s-a prăbușit ca rezultat direct al politicilor sale socialiste. Venezuela a fost, odată, cea mai bogată ţară din America Latină dar acum se confruntă cu sărăcie, crimă şi înfometare. Similar, Zimbabwe a fost cândva cea mai bogată ţară din Africa; astăzi a ajuns într-un dezastru total, pe măsură ce inflaţia a atins un nivel inimaginabil.

Venezuela: Cum a falimentat socialismul o ţară prosperă

Venezuela este binecuvântată cu rezerve considerabile de petrol. În anii ’70, a avut cea mai rapidă creştere economică din America Latină, beneficiind de cel mai scăzut nivel de inegalitate a veniturilor şi cel mai mare PIB pe cap de locuitor, din regiune. [34] Economia relativ liberă a Venezuelei a atras imigranţi calificaţi din Italia, Portugalia şi Spania. Împreună cu protecţia drepturilor de proprietate, aceşti factori au permis economiei naţiunii să crească rapid între anii 1940 şi 1970. [35]

După ce noul preşedinte a preluat funcţia, în 1999, el s-a angajat într-un program de naţionalizare de rău augur care, în cele din urmă, a aruncat economia venezueleană în haos. Președintele a declarat public: „Trebuie să transcendem capitalismul. Dar nu putem recurge la capitalismul de stat, care ar fi aceeași perversiune ca a Uniunii Sovietice. Trebuie să revendicăm socialismul ca o teză, un proiect și o cale, un nou tip de socialism, unul umanist, care pune oamenii și nu mașinile sau statul înainte de toate.” [36] 

Pentru a construi socialismul, guvernul venezuelean a rechiziţionat sau naţionalizat multe companii private, inclusiv petrolul, agricultura, finanţele, industria grea, siderurgia, telecomunicaţiile, energia, transportul şi turismul. Acest proces a fost intensificat în urma realegerii preşedintelui, în 2007. Guvernul său a expropriat 1.147 de companii private, între 2007 şi 2012, cu efecte catastrofale.

Industriile, odinioară productive, au fost închise şi înlocuite cu întreprinderi de stat ineficiente, ce au alungat investitorii. Pe măsură ce producția a scăzut, Venezuela a devenit din ce în ce mai dependentă de importuri. Împreună cu o serie de intervenţii guvernamentale precum controlul rezervelor valutare şi cel al preţurilor, s-a ajuns la dezastrul înregistrat atunci când preţul petrolului a scăzut. Unii au atribuit această tragedie crizei petroliere, dar potrivit datelor furnizate de Banca Mondială, şapte ţări care s-au bazat pe exporturile de petrol, într-o măsură chiar mai mare ca Venezuela, au înregistrat o creştere economică între 2013-2017. [37]

Cauza fundamentală a dramaticului eșec venezuelean a fost sistemul economic socialist. Politica economică a Venezuelei a urmat cele zece cerinţe revoluţionare ale lui Marx din Manifestul comunist, începând cu abolirea proprietății private și impozitele ridicate și trecerea la centralizarea economiei și a mijloacelor de producție. [38] Soarta economică tragică a Venezuelei s-a datorat spectrului comunist.

Zimbabwe: De la coşul de pâine al Africii până la pământul foametei

După ce Zimbabwe și-a declarat independenţa, în 1980, aceasta a ales să construiască un stat socialist în conformitate cu principiile marxist-leniniste. Premierul său era un marxist convins iar gherilele sale, ghidate de “Gândirea lui Mao Zedong”, au primit o asistenţă necondiţionată din partea Republicii Populare Chineze. Spre deosebire de alte ţări africane care au implementat socialismul, Zimbabwe nu a impus imediat politica de naţionalizare.

Problemele economice ale Zimbabwe au început în anul 2000, după începerea reformei funciare. În cadrul programului de reformă, terenurile aparţinând fermierilor albi au fost confiscate şi redistribuite populaţiei de culoare fără pământ, precum şi celor care erau bine conectaţi din punct de vedere politic. Mulți nu aveau experiență în agricultură, iar rezultatul a fost o scădere accentuată a productivităţii agricole. În încercarea de a evita criza, banca centrală din Zimbabwe, Reserve Bank, a tipărit și mai mulţi bani, ceea ce a dus la o hiperinflaţie interminabilă. Potrivit datelor băncii centrale, în iunie 2008, inflaţia anuală a ţării a ajuns la 231 milioane la sută. Până la jumătatea lunii noiembrie 2008, inflaţia a atins un nivel de aproape 80 miliarde la sută, după care autorităţile au renunţat la publicarea statisticilor lunare. [39]

În 2008, o mare foamete a lovit Zimbabwe. Dintre cei 16 milioane de oameni ai ţării, 5 milioane au fost supuşi înfometării. Astăzi, malnutriţia este cronică şi răspândită.

Comunismul afectează lumea în moduri care pot fi observate sau prevăzute în toate ţările. Ţările occidentale dezvoltate încep să se confrunte cu crize. Între timp, tragedia socialismului este deja o realitate în lumea în curs de dezvoltare. Principiul este acesta: spectrul comunist foloseşte economia pentru a promite confort şi satisfacţie, apoi îi atrage pe oameni spre degradarea morală și abisul sărăciei.

5. Teoria exploatării a lui Marx: o inversare a binelui şi a răului

Printr-un set de teorii elaborate în mod detaliat, marxismul înşeală oamenii să înlocuiască standardele morale tradiţionale cu standardele sale deviate, care inversează binele şi răul. În viziunea marxistă, dacă un individ este bun sau rău, nu este judecat pe baza moralităţii şi acţiunilor sale, ci pe baza locului său în ierarhia (inversată) a capitalului.

Cineva care aparține clasei denumită de marxiști „capitalistă” este vinovat de exploatarea proletariatului, iar din moment ce se presupune că proletariatul este clasa oprimată și exploatată, membrii ei ocupă în mod natural o bază morală înaltă. Nu le este ruşine indiferent de modul în care îi tratează pe proprietarii companiilor sau pe cei care dețin alte proprietăți și pe cei afluenți. Marxismul a transformat posesiunea bunurilor într-o crimă și a susținut exproprierea violentă.

Marx a spus că numai munca creează valoare. Dacă un proprietar de companie investeşte 10 milioane de dolari într-o companie într-un an, iar veniturile din acel an sunt de 11 milioane de dolari, în viziunea marxistă, acest profit de 1 milion de dolari este „plusvaloare” creată de angajați, dar expropriată pe nedrept de „capitalistul” care este deținătorul companiei. Prin urmare, Marx a pretins că a găsit secretul în ceea ce priveşte modul în care capitaliştii fac bani şi că acesta este păcatul originar al burgheziei – exploatarea. Astfel, Marx a ajuns la concluzia că, pentru a elimina acest păcat, întreaga societate capitalistă trebuie să fie distrusă – adică burghezia trebuie să fie eliminată şi bunurile ei confiscate, în timp ce avangarda partidului va colectiviza proprietatea și va institui comunismul.

Teoria exploatării lui Marx divizează oamenii în două clase opuse: burghezia care deţine capital şi proletariatul care nu are capital. De fapt, din momentul apariției societăţilor industrializate, mobilitatea clasei a crescut rapid. De exemplu, mobilitatea clasei în epoca lui Marx (începutul anilor 1800 până în anii 1850) a fost similară cu cea din anii ’70, atât în Marea Britanie, cât şi în Statele Unite. [40] Schimbul social între clase este un proces dinamic; un presupus membru al proletariatului nu mai este printre proletari dacă achiziționează capital public într-o companie. Dacă schimbarea de clasă poate fi făcută atât de uşor, încercările de a împărţi oamenii în grupuri nu au alt scop decât să incite la ură de clasă.

În China, fosta Uniune Sovietică şi în statele comuniste din Europa de Est, partidele comuniste au furat terenuri și au linşat şi jefuit proprietarii de fabricile lor. Au ucis “duşmani de clasă”, au confiscat averea moștenită de generaţii şi au desfăşurat campanii de terorism de stat împotriva poporului. Toate aceste nelegiuiri au fost rezultatul teoriilor pline de ură ale comunismului. Între timp, standardele morale tradiţionale, precum şi credinţa în divinitate, sfinţi şi înțelepții clasici au fost marcate ca aparţinând “claselor exploatatoare” şi, drept urmare trebuiau atacate şi eradicate.

Teoriile lui Marx au fost criticate pe scară largă în cercurile economice şi filosofice. Iată doar câteva exemple care ilustrează absurditatea teoriei exploatării, a lui Marx.

Marx susține că munca creează valoare și că valoarea este determinată de timpul de muncă necesar pentru producţie. Aceasta este o teorie ridicolă. Valoarea unei mărfuri nu este una dintre proprietăţile sale intrinseci. De cele mai multe ori, oamenii adaugă un element subiectiv la fiecare marfă – cel mai evident, cererea şi oferta.

Mulţi economişti au explorat procesul de evaluare şi, spre deosebire de doctrina îngustă a lui Marx, majoritatea economiştilor consideră că numeroşi factori sunt implicaţi în crearea valorii – inclusiv terenurile, capitalul, forţa de muncă, ştiinţa şi tehnologia, managementul, riscul de investiţii și mulți alții. Activităţile economice sunt un sistem complex, care implică diferite verigi în lanţul de producţie. Diferiţii factori de producţie au anumite cerinţe manageriale, iar diferite persoane joacă roluri diferite, fiind indispensabile întregului lanţ şi contribuind la crearea “valorii reziduale”.

De exemplu, un capitalist intenţionează să cheltuiască 1 milion de dolari angajând doi ingineri pentru a proiecta şi produce o anumită jucărie nouă. De asemenea, este angajat un specialist de marketing care promovează noua jucărie. Doi ani mai târziu, jucăria câştigă popularitate şi aduce un profit de 50 de milioane de dolari. Munca inginerilor şi a specialistului de marketing au creat valoarea reziduală de 50 de milioane de dolari? Desigur că nu. Motivul pentru care noua jucărie a câştigat milioane este că oamenii o doreau. Perspectiva proprietarului afacerii asupra pieței, capacitatea de a-i organiza și gestiona pe ceilalți şi curajul de a-şi asuma un risc au contribuit la valoarea jucăriei.

Să presupunem că ingeniozitatea jucăriei a venit de la unul dintre ingineri – atunci, valoarea reziduală a celor 50 de milioane de dolari provine din faptul că proprietarul afacerii a exploatat creativitatea inginerului fără a da nimic în schimb? Desigur că nu. Dacă inginerul ar fi considerat că creativitatea lui nu a fost remunerată în mod adecvat, atunci ar fi putut să găsească o companie care să ofere un salariu mai bun.

Într-o piaţă liberă în cele din urmă se va obține un echilibru prin echilibrarea competențelor și a ambițiilor cu capitalul. Proprietarii de afaceri care solicită profituri nerezonabile vor pierde în faţa concurenței sau nu vor putea atrage talente. În plus, din moment ce ei așteaptă o rentabilitate a capitalului investit, aceasta întârzie cheltuielile sau alte utilizări ale acestui capital, deci profiturile se datorează și eforturilor investitorului. Prin urmare, este normal ca o sumă suplimentară să fie câștigată în schimb. Principiul nu se deosebeşte de obţinerea dobânzii la împrumuturile acordate cu dobândă.

Există, de asemenea, mulţi factori “accidentali” implicaţi în stabilirea valorii unui produs. Astfel de factori accidentali pot fi explicaţi, în mod rezonabil, doar printr-un cadru de referinţă bazat pe credinţele şi cultura tradiţională.

În anumite situaţii, crearea și distrugerea valorii pot fi, în totalitate, independente de orice muncă. Un diamant care, acum, valorează 10 milioane de dolari, poate să nu fi avut nicio valoare acum cinci mii de ani, pentru că nimeni nu l-a vrut. O bucată de pământ sterp moştenită de la un bunic ar putea fi de o sută de ori mai valoroasă din cauza prosperităţii unui oraş din apropiere sau a descoperirii în subteran a metalelor rare. Aici, creşterea valorii nu implică forţa de muncă. O asemenea bogăţie neaşteptată este, pur şi simplu, numită “avuţie”. Atât tradiţiile culturale occidentale cât şi cele orientale recunosc că avuţia este o formă de binecuvântare divină.

Pentru a demonstra “raţionalitatea” şi “necesitatea” proprietăţii publice, Marx a inventat teoria exploatării bazate pe plusvaloare, ceea ce a transformat activităţile economice în care oamenii se angajează ca parte normală a vieții, în comportamente negative şi lipsite de etică. Teoria sa a insuflat ură şi dispreţ faţă de ordinea economică existentă în încercarea de a o submina şi de a o răsturna.

De fapt, angajatorii şi muncitorii, proprietarii şi ţăranii formează o comunitate de interese comune. Relaţia lor ar trebui să fie una de cooperare şi interdependenţă pentru că fiecare îl susţine pe celălalt pentru a supraviețui. Marx a prezentat, în mod deliberat, opoziția dintre clase ca fiind absolută – ca şi cum ar avea o relaţie ostilă, de viaţă şi de moarte. De fapt, există oameni buni şi răi în rândul angajatorilor, la fel ca și în rândul muncitorilor. În schimbul economic, ceea ce ar trebui să fie cu adevărat expus şi sancţionat este oricine încalcă standardele etice. Baza judecății ar trebui să fie caracterul moral, nu bogăția.

Oamenii îşi pot schimba statutul economic şi social prin propriile eforturi. Muncitorii pot deveni investitori prin acumularea de avere. Investitorii pot deveni muncitori din cauza eșecurilor investiţiilor lor. Rolul forţei de muncă şi al investitorilor în societatea modernă se schimbă adesea. Majoritatea oamenilor joacă, de asemenea, ambele roluri – plasând profiturile pe care le-au făcut în capacitatea de producţie viitoare, creând astfel locuri de muncă, sporind bogăţia socială de care beneficiază publicul larg. Chiar şi un fondator al mişcării sindicale din SUA a spus: “Cea mai gravă crimă împotriva oamenilor muncii este o companie care nu reușește să funcționeze cu profit”. [41]

Teoria absurdă a “plusvalorii” pune eticheta “exploatării”, pe activitățile normale ale proprietarilor de terenuri şi ale capitaliştilor. A incitat la luptă și la ură viscerală, la gândire deviată şi a distrus viețile a milioane de oameni.

6. Originile egalitarismului absolut: ura şi invidia

Comunismul susţine egalitarismul absolut. În mod superficial, acest lucru poate părea ca un țel înalt, ceea ce îi determină pe mulţi să creadă orbeşte în corectitudinea sa. În realitate, acesta evocă ura și gelozia, deoarece oamenii care cred în egalitarism absolut nu pot tolera succesul celorlalți, ca alţii să fie mai bogaţi, să aibă o viaţă mai bună, o muncă mai uşoară şi condiţii de viaţă mai luxoase. Toată lumea trebuie să fie egală iar cei care cred în el spun: „Ar trebui să am ceea ce aveți și pot obține ceea ce obțineți”. Într-o astfel de viziune asupra lumii, toată lumea este egală şi întreaga lume este la fel.

Egalitarismul absolut se reflectă în cel puţin două moduri principale. În primul rând, atunci când oamenii nu sunt încă egali, ei sunt încurajați să devină nemulţumiţi de statutul lor economic. Oamenii râvnesc la ceea ce au alţii şi chiar caută să obţină acele lucruri prin mijloace nepotrivite sau violente. În cazuri extreme, ei distrug proprietățile altora şi chiar îi ucid pentru a se îmbogăți.

Cea mai gravă manifestare a acestor tendinţe este revoluţia violentă. Pentru a provoca nemulţumire, Marx împarte societatea în două clase opuse: cei care deţin mijloacele de producţie şi cei care nu le dețin. În mediul rural, el identifică moșierul şi ţăranul iar în mediul urban, capitalistul şi muncitorul. Rezultatul este instigarea la ură de clasă şi folosirea membrilor societății presupuși defavorizați pentru a declanșa o revoluţie violentă. Moșierii sunt bogaţi şi ţăranii sunt săraci – puneți mâna pe averea lor! Toată lumea ar trebui să fie bogată!

Astfel, Partidul Comunist Chinez a cerut ţăranilor să se angajeze în “reforma agrară” – adică să atace moșierii și să-și împartă pământul. Dacă proprietarii refuzau să se conformeze, aceștia erau uciși. Partidul Comunist a făcut acest lucru instigând mai întâi huliganii să creeze probleme, apoi încurajând ţărănimea să se ridice şi să atace clasa proprietarilor de pământ. Milioane de latifundiari au fost omorâţi.

În al doilea rând, odată ce grupurile care au obţinut, în esenţă, o stare de “egalitate” în care toată lumea ia o parte egală din beneficii oricine se remarcă este penalizat. Toată lumea este tratată la fel indiferent dacă lucrează mai mult, mai puţin sau chiar dacă nu lucrează deloc. Acest lucru nu reușește să recunoască un principiu universal: deși oamenii pot părea la fel la suprafață, în realitate personalitatea, intelectul, forţa fizică, moralitatea, ocupaţia, rolul, educaţia, condiţiile de trai, rezistența, perseverența, inventivitatea şi aşa mai departe sunt diferite iar, cu ce contribuie fiecare la societate este, de asemenea, diferit. De aceea, de ce ar trebui ca acelaşi rezultat să fie cerut de toţi? Privită astfel, inegalitatea este, de fapt, văzută drept egalitate, în timp ce egalitatea promovată de comunism este adevărata inegalitate şi adevărata nedreptate.

Anticii din China spuneau că Cerul va răsplăti pe cineva în funcţie de efortul pe care îl depune. Egalitarismul absolut este imposibil în lumea reală.

Sub acoperirea egalitarismului, leneşii beneficiază, iar cei care muncesc din greu şi sunt capabili sunt penalizaţi şi chiar respinşi sau priviţi cu ură. Toată lumea îşi încetineşte ritmul pentru a se potrivi vitezei celui mai lent. În realitate, aceasta face ca toţi să devină leneşi, să aştepte ca altcineva să contribuie, astfel încât să poată profita de acel lucru, câştigând ceva pe degeaba sau furând de la altul. Rezultatul este răspândirea declinului moral pe scară largă.

Ura şi invidia care motivează egalitarismul absolut sunt rădăcinile otrăvitoare ale perspectivei economice a comunismului. Inerent, natura umană are în ea atât binele cât şi răul. Credinţele occidentale fac referire la cele şapte păcate capitale, în timp ce cultura estică învaţă că omul are atât natură de Buddha cât şi natură demonică. Natura de Buddha se manifestă prin bunătate, abilitatea de a îndura greutăţi şi de a avea consideraţie pentru ceilalţii. Natura demonică se manifestă prin egoism, lene, invidie, răutate, ură, furie, pofte, tiranie, ignorarea vieţii, incitarea la discordie şi crearea de probleme, crearea şi răspândirea zvonurilor, obţinerea de ceva pe degeaba și așa mai departe.

Perspectiva economică adoptată de comunism stimulează, în mod deliberat, natura demonică, amplificând invidia, lăcomia, lenea şi alţi factori răi, ducând la pierderea caracterului uman şi abandonarea valorilor tradiţionale deţinute de mii de ani de oameni. Amplifică ce este cel mai rău în natura umană şi transformă oamenii în revoluţionari comunişti.

În “Teoria sentimentelor morale“, economistul și filosoful din secolul al XVIII-lea Adam Smith a spus că moralitatea este fundamentul prosperităţii omenirii. Respectarea regulilor generale de moralitate “este o cerință pentru însăşi existenţa societăţii umane, care s-ar prăbuşi total, dacă omenirea nu ar fi avut, în general, un respect faţă de acele reguli importante de conduită”. [42]

Lawrence Kudlow, directorul Consiliului Economic Național al SUA, consideră că prosperitatea economică trebuie să existe alături de moralitate. El a scris în 1997 că, dacă Statele Unite ar putea să respecte “principiul cel mai important” să adere la valorile morale pe care a fost întemeiată națiunea dezvoltarea Statelor Unite ar fi nelimitată. [43]

a. Egalitarismul economic: o piatră de temelie a comunismului

Sub influenţa egalitarismului absolut, în Occident apar apeluri viguroase pentru “justiţie socială”, precum şi legi privind salariul minim, acţiunea afirmativă şi alte cereri. Ceea ce se află în spatele acestor cerinţe este dorinţa de egalitate în ceea ce priveşte rezultatele; în spatele lor sunt elemente ale comunismului. Din perspectiva comunistă, nu contează dacă aceste grupuri vulnerabile obțin egalitate sau dacă statutul lor social se îmbunătățește. Ele sunt doar pioni pentru a incita la resentimente.

Dacă comuniştii obţin ceea ce cer, atunci ei vor face pur şi simplu noi cereri pentru egalitate şi acest lucru se va repeta la nesfârşit. Dacă nu li se îndeplinesc cerinţele, ei vor întări noţiunile oamenilor cu privire la justiţia egalităţii şi vor transforma aceasta într-o platformă majoră cu care să câștige mai multă influență. Deoarece comunismul incită la resentimente în mai multe domenii şi prin intermediul atâtor mijloace diferite, dacă îi este permis să se răspândească necontrolat, rezultatul inevitabil va fi frământarea socială. Comuniştii vor găsi mereu grupuri vulnerabile şi apoi vor solicita egalitate financiară sau socială pentru ei, repetând procesul până când pavează calea spre comunism.

În realitate, implementarea acestor politici duce adesea la obținerea contrariului a ceea ce este promis. În schimb, cei care ar trebui să fie protejaţi de aceste politici pierd. Să luăm, de exemplu, legea salariului minim. La suprafaţă, scopul său este de a proteja drepturile lucrătorilor, dar efectul este că multe fabrici pur şi simplu nu mai angajează, deoarece nu este sustenabil economic să facă acest lucru. Ca urmare, lucrători îşi pierd locul de muncă. Eliminarea locurilor de muncă cu salarii mai mici înseamnă, de asemenea, pierderea dezvoltării competențelor, întrucât tinerii și cei care abia au obținut o nouă slujbă au mai puține oportunități de a se instrui și de a avansa spre locuri de muncă mai bine plătite. O abordare unică pentru toţi încalcă, de asemenea, teoria economică și duce la o intervenție excesivă a guvernului.

Oamenii folosesc, de asemenea, scuza de “salarizare egală pentru muncă egală” pentru a cere revoluţia socială bazată pe combaterea rasismului și a sexismului. Ei citează statisticile care susţin că salariul mediu al bărbaţilor de culoare este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor albi, că salariul mediu al femeilor este mai mic decât salariul mediu al bărbaţilor şi că aceste discrepanţe sunt rezultatul rasismului şi al sexismului. În realitate, astfel de comparaţii nu sunt adecvate. Când se compară mere cu pere, rezultatele sunt diferite. Unele cercetări efectuate de cercetători au descoperit că, pentru familiile de culoare în care atât soţul cât şi soţia au absolvit un colegiu sau o formă de învăţământ superioară, venitul lor este, de fapt, mai mare decât cel al familiilor albe cu o situaţie similară. [44] După decenii de tactici comuniste de distrugere a familiei tradiționale și de promovare a asistenței sociale, familiile de culoare de acest tip sunt relativ mai puţine, și acesta este principalul motiv pentru care există discrepanţe în ceea ce priveşte veniturile. Efectuarea unor comparaţii semnificative şi corecte este de bun simţ, dar elementele comuniste tind să incite la discordie și luptă, ceea ce îi determină pe oameni să privească lucrurile în mod irațional.

Comunismului nu îi pasă de bunăstarea grupurilor vulnerabile. Este pur şi simplu interesat de sloganuri care atrag oamenii pe drumul spre distrugere.

b. Utilizarea sindicatelor de către comunism pentru a submina societăţile libere

Pierderea locurilor de muncă în sectorul de producţie din SUA în ultimele decenii este un fenomen bine cunoscut. Dar mulţi oameni nu realizează că sindicatele – deturnate de cauze de stânga – sunt unul dintre principalii vinovaţi. Multe dintre sindicatele actuale pretind că ajută la obţinerea de beneficii pentru clasa muncitoare, dar deseori ele fac contrariul. Acest lucru devine clar urmărind istoria sindicatelor şi transformarea misiunii lor.

Sindicatele au fost, iniţial, înfiinţate de membrii clasei muncitoare ale căror abilităţi erau puţine sau chiar inexistente, în scopul negocierii cu conducerea. Într-o anumită măsură, un sindicat este capabil să intermedieze şi să rezolve conflictele dintre muncitori şi patroni. Dar elementele comuniste au transformat sindicatul într-un instrument de promovare a mişcărilor şi a politicilor comuniste. Sindicatele au devenit o armă puternică pentru distrugerea companiilor libere și care desfășoară lupta politică.

Friedrich Engels a scris pe această temă: “De asemenea, se apropie, rapid, momentul în care clasa muncitoare va înţelege că lupta pentru salarii mari şi mai puține ore de lucru şi întreaga acţiune a sindicatelor, aşa cum se desfăşoară acum, nu este un scop în sine, ci un mijloc, un mijloc foarte necesar şi eficient, dar este numai unul dintre mijloacele către un scop mai înalt: eliminarea totală a sistemului de salarizare”. [45]

Lenin credea că formarea şi legalizarea sindicatelor reprezintă un mijloc important al clasei muncitoare de a smulge controlul clasei „capitaliste” și că sindicatele vor deveni pilonul partidului comunist şi o forţă cheie în lupta de clasă.

Într-un discurs, Lenin a propus ca sindicatele să devină “o școală de administrație, o școală de management economic, o şcoală a comunismului” şi o legătură între partidul comunist şi mase. Sarcina zilnică a sindicatului era aceea de a convinge masele să treacă de la capitalism la comunism. El a notat: “Sindicatele sunt un ‘rezervor’ al puterii de stat”. [46]

De la mijlocul până la sfârșitul secolului al XIX-lea, forţele comuniste şi de stânga au folosit sindicatele pentru a incita angajaţii la greve pe scară largă, a avea cerințe dure pentru proprietari şi chiar a luat măsuri violente, precum distrugerea maşinilor şi fabricilor. În octombrie 1905, peste 1,7 milioane de muncitori din Rusia au participat la o grevă politică la nivel naţional şi au paralizat economia ţării. În acest timp, s-a format un sindicat deosebit de agresiv, Grupul Central al Muncitorilor, care a devenit principalul precursor al Sovietului Petrograd, un „consiliu” al muncitorilor și soldaților care a jucat un rol central ca vehicul al Revoluției Ruse. [47]

Sindicatele din ţările occidentale şi cele dezvoltate au fost, de asemenea, infiltrate pe scară largă şi utilizate de elementele comuniste. Relația dintre angajatori și angajați este una simbiotică, dar comuniştii încearcă să provoace, să extindă şi să intensifice conflictul dintre ei. Sindicatele sunt folosite pentru escaladarea conflictelor în timpul procesului de negociere dintre conducere și lucrători. În plus, sindicatele raţionalizează şi intensifică latura conflictuală a relaţiei şi o folosesc pentru a-şi legitimiza propria existenţă. De atunci, sindicatele intensifică nemulţumirea muncitorilor, dau vina pe „capitaliști” pentru orice probleme. Aceasta a fost cheia supraviețuirii sindicatelor.

La suprafaţă, sindicatele luptă pentru interesele angajaților dar, de fapt, ele subminează competitivitatea industrială. Există două motive pentru aceasta. În primul rând, sub pretextul protejării drepturilor şi intereselor muncitorilor, sindicatele fac dificil ca întreprinderile să concedieze angajaţii care nu au performanţe bune și care realizează puțin. Acest lucru dă naştere unei culturi a lenei. Nu numai că acest lucru este inechitabil faţă de angajaţii care lucrează cu sârguinţă, dar îi face şi mai puţin proactivi. Cel mai important factor al creşterii unei companii îl constituie angajații acesteia, dar sub umbrela de protecţie a sindicatului faţă de angajaţii care nu reuşesc să facă faţă, companiile îşi pierd competitivitatea. Companiile care nu reușesc să îndeplinească aceste cereri sindicale sunt apoi ținta luptei, inclusiv prin greve și proteste, care afectează în continuare compania. Puternicul sindicat “United Auto Workers” a cerut în mod obișnuit organizarea grevelor în Detroit. Înainte de criza financiară din 2008, sindicatul cerea salarii și beneficii de 70 de dolari pe oră. În consecință, industria producătoare de automobile din SUA a fost la un pas de faliment. [48]

În al doilea rând, sub pretextul protejării beneficiilor sociale ale angajaţilor (pensiile, asigurările de sănătate etc.), sindicatele cresc, în mod constant, costurile întreprinderii. Acest lucru forțează companiile să-şi diminueze creșterea și să-și reducă investiţiile în cercetare şi dezvoltare, ceea ce dăunează competitivității acestora. De aici rezultă necesitatea ca întreprinderile să-și crească preţurile produselor, ceea ce dăunează şi intereselor consumatorilor. Studiile arată că acesta este motivul pentru care întreprinderile fără sindicate, precum Toyota şi Honda, au reuşit să producă maşini de înaltă calitate la costuri mai mici şi de ce fabricile de automobile americane împreună cu sindicatele din Detroit au devenit mai puţin competitive. [49]

Edwin Feulner, fondatorul grupului de reflecție american Heritage Foundation (Fundația Heritage), a spus despre sindicate: “Ele funcţionează ca o piatră de moară de gâtul companiei – făcând-o mai puţin flexibilă, mai puţin capabilă să reacţioneze cu înţelepciune la cerinţele unei pieţe în schimbare”. [50]

Pierderea oportunităţilor de angajare în industria prelucrătoare din SUA este acum cunoscută tuturor, dar mulţi oameni nu ştiu că sindicatele reprezintă un factor cheie al pierderii locurilor de muncă. Numărul locurilor de muncă sindicalizate din industria prelucrătoare a scăzut cu 75% între 1977 şi 2008, în timp ce cele care nu sunt afiliate unui sindicat din industria prelucrătoare a crescut cu 6% în acea perioadă, potrivit The Heritage Foundation.

Situaţia din afara industriei prelucrătoare este similară. Să luăm ca exemplu industria construcţiilor. Un raport al unui cercetător de la Heritage Foundation, James Sherk, afirmă: “Spre deosebire de sectorul manufacturier, industria construcţiilor a crescut considerabil de la sfârşitul anilor ’70. Cu toate acestea, în ansamblu, această creştere a apărut exclusiv în locurile de muncă neafiliate unor sindicate, crescând cu 159% din 1977″. Locurile de muncă sindicalizate din construcții au scăzut cu 17 la sută”. [51] 

În plus, sindicatele sunt instrumentele folosite de elementele comuniste pentru a promova egalitarismul în întreprinderi. Fundaţia Heritage notează că sindicatele solicită companiilor să plătească salarii în funcţie de vechimea angajatului (echivalentul anilor de serviciu în ţările socialiste), indiferent de performanţă sau de contribuţia angajatului la companie. „Contractele sindicale comprimă salariile: împiedică creșterea salariilor muncitorilor mai productivi şi măresc salariile celor mai puţin competenţi”. [52]

Ideea care se aplică aici este similară egalitarismului absolut în comunism, care înseamnă, efectiv, redistribuirea bogăţiei în rândul angajaţilor din cadrul întreprinderii. Imixtiunea în procesul decizional intern al întreprinderilor şi monopolul pieţei muncii erodează piața liberă.

Susţinerea agresivă de către sindicate a ceea ce ei descriu drept asigurări sociale ale muncitorilor sfârșește prin a favoriza o parte dintre muncitori faţă de ceilalţi şi devine o piedică pentru companiile individuale şi economie, în ansamblu. Un sondaj efectuat în 2005 a arătat că “cele mai multe gospodării ai căror membrii sunt sindicalişti dezaprobă uniunile sindicale americane” şi că “principalul motiv al dezaprobării nu este niciodată discutat în mod deschis în mass-media sindicală sau abordat în cadrul convențiilor sindicale“. [53]

Sindicatele infiltrate de comunism, sub îndrumarea mişcării progresiste au devenit adesea instrumente pentru a lupta împotriva pieței libere. Conducerea sindicatelor are interese personale în întreprindere, iar corupţia este ceva obişnuit în rândul liderilor sindicali. Lupta lor la unison împotriva a ceea ce ei numesc nedreptate la locul de muncă creează o povară pentru societate şi productivitate, devenind un obstacol în calea reformelor şi a încercărilor raționale de a eficientiza producția, serviciile, educația, birocrația guvernamentală și alte domenii. Din punct de vedere politic, Stânga atrage sprijinul sindicatelor pentru a-și promova mișcările sociale și pentru a conduce la divizarea societății.

7. “Idealurile” comuniste: ispitirea omului spre distrugerea proprie

Deși teoria comunistă este plină de lacune şi contradicţii, mulţi sunt încă înşelaţi de ea. Acest lucru se datorează faptului că Marx a descris un paradis comunist utopic de care oamenii din întreaga lume s-ar putea bucura. Aceasta este fantezia centrală şi amăgirea. Descrierea sa include “abundență materială copleşitoare” și standarde morale mult mai înalte pentru societate. Fiecare persoană ar lucra „în funcție de capacitatea sa” și ar primi „în funcție de nevoile sale”. Nu ar exista nicio proprietate privată, nici un decalaj între bogaţi şi săraci, nicio clasă conducătoare, nici exploatare, ci libertate şi egalitate pentru toţi şi fiecare persoană ar putea să-şi dezvolte talentele sale. Viaţa ar fi minunată.

Acest set de argumente înşelătoare i-a atras pe mulţi să lupte pentru el. În prezent, mulţi occidentali nu au avut niciodată experienţa tragică de a trăi într-un stat totalitar comunist. Ei continuă să nutrească speranţa iluzorie a unui paradis comunist şi, astfel, țin aprinsă flacăra comunismului susținând ideile comuniste şi socialiste.

De fapt, toate ideile prezentate de Marx sunt iluzii periculoase. Marxismul susţine că o societate comunistă se va bucura de supraabundență de bunuri materiale. Cu toate acestea, dorinţele omului şi nevoile lui sunt interminabile. În condiţiile constrângerilor legate de faptul că cunoaşterea umană este limitată, timpul de lucru este limitat şi resursele sunt limitate, lipsurile şi privaţiunile sunt inevitabile. Acesta este punctul de plecare al tuturor studiilor economice. Fără aceste constrângeri, oamenii nu ar fi nevoiți să caute ce tip de metodă de producție era cea mai eficientă, deoarece presupusa supraabundență va asigura totul şi poate fi risipită după bunul plac.

Marxismul susţine, de asemenea, că standardele morale în societatea comunistă ar fi mult îmbunătățite. Cu toate acestea, binele şi răul coexistă în fiecare persoană, îmbunătăţirea standardelor morale necesită îndrumarea oferită de credinţele şi valorile tradiţionale, precum şi eforturi de cultivare personală. Ceea ce predică marxismul este ateismul şi lupta de clasă, care stimulează partea rea a omului. Oamenilor nu li se permite să aibă libertatea de credinţă, iar religia este doar un instrument politic al partidului comunist. Mai mult, în comunism, instituţiile religioase sunt folosite pentru a proteja tirania, pentru a induce în eroare lumea, pentru a se împotrivi divinității, şi pentru a întoarce oamenii de pe calea credinței. Fără o credinţă dreaptă în Dumnezeu şi fără autodisciplină, moralitatea nu poate decât decădea. În plus, toţi liderii comunişti se dovedesc a fi tirani aroganţi, indecenţi şi complet lipsiți de etică. Aşteptarea ca adepții lor să aibă standarde morale mult îmbunătăţite este contrar raţiunii.

Marxismul proclamă, de asemenea, că va exista egalitate pentru toţi. Dar, după cum s-a discutat mai devreme, socialismul duce în mod inevitabil la totalitarism. Puterea este baza distribuţiei resurselor, însă distribuţia puterii într-un stat totalitar este cea mai nedreaptă. Prin urmare, distribuţia resurselor în totalitarism va fi, de asemenea, cea mai nedreaptă. În toate ţările în care a guvernat sau guvernează socialismul, oamenii văd o clasă privilegiată și decalaje enorme între bogaţi şi săraci precum şi suprimarea oamenilor de către stat. Resursele sunt epuizate în scopuri militare, iar bunurile oamenilor sunt jefuite pentru a face clasa privilegiată mai puternică, în timp ce majoritatea oamenilor sunt lăsați să se zbată în sărăcie.

Marxismul înşeală oamenii cu promisiunea “de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”. [54] Comunismul înșeală oamenii promițând că fiecare membru al societății își poate folosi pe deplin abilitățile sale. În economiile socialiste, oamenii nu sunt în măsură să acționeze după bunul plac în funcție de propria lor capacitate, deoarece nu au libertăți de bază.

Marxismul spune că diviziunea muncii creează alienare. Dar, de fapt, diviziunea muncii este necesară pentru orice societate. Smith susține în The Wealth of Nations că o diviziune a muncii poate crește foarte mult productivitatea și poate promova prosperitatea. Diferențele create de diviziune nu sunt neapărat conflicte și nici nu duc neapărat la înstrăinare și depersonalizare. Oamenii din toate categoriile sociale, indiferent de poziția lor socială, pot contribui la societate, își pot ridica moralitatea și pot contribui la aducerea fericirii umanității.

Cu toate acestea, comunismul foloseşte căutarea bunătății de către oameni, pentru a-i induce în eroare și a-i face să devină fanatici religioși ai ideologiei comuniste. Foloseşte dorinţa de bunătate ca stindard pentru a-i îndepărta pe oameni de Divin. El contaminează minţile oamenilor, le întăreşte natura malefică şi îi determină să comită tot felul de crime. Sub această influență, oamenii se răsfaţă cu plăceri materiale, abandonând convingerile mai înalte şi mai nobile ale vieţii. Comunismul otrăvește tot ceea ce atinge și măcelărește milioane de oameni, precum se vede în fiecare țară în care a ajuns la putere. Dacă oamenii din lume nu se trezesc în cel mai scurt timp, se vor confrunta cu consecinţe şi mai îngrozitoare.

8. Moralitatea, prosperitatea şi pacea

Căutarea fericirii ţine de natura umană. O economie prosperă poate aduce fericire, dar economia nu există în vid. Atunci când calea dezvoltării economice se abate de la etică şi moralitate, poate urma o criză economică. O societate care este doar bogată nu este numai incapabilă să aducă bucurie şi fericire, dar și prosperitatea ei va fi de scurtă durată. Pe măsură ce fundamentul eticii şi moralităţii se prăbuşeşte, se aşteptă la un rezultat dezastruos.

În 2010, publicaţia Cotidianul Poporului, o portavoce a regimului chinez, a raportat că, în China, în ciuda dezvoltării economice, indicele brut al fericirii naţionale a înregistrat o scădere an de an. A doua economie a lumii este afectată de corupţie, poluarea mediului şi incidente legate de siguranţa alimentară, făcând poporul chinez extrem de nesigur de viaţa lui. În acest caz, bogăţia a crescut, pe măsură ce moralitatea şi fericirea au scăzut.

Acest lucru reflectă defectul fatal al comunismului: fiinţele umane nu au numai un corp ci mintea şi spiritul lor sunt esențiale. Divinitatea a trasat calea vieţii omului. Chinezii spun că “fiecare gură de mâncare şi fiecare înghițitură sunt deja rânduite”, ceea ce este analog în credința spirituală occidentală conceptului că soarta sau viețile oamenilor sunt deja rânduite. Oamenii care sunt credincioși înţeleg că bogăţia este un har acordat lor de către Creator. Ei prețuiesc faptul că trebuie să aibă o inimă umilă şi recunoscătoare şi de aceea sunt mulţumiţi și fericiți.

Printre cei aflați la bordul Titanicului, când nava s-a scufundat în 1912, s-a aflat şi milionarul John Jacob Astor al IV-lea, a cărui avere ar fi putut construi treizeci de nave Titanic. Cu toate acestea, atunci când s-a confruntat cu moartea, a ales ceea ce credea că este corect din punct de vedere moral şi a protejat femeile şi copiii – şi-a cedat locul pentru doi copii îngroziţi. [55] În mod similar, Isidor Straus, coproprietarul magazinului Macy, a spus: “Nu voi merge înaintea celorlalţi bărbaţi”. Soţia sa, Ida, a refuzat, de asemenea, să ajungă pe o barcă de salvare, dându-i locul doamnei Ellen Bird, noua lor menajeră. Ea a ales să-şi petreacă ultimele momente cu soţul ei. [56]

Aceşti oameni cu averi imense au ales să acționeze conform valorilor tradiţionale şi credinţei, în faţa oportunităţii de a-şi salva bunurile şi vieţile. Alegerea făcută de ei pentru moralitate și pentru justiție manifestă strălucirea civilizației umane și a naturii umane: un caracter nobil valorează mai mult decât viața, care la rândul ei este mai valoroasă decât bogăția.

Dl. Li Hongzhi, fondatorul Falun Dafa, a scris în “Bogăţie cu virtute”:

“Este datoria conducătorului şi a oficialilor să aducă belşug populaţiei, însă promovarea venerării banului este cea mai rea politică pe care poate s-o adopte cineva. Bogăţia fără virtute va răni toate fiinţele conştiente, pe când bogăţia cu virtute este ceea ce îşi doresc toţi oamenii. De aceea cineva nu poate fi bogat fără să promoveze virtutea.

Virtutea este acumulată în vieţile trecute. Să devii un rege, un oficial, un om bogat sau un nobil, toate vin din virtute. Fără virtute, nu există câştig; pierderea virtuţii înseamnă a pierde totul. Astfel, aceia care caută putere şi bogăţie trebuie întâi să acumuleze virtute. Suferind greutăţi şi făcând fapte bune se poate acumula virtute în rândul maselor. Pentru a obţine asta, trebuie înţeles principiul cauzei şi efectului. Cunoașterea acestui lucru poate permite oficialilor şi populaţiei să-şi exercite stăpânirea de sine şi, astfel, prosperitatea şi pacea vor triumfa sub cer.” [57]

Dacă omenirea menţine valorile menţionate mai sus pentru bogăţie şi viaţă, provocările economice înrădăcinate în lăcomia, lenea şi invidia fiinţelor umane vor fi reduse considerabil. Odată ce omenirea îşi va suprima dorinţele egoiste, ideologia comunismului nu va mai putea să ademenească inima umană, iar standardele morale vor rămâne înalte.

Spectrul comunist a făcut aranjamente complicate pentru a distruge omenirea. Aranjamentele sale economice sunt doar o parte din poveste. Pentru a ne elibera de controlul “idealurilor” comuniste, trebuie să expunem conspiraţia, să identificăm mesajele frauduloase şi să nu ne mai punem speranţa în această ideologie falimentară. Trebuie, de asemenea, să restaurăm valorile tradiţionale şi să recuperăm moralitatea şi virtutea. Astfel, omenirea va putea să aibă parte de prosperitate şi fericire veşnică şi să obțină adevărata pace. Civilizaţia umană va străluci, apoi, cu o nouă vitalitate.

*****

Referinţe

[29] M. Szmigiera, „Poziția investițională directă a Statelor Unite în China din 2000 până în 2018”, Statistica.com, 2 septembrie 2019, https://www.statista.com/statistics/188629/united-states-direct-investments-in-china-since-2000

[30] „Zhongguo waishang touzi baogao, 2016” 中国 外商 投资 报告, [„Raportul privind investițiile străine în China, 2016”], în Zhongguo washang zhijie touzi linian gaikuang 中国 外商 直接 投资 历年 概况 [Un rezumat general al investițiilor străine directe în China], Ministerul Comerțului din China. [În chineză]

[31] Comisia SUA pentru furtul proprietății intelectuale americane, „Actualizare la raportul Comisiei IP: furtul proprietății intelectuale americane: reevaluări ale provocării și politica Statelor Unite” (Washington DC: The National Bureau of Asian Research, februarie 2017), http://www.ipcommission.org/report/IP_Commission_Report_Update_2017.pdf

[32] Chris Strohm, „Nu există nici o indicație despre China că a încetat piratarea companiilor din SUA, spune un oficial”, Bloomberg, 18 noiembrie 2015, https://www.bloomberg.com/news/articles/2015-11-18/no-sign-china-has-stopped-hacking-u-s-companies-official-says.

[33] Kurt Biray, „Nostalgia comunistă în Europa de Est: Dor de trecut”, Open Democracy, 10 noiembrie 2015, https://www.opendemocracy.net/can-europe-make-it/kurt-biray/communist-nostalgia-in-eastern-europe-longing-for-past

[34] John Polga-Hecimovich, „Rădăcinile statului care eșuează în Venezuela”, Origini 10, nr. 9 (iunie 2017), http://origins.osu.edu/article/roots-venezuelas-failing-state

[35] José Niño, „Venezuela înainte de Chávez: Un preludiu al eșuării socialismului”, Mises Wire, 4 mai 2017, https://mises.org/wire/venezuela-chavez-prelude-socialist-failure.

[36] John Bissett, „Hugo Chávez: socialist revoluționar sau reformist de stânga?” Standardul socialist 101, nr. 1215 (noiembrie 2005), http://socialiststandardmyspace.blogspot.com/2015/05/hugo-chavez-revolutionary-socialist-or.html

[37] Julian Adorney, „Socialismul a aprins criza petrolului din Venezuela”, Real Clear World, 29 august 2017, https://www.realclearworld.com/articles/2017/08/29/socialism_set_fire_to_venezuelas_oil_crisis_112520.html

[38] José Niño, „John Oliver greșește despre Venezuela – este o țară socialistă”, Institutul Mises, 30 mai 2018, https://mises.org/wire/john-oliver-wrong-about-venezuela-%E2%80%94-its-socialist-country

[39] Chris McGreal, „Rata inflației Zimbabwe crește la 231.000.000%”, The Guardian, 9 octombrie 2008, https://www.theguardian.com/world/2008/oct/09/zimbabwe.

[40] Jason Long, „Mobilitatea socială surprinzătoare a Marii Britanii victoriene”, European Review of Economic History 17, nr. 1 (1 februarie 2013): 1–23, https://doi.org/10.1093/ereh/hes020.

[41] Michael Rothschild, Bionomics: Economia ca Ecosistem (Washington, DC: Beard Books, 2004), 115.

[42] Adam Smith, “Teoria sentimentelor morale” (Malta: Gutenberg Publishers, 2011).

[43] Lawrence Kudlow, “Abundenţa americană: Noua prosperitate economică şi morală” (New York: HarperCollins Publishers, 1997).

[44] Thomas Sowell, “Fapte şi Sofisme Economice” (New York: Basic Books, 2008), 174.

[45] Friedrich Engels, „Sindicatele”, The Labour Standard, 28 mai 1881, Marxists Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1881/05/28.htm.

[46] ​​Vladimir Lenin, „Sindicatele, situația actuală și greșelile lui Troțki”, în Lucrările colectate ale lui Lenin, trad. Yuri Sdobnikov (Moscova: Progress Publishers, 1965), 32:19–47–

[47] Lü Jiamin 呂嘉民, „Liening gonghuixueshuo shi” 列寧 工會 學說 史 [“Istoria teoriei leniniste asupra sindicatelor“], (Liaoning People’s Press, 1987). [În chineză].

[48] James Sherk, „Ce fac sindicatele: modul în care sindicatele afectează locurile de muncă și economia”, Fundația Heritage, 21 mai 2009, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/report/what-unions-do-how-labor-unions-affect-jobs-and-the-economy

[49] Ibidem.

[50] Edwin J. Feulner, “Doborârea Twinkies“, Website-ul Fundaţiei Heritage, 19 noiembrie 2012, https://www.heritage.org/jobs-and-labor/commentary/taking-down-twinkies 

[51] Sherk, „Ce fac sindicatele”.

[52] Ibidem.

[53] Steve Inskeep, “Solidaritatea de vânzare: corupţia în sindicate, Radioul Public Național, 6 februarie 2007, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=5181842.

[54] Karl Marx, “Critica Programului Gotha”, în Marx & Engels Selected Works (Moscova: Progress Publishers, 1970), 3: 13–30, Marxists Internet Archive, 20 aprilie 2020, https: //www. marxists.org/archive/marx/works/1875/gotha/ch01.htm.

[55] “Copiii de pe Titanic Regizat de Keith Wootton. Marina Del Rey, CA: Vision Films, 2014.

[56] Isidor Straus, Autobiografia lui Isidor Straus (Smithtown, NY: The Straus Historical Society, 2011), 168–176.

[57] Li Hongzhi, “Bogăţie cu virtute”, Principii Esențiale pentru o Avansare Ulterioară, 27 ianuarie 1995, http://ro.falundafa.org/books/Essentiale1/Principii_Esentiale-ptAvansare1_2012-06-09.htm#toc_2

 

1. Legea şi credinţa

Legea este braţul de fier al corectitudinii şi al dreptăţii care susţine binele şi pedepseşte răul. Ceea ce este bun şi ce este rău trebuie determinat de cei care fac legile. Din perspectiva credinţei, aceste criterii provin de la divinitate. Învățăturile înțelepților și scripturile religioase au constituit baza legilor care guvernează societatea umană.

Codul lui Hammurabi, adoptat în Babilonul antic, este una dintre primele legi scrise din istoria omenirii, care au fost găsite. Gravată într-o tabletă de piatră, deasupra codului în sine se înfăţişează o scenă puternică: Shamash, zeul soarelui şi dreptăţii, îi dăruieşte legile Regelui Hammurabi. Aceasta este reprezentarea unui zeu care acordă suveranului uman autoritatea de a-şi conduce poporul prin intermediul statului de drept.

Pentru evrei, Cele Zece Porunci din Vechiul Testament au fost considerate atât lege divină cât şi seculară – o tradiţie care a devenit temelia culturii juridice occidentale. Începând cu împăraţii romani din secolul al IV-lea, cu Iustinian I, conducătorul Imperiului Roman de Răsărit şi cu succesorii săi şi continuând cu Alfred cel Mare, primul dintre regii anglo-saxoni ai Marii Britanii, sistemul juridic s-a inspirat din cele Zece Porunci ale lui Moise şi din doctrina creştină. [1]

În ochii credincioşilor, pentru a avea legitimitate, dispoziţiile specifice ale legii trebuie să respecte standardele divine ale binelui şi răului, precum şi învăţăturile religioase. Gândirea din spatele mișcărilor non-violente de nesupunere civilă din Statele Unite își au rădăcina în doctrina creştină timpurie. Când împăratul roman Gaius Caligula a poruncit creştinilor să se închine zeilor romani şi să fie ridicate statui ale împăratului Cezar în Templul din Ierusalim, creştinii au refuzat şi au ales răstignirea sau arderea pe rug, mai degrabă decât să se supună.  Dacă ar fi urmat porunca ar fi însemnat să încalce primele două Porunci – cu alte cuvinte, împăratul a cerut ca legea seculară să primeze în fața poruncii divine, care este sacră şi inviolabilă.

În general, cele Zece Porunci pot fi împărţite în două categorii. Primele patru descriu relaţia dintre om şi Dumnezeu, adică ceea ce constituie respectul cuvenit pentru Dumnezeu. Celelalte şase guvernează relaţiile dintre oameni şi în esenţă reflectă învăţătura de a-i iubi pe alţii, așa cum te iubeşti pe tine însuţi. Reverenţa față de Dumnezeu este un imperativ care permite umanităţii să menţină neschimbate principiile corectitudinii şi justiţiei.

Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru China antică, unde din punct de vedere istoric legea a fost promulgată prin decret imperial. Împăratului sau „Fiului Cerului” i se cerea să urmeze providența și principiile cerului și ale pământului. Aceasta este “Tao” sau “Calea” împărtăşită de Lao Tse şi Împăratul Galben. Marele învăţat al dinastiei Han, Dong Zhongshu, a spus: “Măreţia Tao provine din Cer. Cerul nu se schimbă niciodată şi nici Tao”. [2] În concepția antică chineză, “Cerul” nu este o abstractizare a forţelor naturale, ci se referă la divinitate. Credinţa în Tao a Cerului formează fundamentul moral al culturii chinezeşti. Sistemele legislative imperiale derivate din această credință au influențat China de mii de ani.

Cercetătorul juridic american Harold J. Berman credea că legea coexistă cu principiile generale ale moralităţii sociale şi ale credinţei. Chiar şi în condițiile separării bisericii de stat, ambele sunt reciproc dependente. În orice societate, conceptele de dreptate şi de legalitate trebuie să-şi aibă rădăcinile în ceea ce este considerat sfânt şi sacru. [3] Sistemul juridic modern păstrează multe fațete ale ceremoniei religioase care îi întăresc puterea.

2. Legea: Un instrument al tiraniei în regimurile comuniste

Partidele comuniste sunt un cult antiteist. Ele nu vor urma niciodată învăţăturile divine în principiile lor legislative şi îsi propun să taie legăturile societăţilor cu cultura lor ancestrală şi cu valorile tradiţionale. De la bun început, nu a existat nicio șansă ca partidele comuniste să menţină corectitudinea sau justiţia.

a. Politici extralegale ale terorii de stat

În societatea tradiţională, creştinismul spune să-i iubeşti pe ceilalţi ca pe tine însuţi iar învățăturile confucianiste spun că omul binevoitor îi iubeşte pe ceilalţi. Aici, dragostea nu se limitează la conceptul îngust al iubirii dintre bărbat şi femeie sau la dragostea care există între membrii familiei sau între prieteni. Dragostea cuprinde, de asemenea, bunăvoinţa, mila, dreptatea, altruismul şi alte virtuţi. Cu această bază culturală, legea nu este numai sacră, ci întruchipează și spiritul iubirii în societatea umană.

Niciun sistem juridic nu poate spera să răspundă pentru toate formele posibile de conflict şi să ofere judecăţi pentru fiecare dintre ele. Astfel, legile trebuie să ia în calcul şi subiectivitatea tuturor părţilor. Judecătorul trebuie să urmeze spiritul legii pentru a da un verdict care respectă principiul bunăvoinţei.

În Templul Ierusalimului, Isus i-a admonestat pe Farisei pentru ipocrizia lor, pentru că, în ciuda faptului că au aderat cu stricteţe la cuvintele lui Moise, au ignorat virtuţile cerute de cod, precum dreptatea, mila şi adevărul. Văzând dincolo de sensul literal, Isus făcea vindecări de Sabat şi a stat cu ne-evreii (arienii), pentru că el respecta spiritul bunătăţii în doctrine.

În contrast, comunismul este înrădăcinat în ură. Nu numai că îl urăşte pe Dumnezeu, dar urăşte şi cultura, stilul de viaţă şi toate tradiţiile pe care le-a creat Divinitatea pentru omenire. Marx nu a fost vag exprimându-şi dorinţa de a se distruge pe sine pentru a ruina şi a trage lumea în jos cu el. El i-a scris viitoarei sale soții: „Jenny, dacă vom putea doar să ne unim sufletele laolaltă, atunci cu dispreț îmi voi arunca mănușa în fața lumii și voi păși printre ruinele ei asemenea unui Creator!” [4]

Serghei Ghenadievici Neceaev, revoluţionarul nebun al Rusiei ţariste, a scris în pamfletul său “Catehismul revoluționar” că revoluţionarul “a rupt toate legăturile care îl legau de ordinea socială şi de lumea civilizată, de toate legile, de moralităţile şi de obiceiurile sale şi de toate convenţiile acceptate”. Revoluționarul, potrivit lui Neceaev, ar trebui să se vadă pe sine drept duşmanul implacabil al acestei lumi și al convențiilor sale și „dacă continuă să trăiască cu ele, este doar pentru a le distruge mai repede”. [5]

Folosirea de către Neceaev a termenului clerical “catehism” pentru viziunea sa nelegiuită sugerează disprețul cultic pe care comunismul îl nutrește pentru umanitate și divinitate. “El nu este un revoluţionar dacă are milă pentru această lume”, a spus Neceaev.

Lenin a exprimat o viziune similară: “Dictatura este puterea bazată direct pe forţă şi nu este supusă nici unui fel de restricţii legale. Dictatura revoluţionară a proletariatului este o putere câştigată şi menţinută prin folosirea violenţei împotriva burgheziei, o conducere ce este nerestricţionată de vreo lege”. [6]

Folosirea puterii politice pentru a ucide, a tortura şi a împărți pedeapsa colectivă fără a avea restricţii legale nu este altceva decât terorism de stat și este primul pas făcut sub conducerea regimurilor comuniste clasice.

În lunile care au urmat răsturnării guvernului rus de către bolșevici în 1917, sute de mii de oameni au fost ucişi în cursul luptei politice. Bolşevicii au înfiinţat Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluției și a Sabotajului (cunoscută și sub numele Comitetul Extraordinar al Tuturor Ruşilor  – n.t.),, prescurtat “Ceka”, și i-au dat autoritatea de a ucide oamenii fără proces. Din 1918 până în 1922, cekiștii au ucis circa două milioane de oameni fără proces. [7]

Alexandr Nikolaevici Iakovlev, fost ministru de propagandă al Comitetului Central și membru al Biroului Politic şi al Secretariatului Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a scris că numai în secolul al XX-lea, 60 de milioane de oameni din Rusia au murit ca rezultat al războiului, al foametei şi al represiunii. Folosind arhivele publice, Iakovlev a estimat numărul persoanelor ucise în campaniile sovietice de persecuţie între 20 de milioane şi 30 de milioane. În 1987, Biroul Politic al Uniunii Sovietice a înfiinţat un comitet, din care făcea parte și Iakovlev, pentru a examina erorile spontane ale justiţiei în timpul regimului sovietic. După revizuirea a mii de dosare, Iakovlev a scris: “Am o senzație de care nu am putut să scap. Se pare că făptaşii acestor atrocităţi sunt un grup de oameni care sunt deranjaţi mental, dar mă tem că o astfel de explicaţie riscă să simplifice prea mult problema.”[8]

Ca să spunem mai clar, Iakovlev a văzut că atrocităţile comise în era comunistă nu erau rezultatul unor simple impulsuri, ci mai degrabă al unei planificări atente. Aceste crime nu au fost comise pentru binele comun al lumii, ci din ură profundă pentru viaţă. Conducătorii comunismului nu comit atrocităţi din ignoranţă, ci din răutate.

b. Schimbarea continuă a standardelor de corectitudine şi greşeală

În timp ce comunismul ignoră statul de drept în practicarea terorismului de stat, el pretinde în faţa ţărilor occidentale că este angajat în aplicarea legii. El face acest lucru astfel încât să se poată implica, infiltra şi submina societăţile libere prin căile parteneriatelor economice şi comerciale, al schimburilor culturale şi al cooperării geopolitice. De exemplu, la începutul reformei şi deschiderii Chinei din 1979, Partidul Comunist Chinez (PCC) a adoptat o “lege a procedurii penale”, aparent pentru a consolida sistemul judiciar. Dar această lege nu a fost aplicată în mod serios.

Potrivit lui Marx, legea este un produs al „contradicției de clasă” şi un instrument care întruchipează voinţa clasei conducătoare. Legile unui partid comunist nu provin nici de la Dumnezeu, nici dintr-o iubire autentică faţă de popor, nici din dorinţa de a menţine o societate echitabilă şi dreaptă. Interesele grupului de conducere, adică ale partidului comunist sunt tot ceea ce contează. Pe măsură ce obiectivele şi interesele partidului se schimbă, legile sale se schimbă şi ele.

Firește, odată ce PCC a preluat puterea, a adoptat lupta de clasă ca şi ideologie şi a început să jefuiască pe toții cetățenii. A promulgat legi împotriva infracţiunii de “activitate contrarevoluţionară”, care se aplică tuturor celor care s-au opus politicii de furt a partidului. Toţi cei clasificaţi drept “contrarevoluţionari” au fost pedepsiți de PCC prin încarcerare sau cu pedeapsa capitală.

După ce a terminat jaful masiv în numele “proprietăţii publice”, PCC avea nevoie de o modalitate de a păstra ceea ce a furat. Acesta şi-a schimbat priorităţile și a pus accentul pe dezvoltarea economică, implementând legi care au protejat proprietatea privată. În esenţă, aceasta înseamnă protejarea intereselor partidului. De exemplu, demolările pe scară largă obligatorii ale locuinţelor poporului chinez pentru a face loc proiectelor de dezvoltare ilustrează încălcarea continuă de către regim a dreptului la proprietatea privată.

În martie 1999, Partidul Comunist a anunţat necesitatea de a “guverna ţara conform legii”. [9] Câteva luni mai târziu, a început persecuţia la nivel naţional a Falun Gong și a înfiinţat un organism extrajudiciar de tip Gestapo, Biroul 610, pentru a desfăşura campania brutală. Pentru a-şi îndeplini misiunea, Biroul 610 a primit autoritatea de a ocoli toate legile şi procedurile judiciare, permițându-i să manipuleze aparatul de securitate publică și sistemul judiciar pentru a suprima Falun Gong.

Partidul evocă periodic noi duşmani, astfel încât să-și reînnoiască conducerea tiranică asupra poporului chinez. Țintele persecuţiei sunt în continuă schimbare şi includ campaniile împotriva proprietarilor şi capitaliştilor, masacrarea studenţilor din Piaţa Tiananmen în 1989, şi suprimarea practicanţilor Falun Gong și a avocaţilor pentru drepturile omului.

În consecinţă, legea trebuie schimbată frecvent. În cei peste 70 de ani de guvernare, Partidul a promulgat patru constituţii, dintre care ultima a trecut prin patru revizuiri de la introducerea sa în 1982. Dobândind experienţă din mai multe campanii politice, PCC a folosit legea pentru a-şi adapta şi a ascunde motivele şi acţiunile. Uneori nu se deranjează nici măcar să aplice acest camuflaj.

c. Ignorarea constituției

Constituția Republicii Populare Chineze este plină de un limbaj detaliat în efortul de a arăta că PCC este angajat în respectarea statului de drept și normelor internaționale civilizate. Cu toate acestea, în practică, constituția nu este niciodată respectată cu strictețe, iar drepturile de bază precum libertatea de exprimare, de credință și de asociere nu sunt de fapt protejate.

Potrivit teoriei marxiste, legea reflectă voinţa clasei conducătoare, mai degrabă decât justiția obiectivă. Atunci, pentru un partid comunist, adoptarea și modificarea legilor pentru a-și suprima dușmanii și a-și impune voința asupra societății este, desigur, un curs firesc. Conform acestui tip de sistem, oricine îndrăzneşte să conteste “voinţa clasei conducătoare” – adică oricine se opune intereselor partidului comunist – este supus persecuţiei legale ca duşman de clasă, indiferent dacă este vorba de şomeri, de soldaţi demobilizaţi, de fermieri al căror pământ a fost expropriat, de avocaţi pentru drepturile omului sau pur şi simplu de cei care se luptă pentru a supravieţui.

Pentru avocaţii care profesează în ţările comuniste, legile din cărţi lasă întotdeauna loc intereselor partidului. Dacă un avocat încearcă să citeze legea şi să argumenteze în favoarea justiției, judecătorul şi procuratura îl vor reduce la tăcere, vorbind despre presupusul spirit al legii. Ei chiar spun în mod flagrant că instanţa este condusă de partidul comunist şi trebuie să urmeze ordinele sale. Indiferent care ar fi gândurile acestor angajaţi ai instanţelor, ceea ce spun ei într-adevăr reflectă spiritul legii care există în regimurile comuniste.

În sistemul judiciar chinez, în timpul audierilor care implică practicanţi Falun Gong persecutaţi, judecătorii pot spune lucruri precum următoarele: De ce invocaţi legea? Îmi pasă doar de politică. Partidul nu permite apărarea. Cuvintele liderilor sunt legea. Partidul Comunist conduce instanţa, aşa că trebuie să urmăm linia de partid. Nu este necesară nicio procedură legală pentru problemele Falun Gong. Nu-mi vorbiţi despre conştiinţă. [10]

Filozoful englez Francis Bacon a scris odată: “O senţinţă viciată face mai mult rău decât mai multe inechităţi. Pentru că aceasta corupe pârâul, celelalte corup fântâna”.

Legile Partidului Comunist, care sunt mereu schimbate şi practicate numai selectiv, nu au nicio sacralitate din care să derive o autoritate legitimă. De-a lungul secolului trecut, spiritul legii care guvernează sistemul juridic al partidului a adus nenumărate nedreptăţi şi a supervizat moartea a 100 de milioane de oameni nevinovaţi – o datorie de sânge pe care niciun reprezentant al cauzei comuniste nu o va putea ispăşi vreodată.

“Un criminal trebuie să plătească cu propria viaţă, la fel precum un datornic plăteşte cu bani”, spune un proverb chinez. Dacă Partidul Comunist ar aplica cu adevărat legea, ar deveni răspunzător pentru istoria sa sângeroasă.

3. Cum deviază comunismul legea în Occident

La fel ca în politică, economie, educație și în alte fațete ale societății, statul de drept occidental nu a scăpat de infiltrarea și subminarea sa de spectrul comunist. În ţările comuniste legea este manipulată ca un instrument de menţinere a puterii, de consolidare a ideologiei sale şi de suprimare a poporului. În țările libere, obiectivul spectrului este de a folosi legea pentru a distorsiona standardele binelui și răului, de a submina credința tradițională și fundamentele morale ale legii și de a profita de puterile legislației și de aplicare a legii, punând astfel în practică normele demonice.

Influența spectrului comunist asupra statului de drept poate fi regăsită peste tot în Occident. Deoarece Statele Unite sunt liderul lumii libere, această secţiune examinează eroziunea instituţiilor juridice americane.

a. Subminarea fundamentelor morale ale legii

Pe măsură ce partidele comuniste şi diverşii lor adepţi din întreaga lume au promovat ateismul şi teoria evoluţiei, legătura dintre lege şi principiile divine a fost constant respinsă. Spiritul legii a început să treacă de la rolul său divin de a menține corectitudinea și dreptatea la exprimarea voinței intereselor politice și a ideologiei radicale. Legea a fost în mare măsură redusă la un instrument de răzbunare, de arbitraj, de negociere şi de alocare de beneficii. Aceasta a deschis calea celor otrăviți de comunism ca să adopte legi care să submineze societatea și să îndrepte omenirea spre distrugere.

Liberalismul și progresismul resping credinţa tradiţională şi judecata morală considerând moralitatea ca fiind un acord laic care se schimbă în funcţie de evoluţia societăţii. Căsătoria, de exemplu, este privită ca un simplu contract între două persoane care sunt dispuse să-şi declare angajamentul una faţă de cealaltă, mai degrabă decât un jurământ făcut în fața Divinității. Recunoaşterea căsătoriei între persoane de același sex se bazează pe premisa aparentă a libertăţii şi a progresului, însă această premisă este maleabilă şi va duce în mod inevitabil la coruperea legii. Separarea moralităţii tradiţionale de justiţie s-a reflectat într-un caz de avort care a ajuns la Curtea Supremă în 1992. Trei judecători au declarat: “Unii dintre noi, ca indivizi, consideră avortul ofensator pentru principiile noastre fundamentale ale moralităţii, dar acest lucru nu ne poate controla decizia. Obligaţia noastră este să definim libertatea tuturor, nu să ne impunem propriul cod moral“. [12]

Cu alte cuvinte, legea acordă prioritate libertăţii în fața moralităţii, iar valorile libertăţii şi moralităţii sunt separate. Dar libertatea, aşa cum a fost definită de părinţii fondatori americani, este un principiu “evident”, adică este acordat de Dumnezeu – sau, aşa cum o exprimă Declarația de Independență, de „Creatorul lor”. Respingerea standardelor universale stabilite de Creator în scopul creşterii gamei aşa-numitelor libertăţi este o metodă pe care diavolul o foloseşte pentru a distorsiona legea şi pentru a conduce omenirea spre propria cădere.

b. Acapararea și promulgarea puterilor legislative

Înainte de intrarea în vigoare a unei noi legi, aceasta trece prin mai multe etape, incluzând redactarea, aprobarea sa de către politicieni, adoptarea de către legislativ și punerea în aplicare de către organele de drept. De asemenea, pot exista decizii judecătorești cu privire la legalitatea acesteia. În timpul acestui proces, indivizi sau grupuri din mediul academic, mass-media, cercuri juridice şi chiar industria de divertisment exercită influenţă asupra pregătirii și adoptării legii. Spectrul comunist şi-a găsit reprezentanţi în întreaga societate pentru a-l ajuta să preia controlul asupra procesului legislativ. Diverse grupuri de lobby au depus toate eforturile pentru a umple agenţiile guvernamentale cu persoane cu convingeri de stânga. În domeniul judiciar, acestea au devenit judecători, procurori sau alţi oficiali responsabili de aplicare a sistemului juridic.

Președinții vor face tot ce le stă în putinţă pentru a numi judecători de aceeaşi orientare la Curtea Supremă, sau pentru a folosi puterile executive pentru a eluda sistemul juridic. Din punct de vedere istoric, preşedinţii liberali ai SUA au avut tendinţa de a acorda mai multe graţieri. Într-o administraţie prezidenţială recentă, preşedintele a comutat sentinţele a 1385 de condamnaţi şi a acordat în total 212 de graţieri, cel mai mare număr de la administraţia preşedintelui Harry Truman încoace. [13] Într-unul din actele sale finale, înainte de a părăsi Casa Albă, preşedintele a comutat sentinţele a 209 persoane şi le-a acordat grațiere altor 64 de persoane. Majoritatea celor care au primit graţieri au fost traficanți de droguri non-violenţi, însă o excepţie a fost un bărbat care fusese acuzat şi găsit vinovat de divulgarea a 700.000 de documente militare secrete. Cu clemenţa prezidenţială, pedeapsa acestui bărbat a fost redusă şi el a executat mai puțin de șapte ani din condamnarea sa de 35 de ani. [14]

În timp ce preşedintelui i s-a acordat puterea constituţională de a face graţieri, utilizarea excesivă a acestei puteri funcţionează împotriva funcţiei şi scopului legii, şi anume acela de a pedepsi faptele greșite și de a sprijini cetățenii oneşti. În 1954, senatorul Lyndon B. Johnson din Texas, care mai târziu a devenit cel de-al 36 preşedinte al Statelor Unite, a introdus amendamentul Johnson, o prevedere din codul fiscal care interzice organizaţiilor non-profit, inclusiv bisericilor, să se angajeze în anumite activităţi. Celor care încălcau legea li s-ar fi putut revoca anumite scutiri de impozite. Datorită acestui fapt, unele biserici creştine îi instruiesc pe preoţii lor să evite anumite subiecte politice atunci când vorbesc din amvon, inclusiv aspecte sociale controversate, precum avortul, homosexualitatea, eutanasierea, cercetarea cu celule stem şi aşa mai departe.

Spectrul comunist a manipulat, de asemenea, toate grupurile politice în încercarea de a schimba aplicarea legii prin alegerea procuraturii. Un procuror districtual, ajuns în poziţia sa datorită susținerii progresiștilor şi a anumitor grupuri politice, a concediat 31 de procurori în prima sa săptămână de lucru. Cerând suspendarea “încarcerării în masă”, el a ordonat, de asemenea, membrilor rămași ai biroului său să înceteze urmărirea penală a persoanelor pentru posesie de marijuana. Există situaţii similare și în alte state. Preşedintele sindicatului procurorilor adjuncți din Los Angeles a spus că efectul a fost acela de a solicita procurorilor să aleagă cu multă grijă legile pe care le-ar aplica. În opinia sa, este un fenomen foarte riscant atunci când aleşilor li se cere să ignore legile pe care au jurat să le respecte. [15]

De asemenea, judecătorii au competenţa de a anula deciziile departamentelor administrative. De exemplu, legea americană privind imigraţia conferă preşedintelui dreptul de a refuza străinilor să intre în ţară în situaţii de urgenţă. Cu toate acestea, unii judecători influenţaţi de liberalism au considerat că o interdicţie recentă de călătorie emisă de preşedinte este o discriminare religioasă. Deciziile lor au întârziat interdicţia timp de peste patru luni, până când acţiunea executivă a fost confirmată de Curtea Supremă.

Întrucât avocaţii au o mare influenţă asupra hotărârilor judecătoreşti, înclinaţiile politice ale unei asociaţii juridice pot avea un impact direct asupra urmării spiritului legii. Fondatorul unei asociaţii de avocaţi care este reprezentată la nivel naţional este un socialist autodeclarat care crede în proprietatea publică şi afirmă că scopul său final este instaurarea comunismului. [16] Asociaţia are zeci de mii de membri în întreaga ţară şi un buget anual de sute de milioane de dolari. Aceasta înaintează procese pentru susţinerea cauzelor drepturilor la avort, a căsătoriei între persoane de acelaşi sex și dreptul homosexualilor de a adopta copii etc.

Adepții liberalismului și progresismului ocupă poziţii politice cheie în Statele Unite şi domină mediul academic, mass-media şi mişcările sociale. Acest lucru a permis spectrului comunist să exercite o putere fără precedent asupra proceselor legislative şi judiciare.

c. Interpretări distorsionate ale instanței

Religiile tradiționale subliniază importanța responsabilității personale. În Biblie, cartea lui Ezechiel folosește exemplul tatălui și fiului ca pe o parabolă pentru a descrie binele și răul. Deși sunt tată și fiu, ei suportă consecințele comportamentului lor și nu sunt responsabili personal pentru acțiunile celuilalt. Așa cum spune Biblia: „Ce semeni, aia culegi”. La fel, chinezii cred că bunătatea naște bunătatea și că răul va fi pedepsit de Cer.

Libertatea înseamnă responsabilitate. O persoană are dreptul și libertatea de a-și alege ideile, cuvintele și acțiunile. De asemenea, trebuie să fie responsabil pentru propriile alegeri. Odată ce o persoană a comis o infracțiune, ea ar trebui pedepsită în consecință. Acesta este principiul dreptății. Judecătorii liberali, totuși, încurajează oamenii să se sustragă de le responsabilitățile care le revin și să transfere responsabilitatea asupra condițiilor sociale predominante, precum mediul lor economic sau rasial, sănătatea fizică și mentală, educația și alți parametri demografici, permițând infractorilor să scape de pedeapsa legală.

Interzicerea manifestărilor publice de credință

Dumnezeu este pretutindeni în viaţa americană. Motto-ul națiunii este “În Dumnezeu avem încredere”, și este scris chiar și pe bancnota de un dolar. Declaraţia de Independenţă a SUA afirmă că drepturile omului sunt ceea ce ne-a dat Creatorul. Toţi oficialii guvernamentali americani, inclusiv preşedintele şi judecătorii, spun “Aşa să mă ajute Dumnezeu” atunci când îşi depun jurământul de investire. Sfârşitul cel mai comun al discursurilor prezidenţiale este “Dumnezeu să binecuvânteze America”. Angajamentul de credință recitat în şcolile publice descrie Statele Unite ca pe “o naţiune sub Dumnezeu”.

Unele dintre aceste tradiţii au dăinuit peste două sute de ani, având o istorie aproape la fel de lungă ca cea a Statelor Unite de la înfiinţarea sa. Dar, în ultimii şaizeci de ani, acestea au fost constant contestate de adepţii comuniști.

O asociaţie naţională de avocaţi îşi propune să elimine expunerea publică a Celor Zece Porunci în Statele Unite. Cel mai celebru caz a avut loc în Montgomery, Alabama. În 2001, asociaţia a cerut înlăturarea unei plachete cu Cele Zece Porunci, care se afla în rotonda instanţei de stat. Grupul a găsit un judecător desemnat de preşedintele democrat pentru a audia cazul. Într-un verdict de şaptezeci şi şase de pagini, judecătorul a decis în favoarea asociaţiei de avocaţi.

Specificul hotărârii poate părea ridicol. De exemplu, judecătorul a susţinut că “atmosfera solemnă a rotondei”, frescele din spatele plachetei şi atmosfera creată de un tablou cu o cascadă constituiau un motiv suficient pentru a elimina Cele Zece Porunci. Judecătorul a mai spus că “vârful înclinat” al plachetei seamănă cu o Biblie deschisă şi îi făcea pe cei care priveau “să simtă statul Alabama avansează, susţine, favorizează sau preferă, creştinismul”. [17]

Încă de la începuturile anilor 1980, Curtea Supremă a interzis afişarea Celor Zece Porunci în şcolile publice. Această decizie a catalizat o mişcare generală în întreaga ţară de a elimina expunerea Celor Zece Porunci în public. În Utah, asociația națională a avocaților a oferit chiar şi o recompensă oricărei persoane dispuse să semnaleze plachetele care nu fuseseră încă scoase. [18]

Un tribunal american a hotărât pe 26 iunie 2002 interzicerea “jurământului solemn” în şcolile publice deoarece include cuvintele “sub Dumnezeu”. Această decizie a fost ulterior anulată de Curtea Supremă la 14 iunie 2004. [19]

Această bătălie legală se desfăşoară încă. Imnul naţional american, motto-ul naţional, angajamentul Pledge of Allegiance, (Jurământul de Credință – n.t.) rugăciunile şcolare etc. sunt asediate de atei şi de activiştii de stânga. Referințele la „Dumnezeu” sau la Creator, așa cum sunt văzute în Declarația de Independență, reflectă principiile divine care stau la baza Constituției SUA și nu încalcă drepturile americanilor. Afișarea publică a Celor Zece Porunci și a altor plachete religioase subliniază credința profundă a poporului american. Într-o națiune bazată pe puternice tradiții spirituale, ascensiunea mișcărilor politice care încearcă să interzică manifestarea publică a credinței în divinitate reflectă măsura în care comunismul a pătruns în sistemul juridic.

Modificarea spiritului Constituției prin interpretare și jurisprudență

În redactarea Constituţiei Statelor Unite, părinţii fondatori au stabilit separarea puterilor, ramura judiciară având iniţial cea mai mică putere. Congresul (ramura legislativă) este responsabil de adoptarea legilor, Preşedintele (ramura executivă) este responsabil de executarea și aplicarea legilor create de Congres; iar Curtea Supremă (ramura judiciară) nu are nici puterea de a promova legi şi nici de a guverna.

În 2002, în timp ce Curtea Supremă audia un caz referitor la Pledge of Allegiance, sondajele au arătat că 90% dintre americani susțineau păstrarea expresiei “sub Dumnezeu”. În Camera Reprezentanţilor, au existat 416 voturi pentru şi doar trei voturi împotrivă. [20] În Senat, rezultatul a fost 99 de voturi la zero. [21] Decizia Congresului a reflectat opinia autentică a publicului american.

În calitate de reprezentanţi aleşi ai poporului, membrii Congresului şi preşedintele îndeplinesc mandate care variază de la doi la şase ani înainte de efectuarea altor alegeri. Atâta timp cât societatea publică şi mainstream sunt ghidate de standardele divine de moralitate, măsura în care preşedintele şi membrii Congresului pot aluneca spre stânga este limitată. Pe de altă parte, judecătorii Curţii Supreme nu trebuie să ţină seama de opinia publică, deoarece mandatele pe care le deţin sunt pe viaţă. Mai mult, există doar nouă judecători. Este relativ mai uşor să se influenţeze deciziile acestor nouă persoane decât să se modifice opinia publică.

În Statele Unite, modificarea Constituției necesită sprijinul a două treimi din Congres și a trei sferturi din state. Aceste măsuri stricte îngreunează modificarea directă a Constituției. Prin urmare, strategia progresistă nu este aceea de a amenda Constituţia, ci  reinterpretarea acesteia. Ei consideră Constituţia ca fiind un document “viu” şi “în continuă evoluţie”. Folosind precedentul stabilit de Curtea Supremă, codifică punctele de vedere ale Stângii în lege. În acest fel, ei îşi exercită în mod secret voinţa asupra Constituţiei, ceea ce echivalează cu subminarea ei.

Comanda divină nu mai este principiul cel mai înalt. Constituţia a primit o lovitură dură de la judecătorii liberali ai Curţii Supreme, deoarece hotărârile Curţii Supreme sunt definitive şi trebuie respectate chiar de către preşedinte. Ramura judiciară a câștigat o cotă din ce în ce mai mare de autoritate printre cele trei ramuri stabilite de părinţii fondatori. În practică, judecătorii Curţii Supreme au dobândit puteri legislative parţiale şi chiar executive.

Acţiunile judecătorilor liberali ai Curţii Supreme au adus asupra societății americane o serie de consecinţe grave şi dificil de remediat. În situaţia actuală, Curtea Supremă poate, prin audierile de caz, să dispună îndepărtarea celor Zece Porunci din şcolile şi spaţiile publice, să rescrie procedurile penale, să crească impozitele, să recunoască dreptul la avort şi căsătoria între persoane de acelaşi sex, să permită publicarea şi afişarea pornografiei şi aşa mai departe.

Supremaţia crescândă a sistemului judiciar, combinată cu hotărârile judecătorilor liberali, i-a oferit spectrului comunist un instrument important pentru realizarea planurilor sale.

Promovarea conţinutului obscen în numele libertăţii

Perioada anilor ’60 a fost o epocă de transformare profundă în societatea americană. Studenţii cu vederi de stânga au condus mişcarea anti-război, rock-and-roll, cultura hippie, mişcarea feministă, eliberarea sexuală şi alte curente anti-tradiţionale, creând haos în întreaga ţară.

În această perioadă, judecătorul şef al Curţii Supreme a SUA a fost liberalul Earl Warren. În timpul mandatului lui Warren în funcţia de şef al justiţiei, Curtea Supremă a pronunţat hotărâri foarte importante şi de mare anvergură. Acestea au inclus interzicerea rugăciunilor în şcoala publică şi au permis publicaţiile care conţin materiale sexuale explicite. [22] [23]

În cartea sa “Supremaciștii: Tirania judecătorilor şi cum să o oprim”, expertul în drept constituțional Phyllis Schlafly a furnizat statistici care arată că între 1966 şi 1970 Curtea Supremă a adoptat treizeci şi patru de hotărâri care au anulat deciziile instanţelor de nivel inferior ce interziceau conţinutul obscen. [24] Hotărârile Curţii Supreme nu au fost semnate, iar majoritatea lor a constat în doar unul sau două rânduri. Spus altfel, judecătorii nu s-au deranjat nici măcar să-şi raţionalizeze deciziile.

În 1966, Hollywood și-a abandonat Codul de producție cinematografică, ridicându-și restricţiile privind conţinutul obscen din film. La scurt timp după aceasta au apărut o mulţime de tipuri de lucrări pornografice, iar astăzi ele au saturat fiecare domeniu al societăţii.

Primul amendament al Constituţiei americane garantează libertatea de exprimare. Acesta a fost destinat consfinţirii dreptului de exprimare a opiniilor politice, nu de producere şi difuzare a pornografiei.

Legalizarea abuzului de droguri

Pe măsură ce lumea se pregătea să întâmpine noul an pe 31 decembrie 2017, canalul de știri prin cablu CNN a difuzat un film conținând mai multe imagini cu o reporteră care fuma marijuana. Fiind vizibil sub influenţa drogului, ea părea dezorientată şi nu-și dădea seama de împrejurări. Transmisia a stârnit critici pe scară largă. [25]

În 1996, California a devenit primul stat american care a legalizat marijuana pe bază de prescripţie medicală şi multe state i-au urmat exemplul. Până în 2012, Colorado şi Washington au legalizat marijuana pentru “uz recreaţional”. În aceste două state, plantarea, fabricarea şi vânzarea marijuanei de către adulţi este complet legală. De asemenea, a fost legalizată și în California. În octombrie 2018, guvernul canadian a legalizat consumul de marijuana.

În afară de a provoca daune grave organismului uman, drogurile crează dependenţă din punct de vedere psihologic. Odată dependenţi, oamenii pot abandona toate constrângerile morale pentru a obţine mai multe droguri. Pe de altă parte, cei care susţin legalizarea drogurilor consideră că ar fi o modalitate eficientă de a reduce traficul de droguri. Ei spun că legalizarea permite o reglementare mai strictă a drogurilor şi, prin urmare, o reducere a criminalităţii legate de droguri.

Prin legalizarea drogurilor, guvernele anticipează venituri de miliarde de dolari. Dar nu este dificil de văzut că, pe măsură ce un număr mai mare de oameni devin dependenţi, îşi pierd dorinţa de a munci şi suferă de o sănătate precară, productivitatea va scădea, iar avuţia creată de societate se va micşora. Este evident că legalizarea drogurilor nu poate creşte veniturile guvernamentale pe termen lung. Mai mult, aprecierea a ceea ce este bine sau rău nu ar trebui să se bazeze pe profitul economic, ci pe standardele divine. Moralitatea tradiţională consideră corpul uman ca fiind sacru şi creat după asemănare divină. Religiile occidentale cred că trupul este “templul Duhului Sfânt”, în timp ce în Orient s-a crezut că trupul se poate îmbunătăţi prin cultivare pentru a deveni un Buddha sau un Tao. Deci, abuzul de droguri este un act de profanare.

Potrivit unei relatări a Los Angeles Times, una dintre personalităţile importante care fac lobby pentru legalizarea marijuanei în Statele Unite este un progresist bogat.[26] În martie 2017, şase senatori au scris o scrisoare Departamentului de Stat american prin care solicitau investigarea acestei persoane pentru că și-a folosit fundația sa pentru a promova progresismul în străinătate şi pentru a submina guvernele conservatoare. [27]

Legalizarea drogurilor este un pas suplimentar pentru a-i face pe oameni să-şi piardă constrângerile morale şi să-și întrerupă legătura cu Divinitatea. Pe măsură ce societatea se confruntă cu frământări şi recesiuni economice, comuniștii profită de oportunități pentru a obține puterea politică.

Legalizarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex

Schlafly a enumerat douăsprezece metode pe care judecătorii le folosesc pentru a submina moralitatea: rescrierea constituției, cenzura împotriva recunoașterii lui Dumnezeu, redefinirea căsătoriei, subminarea suveranității SUA, amenințarea dreptului la proprietate, promovarea pornografiei, încurajarea feminismului, aplicarea handicapată a legii, invitarea imigrației ilegale, interferarea cu electoratul, preluarea drepturilor părinților și impunerea de taxe. [28]

Cartea Genezei descrie distrugerea Sodomei. Una dintre crimele comise de locuitorii oraşului condamnat a fost homosexualitatea. Aceasta este originea termenului “sodomie”, ceea ce înseamnă relaţii sexuale între bărbaţi. Cei care au cunoştinţe de bază despre Biblie ştiu că homosexualitatea merge împotriva voinţei lui Dumnezeu.

În iunie 2015, Curtea Supremă a hotărât printr-o decizie cu cinci voturi pentru şi patru împotrivă că actul căsătoriei între persoane de acelaşi sex este un drept garantat de Constituţie.[29] Atunci când hotărârea a fost adoptată, preşedintele american de la acea vreme a schimbat bannerul de pe contul oficial de Twitter al Casei Albe cu steagul curcubeu în sprijinul drepturilor LGBT. Hotărârea Curţii Supreme a interzis celor treisprezece state care încă interziceau căsătoria între persoane de același sex să-şi aplice aceste legi proprii. În august 2015, un grefier judeţean din Rowan, Kentucky a refuzat să elibereze certificate de căsătorie unor cupluri de acelaşi sex din cauza credinței sale. Ulterior a fost arestată timp de cinci zile, deoarece a sfidat o hotărâre judecătorească federală americană care prevedea emiterea documentelor. [30] De fapt, instanţa i-a încălcat dreptul constituţional la libertatea de credinţă. Comentând cazul grefierului, fostul guvernator al Arkansasului și fostul candidat republican la președinție, Mike Huckabee, a numit hotărârea Curții Supreme cu privire la căsătorie „tiranie judiciară”. [31]

Începând cu anul 2019, douăzeci şi opt de ţări şi teritorii au recunoscut oficial sau au acceptat căsătoriile între persoane de acelaşi sex, incluzând ţările occidentale dezvoltate, precum Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Suedia, Portugalia, Belgia, Australia, Noua Zeelandă şi Canada. Legea are puterea de a consolida moralitatea sau de a influenţa mişcarea ei într-o nouă direcţie. Legalizarea comportamentului care se abate de la valorile morale tradiţionale echivalează cu faptul că guvernul şi legile instruiesc oamenii să trădeze moralitatea şi să nu se supună poruncilor divine.

Sub influenţa corectitudinii politice, criticarea haosului în care se află societatea noastră – fie de către oameni, asociaţii civile sau grupuri religioase în particular – poate fi uşor escaladată la nivelul politicului sau al justiţiei şi are drept rezultat restricţionarea libertăţii de exprimare sau alte pedepse. În urma legalizării comportamentului imoral, cei care fac orice comentarii sau aduc critici unor chestiuni conexe sunt adesea acuzați de încălcarea legilor, precum cele referitoare la discriminarea de gen. Legea a fost transformată într-un mijloc de strangulare a capacității oamenilor de a gândi moral. În esenţă, promovează homosexualitatea şi încurajează oamenii să se dedice dorinţelor nesfârşite şi degenerării.

d. Restricţionarea aplicării legii

Sub influenţa liberală, mulţi judecători sau agenţii legislative limitează în mod deliberat puterea legitimă a organelor de drept, închizând ochii în mod efectiv la crime. Scopul spectrului comunist în acest sens este acela de a paraliza aparatul de stat pentru a provoca mişcări sociale, ceea ce apoi creează pretexte fie pentru extinderea guvernului, fie pentru condiţiile necesare unei lovituri de stat sau a unei revoluţii.

Multe state au adoptat legi de extremă stânga, un exemplu tipic fiind legea “statului sanctuar”. Printre alte prevederi, statele sanctuare interzic oficialilor federali de imigrație să aresteze imigranţi ilegali în închisorile locale, inclusiv pe cei pentru care au mandate de arestare. Poliţia locală nu are dreptul să coopereze cu agenţii federali pentru a pune în aplicare legile privind imigraţia.

Acest lucru reprezintă un risc grav de securitate pentru public. În iulie 2015, imigrantul ilegal José Inez García Zárate a împuşcat şi a ucis o tânără care se plimba de-a lungul unui debarcader din San Francisco. Zárate avea deja antecedente: el fusese acuzat de şapte infracţiuni care implicau droguri şi jafuri, deţinerea de arme şi fusese deportat de cinci ori. Conform legilor sanctuare din San Francisco, oficialii l-au eliberat pe Zárate din custodie cu trei luni înainte de împușcarea fatală, mai degrabă decât să-l transfere autorităților federale de imigrare, care ceruseră custodia acestuia pentru deportare.

Atunci când un criminal este judecat, procurorul se confruntă cu standarde extrem de stricte. Acest lucru este evident pentru a proteja drepturile legitime ale suspectului, dar adesea rezultatul este că infractorii sunt capabili să profite de lacunele din lege. Suspecții vicleni sau cei care se bucură de un statut sau de privilegii, cei care înţeleg legea şi reglementările sau cei care angajează avocaţi capabili pot prelungi procesul judiciar, ceea ce implică costuri mari pentru sistemul judiciar. Chiar suspecţii vinovaţi pot fi foarte greu aduși în faţa justiţiei.

Influenţaţi de răspândirea “eliberării sexuale”, verdictele în cazurile care implică infracţiuni sexuale citează adesea concluziile din cercetările lui Alfred Kinsey sau ale activiștilor care îl urmează pentru a argumenta că prejudiciul cauzat de abuzul sexual este mic sau inexistent. Multe cazuri au fost rezolvate prin reducerea condamnărilor celor cu “comportament de prădător sexual”. [32] Multor criminali obişnuiţi li s-au redus pedepsele iniţiale, din cauza deficitului bugetar sau a drepturilor prizonierilor. Motivaţia reală, totuşi, este folosirea corectitudinii politice – pentru a slăbi puterea legii, pentru a perturba ordinea socială şi pentru a deschide drumul spre extinderea continuă a guvernului.

Pentru ca legea să fie corectă, ea trebuie să aplice pedeapsa strict celor care comit crime de neiertat. Încă din antichitate, crima a fost pedepsită cu moartea. Dar astăzi, unele ţări şi teritorii au abolit pedeapsa capitală pe motive de umanitate, toleranţă sau un presupus respect faţă de viaţă.

Sub influenţa liberalismului deviat şi al progresismului, unii oameni acordă o greutate nejustificată drepturilor deținuților – indiferent de gravitatea crimelor lor – rămânând însă suspect de tăcuţi faţă de victime. Dacă un criminal este hrănit şi adăpostit din banii contribuabililor, pierderea libertăţii lui nu este o retribuţie echitabilă pentru moartea victimei şi pentru trauma pe care o cauzează celor dragi.

Mulţi cercetători din Statele Unite au constatat că pedeapsa capitală este eficientă pentru descurajarea criminalităţii. David Muhlhausen, analist senior al Fundaţiei Heritage, a mărturisit în faţa Comitetului Judiciar al Senatului în 2007 că pedeapsa capitală are un efect de intimidare şi poate salva vieţi. În anii 1990, trei profesori, printre care Paul Rubin de la Universitatea Emory, au examinat statistici privind criminalitatea pe o perioadă de douăzeci de ani în trei mii de oraşe din Statele Unite şi au ajuns la concluzia că “fiecare execuţie are drept rezultat, în medie, optsprezece crime mai puţin” – cu o marjă de eroare de plus sau minus 10. ” [33]

Chiar şi cercetătorii care sunt împotriva pedepsei capitale trebuie să admită că aceasta are un efect de intimidare. Împingând conceptele de libertate şi legalitate la extrem, Stânga a distorsionat legea şi i-a răpit sacralitatea.

e. Folosirea legilor străine pentru a slăbi suveranitatea SUA

Atunci când judecătorii liberali nu pot găsi formulări în Constituţia SUA pentru a-şi susţine opiniile personale, ei folosesc legile adoptate în alte ţări pentru a-şi susţine argumentele.

De exemplu, în speța Curții Supreme a Lawrence împotriva statului Texas (2003), judecătorii liberali doreau să abroge un statut din Texas care interzicea adulţilor homosexuali consfințirea să se angajeze în acte sexuale, dar nu a putut găsi nimic în Constituţie pentru a-şi susţine cazul. Apoi au citat o “agenţie cu autoritate” din afara Statelor Unite spunând că homosexualitatea era “o parte integrantă a libertăţii umane în multe alte ţări” şi au abrogat cu succes legea. Acest caz a dus la abrogarea unor statute similare în alte treisprezece state. [34]

Gândirea comunistă s-a răspândit în întreaga lume sub diferite forme. Tendinţa socialistă din Asia şi Europa este evidentă şi are o influenţă mare şi în Africa şi în America Latină. Ţări precum Zimbabwe şi Venezuela sunt ţări în totalitate socialiste. Chiar şi Canada este influenţată de acesta.

Comerţul şi globalizarea au făcut ca Statele Unite să aibă relaţii mai strânse cu alte ţări. Pentru a introduce elemente ale socialismului pe plan intern, judecătorii liberali folosesc scuza potrivit căreia se conformează convenţiei internaţionale şi apoi folosesc jurisprudenţa pentru a modifica spiritul Constituţiei. Dacă nici chiar Statele Unite ca lider al lumii libere nu pot menţine standardele tradiţionale de bază, întregul glob va fi pierdut în comunism.

4. Restaurarea spiritului legii

Astăzi, legea a fost îndreptată împotriva învăţăturilor divine care au inspirat-o iniţial. Legalitatea a devenit un instrument pe care spectrul comunist îl foloseşte pentru a călca în picioare fundamentul moral al societăţii umane, aducându-o în pragul distrugerii. Legislaţia anti-tradiţională şi imorală a slăbit capabilitatea legii de a menţine ordinea socială, lăsând extinderea puterii de stat ca singura “soluţie” pentru starea de rău.

În cadrul unui sistem juridic controlat de spectrul comunist, oamenii ar avea la dispoziţie doar două opţiuni: fie să refuze să urmeze autorităţile și legile degenerate ale acestora, fie să-şi trădeze moralitatea pentru a se conforma. Prima ar însemna distrugerea dreptului în practică, aşa cum a spus juristul Harold Berman: “Legea trebuie să fie credibilă; altfel, există doar în nume”. [35] Ultima opţiune implică o pantă alunecoasă a declinului moral, creând o spirală descendentă în care legea şi starea societăţii concurează pentru a ajunge la cel mai de jos nivel. În ambele cazuri, societatea în ansamblu nu ar avea nicio cale de ieşire din acest vortex demonic.

Cartea din 1958, The Naked Communist, enumeră patruzeci şi cinci de obiective urmărite de comunism pentru a se infiltra şi a submina Statele Unite. Şapte dintre ele se referă la sistemul juridic. [36]

Cel de-al 16-lea obiectiv constă în folosirea deciziilor tehnice ale instanțelor judecătorești pentru a slăbi instituţii importante ale SUA, susţinând că comportamentul lor încalcă drepturile civile.

Cel de-al 24-lea obiectiv este abolirea tuturor legilor care restricţionează conţinutul indecent, portretizându-le drept cenzură care încalcă libertatea de opinie şi de exprimare.

Cel de-al 29-lea este de a contesta Constituţia ca fiind defectuoasă, depăşită sau incompatibilă cu practica internaţională.

Cel de-al 33-lea obiectiv este de a aboli toate legile care interferează cu aparatul comunist.

Cel de-al 38-lea obiectiv este de a face legal ca agenţii care nu fac parte din poliţie să poată să efectueze arestări. Toate problemele comportamentale trebuie să fie delegate lucrătorilor din domeniul sănătăţii mintale.

Cel de-al 39-lea obiectiv este să preia controlul asupra domeniului psihiatriei şi să impună legi referitoare la sănătatea mintală, pentru a controla persoanele care se opun scopurilor comuniste.

Obiectivul 45 este abolirea Connally Reservation, cunoscută şi sub numele de Amendamentul Connally. Această reglementare conferă Statelor Unite dreptul de a favoriza jurisdicția națională asupra hotărârilor pronunțate de instanțele internaţionale. Scopul acestui obiectiv este de a împiedica Statele Unite să-şi protejeze suveranitatea internă şi, în schimb, să dea putere organismelor internaţionale, precum Curtea Internațională de Justiție, să prevaleze asupra sistemului judiciar american.

Comparând obiectivele enumerate mai sus cu ceea ce a fost deja implementat, este evident că comunismul s-a plasat bine pentru a continua să submineze legea şi justiţia americană.

Fie că este vorba de politici de ură sponsorizate de stat în țări controlate de regimuri comuniste, fie de reglementări în țările occidentale în care ideologia comunistă a erodat instituțiile legislative și judiciare, în ambele cazuri ținta este spiritul legii adică respectul pentru divin şi moralitatea tradiţională.

Dacă nu suntem în măsură să menţinem standardele morale stabilite de porunca divină ca fiind criteriul nostru pentru a discerne binele de rău, societatea va continua să adopte legi care se conformează ideologiei comuniste, favorizându-i pe cei răi și suprimându-i pe cei drepți. Societatea își va pierde principiile divine de dreptate și libertate și va ceda tiraniei spectrului comunist.

*****

Referinţe

[1] Harold J. Berman, “Interacţiunea dintre Drept şi Religie” (Nashville: Abingdon Press, 1974), 51-55.

[2] Dong Zhongshu 董仲舒, așa cum este citat în Ban Gu 班固, „Dong Zhongshu zhuan” 董仲舒 傳 [„Cronica lui Dong Zhongshu”] în Han Shu 漢書 [Cartea lui Han]. [În chineză]

[3] Berman, “Interacţiunea dintre Drept şi Religie

[4] Karl Marx, citat în W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Salt Lake City: Ensign Publishing Co., 1962), 13.

[5] Serghei Nechayev, “Catehismul Revoluţionar”, (1869), Marxists Internet Archive, accesat pe 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/subject/anarchism/nechayev/catechism.htm 

[6] Vladimir Lenin, “Revoluţia Proletară şi dezertorul Kautsky: cum l-a transformat Kautsky pe Marx într-un liberal comun”, în Lenin Collected Works, trad. Jim Riordan (Moscova: Progress Publishers, 1974), 28: 227-325, Marxists Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1918/prrk/common_liberal.htm

[7] Li Yuzhen 李玉貞, Yi bu dianfuxing zhuzhuo: Ershi shiji Eguoshi Work 顛覆性 著作 : 二十 世紀 俄國 史 [Lucrarea de insurecție: istoria rusă a secolului XX], (Beijing: Yanhuang Chunqiu, 2010). [În chineză]

[8] Alexander Nikolaevich Yakovlev, „Zhi Zhongguo Duzhe” 致 中國 讀者 [„Pentru cititorii chinezi ”], în Yibei kujiu — Eluosi de Buershiweikezhuyi he gaige yundong 一杯 苦酒 —— 俄羅斯 的 布爾什維克 主義 和 改革 運動 [A Cupa amară: bolșevismul și reforma Rusiei], trad. Xu Kui 徐 葵 și colab., (Beijing: Xinhua chubanshe, 1999), 10. [În chineză] Textul citat este o prefață scrisă pentru ediția în limba chineză a cărții lui Yakovlev.

[9] La 15 martie 1999, „Modificarea Constituției Republicii Populare Chineze” adoptată la cea de-a doua sesiune a celui de-al IX-lea Congres Național Popular inserat în articolul 5 din Constituție: „Republica Populară Chineză pune în aplicare statul de drept și construiește o țară socialistă condusă de lege.” Vezi An Linxian 安霖贤, Xianfa yuanze yu yi fa zhiguo 宪法 原则 与 与 依法 [Principiile constituționale și guvernarea țării prin lege], people.com.cn, 2 noiembrie 2006, http://legal.people.com.cn/GB/43027/73487/73490/4990833.html. [În chineză]

[10] Ouyang Fei 歐陽 非, „Hongse huangtang huangyan lun” 紅色 荒唐 言論 [„Nonsens roșu”], Minghui.org, 8 ianuarie 2015, http://www.minghui.org/mh/articles/2015/1/8/302850.html. [În chineză]

[11] Francis Bacon, „Of Judicature”, Francis Bacon Eseuri sau sfaturi politice si morale” ed. Samuel Harvey Reynolds (Oxford: Clarendon Press, 1890), Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020, https://archive.org/stream/essaysorcounsel00bacouoft/essaysorcounsel00bacouoft_djvu.txt

[12] “Parenthood Planned din Pennsylvania de Sud-Est împotriva lui Casey (nr. 91-744, 91-902)”. Legal Information Institute, accesat la 20 aprilie 2020, https://www.law.cornell.edu/supct/html/91 -744.ZO.html.

[13] Neil Eggleston, „Președintele Obama a acordat mai multe comutări de sentințe decât orice președinte din istoria acestei națiuni, Casa Albă, 17 ianuarie 2017, https://obamawhitehouse.archives.gov/blog/2017/01/17/president-obama-has-now-granted-more-commutations-any-president-nations-history

[14] Gregory Korte, “Obama schimbă sentinţa lui Chelsea Manning în ultimul moment“, SUA AZI, 17 ianuarie 2017, https://www.usatoday.com/story/news/politics/2017/01/17/ obama-commutes-sentence-chelsea-manning / 96678814.

[15] Paige St. John şi Abbie Vansickle, “Iată de ce George Soros, grupurile liberale cheltuiesc sume mari pentru a ajuta să decideţi cine este următorul dvs. procuror“, Los Angeles Times , 23 mai 2018, https://www.latimes.com/local/california/la-me-prosecutor-campaign-20180523-story.html

[16] Congresul SUA, Camera Reprezentanţilor, Declaraţia lui Roger N. Baldwin, 31 decembrie 1938, “Investigarea activităţilor de propagandă neamericană în Statele Unite: Audieri în fața unui comitet special pentru activități neamericane“,  75-78 Cong., 31 decembrie 1938, 3081– 3082, Internet Archive, accesat la 20 aprilie 2020, https://archive.org/details/investigationofu193804unit/page/2448/mode/2up/search/Baldwin.

[17] Myron H. Thompson, așa cum este citat în Phyllis Schlafly, “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum să o oprim” (Minneapolis, MN : Richard Vigilante Books, 2006), 26-27.

[18] Phyllis Schlafly, “Ghivece de aur în spatele cruciilor şi Celor Zece Porunci“, Raportul Forumului Eagle, 23 iunie 2004, http://eagleforum.org/column/2004/june04/04-06-23.html 

[19] Districtul școlar unificat Elk Grove v. Newdow, 542 US 1 (2004)

[20] Congresul SUA, Camera, exprimând sensul Camerei Reprezentanților că Newdow împotriva Congresului SUA a fost hotărât în ​​mod eronat și în alte scopuri, HR 459, 107 Cong., Prima sesiune., Introdus și convenit în Cameră 27 iunie 2002 , https://www.congress.gov/bill/107th-congress/house-resolution/459

[21] Congresul SUA, Senat, o rezoluție care exprimă sprijinul pentru promisiunea de credință, S. 292, 107 Cong., Prima sesiune., Introdusă și convenită în Senat 26 iunie 2002 https://www.congress.gov/bill/107th-congress/senate-resolution/292

[22] Schlafly, “Susţinătorii supremaţiei: Tirania judecătorilor şi cum s-o stopăm“, 30.

[23] Ibidem, 58.

[24] Ibidem, 60-61.

[25] “CNN se distrează cu marihuana în timpul transmisiunii de Revelion din Denver”, Fox News, 1 ianuarie 2018, http://www.foxnews.com/entertainment/2018/01/01/cnn-revels-in-pot-smoke-during-new-years-eve-report-from-denver.html

[26] Patrick McGreevy, “Miliardari activişti ca Sean Parker şi George Soros finanţează campania de legalizare a marihuana“, Los Angeles Times , 2 noiembrie 2016, http://www.latimes.com/politics/la-pol-ca-proposition64-cash-snap-20161102-story.html 

[27] Senatorul Mike Lee, “Senatorii republicani îi cer lui Tillerson să investigheze amestecul în Departamentul de Stat“, 14 martie 2017, https://www.lee.senate.gov/public/index.cfm/press-releases?ID=B5BD5596-25C8-495F-A8B1-A4D248649C04.

[28] Schlafly, Susţinătorii supremaţiei

[29] Obergefell împotriva Hodges, 576 US 644 (2015).

[30] Todd Starnes, “Clerk Kentucky: “Aceasta este o luptă care merită dusă“, Fox News , 3 septembrie 2015, http://www.foxnews.com/opinion/2015/09/03/kentucky-clerk-am-prepared-to-go-to-jail.html

[31] Mike Huckabee, așa cum este citat în Procurorul lui Kim Davis vorbeşte, Huckabee acuză ‘suprapunere judiciară’ în caz“, Fox News, 8 septembrie 2015, http://www.foxnews.com/transcript/2015/09/08/attorney-for-kim-davis-speaks-out-huckabee-blasts-judicial-overreach-in-case.html

[32] Coaliţia Stop the Kinsey Institute, “Kinsey a ajutat la subminarea legilor care protejează femeile şi copiii“, http://stopthekinseyinstitute.org/more/undermining-laws/ 

[33] Paul Rubin, și colab., „Pedeapsa capitală are un efect descurajant? Noi dovezi din datele grupului post moratoriu”, Universitatea Clemson și Universitatea Emory (octombrie 2003), https://cjlf.org/deathpenalty/DezRubShepDeterFinal.pdf.

[34] Lawrence împotriva Texasului, 539 SUA 558 (2003)

[35] Berman, Interacțiunea.

[36] Skousen, “The Naked Communist

 

 

1. Arta: un dar Divin

De-a lungul anilor de civilizație umană, omul a contemplat ceea ce constituie adevărata frumusețe. Teiștii știu că toate minunile lumii vin din Cer. Arta profundă este o încercare de a imita și de a arăta frumusețea Cerului în lumea umană. Inspirația unui artist vine de la Divinitate, iar artiștii pot deveni figuri remarcabile în domeniile lor dacă primesc binecuvântări divine și înțelepciune.

Cu o credință puternică și devotament față de Divinitate, marii artiști din timpul Renașterii și-au crescut ingeniozitatea de a crea opere închinate lui Dumnezeu. Artistii din perioada renascentistă de mijloc, incluzându-i pe Da Vinci, Michelangelo și pe Rafael, au înțeles tehnici care le depășeau, în mod miraculos, cu mult pe cele ale predecesorilor și contemporanilor lor. Operele lor – incluzând picturile, sculpturile și arhitectura – au devenit capodoperele clasice nemuritoare ale lumii artei.

Timp de secole, aceste opere de artă au constituit un exemplu nobil pentru umanitate. Prin aprecierea acestei arte, artiștii generațiilor viitoare pot studia tehnica artistică pură, iar publicul poate simți și vedea cu adevărat prezența divină. Când aceste opere, tehnicile care le-au creat și spiritul care a inspirat artiștii sunt păstrate, societatea umană poate să mențină o legătură cu Divinul. Drept urmare chiar dacă societatea umană trece prin perioada decadenței și declinului, va exista speranță pentru reîntoarcerea la tradiție și la calea către mântuire.

Aceleași principii prevalează în sfera muzicii. Așa cum se spune într-o operă germană: “Bach ne-a dat cuvântul lui Dumnezeu. Mozart ne-a dat râsul lui Dumnezeu. Beethoven ne-a dat focul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat muzică pentru a ne putea ruga fără cuvinte”. De-a lungul întregii sale vieți, Johann Sebastian Bach a considerat devotamentul față de Dumnezeu precum și lauda și venerarea lui Dumnezeu ca fiind cele mai înalte principii în crearea muzicii sale. Pe toate partiturile sale muzicale importante pot fi văzute, literele SDG – o abreviere a “Soli Deo gloria”, adică “Slavă numai lui Dumnezeu”.

Cel mai înalt nivel pe care un artist îl poate atinge este prin materializarea obiectelor cerești în tărâmul uman prin revelația Divină. Marile picturi și sculpturi, precum și partiturile cele mai sublime din canoanele timpuriu, baroc și clasic au fost toate operele celor care credeau în Divinitate și reprezintă punctul culminant al creației artistice atinse de om.

Cele mai importante trei elemente ale creației artistice sunt reprezentarea, creația și comunicarea. Toate creațiile artistice conțin o temă, adică mesajul pe care artistul încearcă să-l comunice indiferent de forma artei, fie ea poezie, pictură, sculptură, fotografie, beletristică, teatru, dans sau film. Artistul aduce tema în inimile cititorului, ascultătorului sau ale spectatorului. Acest proces este comunicarea – transmiterea către oameni a gândirii artistului.

Pentru a atinge scopul comunicării, artiștii trebuie să posede o abilitate superbă de a imita și de a reprezenta, obiectul imitației fiind lumea divină, cea umană sau chiar a infernului. Creația artistică este un proces de rafinare a elementelor mai profunde sau mai esențiale ale unui obiect de reprezentare. Este nevoie ca artiștii să-și consolideze propria capacitate de comunicare și să ajungă la inima publicului. Dacă artistul are o credință dreaptă în Divin și în moralitate, Divinitatea îl va înzestra cu inspirația creativității. Astfel de opere vor fi divine, pure și benevolente – benefice atât pentru artist, cât și pentru societate.

Pe de altă parte, atunci când artistul abandonează standardele morale, elementele negative îi deturnează procesul creativ, forțele malefice exercitând influență și folosindu-l pe artist pentru a ilustra creațiile hidoase și grotești din infern. Lucrările de acest fel dăunează atât autorului lor cât și societății în general.

Valoarea artelor drepte, tradiționale devine astfel clară. Cultura și arta divină din Est și din Vest erau legături întrețesute între civilizația divină și cea umană și erau menite să le aducă în contact. Ideile și mesajele transmise prin acest tip de artă sunt frumusețea, bunăvoința, lumina și speranța. Pe de altă parte, operele corupte de „artă” sunt create de cei aflați sub controlul elementelor malefice. Acestea duc la o ruptură între om și Divinitate împingând omul mai aproape de malefic.

2. Influența imensă a artei asupra umanității

Marile opere de artă transmit moștenirea, diseminează cunoașterea și înțelepciunea și întăresc caracterul. Ele dețin poziții înalte în marile civilizații din Orient și din Occident.

Matematicianul și filosoful antic grec Pitagora credea că secretul muzicii constă în imitarea armoniei corpurilor cerești care, în sine, reflectă armonia universului. 

Chinezii aveau concepții similare. Tratatele despre muzică și armonie discută despre corespondența muzicii cu cele cinci elemente (metal, lemn, apă, foc și pământ) și despre modul în care instrumentele muzicale sunt construite pentru a reprezenta și imita modelele Cerului și ale pământului. Doar așa se poate realiza “muzica de stil grandios” care manifestă “aceeași armonie care predomină între Cer și pământ”. [1] Acest gen de muzică este capabilă să atragă atât păsări divine precum cocorul și phoenixul și chiar să invite ființe celeste să onoreze evenimentul cu prezența lor.

Confucius a spus: “[Dinastia Zhou] a examinat cele două dinastii anterioare; formele sale sunt rafinate și elegante”. El a admirat felul în care legendarii conducători chinezi au guvernat prin ritual și prin muzică: “Înțeleptul împărat Shun a inventat un instrument muzical cu cinci corzi, pe care l-a numit qin, a cântat pe sunetele lui despre briza blândă a verii sudice, și iată, imperiul său a funcționat fără probleme [sub influența muzicii sale]”. [3] Aceste exemple ilustrează convingător efectele muzicii pure și drepte.

Muzica prințului Qin străpunge frontul inamicului”, compusă de marele împărat al dinastiei Tang, Li Shimin, a câștigat respectul profund al minorităților etnice înconjurătoare. “Noua Carte a lui Tang” a arătat că în călătoria spre vest în căutarea scripturilor budiste, călugărului Xuanzang i-a fost spus de către regele unui stat indian îndepărtat: “Împăratul tău trebuie să fie un sfânt, deoarece a compus ‘Muzica prințului Qin care străpunge frontul inamicului’“. [4]

În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, curtea regală franceză a manifestat o mare eleganță prin dans și artă. Dansul nu conține numai tehnicile de mișcare, ci și eticheta și normele sociale. Ludovic al XIV-lea a inspirat Europa prin arta și cultura curții sale și acestea au fost imitate de alte curți imperiale și de popoarele din Europa.

Frederic cel Mare al Prusiei nu a fost doar un rege remarcabil, ci și un muzician, compozitor și flautist desăvârșit. A dispus înălțarea Operei din Berlin, a supravegheat personal ridicarea ei și a deschis-o unui număr mai mare de clase sociale. Până în prezent, opera rămâne o parte importantă a culturii germane. Aceste câteva exemple evidențiază influența pe termen lung pe care arta tradițională o poate exercita asupra societății.

Arta tradițională se conformează legii naturale, imită înțelepciunea divină și aduce cu ea o energie și efecte speciale. Are un impact benefic asupra oamenilor, hrănind atât simțurile cât și sufletul. Artiștii tradiționali lucrează nu numai la nivel fizic, tehnic, dar, și mai important, la nivel spiritual, în comuniunea lor cu tema lucrării. Acești artiști exprimă, uneori, un sentiment de experimentare a unei forțe care transcende această lume fizică. Efectul este similar cu cel de a înălța o odă lui Dumnezeu – o experiență solemnă și divină care transcende limbajul uman. În spatele artei adevărate se află înțelepciunea acumulată de un popor, creativitatea și inspirația lui. Adeseori există semnificații profunde care depășesc cu mult ceea ce se vede la suprafață. Unele opere transmit un tip special de energie spirituală. Toate acestea au un efect asupra spectatorilor la un nivel profund, spiritual. Efectul este unic și de neînlocuit prin orice alt mijloc.

Arta superbă a unui artist poate influența moralitatea societății, insuflându-i valorile în inimile oamenilor prin povestiri și imagini emoționante. Chiar și cei fără prea multă carte sau educație pot obține înțelepciune, inspirație și lecțiile moralizatoare pe care le transmite arta tradițională. Să ne gândim la cât de mulți au învățat să distingă adevărul de fals şi binele de rău, în societățile occidentale tradiționale, prin intermediul unor povești populare precum “Hansel și Gretel” și “Albă ca Zăpada”.

În China, multe generații au învățat din cele patru mari romane clasice ale istoriei chineze (Pe malul apei, Călătorie spre Vest, Cronica celor trei regate și Visul din pavilionul roșu) și din artele tradiționale ale povestirii și dramei. Astfel de opere permit oamenilor să simtă măreția divină și îi fac să aspire la asimilarea cu principiile cerești.

Valorile degenerate exercită, de asemenea, o influență invizibilă prin artă. Profesorul și scenaristul Robert McKee a scris în cartea sa Poveste: substanță, structură, stil și principiile scenariului :“Fiecare poveste cu tâlc ne transmite o idee plină de încărcătură emoțională, în realitate inoculându-ne ideea, astfel încât trebuie să credem. De fapt, puterea persuasivă a unei povestiri este atât de mare încât putem să credem în semnificația acesteia, chiar dacă o găsim respingătoare din punct de vedere moral”. [5]

Atât în termeni pozitivi cât și negativi, arta poate avea un impact extraordinar asupra moralității, gândirii și comportamentului uman. 

“Efectul Mozart”, de exemplu, a atras atenția mondială. Comunitatea științifică a realizat o serie de studii asupra influenței pozitive a muzicii lui Wolfgang Amadeus Mozart asupra oamenilor și animalelor. În 2016, un studiu mai aprofundat al efectului Mozart a constatat că muzica lui are efecte pozitive asupra funcției și comportamentului cognitiv uman. În mod surprinzător, interpretarea muzicii lui Mozart în sens invers (de la sfărșit la început – n.t.) are un efect complet contrar. Muzica atonală modernă a compozitorului austriac Arnold Schoenberg are un efect similar cu interpretarea în sens invers a compozițiilor lui Mozart, ceea ce demonstrează însușirile sale negative. [6]

Comparativ cu muzica atonală, rock ‘n’ roll poate avea un efect negativ și mai mare. Un cercetător a compilat date din două orașe similare și a constatat că orașul în care emisiunile de radio și de televiziune au transmis un număr mare de piese rock a înregistrat cu 50% mai multe cazuri de sarcină în afara căsătoriei, abandon, decese ale tinerilor, crime și multe altele. [7] Unele piese rock chiar glorifică sinuciderea. Un comentator, referindu-se la un cântec al unei celebre vedete rock care s-a confruntat cu mai multe procese din partea părinților tinerilor ascultători, a scris: “Ritmurile lor întunecate și versurile deprimante, cu siguranță, pot fi luate drept o încurajare pentru sinucidere și este un fapt incontestabil că tinerii și-au pus capăt vieții atunci când l-au ascultat în mod repetat”. [8] Nu este lucru neobișnuit pentru adolescenții care se sinucid să facă precum este descris în versurile rock, iar numeroși muzicieni de rock au căzut ei înșiși în depresie, abuz de droguri ori s-au sinucis.

Un alt exemplu, binecunoscut de artă folosită negativ este filmul de propagandă nazistă Triumful Voinței”. În ciuda faptului că regizorul, Leni Riefenstahl, a susținut că a creat doar un documentar, filmul de propagandă prezintă o superbă măiestrie artistică. Scenele grandioase și manifestările de forță au făcut ca publicul să rezoneze cu energia și puterea din spatele filmului. Numeroasele sale tehnici de filmare și editarea filmului au influențat cinematografia timp de decenii. Cu toate acestea, filmul a devenit, de asemenea, o piesă crucială de propagandă pentru Hitler și pentru Germania nazistă și este cunoscut drept unul dintre cele mai de succes filme de acest gen din istorie. Un necrolog pentru Riefenstahl publicat în ziarul britanic The Independent în 2003 nota: “Triumful Voinței a sedus multe persoane înțelepte, bărbați și femei, le-a convins mai degrabă să admire decât să disprețuiască și, fără îndoială, a câștigat simpatizanți și aliați naziști în întreaga lume”. [9]

Înțelegerea marii puteri a artei ne poate ajuta să înțelegem mai bine importanța artei tradiționale și de ce elementele malefice vor să o submineze și să o saboteze.

3. Sabotarea și abuzarea artei de către comunism

Deoarece arta are un efect atât de extraordinar asupra societăți, nu este surprinzător faptul că ea este folosită de comunism cu intenția de a institui ingineria socială și de a-i conduce spre distrugere.

a. Arta în țările comuniste

Partidele comuniste cunosc puterea artei și transformă toate formele de artă în instrumente de promovare a spălarii creierului. Mulți oameni au ridiculizat Partidul Comunist Chinez (PCC) pentru că le-a conferit interpreților și actorilor gradul de generali militari. Ei se întreabă cum este posibil ca civili care nu au fost antrenați și nu au fost instruiți în armată sau în războaie să fie calificați pentru a fi generali. PCC consideră că acești oamenii sunt la fel de importanți ca și personalul militar instruit în promovarea și susținerea cultului comunist – sau pot fi chiar mai cruciali. În acest sens, rangul lor militar se aliniază perfect principiului partidului. Mao Zedong spunea: “Trebuie să avem și o armată culturală, absolut indispensabilă pentru unificarea propriilor noastre rânduri și pentru înfrângerea inamicului”. [10]

Spectacolele artistice din țările comuniste sunt concepute astfel încât oamenii să uite de mizeria pe care o suferă sub conducerea comunistă și să-și cultive loialitatea față de partid, prin artă. Acest efect de propagandă – numit “gândire inovatoare” – nu poate fi atins doar prin simpla putere militară.

Se poate compara marea ceremonie de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, care a fost făcută de PCC pe cheltuiala enormă a contribuabililor, cu festivalul de cântece și dans Arirang, ce are loc pe scară largă în Coreea de Nord, precum și cu trupele de balet ale fostei Uniuni Sovietice. Toate au servit nevoilor partidului.

În luna septembrie 2011, când Ministerul Culturii al PCC a organizat așa-numitul eveniment cultural chinez intitulat “China: Arta unei națiuni”, la Centrul Memorial John F. Kennedy pentru Arte din Washington, DC, acesta a prezentat piesa marcantă de propagandă a PCC “Detașamentul roșu al femeilor” care promovează ura de clasă și violența comunistă.

Dacă arta tradițională, apropiată de Divin și care a promovat valorile tradiționale, ar putea să existe simultan cu arta controlată de partid – folosită pentru spălarea creierului publicului – atunci arta controlată de partid și-ar pierde monopolul și nu ar avea niciun efect. Acesta este motivul pentru care toate țările comuniste mențin un sistem strict de cenzură al artei și al industriei cărții.

b. Elementele comuniste din spatele mișcării avangardiste

De secole, arta clasică a fost transmisă din generație în generație. Această tradiție a continuat până în secolul al XX-lea, când a avut un sfârșit abrupt. Transmiterea și moștenirea artei au fost perturbate de o mișcare radicală de avangardă și au început să degenereze rapid. Artistul Robert Florczak a spus că “profundul, inspirația și frumosul au fost înlocuite de ceva nou, diferit și de urâțenie… Standardele au decăzut până în punctul în care nu au mai existat standarde. Tot ce a mai rămas a fost doar expresia personală”. [11] Astfel umanitatea și-a pierdut sensul universal al esteticii.

Sursa acestui rezervor de curente artistice este strâns legată de tendințele ideologice influențate de comunism. Mulți dintre acești artiști erau fie comuniști declarați, fie para comuniști de un fel sau altul, sau erau supuși influenței acestor ideologii.

György Lukács, comisarul cultural maghiar al Internaționalei Comuniste, fondator al marxismului occidental și membru al Școlii de la Frankfurt, avea printre sarcinile sale și pe cea de stabilire a unei „noi forme culturale” prin abandonarea culturii tradiționale. Această formă nouă de cultură a determinat excluderea artei care urmărea să reprezinte Divinul. În acest sens, Herbert Marcuse, socialist german și reprezentant al școlii de la Frankfurt nota: “Arta protestează împotriva acestor relații [sociale] existente și, în același timp, le transcende. Astfel, arta subminează conștiința dominantă, experiența normală”. [12] Asta înseamnămarxiștii înrolează arta în revolta împotriva Divinității și pentru subminarea moralității. Astfel de viziuni domină direcția artei moderne.

Gustave Courbet, fondatorul școlii realiste franceze, a fost unul dintre participanții la Comuna din Paris. A fost ales membru al comitetului Comunei și președinte al radicalei Federații a Artiștilor. Courbet s-a dedicat transformării vechiului sistem și stabilirii noilor direcții artistice. El a ordonat Federației să demoleze elaborata construcție neoclasică, Coloana Vendôme (care a fost ulterior reconstruită). Courbet a negat că ființele umane au fost create de Dumnezeu și a fost hotărât să folosească arta pentru a exprima viziunea proletariatului și a materialismului asupra lumii. El este cunoscut pentru remarca: “N-am văzut nici îngeri, nici zeițe, așa că nu mă interesează să-i pictez”. [13]

Courbet credea că reformarea artelor era într-adevăr o revoluție. În numele picturii pe care el a numit-o „realitate”, a înlocuit frumusețea cu urâțenia. Picturile sale nud, de exemplu, s-au concentrat, în special, pe reprezentarea organelor genitale feminine – un presupus act revoluționar – ca o modalitate de a se revolta și de a încălca tradiția dar și de a încuraja, în orice fel, activismul comunist. Gândirea și viața lui Courbet sunt o ilustrare a legăturii strânse dintre ideologia comunistă a revoluției și arta modernă.

Sub influența gândirii moderniste, fervoarea revoluționară a artiștilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea a adus o serie de mișcări în lumea artei. Spre deosebire de școlile tradiționale de expresie artistică, acestea erau mișcări avangardiste care încercau, în mod explicit, să se desprindă de tradiție. Termenul “avangardă” a fost folosit, pentru prima oară, de către cercetătorii socialiști pentru a descrie mișcările artistice care corespundeau propriilor lor aspirații politice.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, aceste influențe au condus la impresionism. De atunci, artiștii moderni au abandonat cerințele picturii în ulei tradiționale, inclusiv nevoia de precizie, proporție, structură, perspectivă și tranziție între lumină și umbră. Neoimpresionismul (pointillism) și postimpresionismul au apărut apoi, centrându-și lucrările pe explorarea sentimentelor personale ale artistului. Figurile reprezentative ale acestei școli sunt Georges-Pierre Seurat și Vincent van Gogh, ambii înclinați spre socialism. Van Gogh a abuzat de alcool și a suferit boli mintale mai târziu în viață, iar picturile sale păreau să reflecte lumea pe care oamenii o trăiesc sub influența drogurilor.

Operele de artă conțin mesajele pe care creatorii doresc să le transmită. Artiștii din timpul apogeului Renașterii au transmis publicului lor compasiune și frumusețe. Comparați acest lucru cu artiștii contemporani, care emit mesaje negative și întunecate. Artiștii moderni își abandonează propriile gânduri și se lasă controlați de entitățile de nivel coborât și de fantome. Ei sunt, deseori, incoerenți și confuzi, iar lucrările lor sunt similare – întunecate, negative, murdare, gri, deprimante, decadente și dezordonate.

După impresionism au apărut expresionismul și fauvismul, urmate de cubismul lui Picasso. În 1944, Picasso s-a alăturat Partidului Comunist Francez. În scrisoarea sa “De ce am devenit comunist“, el a notat: “Aderarea mea la Partidul Comunist este un pas logic în viața și în munca mea și le dă sens. … În felul meu, am spus întotdeauna ceea ce am considerat că este cel mai adevărat, cel mai drept și cel mai bun și, prin urmare, cel mai frumos. Dar în timpul opresiunii și al insurecției am simțit că nu era suficient să lupt numai prin pictură, ci cu întreaga mea ființă”. [15] 

Picasso a încurajat îndepărtarea de metodele clasice de pictură. Pentru el, totul era o bucată de aluat care urma să fie luată și modelată după bunul plac. Cu cât lucrările sale deveneau mai stranii, cu atât părea că este mai fericit. Procesul de creare a imaginilor monstruoase este procesul de distrugere a unei imagini, până în punctul în care nimeni nu o mai poate înțelege. Chiar și Georges Braque, artistul modernist care co-fondase cubismul împreună cu Picasso, la vederea lucrării lui Picasso Les Demoiselles d’Avignon a fost „îngrozit de urâțenia și intensitatea sa” și a susținut că Picasso „băuse terebentină și scuipase foc” acționând mai mult ca un interpret de carnaval decât ca un artist. [15]

Marcel Duchamp, un membru timpuriu al mișcării de artă dada, a încercat, de asemenea, să submineze și să se răzvrătească împotriva tradiției prin afișarea și utilizarea obiectelor gata făcute. El a conferit o altă destinație obiectelor găsite sau fabricate și le-a transformat în așa-numitele instalații de artă. Duchamp a fost numit tatăl artei conceptuale și a susținut ideea că orice ar putea fi numit artă. Mișcarea dadaistă este ea însăși un proiect comunist, după cum o demonstrează manifestarea dadaiștilor berlinezi, care au cerut o “uniune revoluționară internațională a tuturor bărbaților și femeilor creativi și intelectuali pe baza comunismului radical” și „exproprierea imediată a proprietății și hrănirea comunitară a tuturor” precum și „construirea orașelor de lumină și a grădinilor care vor aparține societății în ansamblu și vor pregăti omul pentru o stare de libertate. [16] 

În Franța, critica dadaistă a tradiției a evoluat în suprarealism, și a fost reprezentată de comunistul André Breton care pleda pentru revoluție. El a fost împotriva presupusei suprimări aduse de rațiune, cultură și societate – o perspectivă tipică a artiștilor moderniști din Europa de la acea vreme.

Printre mișcările artistice care au adoptat aceste principii se numără abstractismul, minimalismul, cultura pop și postmodernismul. Abstractismul se referă la expresia emoțională a răzvrătirii, tulburării, goliciunii și a evadării. Distrugerea valorilor morale este evidentă în aceste „-isme” din artele de astăzi. Într-un mod extrem de scandalos, acești artiști creează lucrări care profanează în mod deschis figuri religioase precum Iisus Hristos.

Nu toți artiștii moderniști susțin politica de stânga, dar există o comuniune ideologică clară cu gândirea comunistă – adică respingerea Divinității și încercarea de a înlocui Divinul ca punct de plecare pentru înțelegerea vieții umane. Aceste “-isme” au ajuns să exercite o influență crescândă în sfera publică și, în cele din urmă, să marginalizeze complet arta clasică.

c. Inversiunea esteticii tradiționale: urâtul ca artă

Numeroasele școli de artă modernă care au apărut și s-au dezvoltat au ceva în comun: ele inversează estetica convențională, iau urâțenia drept frumusețe și șochează intenționat până în punctul în care devin cât de înspăimântătoare permite imaginația artistului.

Marcel Duchamp s-a semnat pe un pisoar și l-a numit “Fântâna”, urmând a fi expus publicului în New York. Deși obiectul nu a fost niciodată expus, gestul a fost considerat o glumă inteligentă printre colegii din lumea artei ai lui Duchamp, iar mai târziu, artiști și cadre universitare au considerat-o o culme a creativității. Acesta este mediul “lumii artei” prin care pictura clasică de șevalet a fost marginalizată iar arta instalării (gen artistic de lucrări tridimensionale – n.trad.) a ajuns proeminentă. În 1958, Yves Klein și-a deschis expoziția Vid la Galeria “Iris Clert” în Paris. Lucrările afișate s-au dovedit a fi pereții goi, albi.

În „acțiunea” eveniment din 1965 “Cum să explici imagini unui iepure mort”, un reprezentant major al avangardei germane postbelice, Joseph Beuys, și-a acoperit capul cu miere și frunze de aur și a murmurat fără oprire timp de trei ore către un iepure mort pe care îl ținea în braţe. În viziunea lui Beuys, fiecare om ar putea fi un artist. O anecdotă spune că un privitor frustrat nu s-a putut stăpâni și i-a strigat odată: “Vorbești despre tot ce se află sub soare, cu excepția artei!” Se pare că Beuys a răspuns: “Tot ce este sub soare este artă!” [17]

În 1961, Piero Manzoni, o figură cheie a avangardei, a susținut că și-a pus propriile fecale în nouăzeci de cutii, le-a numit lucrări de artă și le-a pus în vânzare sub numele de “Merda d’artista(„Fecalele artistului”). În 2015, una dintre cutii a fost vândută la Londra la un preț record de 182.500 de lire sterline, aproximativ 240.000 de dolari SUA, valorând de sute de ori mai mult decât greutatea ei în aur. De asemenea, el s-a semnat pe corpurile femeilor goale, numind această serie “Sculpture viventi” („Sculptură vie”).

În China, a existat un “artist” nud care și-a uns corpul cu miere și ulei de pește pentru a atrage muștele. Profanarea corpului pare menită să comunice ideea, că viața este ieftină, urâtă și dezgustătoare. În documentarul BBC despre “artiștii extremiști” din China, intitulat Beijing Swings (Toanele din Beijing), așa-numita artă de performanță a inclus consumul unui făt uman. În mijlocul condamnării publice că această artă era „hidoasă”, criticul de artă Waldemar Januszczak, prezentatorul documentarului, și-a dezvăluit din greșeală adevărata natură spunând: “Merită să încercăm să înțelegem de ce China produce cea mai atroce și mai întunecată artă din lume”. [18] De fapt, acesta este un rezultat al urmării naturii demonice. Unele dintre aceste așa-numite opere de artă modernă sunt atât de murdare și de nerușinate, încât depășesc rezistența mentală a oamenilor normali. Un astfel de comportament al avangardei reprezintă “Revoluția Culturală” a lumii artei.

Cei care susțin modernismul au adoptat tendința cu ușurință, însă pictorilor cu adevărat experți în tehnicile picturii le este greu. Pictorii și sculptorii care aderă la o tradiție strictă și care au măiestrie artistică au fost excluși din lumea artei. John William Godward, pictorul neoclasicist englez victorian asociat cu Frăția Prerafaelită, s-a simțit discriminat, dat fiind că stilul său de pictură realistă clasică a căzut în dizgrație odată cu creșterea popularității lucrărilor moderniste ale lui Picasso. În 1922, el s-a sinucis și se spune că a scris în scrisoarea sa de adio: “Lumea nu este suficient de mare pentru mine și pentru un Picasso”. [19]

Metode similare au fost adoptate și pentru distrugerea muzicii. Muzica autentică este conformă cu teoria muzicală și cu ordinea. Acordurile muzicale, notele și timbrele pe care le produce derivă din modele naturale armonioase. Universul creat de Divinitate este armonios. Oamenii au abilitatea de a aprecia și de a participa la armonia universului și, în acest fel pot să creeze frumusețe, deoarece oamenii sunt, de asemenea, creați de Divin.

Muzica atonală modernă respinge concepte precum tonalitatea, acordurile și melodicitatea, și nu are nicio ordine în structura sa. O astfel de muzică este o revoltă împotriva muzicii clasice împărtășite de Divin. Muzica atonală încalcă armonia din univers, motiv pentru care multe audiențe o consideră neplăcută. Muzicienii moderniști susțin, în baza teoriilor lor de estetică denaturată, că membrii audienței trebuie să-și antreneze urechile pentru a se obișnui cu o astfel de muzică, și astfel se vor bucura de ea.

Schoenberg, unul dintre fondatorii muzicii moderne, a introdus “sistemul de douăsprezece tonuri”, o structură fundamental atonală care a marcat crearea tehnicii muzicale anti-clasice. Muzica lui Schoenberg a fost considerată ca o negare a întregii culturi muzicale germane de până atunci trădarea gustului, a sentimentului, a tradiției și a tuturor principiilor estetice. La acea vreme, muzica lui a fost numită “cocaină” de către germani: “A interpreta Schoenberg echivalează cu a deschide un bar de cocaină pentru oameni. Cocaina este otravă. Muzica lui Schoenberg este cocaină”. [20] Un critic muzical al generațiilor ulterioare l-a evaluat astfel: “Este o măsură a imensității realizării omului că, la cincizeci de ani de la moartea sa, poate încă să mai golească orice amfiteatru de pe pământ”. [21]

Ceea ce a dus la acceptarea pe scară largă a lui Schoenberg au fost teoriile muzicale ale lui Theodor W. Adorno, o figură importantă a Școlii de la Frankfurt. În lucrarea lui Adorno din 1949, Filosofia Muzicii Moderne, el îl înfățișează pe Schoenberg drept „exponentul chintesențial al modernismului în muzică” și explică metoda compozițională a celor douăsprezece tonuri a lui Schoenberg ca fiind punctul culminant al încercării de a acorda muzicii „un statut autonom și o autosuficiență structurală ca răspuns la dominația omniprezentă a ideologiei capitaliste”. Sprijinul filosofic al lui Adorno pentru Schoenberg a pregătit terenul pentru acceptarea pe scară largă a sistemului lui Schoenberg de către generațiile ulterioare de compozitori și critici muzicali. [22] De atunci, numeroși muzicieni l-au imitat pe Schoenberg, iar stilul său avangardist a avut un impact major asupra lumii muzicale postbelice.

După distrugerea tradiției prin muzica modernă, arta avangardistă a folosit stilul rock-and-roll pentru a înlocui rolul muzicii clasice în viața oamenilor. Sidney Finkelstein, teoreticianul muzical principal al Partidului Comunist din SUA, a declarat deschis că granițele dintre muzica clasică și cea populară ar trebui eliminate. Aproximativ în același timp, muzica rock puternic ritmată a câștigat din ce în ce mai mult teren în Statele Unite, în timp ce muzica clasică și tradițională au fost izgonite și marginalizate. 

Caracteristicile rock-and-roll-ului includ sunete lipsite de armonie, melodii nestructurate, tonalități ritmice puternice, conflicte emoționale și contradicții – destul de asemănătoare cu ideea comunistă de luptă. Conform Înregistrărilor Marelui Istoric ale celui mai important istoric antic chinez, Sima Qian, numai atunci când sunetul se conformează moralității, el poate fi numit muzică. De obicei, viața și compozițiile muzicienilor rock ‘n’ roll sunt centrate de sex, violență și droguri.

Rock-and-roll-ul, împreună cu alte forme de muzică, precum rap și hip-hop, au continuat să câștige popularitate în Statele Unite. Cei ce interpretează rap își etalează răzvrătirea împotriva tradiției și societății prin folosirea drogurilor, a limbajului obscen și a comportamentului violent, nestăpânit. Pe măsură ce moralitatea societății în ansamblu se degradează, astfel de “forme de artă”, considerate anterior ca subcultură, și-au găsit locul în societate și sunt chiar căutate de către sălile de spectacole.

Până acum ne-am concentrat atenția asupra tendințelor actuale din lumea artei și a muzicii. De fapt, întreaga lume artistică a fost puternic afectată, iar impactul artei moderne poate fi văzut în abaterea de la ideile, metodele și abilitățile tradiționale în domenii precum sculptura, arhitectura, dansul, decorarea, designul, fotografia, filmele și altele.

Mulți oameni care se angajează în arta modernă sunt puternic influențați de ideologia comunistă. De exemplu, fondatoarea dansului modern, Isadora Duncan, a fost bisexuală și atee. Ea s-a opus baletului, numindu-l urât și nefiresc. În 1921, ea, împreună cu 150 de elevi ce abia aveau pregătire în dans, au interpretat pentru elitele Partidului Comunist, de la Moscova, inclusiv pentru Vladimir Lenin [23], piesa ei „Internaționala” – ce avea ca temă muzicală imnul comunist.

În ceea ce privește motivul pentru care aceste deviații există și devin o tendință la modă sau chiar un curent predominant, acesta este strâns legat de modul în care comunismul a corupt artele tradiționale care au fost inspirate de Divinitate. La suprafață, desigur, acest lucru nu este evident iar situația pare a fi o formă de auto-înșelăciune care a fost larg acceptată – noțiunea că atâta timp cât există o teorie în spatele ei, este artă.

Dacă oamenii se uită atent la diferențele dintre arta avangardistă și cea tradițională, ei vor descoperi că artiștii Renașterii nu numai că au folosit arta pentru a-L lăuda pe Dumnezeu ci, chiar mai mult, au prezentat frumusețea într-o manieră înălțătoare care a generat sentimente de sinceritate și bunătate în inima omului. Procedând în acest fel, arta lor a contribuit la menținerea moralității societății.

Pe de altă parte, diferitele forme mutante de artă avangardistă încearcă să altereze statu-quo-ul Renașterii și realizările ei, „să distrugă potențialul înălțător – deci burghez – al artei, literaturii și muzicii, astfel încât omul, lipsit de legătura sa cu Divinitatea, să perceapă revolta politică ca pe singura sa opțiune creativă”. Urâțenia care este “atât de atent hrănită de Școala de la Frankfurt [ne-a] corupt cele mai înalte eforturi culturale”, iar cultura populară, la rândul ei, devine „bestială în mod deschis”, a notat un academician. [24] Admirarea și idolatrizarea unor astfel de urâțenii scoate în evidență partea întunecată a oamenilor; decadența, depravarea, violența, răutatea și alte tipuri de gânduri negative câștigă teren. Urmărirea unei astfel de urâțenii a dus la deconstruirea și urâțirea scenelor divine, ale naturii divine, ale moralității și ale societății umane, și a condus chiar la blasfemierea directă a Divinității. Acest lucru nu numai că a îndepărtat oamenii de Divinitate, dar i-a îndepărtat și de natura lor divină înnăscută, de comunitatea lor și de valorile lor tradiționale.

d. Pervertirea literaturii

Literatura este o formă specială de artă. Folosește limbajul pentru a transmite înțelepciunea pe care Divinitatea o acordă omenirii și înregistrează, de asemenea, experiențele formative ale omenirii. Cele două mari epopei ale lumii elene antice, “Iliada” și “Odiseea”, înfățișează povestea istorică complexă din jurul Războiului Troian portretizând, în mod viu, o epopee istorică a zeilor și a oamenilor. Virtuțile curajului, generozității, înțelepciunii, dreptății și cumpătării care au fost lăudate în epopee au devenit o sursă importantă de valori pentru lumea greacă și pentru întreaga civilizație occidentală.

Datorită influenței mari pe care o are literatura, elementele malefice o folosesc pentru a controla oamenii, inventând și promovând lucrări care transmit ideologia comunismului, calomniază cultura tradițională, distrug moralitatea oamenilor și răspândesc pesimismul și o atitudine de pasivitate și lipsită de sens în viață. Literatura a devenit unul dintre instrumentele cheie pe care comunismul îl folosește pentru a controla lumea.

Pe parcursul istoriei Uniunii Sovietice și a PCC, pentru spălarea creierului publicului larg, partidele comuniste respective i-au instruit pe intelectualii lor să prezinte, folosind tehnici tradiționale, viața proletariatului și conceptul conștiinței de clasă pentru a explica ideologia și politicile partidului comunist. Acest lucru a dat naștere unui număr mare de opere literare, propagandistice, inclusiv romanele sovietice “Torentul de fier” și “Cum se temperează oțelul“, cele ale PCC “Cântarea tineretului” și “Soarele strălucește pe râul Sanggan” și altele asemănătoare. Acestea au avut un impact propagandistic enorm. Partidele comuniste numesc acest stil de lucru “realism socialist“. Mao Zedong a generalizat funcția acestui tip de literatură ca fiind “slujirea muncitorilor, fermierilor și soldaților” și “slujirea proletariatului”. [25] Capacitatea acestui tip de literatură de a inocula ideologia este evidentă și bine înțeleasă. Cu toate acestea, folosirea literaturii de către comunism pentru a distruge omenirea nu se limitează la acest lucru.

Vom rezuma, în continuare, câteva dintre principalele scopuri și efecte ale literaturii influențate de comunism.

Folosirea literaturii pentru a distruge tradiția

Un pas important în distrugerea omenirii a fost acela de a calomnia civilizațiile tradiționale pe care Divinitatea le-a dăruit omenirii. Fie că este vorba de China sau Occident elementele comuniste folosesc intelectuali cu viziune modernistă pentru a crea și a promova lucrări care distorsionează sau defăimează cultura tradițională.

În timpul Mișcării Noii Culturi a Chinei, autorul Lu Xun a devenit faimos pentru că a atacat în mod vicios tradiția și pentru că a criticat antichitatea chineză. În primul său roman, “Jurnalul unui nebun”, el a folosit protagonistul romanului pentru a declara că întreaga istorie chineză ar putea fi rezumată în două caractere: “omul mănâncă”. Lu Xun a fost lăudat de Mao Zedong ca fiind “cel mai mare și cel mai curajos purtător de stindard al noii armate culturale” și “comandantul șef al Revoluției Culturale a Chinei”. Mao a mai spus: “Calea pe care a luat-o Lu Xun a fost chiar calea noii culturi naționale a Chinei”. [26] 

În Europa, în 1909, poetul italian Filippo Tommaso Marinetti a publicat “Manifestul Futurist”, cerând respingerea totală a tradiției, o celebrare a mașinilor, a tehnologiei, a vitezei, a violenței și a competiției. Poetul și comunistul rus Vladimir Maiakovski a publicat, în 1913, manifestul “O palmă dată gustului public”, în care își exprima hotărârea de a se desprinde de literatura tradițională rusă.

Apărând portretizările hidoase ca “realitate”

Astăzi, intelectualii și artiștii folosesc literatura și artele pentru a portretiza lucruri sau scene care sunt urâte, ciudate și terifiante, folosind scuza că ele arată doar lucrurile așa cum sunt în realitate.

Arta tradițională transmite armonie, grație, claritate, reținere, decență, echilibru, universalitate și idealuri, care necesită selecție și alegere. În viziunea artiștilor moderni, astfel de lucrări nu pot fi considerate reale. Aceste viziuni provin dintr-o neînțelegere a originii și a rolului artei. Arta provine din viața de zi cu zi, dar ar trebuitransceandă viața de zi cu zi, pentru a încânta și instrui. Astfel, artiștii trebuie să selecteze, să rafineze și să proceseze ceea ce vor să portretizeze în timpul procesului de creație.

Concentrarea orbească asupra acestei înțelegeri a realismului restrânge în mod artificial limitele vieții și ale artei. Dacă acest tip de realism este artă, atunci ceea ce vede și aude toată lumea este artă – în acest caz, de ce se mai cheltuiesc timpul și banii pentru formarea artiștilor?

Coruperea valorilor morale

Pretexte precum “exprimarea propriului sine adevărat” și acordarea frâului liber “fluxului conștiinței” au determinat oameni să renunțe la standardele morale tradiționale și să-și satisfacă partea demonică a naturii umane.

Comunistul și poetul francez André Breton a definit suprarealismul ca “automatism psihic în starea sa pură, prin care cineva își propune să exprime – verbal, în scris sau prin orice alt mod – funcționarea efectivă a gândirii. [El este] dictat de gândire, în absența oricărui control al rațiunii și fără vreo preocupare pentru valori estetice sau morale”. [27]

„Fluxul conștiinței” și „scrierea automată” sunt strâns legate. Influențați de psihopatologia lui Sigmund Freud, unii scriitori din Occident au început să experimenteze cu stilul de scriere al fluxului conștiinței la începutul secolului al XX-lea. Astfel de scrieri conțin, de obicei, povești simple și se concentrează asupra proceselor de gândire interioară și private ale unor personaje nesemnificative (anti-eroi), prin narațiuni compuse din gânduri sinuoase.

Ființele umane au, simultan, potențial atât pentru bunătate cât și pentru răutate. O viață ar trebui să fie dedicată elevării constante a standardelor morale și cultivării virtuții prin autocontrol. În societatea modernă, mulți oameni experimentează gânduri și dorințe rele. Expunerea acestora publicului este echivalentă cu poluarea societății.

Dezlănțuirea părții întunecate a omului în numele “criticii” și “protestului”

Sub influența sentimentului anti-tradiționalist, scriitorii și artiștii din lumea liberă occidentală, consideră că toate legile, reglementările și codurile morale sunt restricții și suprimări. Ei văd problemele societății moderne și slăbiciunile naturii umane, dar în loc să le trateze rațional, ei promovează individualismul extrem prin critici și proteste, pentru satisfacerea dorințelor lor personale.

Ei folosesc mijloace degenerate pentru a-și exprima așa-zisa rezistență, întărind în același timp latura întunecată a naturii lor, alimentându-și ura, lenea, dorința, pofta, agresivitatea și urmărirea faimei. Lipsa autocontrolului moral nu va rezolva nicio problemă socială; nu poate decât să le înrăutățească.

În timpul mișcării de contracultură din anii ’60, poetul american Allen Ginsberg a devenit reprezentantul Generației Beat și este venerat și astăzi de cei care doresc să se răzvrătească împotriva societății. Poemul său “Howl” (Urlet) descrie stiluri de viață și stări mentale extreme, inclusiv alcoolismul, promiscuitatea sexuală, drogurile, sodomia, auto-mutilarea, prostituția, nuditatea publică, agresiune violentă, furtul, vagabondajul și nebunia.

Pe măsură ce mișcarea de contracultură a devenit instituționalizată, “Howl” a ajuns să fie considerat o lucrare literară clasică și a fost inclus în numeroase colecții de literatură. Ginsberg a recunoscut că a fost comunist în tinerețea sa și că nu regretă. [28] El l-a idolatrizat pe Fidel Castro și pe alți dictatori comuniști și a promovat pe scară largă homosexualitatea și pedofilia. Ginsberg este un reprezentant clar al legăturii dintre comunism și individualismul extrem.

Răspândirea pornografiei

De la începutul secolului al XX-lea, conținutul sexual explicit a început să apară în operele literare, iar unele – pline cu un astfel de conținut – erau considerate ca fiind clasice. Mulți comentatori și cărturari și-au abandonat responsabilitățile sociale și au lăudat astfel de lucrări pornografice ca fiind adevărate capodopere artistice. Știm că o mare parte a moralei tradiționale se bazează pe relații adecvate între sexe și autocontrol. Încălcarea unor astfel de interdicții — oricât de nobilă ar fi justificarea — subminează și distruge moralitatea.

Dezumanizarea oamenilor 

În ultimele câteva decenii, pe măsură ce cultura a devenit din ce în ce mai confuză, au apărut o mulțime de genuri de ficțiune, inclusiv thrillerele și lucrările de groază, supranaturale și fanteziste. Prin astfel de lucrări, elementele de nivel inferior pot controla mințile și trupurile oamenilor, ducând la dezumanizarea ființelor umane.

Potrivit unei zicale, un bloc de gheață de un metru nu este rezultatul unei singure zile reci. Este nevoie de o perioadă lungă de timp și necesită implicarea multor domenii pentru ca literatura să se degradeze atât de mult încât să devină un instrument al răului. Romantismul a extins descrierea vieții private și interioare ale oamenilor în literatură facilitând prezentarea fenomenelor urâte și bizare inclusiv a stărilor mentale umane extreme care se identifică cu nebunia pentru consumul public. Câțiva poeți britanici romantici au fost supranumiți în mod colectiv “Școala satanică” din cauza conținutului imoral al poemelor lor.

Realismul folosește scuza prezentării realității pentru a exprima partea degenerată a naturii umane. Anumite lucrări evidențiază gândurile denaturate și comportamentul imoral. Un critic numea realismul “romantismul în patru labe”. [29] Filosofia naturalismului, așa cum a promovat-o Jean-Jacques Rousseau, de exemplu, a atribuit declinul moralității umane mediului social și eredității familiei, eliminând astfel responsabilitatea morală a individului. Estetismul cere “artă de dragul artei”, pretinzând că arta este menită să ofere pur și simplu stimuli senzoriali și nu are niciun imperativ moral.

De fapt, toată arta are efecte subtile, profunde și de lungă durată asupra busolei morale. Negarea responsabilității morale a artei înseamnă a deschide ușa pentru lucrurile imorale. Deși diferite școli de literatură au generat opere de înaltă calitate, ele au produs și lucrări îngrozitoare. Elementele negative sunt în mod evident rezultatul declinului standardelor morale. Ele au pavat calea către ideologia comunistă pentru a distruge omenirea prin literatură.

Când o persoană scrie, standardul său moral și starea sa mentală se reflectă în lucrarea sa. Odată cu declinul general al moralității umane, mentalitatea negativă a scriitorilor ia o poziție dominantă. Acest lucru a creat numeroase lucrări care, în loc să scoată la iveală bunătatea oamenilor, trage oamenii în jos spre iad.

4. Reînvierea artei adevărate

Puterea artei este enormă. Arta adevărată poate rectifica inima omului, ridica moralitatea, armoniza yin-ul și yang-ul și chiar poate permite oamenilor să se conecteze cu Cerul, pământul și ființele divine.

În secolul trecut, spectrul comunismului a profitat de natura demonică și de răutatea omului, determinând crearea unei enorme varietăți de “artă”. Oamenii au fost conduși să hulească Divinitatea și să se revolte împotriva acesteia, să se opună tradiției și să renunțe la moralitate. În final, aceste lucruri au dus la transformarea demonică a unei mari părți a societății, într-un grad care ar fi fost profund șocant pentru oricine ar fi trăit într-o epocă anterioară.

În comparație cu frumusețea artelor tradiționale, artele moderne sunt extrem de urâte. Standardele estetice umane au fost distruse. Arta avangardistă a devenit foarte populară și dispune de sume imense de bani, în timp ce artele tradiționale și drepte au devenit obiectul ridiculizării.

Artele au fost transformate într-un vehicul care să conducă oamenii spre îndeplinirea dorințele lor și manifestarea naturii lor demonice. Granița dintre frumusețe și urât, grație și vulgaritate, bunătate și rău, a fost estompată sau chiar ștearsă. Grotescul, haosul și întunericul au înlocuit valorile universale. Societatea umană este plină de mesaje demonice, iar ființele umane sunt conduse pe o cale de decadență și distrugere.

Omenirea va putea avea parte de o altă renaștere în artă doar prin ridicarea moralității și prin întoarcerea la credință și tradiție. Abia atunci vom vedea, cu toții, frumusețea, noblețea și splendoarea a ceea ce arta ar putea și ar trebui să fie.

 

*****

Referințe

[1] “ Înregistrarea muzicii”, ”Clasicul riturilor, trad. James Legge, Proiectul textului chinezesc”, accesat la 8 mai 2020, https://ctext.org/liji/yue-ji?filter=435370&searchmode=showall#result

[2 ] Confucius 孔子, Lun Yu 論語 [The Analects of Confucius] (New York: Ballantine Books, 1999), 3.14. [În chineză]

[3] Sima Qian, “Un tratat despre muzică”, Înregistrări ale marelui istoric, trad. Burton Watson, vol. 24, ed. A 3-a. (New York: Columbia University Press, 1995).

[4] Ouyang Xiu 歐陽脩 și Song Qi 宋祁, Xin Tang Shu 新唐書 [Noua carte Tang], vol. 237 (1060). [În chineză]

[5] Robert McKee, “Poveste: Stilul, structura, substanța și principiile scenariului”, (New York: ReganBooks, 1997), 129-130 

[6] Yingshou Xing și colab., “Mozart, ritmul Mozart și efectele retrogradului Mozart: Evidențe din comportamente și baze neurobiologice”, în Scientific Reports, Vol. 6, (21 ianuarie 2016), https://www.nature.com/articles/srep18744

[7] David A. Noebel, “Menestreli MarxiștiUn manual privind subversiunea comunistă a muzicii“, (Tulsa, Okla., American Christian College Press, 1974), 58-59.

[8] David Cloud, “Muzica rock și sinuciderea”, Literatura modului vieții, 20 decembrie 2000, https://www.wayoflife.org/reports/rock_music_and_suicide.html

[9] Val Williams, “Leni Riefenstahl: Producător de film care a devenit de notorietate ca propagandist al lui Hitler”, The Independent, 10 septembrie 2003, https://web.archive.org/web/20090830045819/http://www.independent.co.uk/news/obituaries/leni-riefenstahl-548728.html

[10] Mao Zedong, “Discuții la Forumul Yenan pentru literatură și artă”, în Selected Works of Mao Tse-Tung (Beijing: Foreign Languages ​​Press), Marxists Internet Archive, accesat la 23 aprilie 2020, https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-3/mswv3_08.htm

[11] PragerU, “De ce arta moderna este așa de rea?”, YouTube, 1 septembrie 2014, , https://www.youtube.com/watch?v=lNI07egoefc

[12] Herbert Marcuse, “Dimensiunea estetică: Către o critică a esteticii marxiste” (Boston: Beacon Press, 1978), ix.

[13] Jackson Spielvogel, Civilizațiile Occidentale: Volumul C: Din 1789 (United States: Cengage Learning, 2010), 698.

[14] Pablo Picasso, “De ce am devenit comunist”, așa cum este citat înPicasso, FBI-ul și De ce a devenit comunist”, colecția Meyer Schapiro de la Columbia University’s Rare Book & Manuscript Library, 24 februarie 2010, accesat la 11 iulie 2018, https://blogs.cul.columbia.edu/schapiro/2010/02/24/picasso-and-communism/

[15] Robert Hughes, “Șocul Noului: Istoria artei moderne de o sută de ani – Creșterea, dezvoltarea și căderea ei” (Londra: Knopf, 1991), 24. 

[16] Richard Huelsenbeck și Raoul Hausmann, “Ce este dadaismul și ce vrea în Germania?”, în Charles Harrison și Paul Wood, Art in Theory, 1900–2000: An Anthology of Changing Ideas, ed. A II-a. (Malden, Mass, Oxford: Blackwell Pub, 2003).

[17] Joseph Beuys, așa cum este citat în „Joseph Beuys: Revoluția suntem noi”, Tate.org, 23 februarie 1993, https://www.tate.org.uk/whats-on/tate-liverpool/exhibition/joseph-beuys-revolution-us

[18] Waldemar Januszczak, așa cum este citat în Ben Cade, „Zhu Yu: Artistul chinez mâncând bebeluși ajunge hiperreal”, Culture Trip, 5 octombrie 2016, https://theculturetrip.com/asia/china/articles/zhu-yu-china-s-baby-eating-shock-artist-goes-hyperreal/.

[19] John William Godward, așa cum este citat în Brad Smithfield, “Lumea nu este suficientă de mare pentru mine și un Picasso: viața și opera de artă a lui John William Godward”, The Vintage News, 10 ianuarie 2017, https://www.thevintagenews.com/2017/01/10/world-not-big-enough-picasso-life-artwork-john-william-godward/

[20] Walter Frisch, ed., Schoenberg și lumea sa ( Princeton, NJ: Princeton University Press, 1999), 94.

[21] Norman Lebrecht, “De ce ne este încă frică de Schoenberg”, Lebrecht Weekly, 8 iulie 2001, http://www.scena.org/columns/lebrecht/010708-NL-Schoenberg.html

[22] Golan Gur, “Arnold Schoenberg și ideologia progresului în gândirea muzicală a secolului XX”, Căutare: Jurnalul pentru muzică nouă și cultură, 5 (vara 2009), http://www.searchnewmusic.org/gur.pdf

[23] Julia Mickenberg, Fetele americane în Rusia roșie: Urmărirea visului sovietic (Statele Unite: University of Chicago Press, 2017), 216–217.

[24] Michael Minnicino, “Noua epocă întunecată: Școala de la Frankfurt și corectitudinea politică”, reprodus de Fidelio Magazine (Winter 1992), a accesat la 24 aprilie 2020, http://archive.schillerinstitute.org/fid_91-96/921_frankfurt.html

[25] Mao Zedong, “Discuții la Forumul Yenan

[26] Mao Zedong, “Despre Noua Democrație”, Lucrări selectate din Mao Tse-Tung (Beijing: Foreign Languages ​​Press, 1942), Marxists Internet Archive, accesat la 24 aprilie 2020, https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-2/mswv2_26.htm

[27] André Breton, “Manifestul suprarealismului”, trad. Richard Seaver și Helen Lane (Ann Arbor, MI: University of Michigan Press, 1969), 26 

[28] Allen Ginsberg, “America”, Poezii selectate 1947–1995 (New York: HarperCollins Publishers Inc., 2001).

[29] Irving Babbitt, Rousseau și romantismul (Boston: Houghton Mifflin,1919), 104.

 

Educația joacă un rol important în promovarea bunăstării individuale și a împlinirii personale, menținerea stabilității sociale și asigurarea viitorului unei națiuni. Nici o mare civilizație din istoria omenirii nu a tratat educația cu ușurință.

Scopul educației este menținerea standardelor morale ale umanității și păstrarea culturii sale dăruite de Divin. Este mijlocul prin care cunoștințele și măiestria sunt împărtășite, jucând un rol important în interacțiunea umană. În mod tradițional, cei bine educați respectă Cerul, cred în Divin și caută să urmeze virtutea benevolenței. Ei au cunoștințe ample despre cultura tradițională și demonstrează măiestrie în meseriile lor. Dedicați vocațiilor lor, ei cred în tratarea altora cu bunătate. Ei servesc drept piloni ai societății și ai elitelor naționale și drept gardieni ai civilizației. Caracterul și comportamentul lor extraordinar câștigă favoarea și binecuvântările divine.

Astfel, ruinarea educației tradiționale este un pas indispensabil în planul spectrului comunist de a rupe legătura dintre om și Divin, distrugând astfel umanitatea. În acest scop, comunismul a adoptat diverse strategii pentru a ataca și a submina educația atât în Orient cât și în Occident.

În țările din Orient care adăpostesc tradiții culturale adânc înrădăcinate, înșelăciunea nu este suficientă pentru a spăla creierul populației. Partidele comuniste au masacrat în mod sistematic elitele bine educate pentru a împiedica acești purtători ai culturii să transmită moștenirea tradițională a națiunii următoarei generații. În același timp, au bombardat necontenit restul populației cu propagandă.

În Occident, istoria și rădăcinile culturii nu sunt la fel de profunde, oferind comunismului un teren fertil pentru contaminarea pe ascuns a societății prin subminarea și sabotarea educației occidentale.

Prăbușirea totală a educației americane este unul dintre cele mai îngrijorătoare lucruri care s-au întâmplat țării în ultimele decenii. Aceasta marchează succesul misiunii comunismului de a se infiltra și corupe societatea occidentală.

Acest capitol se concentrează, în primul rând asupra Statelor Unite, ca exemplu al modului în care educația a fost sabotată de comunism în societățile libere. Din acest exemplu, cititorii pot deduce modul în care este subminată educația din alte țări urmând linii similare.

Infiltrarea comunistă în educația americană se manifestă în cel puțin cinci aspecte:

Promovarea ideologiei comuniste în rândul tinerilor. Ideologia comunistă a preluat treptat sfera academică occidentală infiltrându-se în domenii tradiționale importante de studiu, și inventând științe noi tributare influenței sale ideologice. Literatura, istoria, filozofia, știința socială, antropologia, studiul dreptului, multimedia și alte specializări au fost inundate de diferite derivate ale teoriei marxiste. “Corectitudinea politică” a devenit linia directoare pentru cenzurarea libertății de gândire în campusuri.

Reducerea gradului de expunere a tinerei generații la cultura tradițională. Gândirea tradițională, istoria autentică și literatura clasică au fost calomniate și marginalizate pe multe căi diferite. Justificările obișnuite pentru acest lucru includ argumente conform cărora lucrurile clasicele nu mai sunt relevante pentru elevii moderni sau că programele școlare trebuie să conțină mai multă „diversitate” de gândire.

Reducerea standardelor academice începând cu școala primară. Deoarece nivelul de educație a scăzut treptat, elevii noii generații devin din ce în ce mai puțin literați și au mai puține abilități pentru matematică. Ei posedă mai puține cunoștințe, iar capacitatea lor de a gândi critic este atrofiată. Este dificil pentru acești elevi să se ocupe într-o manieră logică și deschisă de întrebările-cheie ale vieții și societății și este tot mai greu pentru ei să realizeze înșelăciunile comunismului.

Îndoctrinarea elevilor cu noțiuni deviate. Pe măsură ce acești copii cresc, conceptele inoculate în ei devin atât de puternice încât sunt aproape imposibil de identificat și de corectat.

Hrănirea egoismului, a lăcomiei și a indulgenței elevilor. Aceasta include condiționarea lor de a se opune autorității și tradiției, umflarea ego-ului și a sentimentului că totul li se cuvine, reducerea capacității lor de a înțelege și de a tolera opinii diferite și neglijarea maturizării psihologice a lor.

Comunismul și-a atins obiectivele în aproape toate cele cinci aspecte.

1. Elemente comuniste în învățământul primar și secundar

Deși comunismul are o influență mai mare la nivel universitar, el a influențat profund și învățământul primar și pe cel gimnazial. Influența sa a subminat dezvoltarea intelectuală și maturitatea copiilor, făcându-i mai apoi sensibili la influența stângii în colegiu. A determinat reducerea cunoștințelor și abilităților multor generații de elevi, precum și a capacității lor de a raționa și de a se angaja în gândirea critică. Mișcarea de educație progresistă condusă de John Dewey a inițiat acest trend în urmă cu mai bine de un secol. În general, reformele educaționale ulterioare acestui trend au urmat aceeași direcție.

Pe lângă insuflarea ateismului, a teoriei evoluției și a ideologiei comuniste în elevi, învățământul primar și secundar din Statele Unite se angajează în manipularea psihologică a elevilor care le distruge credințele și moralitatea tradițională. Le inoculează relativismul moral și conceptele moderne care transmit o atitudine coruptă față de viață. Acest lucru se întâmplă în toate sectoarele educației. Măsurile sofisticate folosite fac aproape imposibil ca studenții și publicul să se protejeze împotriva acestei tendințe.

Fostul agent al KGB care a dezertat în Occident, Yuri Bezmenov, (prezentat în Capitolul 5) a declarat în 1985 că infiltrarea ideologică comunistă în America era aproape finalizată: “Chiar dacă începeți chiar acum, aici, în acest moment, să educați o nouă generație de americani, va dura încă cincisprezece până la douăzeci de ani pentru a întoarce valul percepției ideologice a realității înapoi la normalitate și patriotism”. [1]

A trecut o treime de secol de la interviul acordat de către Bezmenov. În această perioadă, chiar și după ce am asistat la prăbușirea Uniunii Sovietice și a altor regimuri socialiste din Europa de Est, infiltrarea și acțiunile subversive ale comunismului în Occident nu s-au oprit. Elementele comuniste din Occident țintesc educația ca obiectiv principal și au preluat controlul instituțiilor la toate nivelurile, promovându-și propriile teorii deviante asupra educației, a pedagogiei și a educației parentale.

a. Coborârea nivelului elevilor

Statele Unite sunt o republică constituțională. De la președinți la parlamentari, primari și membri ai comitetului școlar, toți sunt aleși de către alegători. Aplicarea unui astfel de cadru politic într-un mod care este cu adevărat benefic pentru toți nu depinde numai de nivelul moral al oamenilor, ci și de nivelul cunoștințelor și discernământului lor. În cazul în care alegătorii nu cunosc bine istoria, sistemele politice și economice și problemele sociale, aceștia vor avea dificultăți în alegerea cu înțelepciune a oficialilor – care își întemeiază platformele electorale pe interese pe termen lung, care sunt fundamentale pentru țară și societate. Acest lucru pune țara într-o situație periculoasă.

În 1983, un grup de experți, însărcinați de Departamentul pentru Educație al SUA, a redactat raportul “O națiune în pericol”, după optsprezece luni de cercetare. Raportul preciza:

“Pentru ca țara noastră să funcționeze, cetățenii trebuie să poată ajunge la un consens în probleme complexe, adesea având un preaviz scurt și pe baza unor dovezi contradictorii sau incomplete. Educația ajută la formarea acestor consensuri, lucru pe care Thomas Jefferson l-a subliniat cu mult timp în urmă în faimoasa sa zicală: “Nu cunosc niciun custode sigur al puterilor celor mai înalte ale societății, cu excepția poporului însuși; și dacă credem că el nu este suficient de luminat pentru a-și exercita controlul printr-o alegere sănătoasă, remediul nu este să i se ia controlul, ci să-l informăm despre alegerile lui”.

Persoanele cu cunoștințe limitate și o capacitate scăzută de a gândi critic sunt incapabile să recunoască minciunile și înșelătoriile. Educația joacă un rol enorm. Astfel, atunci când elementele comuniste invadează toate nivelurile sistemului de învățământ, elevii devin nesăbuiți și ignoranți și, astfel, vulnerabili la manipulare.

Raportul mai expune, de asemenea, următoarele puncte:

“Fundamentele educaționale ale societății noastre sunt în prezent erodate de o mare creștere a mediocrității care ne amenință viitorul ca națiune și ca popor. (…) Dacă o putere străină ostilă ar fi încercat să impună Statelor Unite performanța educațională mediocră de astăzi, am fi putut-o considera ca fiind un act de război. În starea actuală, noi singuri am permis ca acest lucru să ni se întâmple. Am risipit chiar și câștigurile obținute de realizările elevilor după provocarea avută cu Sputnik. Mai mult, am demontat sistemele esențiale de sprijin care au contribuit la obținerea acestor realizări. De fapt, am comis un act de dezarmare educațională unilateral și necugetat”. [2]

Raportul îl citează pe analistul Paul Copperman spunând: “Pentru prima dată în istoria țării noastre, abilitățile educaționale ale unei generații nu vor depăși, nu vor fi egale și, nici măcar nu se vor apropia de cele ale părinților lor”.

Raportul citează câteva constatări șocante: Pe lângă faptul că notele studenților americani sunt adesea inferioare celor ale studenților din alte națiuni, 23 de milioane de adulți americani sunt analfabeți din punct de vedere funcțional – având doar cele mai elementare abilități de citire, scriere și înțelegere. Rata analfabetismului funcțional este de 13% în rândul celor în vârstă de 17 ani și poate ajunge la 40% în rândul tinerilor din minorități.

Între anii 1963 și 1980, rezultatele privind testul de aptitudini educaționale (SAT) au scăzut dramatic, rezultatele medii ale probei orale au scăzut cu mai mult de 50 de puncte, iar rezultatul mediu la matematică cu aproape 40 de puncte. “Mulți tineri de 17 ani nu posedă abilitățile intelectuale superioare pe care le așteptăm de la ei. Aproximativ 40% nu pot trage concluzii pe baza materialelor scrise; doar o cincime poate scrie un eseu persuasiv; și numai o treime poate rezolva o problemă matematică care necesită pași multipli.” [3]

În cartea din 2008 „The Dumbest Generation: How the Digital Age Stupefies Young Americans and Jeopardizes Our Future” (Cea mai proastă generație: Modul în care era digitală amețește tinerii americani și ne pune în pericol viitorul”), profesorul Mark Bauerlein de la Universitatea Emory a compilat date despre lacunele de cunoștințe ale studenților americani în istorie, educație civică, matematică, știință, tehnologie, arte plastice și multe alte discipline. El a dat ca exemplu rezultatele examenului de istorie din cadrul Evaluării Naționale a Progresului Educațional din 2001, la care 57% dintre studenți au obținut un nivel “de bază inferior” și doar 1% au obținut unul „avansat”. În mod surprinzător, la o întrebare cu alegeri multiple cu privire la ce țară fusese aliată a SUA în cel de-al Doilea Război Mondial, 52% au ales Germania, Japonia sau Italia în locul Uniunii Sovietice. Rezultatele din alte domenii au fost la fel de dezamăgitoare. [4]

Declinul calității educației în Statele Unite este evident. Începând cu anii ’90, termenul de “coborâre a nivelului” a apărut în multe cărți ale educației americane și a devenit un concept pe care pedagogii americani nu îl pot evita. John Taylor Gatto, profesor cu experiență și cercetător științific din New York, a scris: “Luați un manual de matematică sau retorică din clasa a cincea din 1850 și veți vedea că textele acelor timpuri vor fi considerate astăzi de nivel colegial”. [5]

Pentru a evita ridiculizarea sistemului educațional din SUA, în 1994, College Board a trebuit să redefinească scorurile SAT – examenul de admitere la universitate. Când SAT a început să adopte o formă modernă în 1941, scorul mediu al testului lingvistic a fost de 500 de puncte (scorul maxim este de 800). Până în anii ’90, scorul mediu a scăzut la 424 de puncte, dar cu toate acestea, College Board a redefinit apoi 424 de puncte ca și când ar fi fost 500. [6]

Declinul calității educației nu se reflectă doar în scăderea gradului de alfabetizare al elevilor. Din cauza lipsei cunoștințelor de bază, aptitudinile de gândire critică ale elevilor americani au scăzut brusc. Cercetătorul american Thomas Sowell a subliniat că: “Nu este vorba doar de faptul că Johnny nu poate citi, sau chiar că Johnny nu poate gândi. Johnny nu știe ce înseamnă să gândească, pentru că în multe școli publice gândirea este adesea confundată cu senzația”. [7]

Motivul declinului notelor nu este acela că elevii de astăzi nu sunt la fel de inteligenți ca și cei de dinaintea lor, ci deoarece comunismul duce în liniște un război împotriva generației următoare, folosind sistemul de educație drept arma sa. Charlotte Thomson Iserbyt, fost consilier senior de politici publice al Departamentului Educațional al SUA scria în 1999: “Motivul pentru care americanii nu înțeleg acest război este pentru că a fost dus în secret – în școlile națiunii noastre, vizând copiii noștri, care sunt ținuți captivi în sălile de clasă”. Desfășurarea acestui război presupune folosirea unor instrumente foarte sofisticate și eficiente.” [8]

b. Natura distructivă a educației progresiste

Atacul asupra tradiției în școlile primare și secundare din Statele Unite a început odată cu mișcarea de educație progresistă de la începutul secolului al XX-lea. Următoarele generații de educatori progresiști ​​au dezvoltat o serie de discursuri și teorii false care au servit la modificarea programei școlare, la reducerea materialelor didactice și la scăderea standardelor academice. Acest lucru a cauzat pagube enorme educației tradiționale.

De la Rousseau la Dewey

Dewey, părintele educației progresiste din Statele Unite a fost puternic influențat de ideile filosofului de origine elvețiană din secolul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau.

Rousseau credea că oamenii sunt buni prin natura lor și că responsabile pentru declinul moral au fost problemele societății. El a spus că omul s-a născut în libertate și egalitate, și că într-un mediu natural, toată lumea se va bucura de drepturile sale înnăscute. Inegalitatea, privilegiul, exploatarea și pierderea bunătății înnăscute a omului au fost produse de societate. Pentru copii, Rousseau a propus un model de “educație negativă” care îi lăsa să descopere totul pe cont propriu. Această educație nu trebuia să aibă învățături religioase, morale sau culturale.

De fapt, omenirea este înzestrată atât cu bunăvoință, cât și cu răutate. Fără cultivarea bunăvoinței, aspectele malefice ale naturii umane ajung să predomine, până la punctul în care oamenii consideră că nici o metodă nu este prea imorală și nici un păcat prea rău. Cu retorica sa elegantă, Rousseau a atras mulți adepți derutați. Influența dăunătoare pe care o are teoria pedagogică asupra educației occidentale este greu de supraestimat.

Cu aproximativ un secol mai târziu, Dewey a reluat ceea ce a făcut Rousseau și a continuat munca sa distructivă. Potrivit lui Dewey, care a fost influențat de teoria evoluției lui Darwin, copiii ar trebui să fie separați de tutela tradițională a părinților, a religiei și a culturii și, în schimb, ar trebui să li se dea frâu liber să se adapteze mediului lor înconjurător. Dewey era un adept al relativismului moral și pragmatist. El credea că nu există o moralitate permanentă și că oamenii erau liberi să acționeze și să se comporte după cum considerau de cuviință. Conceptul de relativism moral este un prim pas crucial în îndepărtarea omenirii de regulile morale stabilite de divinitate.

Dewey a fost unul dintre cei treizeci și patru de semnatari ai Manifestului umanist, scris în 1933. Spre deosebire de umaniștii Renașterii, umanismul secolului al XX-lea este, în esență, înrădăcinat în ateism. Bazat pe concepte moderne, precum materialismul și teoria evoluției, acesta consideră că universul este mai degrabă autoexistent decât creat și susține că ființele umane sunt produsul unui proces biochimic continuu.

În acest calcul, scopul educației este acela de a modela și de a ghida elevii în funcție de dorințele educatorului – ceva care nu este fundamental diferit de conceptul „omului nou” al lui Karl Marx. Dewey însuși era un socialist democratic.

Filosoful american Sidney Hook a arătat: “Dewey a furnizat marxismului epistemologia și filosofia socială pe care Marx le văzuse pe jumătate el însuși și pe care le-a schițat pe jumătate în lucrările sale timpurii, dar niciodată nu a putut să le explice în mod corespunzător”. [9]

În 1921, când războiul civil a devastat Rusia, sovieticii au găsit timp să producă o broșură de șaizeci și două de pagini cu extrase din Democrația și Educația lui Dewey. În 1929, rectorul celei de-a doua Universități de Stat din Moscova, Albert P. Pinkerich, scria: “Dewey se apropie infinit de Marx și de comuniștii ruși”. [10] Biograful Alan Ryan a notat că Dewey “a furnizat armele intelectuale pentru un marxism social-democratic decent și ne-totalitar”. [11]

Profesorii progresiști ​​nu își ascund scopul de a transforma atitudinea elevilor față de viață. Pentru a atinge acest obiectiv, ei au schimbat toate aspectele educației, inclusiv structura claselor, materialele și metodele didactice și relația dintre profesori și elevi. Experiența personală este considerată superioară cunoașterii învățate din cărți. Prelegerile au fost puse pe planul doi ajungând astfel în urma proiectelor și activităților.

Website-ul american conservator Human Events a plasat Democrația și Educația lui Dewey pe poziția a cincea pe lista celor mai dăunătoare zece cărți din secolele XIX și XX. Aceasta a subliniat clar, că Dewey “denigrează școala care se concentrează pe dezvoltarea caracterului tradițional și pe înzestrarea copiilor cu cunoștințe solide și în schimb a încurajat predarea ‘abilităților de gândire’”. [12]

Critici abili și-au asumat, încă de la început, sarcina de a da o tendință progresistă educației. Cartea lui Mortimer Smith din 1949: And Madly Teach: A Layman Looks at Public School Education – “Și Predarea Nebună: O privire laică asupra educației școlare publice” – oferă o explicație concisă și cuprinzătoare a principiilor fundamentale ale educației progresiste. [13] Profesorii progresiști au respins criticile ca fiind “reacționare” și au folosit diverse metode pentru a le suprima sau ignora.

Dewey a fost profesor titular la Universitatea Columbia timp de peste 25 de ani. În perioada în care a predat filosofia educației la Colegiul Profesorilor, cel puțin o cincime din profesorii din ciclul elementar și gimnazial au primit instruire sau diplome de la Universitatea Columbia. [14] Spre deosebire de Marx, Engels, Lenin, Stalin sau Mao Zedong, Dewey pare să nu fi avut nicio aspirație de a deveni un guru revoluționar sau de a domina lumea, însă sistemul educațional pe care l-a creat a devenit unul dintre cele mai puternice instrumente ale comunismului.

Răsfățarea elevilor

Potrivit teoriei educației lui Rousseau, oamenii se nasc buni și liberi, dar sunt înrăiți de societate. Prin urmare, cea mai bună metodă educațională este de a le da copiilor frâu liber și de a da curs dezvoltării lor capricioase. Sub influența filozofiei lui Rousseau, profesorii progresiști ​​începând cu Dewey rezonează adesea cu acest tip de idei: nu forțați elevii să aibă valorile părinților sau profesorilor. Copiilor trebuie să li se permită să judece lucrurile ei înșiși și să-și ia propriile decizii pe măsură ce cresc.

Poetul englez Samuel Taylor Coleridge a oferit odată un răspuns elegant acestui punct de vedere: [radicalul britanic John] Thelwall a considerat că este foarte nedrept să influențeze mintea unui copil prin inocularea oricărei opinii înainte ca acesta să atingă o vârstă la care poate judeca și este capabil să aleagă singur. I-am arătat grădina mea și i-am spus că era grădina mea botanică. “Cum vine asta?”, mi-a spus: “este acoperită de buruieni”. – “O”, i-am răspuns, “asta doar pentru că nu a ajuns la vârsta la care poate judeca și lua decizii. Vezi, buruienile și-au luat libertatea de a crește și m-am gândit că este nedrept să influențez solul, astfel încât să crească trandafiri și căpșuni”. [15]

Ingeniosul poet a folosit această analogie pentru a transmite un principiu prietenului său: etica și înțelepciunea sunt cultivate conștiincios, la fel ca în cazul grădinăritului. Nesupravegherea unei grădini va provoca o creștere excesivă a buruienilor. Abandonarea copiilor este similară cu predarea lor forțelor omniprezente ale răului și echivalează cu neglijență și iresponsabilitate extremă.

Binele și răul sunt prezente simultan în natura umană. Deși, prin comparație, copiii sunt mai simpli și mai puri decât adulții, ei sunt, de asemenea, predispuși la lene, invidie, combativitate, egoism și la alte trăsături negative. Societatea este o cuvă mare. Dacă copiii nu sunt crescuți în mod corespunzător, atunci când vor ajunge la “vârsta judecății și a deciziei”, vor fi fost deja contaminați cu gânduri rele și obiceiuri proaste. Încercările de a-i educa în acel moment vor fi tardive.

Această răsfățare a elevilor a atins apogeul în lucrarea literară pedagogică Summerhill: A Radical Approach to Child Rearing –Summerhill: O viziune radicală asupra creșterii copilului”, publicată în 1960. Autorul cărții, AS Neill, a înființat în 1921 o școală internat engleză, Summerhill, ai cărei elevi aveau la vremea respectivă vârste cuprinse între 5 și 16 ani. Școala le-a dat copiilor o autonomie completă. Copiii puteau decide dacă doreau să meargă la o clasă sau la alta, sau dacă nu voiau să meargă la nicio clasă. Viziunea lui Neill asupra educației a fost puternic influențată de un filosof al Școlii de la Frankfurt, Wilhelm Reich, care era un susținător ardent al libertății sexuale, iar cei doi au corespondat adesea.

Pe lângă lejeritatea academică, școala era extrem de laxă în ceea ce privește etica, disciplina și relațiile dintre băieți și fete, urmând total modelul anti-tradițional. Potrivit unui fost elev care a participat în anii ’60, elevilor li s-a permis să facă nunți care erau un simulacru și să doarmă împreună ocazional. Neill a permis personalului și elevilor să înoate împreună goi într-o piscină în aer liber iar unor membri ai personalului li s-a permis să aibă ca parteneri elevi. Fiul lui vitreg în vârstă de 35 de ani, care a predat arta ceramică, aducea adesea acasă la el fete din ultimii ani de școală. [16]

În cartea sa, Neill spune: “Fiecare elev din ultimii ani de la Summerhill știe din conversațiile mele și din cărțile mele că sunt de acord cu oricine dorește să aibă o viață sexuală completă, indiferent de vârsta lor”. El chiar a sugerat, că dacă nu ar fi fost interzis prin lege, el ar fi permis băieților și fetelor să doarmă împreună. [17] Odată publicată, cartea Summerhill a devenit rapid un bestseller. Numai în anii ’60 s-au vândut mai mult de trei milioane de exemplare și a devenit o lectură obligatorie la colegiile profesorilor.

O veche zicală chineză spune: “Un profesor strict produce elevi remarcabili”. Studiile din Occident au descoperit, de asemenea, că profesorii stricți obțin performanțe mai bune în clasă. În plus, ei au o influență mai pozitivă asupra comportamentului elevilor lor. [18] Din păcate, în Statele Unite și în alte țări occidentale, sub influența progresismului și a autonomiei educaționale, au fost adoptate legi care limitează accesul părinților sau profesorilor de a se ocupa de elevi. Acest lucru a făcut ca profesorii să se teamă să-și disciplineze elevii. Obiceiurile proaste ale elevilor nu sunt corectate în timp util sau deloc, ceea ce duce la o scădere a simțului lor de moralitate, precum și a performanțelor lor academice.

Educația centrată pe elevi

Cea mai importantă funcție a educației este menținerea și transmiterea culturii tradiționale a civilizației umane. Poate nicăieri nu s-a întâmplat acest lucru mai mult decât în ​​China antică, unde educatorii și cărturarii erau priviți cu mare respect. “Un profesor trebuie să transmită Dao-ul (Calea), să predea cunoștințele și să înlăture confuzia”, spunea un proverb chinez. Gândirea progresistă a lui Dewey a eliminat autoritatea profesorilor și le-a diminuat importanța. Poziția sa este anti-intelectuală și contrară bunului simț, adică în esență, împotriva educației în sine.

Promotorii educației progresiste afirmă că educația trebuie să fie centrată pe elevi și că acestora trebuie să le fie permis să exploreze pe cont propriu și să ajungă la propriile lor răspunsuri. Adevărata intenție a educației progresiste este de a tăia legătura elevilor cu cultura tradițională. Planurile de învățământ tradiționale conțin cunoștințe acumulate de-a lungul a mii de ani de civilizație umană. O negare a autorității profesorilor în procesul educațional este de fapt o negare a rolului lor în transmiterea cunoștințelor despre civilizație. Acesta este motivul ascuns al comunismului.

Cartea Șapte mituri despre educație, scrisă de Daisy Christodoulou în 2014, analizează și infirmă șapte concepții greșite despre educația modernă, inclusiv pe cele care afirmă că „faptele împiedică înțelegerea”; că instruirea ghidată de către profesor este pasivă; că proiectele și activitățile sunt cel mai bun mod de a învăța; și că predarea cunoștințelor înseamnă îndoctrinare”. [19] Majoritatea acestor mituri provin din educația progresistă și au fost transmise de-a lungul mai multor generații, devenind o plagă în cultura educațională. Să luăm ca exemplu prima concepție greșită, că învățarea faptelor împiedică înțelegerea adevărată. Educația modernă din SUA a degradat metodele tradiționale de a acorda atenție memorării, citirii cu voce tare și practicării, caracterizându-le drept “memorare mecanică”, “învățarea pe de rost” și “repetarea până la moarte”. Rousseau a atacat memorarea și lecțiile orale în romanul său din 1792 Emil sau despre educație, iar pedagogii progresiști ai lui Dewey au promovat astfel de teorii.

În 1956, psihologul educațional american Benjamin Bloom și colaboratorii au publicat un cadru pentru clasificarea obiectivelor educaționale, cunoscut pe scară largă ca Taxonomia Bloom. A împărțit cunoașterea umană în șase niveluri, de la cel mai scăzut la cel mai înalt. În 2001, nivelurile au fost revizuite ca fiind: „amintiți-vă, înțelegeți, aplicați, analizați, evaluați și creați”. Ultimele trei sunt considerate ca fiind de nivel superior, deoarece aceste competențe implică o analiză aprofundată. Nu analizăm punctele forte sau punctele slabe ale clasificării lui Bloom, ci doar subliniem faptul că, de când acest cadru a fost propus, educatorii progresiști au folosit pretextul cultivării “gândirii de nivel superior” pentru a slăbi predarea cunoașterii la școală.

Orice persoană cu bun simț știe că deținerea anumitor cunoștințe de bază este temelia oricărei sarcini intelectuale. Fără o rezervă considerabilă de cunoștințe, așa-numita gândire de nivel superior, gândirea critică și gândirea creativă nu fac decât să înșele atât persoana cât și pe ceilalți. Sistemul de clasificare al lui Bloom oferă o scuză aparent științifică pentru metoda inexplicabilă a pedagogilor progresiști.

Una dintre platformele teoriei instruirii centrate pe elev este, că elevii ar trebui să aleagă ceea ce doresc să învețe, pe baza propriilor interese. Teoria afirmă, de asemenea, că profesorii ar trebui să-și educe elevii numai în ceea ce îi interesează pe aceștia. 

A face elevii să învețe într-un mod plăcut este ceea ce și-ar dori fiecare profesor, dar copiii au cunoștințe superficiale și o viziune limitată și nu sunt capabili să discearnă ce este important să învețe și ce nu este. Profesorii trebuie să-și asume responsabilitatea pentru a-i îndruma pe elevi, astfel încât aceștia să-și poată depăși interesele superficiale și să-și extindă viziunea și înțelegerea. Simpla satisfacere a intereselor superficiale ale elevilor va duce doar la infantilizarea lor permanentă. Prin sprijinirea instruirii centrate pe elev, profesorii înșală atât elevii, cât și părinții, ceea ce este în final iresponsabil pentru societate.

Studiile au constatat, că în societatea americană există o tendință ca adulții să rămână într-o stare de adolescență o perioadă mai lungă de timp comparată cu alte populații. Academia Națională de Științe, Inginerie și Medicină a definit adolescența în 2002 ca fiind perioada cuprinsă între 12 și 30 de ani. Cercetările susținute de Fundația MacArthur au mers chiar mai departe și au spus pe baza markerilor tradiționali ai vârstei adulte, o persoană în zilele noastre nu poate fi considerată adultă până la vârsta de 34 de ani. [20] Sistemul educațional și mass-media poartă responsabilitatea pentru această adolescență extinsă, în care se regăsesc mulți adulți.

Una dintre scuzele oferite de educatorii progresiști pentru scăderea cerințelor de predare este că, pe măsură ce educația devine tot mai răspândită, există tot mai mulți oameni veniți din întreaga societate înscriși în școli secundare și postliceale și, prin urmare, nivelul mediu nu poate fi la fel de ridicat ca în trecut. Aceasta este o înțelegere greșită. Într-o societate democratică obiectivul școlarizării publice este de a le permite celor care altfel nu ar avea mijloacele de a primi o educație, să o primească acum, nu de a reduce standardele – ceea ce face ca educația tuturor să aibă de suferit. Progresismul susține că înlocuiește subiecte clasice „inutile”, precum limba greacă și latină, cu subiecte mai contemporane, dar adevărul este că majoritatea școlilor nu introduc cursuri de înaltă calitate utile pentru viața modernă, precum cursuri aprofundate de matematică, economie și istorie modernă. Reformele programelor școlare și metodelor de predare susținute de profesorii progresiști înșală atât elevii care nu sunt încă bine informați, cât și părinții care au încredere în școli, profesori și așa-numiții experți.

Unele metode propuse de educația progresistă sunt utile atunci când sunt aplicate unor subiecte și domenii de învățare. Cu toate acestea, prin observarea mișcării educației progresiste, a contextului și rezultatelor sale specifice, devine clar că educația progresistă se află în opoziție cu educația tradițională, producând mutații educației și, în cele din urmă ducând la ruinarea elevilor.

c. Ruinarea caracterului moral al studenților

Pe 20 aprilie 1999, doi elevi de la liceul Colombine din Colorado au ucis 12 colegi de clasă și un profesor și au rănit mai mult de douăzeci de oameni într-un masacru atent planificat. Tragedia a șocat națiunea. Oamenii se întrebau, de ce doi studenți ar efectua un astfel de atac cu sânge rece, ucigându-și colegii de clasă și un profesor pe care îl cunoșteau de ani de zile.

Prin compararea fenomenelor sociale din diferite perioade istorice, educatorii au observat că până în anii ’60, problemele cu comportamentul studenților americani erau minore – întârzierea la clasă, vorbitul în clasă fără permisiune sau mestecarea gumei. După anii ’80, au apărut probleme mai grave, precum consumul excesiv de alcool, abuzul de droguri, sexul premarital, sarcina, sinuciderea, activitatea în bandă sau chiar împușcăturile nediscriminatorii, care au crescut în frecvență abia începând de la Columbine. Aceste tendințe descendente constituie o îngrijorare pentru milioane de oameni din Statele Unite și din alte țări, dar puțini știau adevăratele rădăcini ale acestei evoluții și nimeni nu putea prescrie un tratament adecvat pentru aceste tulburări.

Distorsiunea și spirala descendentă a standardelor morale ale tineretului american nu sunt accidentale.

Ateismul și evoluția

Fred Schwarz, un pionier al activismului anticomunist, a observat: “Cele trei principii de bază ale comunismului sunt ateismul, evoluția și determinismul economic. [21] Toate cele trei elementele cheie ale ideologiei comuniste au fost adoptate de școlile publice americane.

Divinul a creat omenirea și a stabilit standardele morale care ar trebui să reglementeze viața umană. Credința în divinitate pune bazele morale ale societății și stă la baza existenței lumii umane. Comunismul a răspândit cu forța ateismul și teoria evoluției în școli ca mijloc de distrugere a moralității. Acest lucru este de așteptat în statele comuniste, precum China și fosta Uniune Sovietică, dar în Statele Unite aceasta a fost realizată în mod ascuns.

Sub pretextul separării bisericii de stat, cei de stânga se opun învățării creaționismului în școlile publice americane, în timp ce, pe de altă parte, promovează teoria evoluției. Acest tip de educație conduce în mod inevitabil la o scădere a numărului celor cu convingeri religioase, deoarece copiii sunt îndoctrinați cu ideea că teoria evoluției este un adevăr științific care nu trebuie pus la îndoială.

Începând cu anii ’60, instanțele din Statele Unite au suprimat studiul Bibliei în școlile publice, de asemenea, sub pretextul separării bisericii de stat. O instanță a decis în 1981 că studenții își puteau exercita libertatea de exprimare cu excepția cazului în care discursul lor era o rugăciune, caz în care acesta devenea neconstituțional.[22]

În 1987, elevilor din școlile publice din Alaska li s-a spus să nu folosească cuvântul “Crăciun” (Christmas în engleză – n.t) deoarece conține cuvântul “Christ” (Hristos). De asemenea, li s-a spus că nu pot face schimb de felicitări sau cadouri tradiționale de Crăciun. În 1987, un tribunal federal din Virginia a hotărât că publicațiile homosexuale puteau fi distribuite într-un campus liceal, însă publicațiile religioase au fost interzise. În 1993, un profesor de muzică de la o școală elementară din Colorado Springs a fost împiedicat să predea colinde de Crăciun din cauza presupuselor încălcări ale separării bisericii de stat. [23]

Materialele didactice și de testare din Statele Unite au suferit o revizuire extinsă datorită orientării ateiste a sistemului educațional, combinată cu decenii de corectitudine politică. În 1997, Diane Ravitch, istoric al educației, a fost membră a Consiliului Național de Conducere a Evaluării, care a administrat testele federale din școli. Ea a observat că unele pasaje din testele de citire au fost scoase de editori pentru a elimina referințele la bărbații albi ca fiind eroi sau orice referințe la creștinism. Maxima “Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută pe ei înșiși” a fost schimbată în “Oamenii ar trebui să încerce să rezolve lucrurile singuri ori de câte ori este posibil”. [24]

Pe de o parte, sistemul de învățământ public american a expulzat credința în Dumnezeu din școli sub pretextul separării bisericii de stat. Pe de altă parte, evoluționismul, cu fisurile lui nerezolvate, a fost considerat un adevăr evident, care trebuie insuflat copiilor care nu erau pregătiți mental și nu se puteau apăra. Copiii tind să creadă în autoritatea profesorilor lor.

Părinții cu convingeri religioase își învață copiii să-i respecte pe ceilalți, dar copiii cărora li se insuflă teoria evoluției pot contesta educația religioasă dată de părinți. Cel puțin, ei nu vor mai acorda prea multă atenție îndrumărilor religioase ale părinților lor. Rezultatul este acela că educația îi îndepărtează pe copii de părinții cu convingeri religioase. Aceasta este cea mai dificilă problemă cu care se confruntă familiile cu convingeri religioase atunci când vine vorba de educația copiilor lor și este cel mai malefic aspect al sistemului de educație antitetică.

Ideologia comunistă

Capitolul 5 al acestei cărți ilustrează natura corectitudinii politice: funcționează ca poliția gândirii comuniste, folosind un set de standarde politice distorsionate pentru a înlocui standardele morale autentice. Din anii ’30, corectitudinea politică a jucat rolul dominant în sistemul educațional american. Atunci când este pus în practică, îmbracă diverse forme, dintre care unele sunt extrem de înșelătoare.

E. Merrill Root, autorul cărții “Brainwashing in the High Schools: An Examination of Eleven American History Manuals” (Spălarea creierului în licee: o examinare a unsprezece manuale de istorie americană), publicată în 1958, a efectuat cercetări în unsprezece seturi de materiale didactice de istorie folosite în Illinois între anii 1950 și 1952 și a constatat că acestea au caracterizat istoria americană drept istoria luptei de putere între bogați și săraci, între puținii privilegiați și cei defavorizați. Aceasta este esența determinismului economic marxist. [25]

În 2013, un district școlar din Minnesota a adoptat un proiect numit All for All (Toți pentru Toți), care se concentrează pe predarea inegalității rasiale și de venit. Această ideologie atribuie performanța slabă a studenților pe discriminarea rasială sistemică sau a veniturilor. Proiectul a cerut ca toate activitățile didactice să se bazeze pe promovarea egalității rasiale și a veniturilor și că numai profesorii și personalul care sunt profund conștienți de problemele asociate cu aceste inegalități să fie angajați.

Implementarea proiectului a fost făcută pentru copii începând de la grădiniță și până la clasa a XII-a. Clasele a X-a de engleză s-au concentrat asupra temelor legate de colonizare și migrație precum și asupra construcțiilor sociale ale rasei, clasei și genului. Cadrul educațional pentru clasa a XI-a susținea: “Până la sfârșitul anului, veți fi învățat cum să aplicați literaturii lentilele marxiste [sic], feministe, postcoloniale [și] psihanalitice . [26]

În iulie 2016, California a adoptat un nou cadru pentru științe sociale în școlile elementare și secundare. Cadrul original educațional a avut o tendință de stânga, ceea ce a făcut ca acesta să pară și mai mult propagandă ideologică de stânga. Conținutul pe care trebuie pus accentul la cursurile de istorie și științe sociale – precum spiritul fondator al Statelor Unite și istoria sa militară, politică și diplomatică – a fost diluat sau ignorat. Dimpotrivă, contracultura din anii ’60 a fost accentuată cu pasiune până la punctul în care să pară că aceasta este principiul fondator al națiunii. Programa școlară manifestă, de asemenea, un cadru clar anti-tradițional în ceea ce privește sexul și familia.

Luați, de exemplu, manuale de clasa a unsprezecea. Noua programă pretinde că se concentrează asupra mișcărilor drepturilor raselor, triburilor și religiilor minoritare, precum și asupra femeilor și lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor și transsexualilor (LGBT) americani. De fapt, religiile erau rareori menționate, însă există multe materiale despre minoritățile sexuale. În special, grupurile LGBT au fost primele incluse, ocupând o parte importantă a orelor de istorie din clasa a XI-a. Părțile despre LGBT au fost scrise într-un ton care susține în mod clar “eliberarea sexuală”. De exemplu, într-o discuție despre SIDA, s-a sugerat că teama oamenilor de SIDA a cauzat declinul mișcărilor pentru drepturile civile și a mișcărilor de eliberare sexuală. [27]

Conținutul despre sex a ocupat mai multe capitole și înlocuiește un alt tip de conținut căruia tinerii ar trebui să-i acorde mult mai multă atenție. De exemplu, la cursul despre Primul Război Mondial, elevii află cu greu despre rolul critic jucat de armata americană, însă, ei învață că soldații americani consideră că comportamentul sexual al europenilor este satisfăcător. [28] Acest cadru stângist este plin de distorsiuni și părtiniri și îi îndrumă pe elevi să-și urască propria țară. Deși programa a fost adoptată numai în statul California, impactul acestei abordări a fost național.

d. Manipularea psihologică

O altă modalitate prin care moralitatea elevilor a fost coruptă pe scară largă este condiționarea psihologică, folosită pentru a injecta elevilor relativismul moral.

În 1978, sute de părinți și profesori au participat la audieri pentru Amendamentul privind Protecția Drepturilor Elevilor, o lege federală care acordă anumite drepturi părinților elevilor minori cu privire la sondajele care pun întrebări cu caracter personal. Mărturiile audierilor au totalizat peste 1300 de pagini. Activista conservatoare Phyllis Schlafly a încorporat câteva din acele mărturii în cartea ei “Abuzul copiilor în clasă”, publicată în august 1984. Schlafly a rezumat subiectele descrise în mărturii, inclusiv utilizarea “educației ca terapie”. Spre deosebire de educația tradițională, care are drept scop transmiterea cunoștințelor, educația ca terapie se concentrează pe schimbarea emoțiilor și atitudinilor elevilor. Acest tip de educație utilizează învățământul pentru a supune copiii la jocuri psihologice. Îi face să completeze sondaje privind problemele personale și le cere să ia decizii adulte, cântărind chestiuni precum sinuciderea și crima, căsătoria și divorțul, avortul și adopția. [29]

De fapt, astfel de cursuri nu au fost create pentru sănătatea psihologică a studenților. Ele au fost menite să schimbe valorile elevilor prin condiționarea psihologică.

Psihologie și educație

Învățământul modern se bazează în mare măsură pe filozofie și psihologie. Pe lângă educația progresistă a lui John Dewey, alte teorii care au avut un impact semnificativ asupra sistemului de educație din SUA includ psihanaliza lui Sigmund Freud, psihologia umanistă a lui Carl Rogers și teoria critică a Școlii de la Frankfurt, care combină teoriile lui Marx și Freud. Herbert Marcuse, un teoretician al Școlii de la Frankfurt, a cerut eliminarea tuturor inhibițiilor, astfel încât tinerii să-și poată da frâu liber instinctului natural și să-și satisfacă capriciile personale. [30] Acest fel de gândire a ajutat la accelerarea nașterii contraculturii anilor ’60.

Influențat profund de școlile de psihologie menționate mai sus, primul director general al Organizației Mondiale a Sănătății, psihologul canadian, Brock Chisholm, a propus o teorie șocantă: pentru a elibera un individ de durerea psihologică, moralitatea și conceptul de bine și rău trebuie neutralizate. El a spus într-o prelegere din 1946:

Care denaturare psihologică de bază se poate găsi în fiecare civilizație despre care știm ceva? Trebuie să fie o forță care descurajează abilitatea de a vedea și de a recunoaște fapte evidente […] care produc inferioritate, vinovăție și teamă […] Singura forță psihologică capabilă să producă aceste perversiuni este morala, conceptul de bine și rău. […]

Am fost foarte lenți să redescoperim acest adevăr și să recunoaștem că inferioritatea, vinovăția și teamă – cunoscute în mod obișnuit drept “păcat” – ca fiind inutile și impuse artificial, și cu care ne-am chinuit aproape toți și care produc o mare parte din inadaptabilitatea socială și nefericirea din lume. […] 

Dacă rasa trebuie eliberată de povara mutilantă a binelui și a răului, atunci psihiatrii trebuie să-și asume responsabilitatea inițială. [31]

Chisholm a declarat război moralității. Aparent influențat de Chisholm, psihologul umanist Carl Rogers a inventat clase de “clarificare a valorilor” care au servit scopurilor eradicării valorilor tradiționale și a conceptelor de bine și rău.

În cele din urmă, relativismul moral al lui Dewey, respingerea inhibițiilor de către Școala de la Frankfurt și teoriile psihologice ale lui Chisholm au acționat împreună pentru a ataca și a submina valorile tradiționale. Acestea au distrus fortificațiile morale ale școlilor publice din Statele Unite.

Relativismul moral

Americanii care au frecventat școli la sfârșitul anilor ’70 ar trebui să-și amintească un scenariu imaginar pe care mulți profesori l-au expus în clasă, care decurge după următorul scenariu: pe măsură ce o navă se scufundă, căpitanul, câțiva copii, o femeie însărcinată și un bărbat homosexual au urcat într-o barcă de salvare. Barca era supraîncărcată și o persoană trebuia să fie scoasă din ea. Profesorii au cerut elevilor să dezbată și să decidă cine ar trebui să coboare din barcă, renunțând la viața sa. Apoi profesorul nu a comentat și nu a judecat opiniile elevilor.

Această poveste a fost folosită adesea în clasele de clarificare a valorilor care au apărut în anii ’70. Pe lângă faptul că au fost folosite pentru clarificarea valorilor, clasele au fost utilizate pentru luarea deciziilor, pentru educația afectivă, pentru programul de prevenire a consumului de droguri, Lions Quest, și pentru educația sexuală.

William Kilpatrick, autorul cărții din 1993 “Why Johnny Can’t Tell Right From Wrong: And What We Can Do About It“ – De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău: Și ce putem face”, a descris că aceste clase “au transformat dezbaterile din sala de clasă în ‘coride’ în care părerile sunt dezbătute în toate felurile, dar nu se ajunge la nicio concluzie”. Kilpatrick a scris: 

“Rezultatul este că, în sălile de clasă, profesorii au acționat precum gazdele unui talk-show, iar subiectele recomandate pentru discuție au fost meritul pentru schimbarea soției, canibalismul și învățarea copiilor să se masturbeze. Pentru studenți, a însemnat o confuzie totală cu privire la valorile morale: învățarea să pună la îndoială valori pe care abia le-au dobândit, renunțarea la valorile învățate acasă și concluzia că problemele de bine și rău sunt mereu subiective. A creat o generație de analfabeți morali: studenți care își cunosc propriile sentimente, dar nu-și cunosc cultura”. [32]

Thomas Sowell a înțeles că aceste sesiuni au folosit aceleași tehnici utilizate de țările totalitare pentru spălarea creierului. Aceste tehnici includ următoarele:

  1. Stresul emoțional, șocul sau desensibilizarea pentru a distruge atât rezistența intelectuală cât și emoțională;
  2. Izolarea fizică sau emoțională de sursele familiare de sprijin emoțional;
  3. Examinarea valorilor preexistente, adesea prin manipularea presiunii din partea colegilor;
  4. Lipsirea persoanei de apărarea obișnuită, precum rezerva, demnitatea, simțul vieții private sau posibilitatea de a refuza participarea;
  5. Recompensarea acceptării noilor atitudini, valori, și credințe – o recompensă poate fi pur și simplu eliberarea de presiunile exercitate asupra celor care rezistă sau poate lua o altă formă simbolică sau tangibilă [33]

Sowell subliniază că sesiunile îi încurajează pe elevi să se revolte împotriva valorilor morale tradiționale predate de părinți și de societate. Clasele au fost conduse într-un mod neutru sau “fără judecăți de valoare”. Cu alte cuvinte, profesorul nu face distincția între bine și rău, ci caută ceea ce simte că este potrivit pentru un individ. “„Această abordare generală a fost numită„ clarificarea valorilor”. Accentul său este pus pe sentimentele individului, mai degrabă decât pe cerințele unei societăți funcționale sau pe cerințele unei analize intelectuale”. [34]

“Educația despre moarte” și educația pentru prevenirea consumului de droguri

În septembrie 1990, canalul de televiziune ABC a difuzat un program care i-a îngrijorat profund pe spectatori. În acest program, o școală a dus elevii la o morgă ca parte a noului lor program de “educație despre moarte”. Elevii au văzut și au atins cadavrele. [35]

Activitățile obișnuite în cadrul cursurilor de educație despre moarte includ solicitarea ca elevii să-și scrie epitafele, să-și aleagă propriile sicrie, să-și organizeze propria înmormântare și să-și scrie propriul necrolog. Studenților le-au fost puse următoarele întrebări:

– “Cum vei muri?”

– “Când vei muri?”

– “Ai cunoscut vreodată pe cineva care a suferit o moarte violentă?”

– “Când a fost ultima dată când ai plâns? Ai plâns sau ți-ai dus durerea în tăcere? Ai plâns singur sau cu altcineva?

-“Crezi în viața după moarte?” [36]

Desigur, aceste întrebări nu au nimic de-a face cu studiul. Ele sunt concepute pentru a cerceta atitudinea elevilor față de viață, credințele religioase și personalitățile lor. Unele întrebări vizează declanșarea anumitor reacții și pot avea un impact negativ asupra adolescenților.

Se spune că educația despre moarte poate ajuta elevii să aibă atitudinea corespunzătoare în fața morții. Cu toate acestea, în întreaga țară, au fost înregistrate sinucideri ale adolescenților care au luat parte la aceste cursuri. Pentru același program din 1990, ABC a intervievat o elevă de la liceul Columbine, care a spus că planurile sale de sinucidere erau direct legate de educația despre moarte pe care a primit-o acolo. Ea a spus că clasele au făcut ca moartea să pară plină de farmec, „foarte interesantă [și] foarte atrăgătoare”. [37] Deși nu a fost stabilită științific o relație de cauzalitate, este cu siguranță rezonabil ca părinții să suspecteze și să se teamă că expunând elevii imaturi psihologic la informații despre moarte și sinucidere, unii elevi tind să dezvolte depresie și deznădejde, care ar putea contribui la comiterea sinuciderii.

Educația pentru prevenirea consumului de droguri a devenit, de asemenea, foarte populară în școli. Cu toate acestea, în 1976, Dr. Richard Blum de la Universitatea Stanford a publicat rezultatele unui studiu de patru ani asupra unui curs de educație de prevenire a consumului de droguri, numit Decide. Studiul a constatat că elevii din grupul care a urmat cursul și-au început consumul de droguri mai devreme și au consumat mai mult droguri decât grupul de control care nu a urmat cursul.

Atât în ​​1978, cât și în 1985, profesorul Stephen Jurs a condus un proiect de cercetare care compara rata fumatului și a abuzului de droguri în rândul elevilor care au urmat un curs de stimă de sine numit Quest și al celor care nu au făcut-o. Cursul a fost conceput pentru a ajuta studenții să ia decizii înțelepte și sănătoase, dar rezultatele au arătat contrariul – participarea la curs a fost urmată de o creștere a experimentării drogurilor. Cei care nu au participat la acest curs au menținut o rată constantă sau mai scăzută a fumatului și abuzului de droguri. [38]

Nici educația despre moarte, nici educația pentru prevenirea consumului de droguri nu au generat rezultatul scontat, deci care este scopul real? Scopul era acela de a contamina copiii.

Copiii sunt foarte curioși, dar au o bază morală imatură. Conținutul nou și ciudat le stimulează curiozitatea și îi poate conduce pe o cale întunecată. În același timp, o astfel de educație tinde să desensibilizeze elevii și îi face să considere violența, pornografia, teroarea și decadența morală ca fiind pur și simplu ceva normal în viață. De asemenea, toleranța lor față de rău crește. Întregul exercițiu face parte dintr-un plan nefast de a folosi arta, violența și pornografia pentru a induce declinul moral.

Educație sexuală pornografică

Atât în ​​Orient cât și în Occident, sexul a fost, în mod tradițional, un subiect tabu în public. Conform celor două tradiții, Divinitatea a stabilit că comportamentul sexual ar trebui să aibă loc numai în cadrul căsătoriei. Toate celelalte forme de comportament sexual sunt considerate promiscui și păcătoase și violează standardele divine ale moralității. Acest lucru face sexul și căsătoria inseparabile, iar sexul nu poate fi o chestiune de dezbatere publică într-o societate care funcționează în mod corespunzător. În societatea tradițională, tinerii primeau doar educație în anatomie și nu era nevoie de educația sexuală din zilele noastre.

Conceptul modern de educație sexuală a fost introdus pentru prima oară de marxistul Gyorgy Lukács, fondatorul Școlii de la Frankfurt, o școală de teorie și filozofie socială. Scopul său a fost de a răsturna complet valorile occidentale tradiționale. În 1919, Lukács era comisarul poporului pentru educație și cultură în regimul bolșevic maghiar. El a dezvoltat un program radical de educație sexuală care îi învață pe elevi despre “iubirea liberă, despre relațiile sexuale și despre cât de învechită e căsătoria”. 

În Statele Unite, Alfred Kinsey, finanțat de fundațiile Rockefeller, și-a publicat bestsellerurile Rapoartele Kinsey – două cărți intitulate Sexual Behavior in the Human Male (Comportamentul sexual al bărbaților) și Sexual Behavior in the Human Female (Comportamentul sexual al femeilor), la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950. În cercetările sale – care au fost discreditate între timp – el a folosit pedofili pentru a efectua experimente sexuale pe sugari și copii. Ideea lui Kinsey conform căreia copiii sunt „ființe sexuale” de la naștere și trebuie educați explicit în toate formele de activitate sexuală este fundamentul educației sexuale moderne. [39]

Revoluția sexuală a anilor ’60 a anihilat aceste valori tradiționale occidentale. Ratele bolilor cu transmitere sexuală și a sarcinilor în rândul adolescentelor au început să crească rapid. În aceste condiții, cei care au dorit să rezolve aceste probleme sociale au promovat educația sexuală. Dar într-un sistem educațional care se abătuse deja de la învățăturile morale tradiționale, educația sexuală a tratat actul sexual ca fiind deconectat de la căsătorie și a pus accentul pe siguranță (prevenirea bolilor și a sarcinii) – urmând astfel modelul Lukács pentru educație sexuală care ignoră toate aspectele morale ale activității sexuale.

Această formă de educație a devenit un instrument pentru distrugerea tineretului. Elevii au fost, de asemenea, expuși la comportamentul homosexual, extramarital și promiscuu, normalizând un astfel de comportament. Rezultatul acestor lucruri a fost că tânăra generație se răsfață în ceea ce ei cred că este libertate, dar în realitate este o cale care se abate de la standardele stabilite de divinitate. Acest tip de educație sexuală care începe în școala primară a distrus deja valorile tradiționale ale familiei, responsabilitatea individuală, dragostea, castitatea, onoarea, auto-controlul, fidelitatea și multe altele.

Forma progresistă a educației lui John Dewey de “învățare prin practică” este un instrument convenabil pentru marxiști.

În SUA, programul de educație sexuală “Focus on Kids” (Concentrați-vă pe copii), promovat pe scară largă de către Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CCPB), recomandă profesorilor să organizeze elevii să concureze în “cursa prezervativului”. Fiecare elev trebuie să pună un prezervativ pe o jucărie sexuală pentru adulți și apoi să îl scoată. Câștigă cel care se termină mai repede. [40] Într-un alt exercițiu “Focus on Kids”, profesorul îi instruiește pe elevi să se gândească la modalități de a fi intim. Fii mândru! Fii responsabil! este un alt program de educație sexuală care are sprijinul CCPB și este promovat de Planned Parenthood și alte organizații. Programul cere studenților să joace roluri — de exemplu pretinzând că sunt două eleve care discută despre o relație sexuală mai sigură împreună. [41] Pentru majoritatea oamenilor care au încă valori tradiționale în inimile lor, este dificil să facă distincția între această presupusă educație și pornografia infantilă.

Principalul promotor al acestui program, Planned Parenthood, este cel mai mare furnizor de educație sexuală și cărți pe această temă din Statele Unite și are filiale în multe țări din întreaga lume. De asemenea, promovează dreptul la avort. Organizația a fost fondată în 1921 sub numele Liga Națională de Control al Nașterii. Fondatorul ei, Margaret Sanger, a fost o socialistă progresistă care a călătorit în Rusia lui Stalin unde și-a consolidat credința în eugenie (ameliorarea patrimoniului genetic al grupurilor umane – n.trad.). „Ar trebui să eliminăm familiile care au adus și care aduc încă multe daune sociale și rasiale”, a spus ea într-un draft de articol. Ea a fost, de asemenea, o promotoare puternică a mișcării de eliberare sexuală. Este înregistrată spunând că aventurile extraconjugale “o eliberează cu adevărat”. [42] Ea chiar și-a sfătuit nepoata de șaisprezece ani să se angajeze frecvent în relații sexuale, spunând că “de trei ori pe zi, este optim”. [43]

Manualul de educație sexuală “Perfect normal” a fost tradus în 21 de limbi diferite și s-a vândut în peste un milion de exemplare în întreaga lume. Cartea a folosit aproape o sută de desene nud pentru a descrie diverse poziții, sentimente și senzații fizice atât normale, cât și anormale, ale masturbarii între sexe opuse și homosexuali, precum și metode de control ale nașterii și avortul. Autorul declară că copiii au dreptul să cunoască toate aceste informații. [44] Tema principală a cărții este că această varietate de comportamente sexuale este „perfect normală” și că nimeni nu ar trebui să fie judecat pentru aceasta.

Într-un manual de educație sexuală care este utilizat pe scară largă în licee, autorul le spune copiilor, că unele religii cred că sexul în afara căsătoriei este un păcat și spune: “Va trebui să vă decideți singuri cât de importante sunt aceste mesaje pentru voi”. [45] Pentru a rezuma, această concepție despre lume spune în esență că toate valorile sunt relative și că elevii pot decide singuri ce este bine și rău.

Astăzi, școlile publice din Statele Unite au în principiu două tipuri de cursuri de educație sexuală. Unul dintre ele, promovat puternic de organizațiile profesorilor, a fost deja descris anterior: programa completă a educației sexuale, care include educația despre comportamentul sexual, contraceptive, prevenirea bolilor cu transmitere sexuală și așa mai departe. Celălalt tip îi învață pe tineri să-și controleze dorința sexuală, nu vorbește despre contracepție și încurajează abstinența sexuală până la căsătorie.

Este incontestabil faptul că moralitatea societății, în special atitudinea generalizată față de sex, a deviat mult de la moralitatea tradițională bazată pe credință. Mass-media și Internetul sunt pline de conținut pornografic, care conduce copiii la marginea abisului. În domeniul educațional curent, controlat de ateism, majoritatea școlilor publice care urmează “neutralitatea valorilor” nu doresc sau nu îndrăznesc să-i învețe pe copii că sexul în afara căsătoriei este imoral și nici nu îi învață pe copii să diferențieze binele de rău pe baza principiilor morale tradiționale.

Educația sexuală continuă să fie un subiect care încinge spiritele în societate. Există numeroase argumente din diferite sectoare ale societății cu privire la problema protecției în activitatea sexuală, care se concentrează pe sarcina adolescentină și pe rata bolilor cu transmitere sexuală. Cu toate acestea, faptul că școlile îi învață pe adolescenți despre comportamentul sexual, va crește în mod evident rata sexului în afara căsătoriei, ceea ce încalcă moralitatea sexuală tradițională. Chiar dacă nu există sarcini în rândul adolescentelor sau boli cu transmitere sexuală, asta înseamnă că este în regulă pentru adolescenți să fie promiscui? Cu o atitudine din ce în ce mai decadentă față de comportamentul sexual, comunismul și-a atins scopul de a distruge moralitatea umană.

Stima de sine si egoismul

Începând cu anii ’60, o nouă dogmă a fost promovată foarte mult în domeniul educațional al SUA care este responsabilă pentru o mare scădere a calității educaționale: cultul “stimei de sine”. La suprafață, stima de sine ar trebui să se refere la un sentiment de încredere și de respect de sine, care decurge din abilitățile și realizările proprii. Cu toate acestea, stima de sine promovată în școlile din SUA este ceva complet diferit.

În cartea sa “Programa de a te simți bine: Prostirea copiilor americani în numele stimei de sine”, cercetătorul în educație Maureen Stout scrie despre un fenomen foarte frecvent în școlile americane actuale: elevii se îngrijorează de notele lor, dar nu le pasă ce au învățat sau cât efort au depus în acest proces. Pentru a satisface pretențiile elevilor de a avea note mai bune, cadrele didactice sunt obligate să reducă dificultatea examenelor și cerințele impuse elevilor. Dar acest lucru are ca rezultat doar scăderea eforturilor academice ale elevilor cu performanțe slabe.

Stout afirmă că par a fi obișnuiți cu fenomenul și chiar cred că școala ar trebui să fie ca un uter: izolată față de lumea exterioară, astfel încât elevii să obțină confort emoțional și nu dezvoltare intelectuală sau rezistență. Se pare că, se pune accentul pe sentimentele elevilor, nu pe maturizarea lor în general. [46]

După cum subliniază mulți observatori, dogma stimei de sine confundă cauza și efectul. Stima de sine este rezultatul efortului, nu o precondiție pentru succes. Cu alte cuvinte, senzația de bine nu duce la succes, dar o persoană se simte bine după ce a avut un succes.

Această concepție greșită a stimei de sine este un produs secundar al stilului psihoterapeutic de educație din anii ’60, care este în plină expansiune. Educația psihoterapeutică a dus la îndoctrinarea unui număr mare de tineri cu un sentiment de victimizare și că totul le aparține. Stout prezintă mentalitatea comună în limbajul zilnic: “Vreau să fac ceea ce vreau, cum vreau și când vreau și nimic și nimeni nu mă va opri”. [47]

Educația americană exagerează ideile de libertate și egocentrism în numele stimei de sine sentimentală. Acest tip de educație produce o generație de tineri care nu apreciază moralitatea și nu își asumă responsabilități. Lor le pasă doar de propriile sentimente și nu de sentimentele altora. Ei urmăresc plăcerea, dar încearcă să evite efortul, sacrificiul și suferința. Acest lucru a semănat haos în moralul societății americane.

e. Infiltrarea în educație

Controlul asupra învățământului secundar și primar american

Mult timp după înființarea Statelor Unite, guvernul federal nu a fost implicat în educație. Deciziile erau lăsate guvernării fiecărui stat. Guvernul federal a înființat Departamentul de Educație (DE) în 1979. De atunci, jurisdicția Departamentului de Educație (DE) s-a extins. În prezent, puterea pe care o are față de strategiile educaționale și distribuția bugetelor educaționale depășește cu mult puterea pe care o avea anterior. Părinții, districtele școlare și guvernele statelor care au avut un rol mai important în educație, sunt tot mai obligați să se conformeze ordinelor oficialilor guvernului federal. Părinții și districtele școlare și-au pierdut treptat puterea de a decide ce și cum se predă în școli.

Puterea în sine este neutră – cei care o exercită pot face bine sau rău. Centralizarea puterii în sine nu este neapărat un lucru rău. Este vorba despre modul în care persoana sau instituția își folosește puterea și care sunt obiectivele acesteia. Centralizarea puterii în educația americană a devenit o problemă majoră, dat fiind faptul că marxismul s-a infiltrat la toate nivelurile agențiilor guvernamentale, în special în birocrația centrală. În astfel de circumstanțe, odată ce a fost luată o decizie incorectă, impactul este amplu, iar câțiva indivizi cu o minte limpede, care mai rămân, nu o pot inversa singuri.

Așa cum a explicat scriitorul și fostul profesor Beverly K. Eakman, un rezultat al centralizării puterii în educația americană este că funcționarii responsabili de educație nu pot, într-o perioadă scurtă de timp, să vadă modul în care strategiile lor educaționale se dezvoltă istoric și cât de mare este impactul pe care îl pot avea pe termen lung. Deși unele rezultate pot ridica întrebări, majoritatea oamenilor nu au timpul, energia, resursele sau curajul să le investigheze pe cont propriu. Chiar dacă în unele cazuri există suspiciuni, fără alte piese ale puzzle-ului, ei nu pot face altceva decât să se supună supervizorilor lor. Apoi toată lumea devine parte dintr-o mașinărie gigantică. Este dificil pentru ei să vadă consecințele deciziilor lor asupra elevilor și a societății și, ca urmare, responsabilitatea lor morală este atenuată. [48] Comunismul poate profita de punctele slabe ale acestui sistem și poate distruge apărarea societății strat după strat.

Mai mult decât atât, colegiile profesorilor, editurile, organizațiile de acreditare educațională și instituțiile de acreditare a cadrelor didactice au un impact decisiv asupra educației și, prin urmare, toate au devenit ținte pentru infiltrare.

Rolul sindicatelor profesorilor

Capitolul 9 al acestei cărți discută despre modul în care comunismul manipulează și folosește sindicatele. Sindicatele profesorilor au devenit unul dintre factorii esențiali care stau la baza eșecului educației americane. Acestor sindicate nu le pasă de creșterea calității educației. În schimb, ele au devenit organizații profesionale care recompensează eșecul, protejează incompetența și sacrifică profesorii conștiincioși care încearcă să-și aducă o contribuție și care se dedică cu adevărat educației elevilor.

În articolul „How Teachers ‘Unions Handcuff Schools”, scriitorul și editorul revistei City Journal, Sol Stern, dă exemplul lui Tracey Bailey, fost profesor de știință la liceu și câștigător al Premiului Național al Profesorului Anului în 1993. În acel moment, șeful Federației Americane a Profesorilor (FAP) l-a sunat pe Bailey și i-a spus că este fericit că un membru al sindicatului a câștigat această prestigioasă onoare. Mai târziu, Bailey a renunțat la calitatea de membru și acum consideră că marile uniuni sindicale de profesori sunt motivul principal al eșecului educației publice americane. Bailey susține că sindicatele sunt pur și simplu grupuri de interese speciale care protejează status quo-ul și pilonii „unui sistem care recompensează prea des mediocritatea și incompetența”. [49]

Marile sindicate ale profesorilor americani sunt bine finanțate și au o influență imensă; sunt clasate printre cele mai puternice grupuri politice de lobby din țară și au devenit principalul obstacol care împiedică începerea unei reforme în cadrul sistemului de învățământ. De exemplu, Asociația Profesorilor din California, subordonată Federației Americane a Profesorilor, colectează fonduri bănești importante de la membrii săi pentru a impulsiona legislația și pentru a face donații politice.

În 1991, California a încercat să introducă Propunerea 174 în constituția statului, ceea ce ar fi permis familiilor să utilizeze voucherele școlare furnizate de guvernul de stat pentru a alege cele mai bune școli pentru copiii lor. Cu toate acestea, Asociația Profesorilor din California a blocat propunerea și chiar a amenințat școlile că o să le revoce contractul comercial cu o franciză de hamburgeri care donase 25.000 de dolari pentru a sprijini propunerea. [50]

Excluderea influenței familiei în educația copiilor

Unul dintre principalele obiective ale comunismului este acela de a separa copilul de părinți de îndată ce se naște și de-al încredința spre creștere comunității sau națiunii. Acest lucru nu este ușor de realizat, dar lucrurile se mișcă pe tăcute în această direcție.

În țările comuniste, elevii sunt încurajați să-și întrerupă relația cu părinții lor din clasa “burgheză”. În plus, timpul petrecut de copii la școală este extins printr-o educație axată pe examene, pentru a reduce impactul părinților asupra copiilor lor.

În țările occidentale se folosesc metode diferite pentru a exclude influența familiei în educația copiilor. Acestea includ maximizarea timpului elevilor la școală, reducerea vârstei minime pentru a merge la școală, împiedicarea copiilor să ia manuale și materiale de studiu acasă, și descurajarea elevilor de a discuta cu părinții lor despre subiectele controversate pe care le-au învățat în clasă.

Cursuri, precum Clarificarea Valorii, încearcă să separe elevii de părinții lor. Un părinte al unui elev care a luat cursul Quest a comentat: “Lăsau impresia că părinții erau întotdeauna puși într-o lumină nefavorabilă. Să spunem că povestea este despre un tată și despre fiul său; și tatăl este întotdeauna autoritar, întotdeauna prea strict, întotdeauna nedrept”. Deseori, semnificația ascunsă a acestor cursuri este că „părinții tăi nu te înțeleg, dar noi te înțelegem”. [51]

Uneori, din motive legale, elevii trebuie să aibă mai întâi consimțământul părinților de a participa la anumite activități. În astfel de ocazii, profesorii sau personalul administrativ al școlii folosesc adesea cuvinte înșelătoare sau ambigue pentru a face dificil ca părinții să înțeleagă în detaliu ce autorizează. Dacă părinții se plâng, autoritățile districtuale școlare sau conducerea școlii dispun de metode de soluționare a plângerilor: să amâne, să reducă responsabilitatea sau să facă minimul necesar. De exemplu, ar putea spune că părinții nu au cunoștințe pedagogice profesionale, că alte districte școlare fac același lucru, că numai familia ta se plânge, etc.

Majoritatea părinților nu au timp sau resurse pentru a se implica într-o dispută prelungită cu școala sau districtul școlar. În plus, în câțiva ani, elevul va absolvi școala. De obicei, părinții aleg să nu spună nimic. Dar, între timp, copilul este practic ținut ostatic de școală, iar părinții nu îndrăznesc să ofenseze autoritățile școlare. Atunci când părinții protestează împotriva practicilor școlare, autoritățile școlii îi pot eticheta drept extremiști, agresori, fanatici religioși, fasciști etc. Procedând astfel, autoritățile școlare îi descurajează pe alți părinți să ridice obiecții. [52]

Jargonul educațional înșelător și obscur

În prefața cărții sale The Deliberate Dumbing Down of America (“Planul deliberat de a prosti americanii”), Iserbyt subliniază că America este angajată într-un război secret, în care cei care pariază pe acest război folosesc instrumente sofisticate precum „dialectica hegeliană (puncte comune, consens și compromisuri)”, „gradualism (doi pași înainte; un pas înapoi)”și„ înșelăciune semantică (redefinirea termenilor pentru obținerea acordului fără înțelegerea fenomenului). [53]

Phillis Schlafly a scris despre acest fenomen. În prefața cărții sale “Abuzul copiilor în clasă”, ea a spus că în clasele de psihoterapie se folosește un set de termeni speciali, pentru a împiedica părinții să înțeleagă adevăratul scop și metoda acestor cursuri. Acești termeni includ modificarea comportamentului, gândirea critică de ordin superior, raționamentul moral etc. [54]

De-a lungul deceniilor, educatorii americani au creat o mulțime de termeni precum constructivismul, învățarea prin cooperare, învățarea experiențială, înțelegerea profundă, rezolvarea problemelor, educația bazată pe anchetă și rezultate, învățarea personalizată, înțelegerea conceptuală, abilități procedurale, învățare pe tot parcursul vieții, pregătire interactivă student-profesor și așa mai departe. Sunt prea mulți pentru a-i enumera. Pe de o parte, unele concepte par rezonabile, însă atunci când se investighează contextul termenilor și la ce duc aceștia, e dezvăluit scopul lor de a discredita învățământul tradițional și de a reduce nivelul de educație. [55]

Modificări pe scară largă la subiecte și manuale

Bestsellerul “Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare”, publicat în 1964, analizează programul de reformă a manualelor din anii ’30. Această reformă a combinat conținutul diferitelor discipline, precum istoria, geografia, sociologia, economia și științe politice, într-un set de manuale care a abandonat conținutul, sistemul de valori și modul de codificare al manualelor tradiționale. “Părtinirea anti-religioasă era atât de pronunțată și „atât de deschisă era propaganda pentru controlul socialist al vieții bărbaților” încât manualele au degradat eroii americani și Constituția SUA, scrie autorul John A. Stormer. [56]

Acest set de manuale a fost foarte mare și nu intra în sfera vreunei discipline tradiționale; prin urmare, experții din diferite discipline nu le acordau o atenție deosebită. Mulți ani mai târziu, când publicul a devenit conștient de această problemă și a început să se opună materialelor, cinci milioane de elevi fuseseră deja educați cu astfel de manuale. Însă la acel moment, era imposibilă readucerea manualelor la forma lor tradițională.

Dacă modificările aduse manualelor ar fi fost făcute în mod transparent, ele ar fi fost puse la îndoială și s-ar fi confruntat cu rezistența experților și a părinților. Noile manuale, care combină mai multe subiecte nu aparțin niciunei taxonomii cu subiect clar, astfel încât experții au avut dificultăți în a judeca conținutul care depășea domeniul propriei profesii, ceea ce a făcut relativ ușor ca manualele să fie aprobate și acceptate de către districtele școlare și de societate.

Modificări similare ale programelor școlare și ale materialelor didactice au continuat să aibă loc de-a lungul secolului. Chiar dacă un număr mic de oameni pot recunoaște și se opun acestor mișcări, vocile lor sunt ignorate și au puține șanse să oprească schimbările planificate pe fondul prezenței unui lobby progresiv. După mai multe runde de reformă, noua generație de elevi este separată de tradiție, ceea ce face aproape imposibil ca ei să se reîntoarcă de unde au plecat.

Manualele americane sunt în mod constant actualizate și revizuite. Unii spun că acest lucru se datorează faptului că informația a crescut într-un ritm accelerat. Cu toate acestea, de fapt, cunoștințele de bază care trebuie dobândite în învățământul primar și secundar nu s-au schimbat prea mult. Deci, de ce au existat atât de multe manuale care sunt tipărite și reeditate în mod constant? Motivul superficial este acela că editorii concurează între ei. La suprafață, aceștia nu doresc ca elevii să folosească aceleași manuale mai mulți ani, pentru a câștiga mai mulți bani. Dar la un nivel mai profund, la fel ca reorganizarea conținutului manualului, procesul a fost folosit pentru a denatura materialele didactice pentru generația următoare.

Reforma educațională: o luptă dialectică

Începând cu anii ’50 și ’60, educația americană a suferit mai multe reforme, dar niciuna din aceste reforme nu a adus îmbunătățirile scontate. În 1981, rezultatele SAT ale elevilor americani au atins nivelul cel mai scăzut, determinând publicarea raportului din 1983 “A Nation at Risk” (O națiune în pericol) și mișcarea “Înapoi la elementele de bază” în educație. Pentru a schimba starea penibilă a educației din SUA, mai multe administrații au lansat succesiv reforme educaționale la scară largă încă din anii ’90, dar toate au avut un efect limitat. Nu numai că nu au ajutat, dar au provocat probleme mai dificile de rezolvat. [57]

Majoritatea persoanelor implicate în reforma educațională doresc sincer să facă lucruri bune pentru elevi și pentru societate, dar datorită influenței diferitelor idei comuniste, intențiile lor sunt adesea contraproductive. Rezultatul multora dintre aceste reforme sfârșește prin promovarea ideilor comuniste. Ca și reformele din alte domenii, infiltrarea în reforma educațională nu trebuie să câștige totul dintr-o singură bătălie.

De fapt, obiectivul real al unei reforme nu este succesul acesteia; fiecare reformă este concepută să fie sortită eșecului, pentru a oferi o scuză pentru următoarea reformă. Fiecare reformă este o abatere mai profundă decât cea dinaintea ei, fiecare face ca oamenii să se distanțeze și mai mult de tradiție. Aceasta este dialectica luptei — cu un pas înapoi și cu doi înainte. În acest fel, oamenii nu numai că nu vor regreta prăbușirea tradiției — ei nici măcar nu vor ști ce este.

*****

Referințe

[1] Yuri Bezmenov, așa cum este citat de G. Edward Griffin în Deception Was My Job: A Conversation with Yuri Bezmenov, Former Propagandist for the KGB (New York: American Media Inc., 1985).

[2] Comisia Națională pentru Excelență în Educație, O națiune în pericol (Washington DC: Departamentul Educației SUA, 1983), https://www2.ed.gov/pubs/NatAtRisk/risk.html

[3] Ibidem.

[4] Mark Bauerlein, The Dumbest Generation: How The Digital Stupefies Young Americans and Jeopardizes Our Future – Generația cea mai ciudată: Cum epoca digitală amețește tinerii americani și ne pune în pericol viitorul (New York: Tarcher, 2008), capitolul 1.

[5] John Taylor Gatto, Dumbing Us Down: The Hidden Curriculum of Obligory SchoolingProstirea noastră: Curriculumul Ascuns al Școlii Obligatorii (Gabrielle Island, BC, Canada: New Society Publishers, 2005), 12.

[6] Charles J. Sykes, Dumbing Down Our Kids: Why American Children Feel Good About Themselves but Can’t Read, Write, or Add – Prostirea copiilor noștri: De ce copiii americani au o părere bună despre ei înșiși, dar nu pot citi, scrie sau aduna (New York: St. Martin’s Press, 1995), 148–9.

[7] Thomas Sowell, Inside American Education: The Decline, the Deception, the Dogmas – În cadrul educației americane: declinul, decepția, dogmele (New York: The Free Press, 1993), 4.

[8] Charlotte Thomson Iserbyt, The Deliberate Dumbing Down of America: A Chronological Paper Trail – Prostirea deliberată a Americii: o evidență cronologică (Ravenna, Ohio: Conscience Press, 1999), xvii.

[9] Sidney Hook, citat de Robin S. Eubanks în Credentialed to Destroy: How and Why Education Became a WeaponAutorizat să distrugă: Cum și de ce educația a devenit o armă (Scotts Valley, CA: Createspace Independent Publishing Platform, 2013), 48.

[10] Albert P. Pinkevich, așa cum este citat de Eubanks în Autorizat, 49.

[11] Alan Ryan, așa cum este citat de Eubanks în Autorizat, 45-46.

[12] “Cele mai dăunătoare zece cărți din secolele al XIX-lea și al XX-lea“, Evenimente umane, 31 mai 2005, http://humanevents.com/2005/05/31/ten-most-harmful-books-of-the-19th-and-20th-centuries/

[13] Mortimer Smith And Madly Teach: A Layman Looks at Public School Education –Predarea nebună: Un laic evaluează educația școlară publică (Chicago: Henry Regnery Company, 1949).

[14] John A. Stormer, None Dare Call It Treason – Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare (Florissant, Missouri: Liberty Bell Press, 1964), 99.

[15] Samuel Taylor Coleridge, așa cum este citat de IL Kandel în Prejudice Garden to Roses? – “Prejudecați ale grădinii față de trandafiri?” American Scholar, vol. 8, nr. 1 (iarna 1938-1939), 77.

[16] Christopher Turner, “O conversație despre fericire, o revizuire – O copilărie la Summerhill”, The Guardian, 28 martie 2014, https://www.theguardian.com/books/2014/mar/28/conversation-happiness-summerhill-school-review-mikey-cuddihy

[17] Alexander Neil, Școala Summerhill: O abordare radicală a educației copiilor (New York: Hart Publishing Company, 1960), Capitolul 3.

[18] Joanne Lipman, “De ce profesorii stricți au rezultate bune“, The Wall Street Journal, 27 septembrie 2013, https://www.wsj.com/articles/why-tough-teachers-get-good-results-1380323772

[19] Daisy Christodoulou, Șapte mituri despre educație (Londra: Routledge, 2014).

[20] Diane West, Moartea adulților: Cum oprirea dezvoltării americane trage în jos civilizația occidentală (New York: St. Martin’s Press, 2008), ediția Kindle.

[21] Fred Schwartz și David Noebel, Puteți încă să aveți încredere în comuniști … să fie comuniști (și socialiști, statisticieni și progresiști) (Manitou Springs, CO: Crusade anti-comunism creștin, 2010), copertă, http://www.schwarzreport.org/resources/you-can-trust-the-communists-to-be-communists.

[22] Stein v. Oshinsky, 348 F.2d 999 (2 Cir. 1965); Collins v. Chandler Unified School District et al., Collins v. Chandler Districtul Școlar Unificat și colab., 644 F.2d 759 (9th Cir. 1981).

[23] John Taylor Gatto, The Underground History of American Education: A Schoolteacher’s Intimate Investigation Into the Problem of Modern Schooling – Istoria subterană a educației americane: Investigația intimă a unui profesor în problema școlii moderne (Baltimore: The Odysseus Group, 2000), capitolul 14.

[24] Diane Ravitch, “Educația după războaiele culturale“, Dædalus 131, nr. 3 (vara 2002), 5-21.

25. E. Merrill Root, Brainwashing in the High Schools: An Examination Of Eleven American History Manuals – Spălarea creierelor în licee: O examinare a unsprezece manuale de istorie americană (Papamoa Press, 2018), ediție Kindle.

[25] Steven Jacobson, Controlul minții în Statele Unite (1985), 16, https://archive.org/details/pdfy-6IKtdfWsaYpENGlz.

[26] Katherine Kersten, „Inside a Public School Social Justice Factory” –În cadrul fabricii de justiție socială a școlii publice“, Washington Examiner, 1 februarie 2018, https://www.weeklystandard.com/katherine-kersten/inside-a-public-school-social-justice-factory

[27] History Social Science Framework – Cadru istoric social-științific (adoptat de Consiliul de stat al statului California, iulie 2016, publicat de Departamentul pentru Educație din California, Sacramento, 2017), 431, https://www.cde.ca.gov/ci/hs/cf/documents/hssfwchapter16.pdf.

[28] Ibidem 391.

[29] Phyllis Schlafly, ed., Child Abuse in the ClassroomAbuzul copiilor în clasă (Wheaton, IL: Crossway Books, 1984), 13.

[30] Herbert Marcuse, Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry Into Freud – Eros și civilizația: o cercetare filosofică a lui Freud (Boston: Beacon Press, 1966), 35.

[31] Brock Chisholm, citat de BK Eakman în Clonarea minții americane: Eradicarea moralității prin educație (Lafayette, Louisiana: Huntington House Publishers, 1998), 109.

[32] William Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el (New York: Simon & Schuster, 1992), 16-17.

[33] Thomas Sowell, În cadrul educației americane, 36.

[34] Ibid., 48.

[35] “Moartea în clasă“, 20/20, Rețeaua ABC, 30 august 1991, https://www.youtube.com/watch?v=vbiY6Fz6Few 

[36] Sowell, În cadrul educației americane, 38.

[37] „Moartea în clasă”.

[38] Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 32.

39. Judith A. Reisman și colab., Kinsey, Sex and Fraud: The Indoctrination of a People (Lafayette, LA: Lochinvar-Huntington House, 1990).

[40] Robert Rector, “Când sexul Ed devine porno 101,” Fundația Heritage, 27 august 2003, https://www.heritage.org/education/commentary/when-sex-ed-becomes-porn-101 

[41] Ibidem.

[42] Margaret Sanger, așa cum este citat de Norman K. Risjord în Representative Americans: Populists and Progressives (Lanham, MD: Rowman & Littlefield Publishers, 2004), 267

[43] Margaret Sanger, așa cum este citat de Madeline Gray în Margaret Sanger (New York : Penguin Adult Hc / Tr, 1979), 227-228.

[44] Rebecca Hersher, „Poate fi „perfect normală”, dar este, de asemenea, interzisă frecvent”, National Public Radio, 21 septembrie 2014, https://www.npr.org/2014/09/21/350366435/it-may-be-perfectly-normal-but-its-also-frequently-banned

[45] Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 53.

[46] Maureen Stout, Curriculum-ul bun-simțului: Prostirea Copiilor Americii în numele stimei de sine (Cambridge, MA: Da Capo Lifelong Books, 2000), 1–3.

[47] Ibidem., 17

[48] ​​BK Eakman, Educând pentru “Noua Ordine Mondială” (Portland, Oregon: Halcyon House, 1991), 129.

[49] Sol Stern, “Cum sindicatele profesorilor încătușează școlile“, The City Journal, primăvara 1997, https://www.city-journal.org/html/how-teachers%E2%80%99-unions-handcuff-schools-12102.html.

[50] Troy Senik, “Uniunea sindicală cea mai rea din America: Cum Asociația Profesorilor din California a trădat școlile și a stricat statul”, City Journal, primăvara anului 2012 https://www.city-journal.org/html/worst-union-america-13470.html

[51] Kilpatrick, De ce Johnny nu poate distinge între bine și rău și ce putem face pentru el, 39.

[52] Samuel Blumenfeld și Alex Newman, Crimes of the Educators: How Utopians are Using Government Schools to Destroy America’s Children – Crimele Educatorilor: Cum folosesc utopiștii școlile de stat pentru a distruge copiii Americii (Washington DC: WND Books, 2015), Capitolul 14.

[53] Iserbyt, Planul deliberat de a prosti, xvii.

[54] Schlafly, Abuzul asupra copilului în sala de clasă, 14.

[55] Valerie Strauss, “O pledoarie serioasă despre jargonul educațional și modul în care subminează eforturile de îmbunătățire a școlilor” Washington Post, 11 noiembrie 2015, https://www.washingtonpost.com/news/answer-sheet/wp/2015/11/11/a-serious-rant-about-education-jargon-and-how-it-hurts-efforts-to-improve-schools/?utm_term=.8ab3d85e9e45

[56] Stormer, Nimeni nu îndrăznește să-i spună trădare, 104-106.

[57] Diane Ravitch, The Common Core Costs Billions and Hurts Students – “Setul de standarde educaționale costă miliarde și fac rău elevilor”, New York Times, 23 iulie 2016, https://www.nytimes.com/2016/07/24/opinion/sunday/the-common-core-costs-billions-and-hurts-students.html 

 2. Spectrul comunismului în universitățile occidentale

După patru ani de îndoctrinare intensă absolvenții universităților de astăzi capătă o predispoziție spre liberalism și progresism. Ei sunt predispuși să accepte ateismul, teoria evoluției și materialismului fără să stea prea mult pe gânduri. Ei devin “fulgi de zăpadă” cu mintea îngustă, care nu au bun-simț și doresc un stil de viață hedonist fără a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile lor. Ei nu au cunoștințe, au o viziune îngustă asupra lumii, știu foarte puțin sau nimic despre istoria Statelor Unite sau a lumii și au devenit principala țintă a înșelăciunii comuniste.

Spre deosebire de liderii studenți rebeli, dar elocvenți din anii ’60, tinerii protestatari de astăzi care sunt intervievați de reporterii de știri de televiziune rareori își articulează clar cererile. Le lipsește bunul simț și rațiunea de bază.

În timpul campaniei prezidențiale din 2016 din Statele Unite, denigrarea constantă a candidaților conservatori de către mass-media mainstream, împreună cu sondajele de opinie înșelătoare, i-au șocat pe mulți – în special pe studenți – odată ce rezultatul real al alegerilor a fost anunțat. După victoria lui Donald Trump, a apărut un fenomen ridicol în universitățile din Statele Unite. Unii studenți au simțit o asemenea frică, epuizare sau traumă emoțională cauzată de alegeri, încât au cerut suspendarea cursurilor și reprogramarea examenelor. Pentru a ajuta studenții ce prezentau manifestări de stres și anxietate, unele universități proeminente au organizat diverse activități terapeutice.

Acestea au inclus jocuri cu plastelină sau cuburi, cărți de colorat ori jucării de suflat baloane de săpun. Unii chiar au oferit pisici și câini de companie studenților, pentru a-i consola. Multe universități au oferit studenților consiliere psihologică, au organizat grupuri de sprijin sau au creat “spații sigure”, unde studenții puteau căuta ajutor pt “recuperare”.[58] Absurditatea modului în care un proces democratic normal a devenit mai terifiant decât un dezastru natural sau un atac terorist demonstrează eșecul total al sistemului educațional american. Studenții, care ar trebui să fie maturi și raționali, au devenit intoleranți și infantili atunci când se confruntă cu schimbări și presupuse dificultăți.

În ochii lumii, Statele Unite sunt încă una dintre cele mai importante țări în ceea ce privește educația. Timp de mai bine de un secol, Statele Unite au fost o superputere politică, economică și militară. Fondurile alocate educației depășesc în mare măsură pe cele din majoritatea altor țări. După cel de-al Doilea Război Mondial, democrația americană și bogăția au atras oameni talentați din întreaga lume. Programele sale postuniversitare de știință, tehnologie, inginerie și matematică (STEM) și școlile profesionale sunt cele mai bune din lume.

Cu toate acestea, în interiorul țării se desfășoară o criză. Proporția de absolvire a studenților străini în programele STEM depășește cu mult pe cea a studenților americani, iar decalajul crește în fiecare an. [59] Aceasta reflectă eroziunea învățământului primar, secundar și postliceal din Statele Unite. Elevilor le sunt reduse și distruse capacitățile in mod voit. Unele consecințele se văd deja cu ochiul liber și asta nu e totul.

Trebuie subliniat faptul că practic toți oamenii din lume, în special cei care au mers la facultate după anii ’60, au fost expuși influențelor comuniste. Științele umaniste și sociale sunt cele mai afectate. Cu toate că majoritatea oamenilor din aceste domenii au fost îndoctrinați fără să realizeze, doar câțiva indivizi promovează în mod intenționat ideologia comunistă. Expunem aici scopurile comuniste, pentru ca oamenii să le poată identifica și să se distanțeze de ele.

a. Tendința severă spre stânga a universităților

Una dintre cele mai importante cauze pentru care studenții adoptă ideologia socialistă sau comunistă sau sunt influențați de ideologii radicale precum feminismul și mișcarea ecologistă (discutată mai târziu în Capitolul 16) se datorează faptului că o mare parte a personalului didactic din universitățile americane are o tendință spre stânga. Savanții cu idei diferite au fost fie marginalizați în pozițiile lor didactice, fie împiedicați să-și exprime opiniile.

Într-un studiu din 2007 intitulat ” Viziunea socială și politică a profesorilor americani”, dintre cei 1.417 profesori universitari titulari chestionați, 44,1% s-au considerat liberali, 46,1% moderați și doar 9,2% conservatori. La colegiile de arte liberale, 61% din cadrele didactice erau liberali, în timp ce conservatorii reprezentau doar 3,9%. [60]

Studiile ulterioare anului 2007 confirmă, de asemenea, tendința de stânga în rândul profesorilor din universitățile cu studii pe patru ani din Statele Unite. Un studiu publicat în revista Econ Journal Watch în 2016 a analizat votul profesorilor din departamentele de istorie și științe sociale din 40 de universități importante din SUA. Printre cei 7.243 de profesori chestionați se numărau 3.623 de democrați și 314 republicani, adică un raport de 11.5 la 1. Dintre cele cinci departamente chestionate, departamentul de istorie a fost cel mai neuniform, având un raport de 35 la 1. Comparați acest lucru cu un studiu similar publicat în 1968, care a constatat că, printre profesorii de istorie, raportul dintre democrați și republicani a fost de 2,7 la 1. [61]

Un alt studiu realizat în 2016 în universitățile cu studii pe patru ani, a constatat că înclinația politică a profesorilor era neuniformă, în special în New England. Pe baza datelor din 2014, studiul a constatat că raportul dintre profesorii progresiști și conservatori din colegii și universități, la nivel național a fost de 6 la 1. În New England, acest raport a fost de 28 la 1. Un studiu realizat de Centrul de Cercetare Pew în 2016 a constatat că 31% dintre persoanele care au studiat în școlile postuniversitare aveau constant viziuni liberale, 23% aveau tendința de a fi liberale, doar 10% aveau opinii conservatoare în mod constant, iar 17% aveau tendința de a fi în mare parte conservatoare. Studiul a constatat că, începând cu anul 1994, numărul celor care au primit o educație postuniversitară și care au avut viziuni liberale a crescut semnificativ. [62] Participanții la un seminar al Institutului American Enterprise Institute din 2016 au declarat că aproximativ 18% dintre sociologii din Statele Unite se considerau marxiști și doar 5% se considerau conservatori. [63]

Senatorul Ted Cruz a făcut un comentariu despre Facultatea de Drept de la o universitate de prestigiu la care a fost invitat. “Erau mai mulți comuniști auto declarați [în facultate] decât republicani”, a spus el. “În cazul în care le-ați fi cerut să voteze dacă această națiune ar trebui să devină o națiune socialistă, 80% din cadrele didactice ar fi votat da, și 10% ar crede că asta este prea conservator”. [64]

Comunismul și-a început penetrarea educației americane odată cu penetrarea universităților la începutul secolului al XX-lea, când mulți intelectuali americani au început să accepte ideile comuniste sau varianta sa socialistă fabiană. [65]

Mișcarea contracultură din anii ’60 a produs un număr mare de tineri studenți antitradiționaliști. În anii de formare a acestor oameni, ei au fost influențați în mare măsură de marxismul cultural și de teoria Școlii de la Frankfurt. În 1973, după ce președintele Richard Nixon a retras trupele americane din Vietnam, grupurile studențești asociate cu mișcarea anti-război au început să dispară în obscuritate, deoarece principalul motiv al protestului dispăruse. Dar radicalismul produs de aceste mișcări studențești de anvergură nu a dispărut.

Studenții radicali și-au continuat studiile universitare în domeniile social și cultural – în jurnalism, literatură, filosofie, sociologie, educație, studii culturale și altele. După ce și-au obținut diplomele, și-au început cariera în instituțiile cu cea mai mare influență asupra societății și culturii, precum universitățile, mass-media, agențiile guvernamentale și organizațiile neguvernamentale. Ceea ce i-a ghidat în acel moment a fost în principal teoria “marșului lung prin instituții” propusă de marxistul italian Antonio Gramsci. Acest “marș lung” urmărește alterarea celor mai importante tradiții ale civilizației occidentale.

Marcuse a fost considerat un “părinte spiritual” de către occidentali rebeli. În 1974, el a afirmat că Noua Stânga nu a murit “și va învia în universități”. [66] De fapt, Noua Stânga nu numai că a reușit să supraviețuiască, dar chiar și lungul său marș prin instituții a avut un succes masiv.

Un profesor radical a scris: “După războiul din Vietnam, mulți dintre noi nu s-au târât înapoi în spațiile noastre literare; am ajuns în poziții academice. Odată cu războiul, vizibilitatea noastră s-a estompat și, pentru o perioadă  a părut – pentru cei care nu observau –  că am dispărut.  Acum suntem profesori titulari, iar lucrarea de transformare a universităților a început în mod serios. “[67]

Termenul “radicali cu titularizări” a fost inventat de Roger Kimball în cartea cu același nume, publicată în 1989. Termenul s-a referit la studenții radicali care fuseseră activi în mișcările anti-război, în cele pentru drepturile civile sau feministe din anii ’60 și au intrat ulterior în universități pentru a preda și pentru a obține titularizarea în anii ’80. De acolo, ei au inoculat studenților sistemul lor de valori politice și au creat o nouă generație de radicali. Unii dintre acești radicali din anii ’60 au devenit șefi de departamente și decani. Scopul acestor profesori și cercetători nu este acela de a explora adevărul, ci de a folosi mediul academic ca pe un instrument de subminare a civilizației occidentale și a tradițiilor sale. Scopul lor este acela de a submina societatea și sistemul politic prin cultivarea mai multor revoluționari după modelul lor.

Odată titularizaţi, profesorii pot participa în diferite comitete și pot avea un cuvânt greu de spus în recrutarea profesorilor noi, în stabilirea standardelor academice, în selectarea subiectelor pentru tezele de licență și în determinarea direcției de cercetare. Ei au oportunități ample de a-și folosi puterea pentru a exclude candidații care nu se conformează ideologiei lor. Din acest motiv, indivizii mai tradiționaliști care predau și fac cercetări potrivit conceptelor tradiționale sunt marginalizați în mod constant. Pe măsură ce profesorii generației mai în vârstă se pensionează, cei care îi înlocuiesc sunt mai ales profesorii de stânga care au fost îndoctrinați cu idei comuniste.

Gramsci a împărțit intelectualii în două tabere: intelectuali „tradiționali” și intelectuali “organici” pe care orice clasă nouă îi creează odată cu sine. Primii sunt coloana vertebrală a menținerii culturii tradiționale și a ordinii sociale, în timp ce intelectualii organici, aparținând claselor sau grupurilor nou apărute, joacă un rol creativ în procesul de luptă pentru hegemonie în clasele sau în grupurile lor. [68] În această perspectivă, proletariatul folosește intelectualii organici pentru a prelua hegemonia culturală și, eventual, pe cea politică.

Mulți titulari radicali se definesc drept “intelectuali organici” care se opun sistemului actual. Ca și Gramsci, ei urmează axioma marxistă: “Filozofii doar au interpretat lumea în diferite moduri. Ideea, totuși, este să o schimbăm. “[69] În acest fel, pentru Stânga educația nu are legătură cu transmiterea esenței cunoașterii și a civilizației umane, ci cu pregătirea studenților pentru politică radicală, activism social și “justiție socială”. După absolvire și după aderarea la societate ei își manifestă nemulțumirile față de sistemul actual prin revolta împotriva culturii tradiționale și prin instigarea la revoluție distructivă.

b. Reformarea mediului academic tradițional cu ideologia comunistă

Este bine cunoscut că în țările comuniste, marxism-leninismul este ideologia călăuzitoare a tuturor disciplinelor, în timp ce în Occident libertatea academică este ideea centrală. În afară de standardele morale omniprezente și de normele academice, nu ar trebui să existe vreo părtinire în favoarea anumitor tendințe intelectuale. Cu toate acestea, începând cu anii ’30, socialismul, comunismul, marxismul și Școala de la Frankfurt au invadat universitățile americane, alterând în mod grav științele umaniste și sociale.

Discursul revoluționar domină științele umaniste în America 

Autorul Bruce Bawer l-a întrebat odată pe Alan Charles Kors, istoric la Universitatea din Pennsylvania, despre trei cărți despre care el credea că au avut cea mai profundă influență asupra științelor umaniste din Statele Unite. Aproape fără să se gândească, Kors a numit trei cărți: “Caietele din închisoare” ale lui Antonio Gramsci, “Pedagogia celor oprimați” a lui Paulo Freire și “Damnații pământului” a lui Frantz Fanon.  [70]

Gramsci, marxistul italian, nu mai are nevoie de nici o altă introducere deoarece creația lui a fost descrisă în capitolele precedente. Freire, un teoretician brazilian în educație, i-a adorat pe Vladimir Lenin, Mao Zedong, Fidel Castro și Ernesto „Che” Guevara. “Pedagogia celor oprimați” publicată în 1968 și retipărită în limba engleză doi ani mai târziu, a devenit parte din lectura obligatorie la multe instituții academice din Statele Unite. 

Pedagogia lui Freire, așa cum este descrisă de către publicația City Journal condusă de Stern, a notat că “Pedagogia celor oprimați” nu se ocupă de niciun fel de probleme educaționale specifice, ci este mai degrabă “un eseu politic utopic care cere răsturnarea hegemoniei capitaliste și crearea unor societăți fără clase”. [71] Lucrarea lui Freire nu face altceva decât să repete opinia marxistă conform căreia există doar două feluri de oameni în lume: opresorul și oprimatul. Cei oprimați ar trebui, atunci, să respingă educația lor, să fie treziți la realitatea circumstanțelor lor mizere și să fie îndemnați la revoltă.

Fanon s-a născut în insula Martinica din Marea Caraibelor și s-a alăturat războiului din Algeria împotriva guvernării franceze a coloniilor. Cartea sa, Damnații pământului, a fost publicată în 1961, cu o prefață a filosofului existențialist și comunistului francez Jean-Paul Sartre. Acesta și-a rezumat teoria spunând: colonizatorii occidentali sunt întruchiparea răului; în timp ce non-occidentalii sunt în mod inerent nobili în virtutea faptului că sunt colonizați și exploatați.

Fanon a cerut locuitorilor coloniilor să se revolte împotriva clasei conducătoare coloniale, folosindu-se de violență ca punct de raliere. El a spus: „La nivelul personal, violența este o forță de curățare. Eliberează nativul de complexul său de inferioritate și de disperarea și inacțiunea sa; îl face neînfricat și îi restabilește respectul de sine.” [72]

Îmbrățișând ideile lui Fanon, Sartre a scris în prefață: “Căci în primele zile ale revoltei trebuie să ucizi: să împuști un europen este ca și cum ai împușca doi iepuri dintr-un foc, îl eliberează pe oprimat şi pe opresor, în egală măsură: rămâne un om mort și un om liber; supraviețuitorul, pentru prima dată, simte pământul natal sub picioare. “[73]

Ideile lui Gramsci, Freire și Fanon sunt narațiuni înșelătoare care îi ademenesc pe oameni să privească istoria și societatea prin prisma luptei de clasă. Odată ce scânteia urii de clasă intră în inimile lor, elevii învață să respingă și să se opună structurii și funcționării normale a societății, pentru care soluția inevitabilă este revolta și revoluția.

Rămâne de dezbătut care teoretician sau care școală de gândire a avut cea mai mare influență asupra științelor umaniste și sociale în colegiile americane. Ceea ce este clar însă este că marxismul, școala de la Frankfurt, teoria freudiană și postmodernismul (care au colaborat cu comunismul la distrugerea culturii și moralității) au ajuns să domine acest domeniu.

Teoria comunistă pătrunde în mediul academic

Începând cu anii ’60, disciplina cercetării literare din Statele Unite a experimentat o schimbare fundamentală a paradigmei în diversele sale subdomenii. În mod tradițional, criticii literari au apreciat valorile morale și estetice ale operelor clasice, considerând literatura drept o resursă importantă pentru lărgirea orizonturilor cititorilor, pentru dezvoltarea caracterului lor moral și pentru cultivarea gustului lor intelectual. În principiu, teoria literară academică este secundară literaturii în sine, servind ca mijloc de înțelegere și interpretare a acesteia.

Urmând tendințele populare în filosofie, psihologie și cultură, în timpul apogeului mișcării contraculturii din anii ’60 au apărut diverse teorii literare noi în comunitatea academică. Relația dintre teorie și literatură a fost inversată, deoarece lucrările reale au fost reduse la materiale pentru validarea abordărilor interpretative moderne. [74]

Care este esența acestor teorii? Luate în ansamblu, acestea fac o harababură din disciplinele academice tradiționale, cum ar fi filosofia, psihologia, sociologia și psihanaliza prin prezentarea denaturată a societății și a culturii. Așa cum spunea teoreticianul literar Jonathan Kahler: “Teoriile sunt adesea o critică combativă a noțiunilor de bun simț și, în plus, o încercare de a arăta că ”bunul simț “cu care ne-am obișnuit este de fapt un construct istoric. Această teorie a ajuns să ni se pară atât de naturală încât nici măcar nu ne dăm seama că este de fapt doar o teorie.” [75]

Cu alte cuvinte, teoriile academice moderne diminuează, inversează și distrug înțelegerile tradiționale ale binelui și răului, corectitudinii și greșelii, frumuseții și urâțeniei care provin din educația familială tradițională, din credința religioasă și din etică, înlocuindu-le cu un set de valori sinistre, lipsit de valoare pozitivă.

Îndepărtând învelișul academic complex ale acestor așa-zise teorii, ele nu sunt altceva decât o învălmășire a clasicului și neomarxismului, a școalii de la Frankfurt, a psihanalizei, a deconstructivismului, a poststructuralismului și postmodernismului. Împreună formează o axă care urmărește să distrugă bazele civilizației umane și servește camuflării comunismului pentru ca acesta să se poată infiltra în mediul academic occidental. Începând cu anii ’60, comunismul a înregistrat progrese rapide în domenii precum literatura, istoria și filosofia, stabilindu-și dominația în științele umaniste și sociale.

„Teoria”, așa cum s-a discutat, este oarecum același lucru cu „teoria critică”. Permutările ei includ studiile critice recent apărute de drept, rasă, sex, societate, știință, medicină și altele asemenea. Omniprezența sa este o manifestare a expansiunii reușite a comunismului în domeniile academice și educaționale, a coruperii tinerilor cu o gândire deviată și pavarea unei căi pentru distrugerea omenirii.

Politizarea cercetării literare

Din perspectiva unui critic literar marxist, semnificația unui text literar nu constă în valoarea sa intrinsecă ci, mai degrabă, în modul în care acesta reflectă ideologia clasei conducătoare sau poziția sa asupra problemelor subliniate de Stânga, precum genul și rasa. Din această perspectivă, se spune despre clasici că nu au nicio valoare intrinsecă. Un teoretician literar marxist american proeminent a declarat în mod explicit că interpretarea politică a literaturii constituie “orizontul absolut al tuturor lecturilor și al oricărei interpretări”. [76] Adică, toate lucrările literare ar trebui tratate ca alegorii politice și numai atunci când adâncimea sensurilor de clasă, rasă, sex sau opresiune sexuală sunt descoperite, înțelegerea cuiva poate fi considerată profundă sau calificată.

Oamenii din țările comuniste sunt familiarizați cu astfel de critici literare dogmatice. Liderul comunist chinez Mao Zedong a rezumat “Visul din camera roșie”, una dintre cele patru mari opere clasice chineze, după cum urmează: “Patru familii, o luptă acerbă de clasă și câteva zeci de vieți omenești”.

În țările comuniste, discursul literar nu este întotdeauna limitat la dezbaterile civilizate și sofisticate ale “turnului de fildeș”. Uneori se poate metamorfoza într-un impuls pentru o luptă sângeroasă. Brutalitatea decadei Revoluției Culturale din anii ’60 și ’70 a fost declanșată de criticarea oficială a unei opere literare.

În 1959, ca răspuns la chemarea lui Mao Zedong de a învăța de la oficialul chinez din timpul onestei și dreptei Dinastii Ming, Hai Rui, istoricul emerit Wu Han a fost sfătuit de un înalt oficial de propagandă să înceapă să studieze personajul istoric și să scrie despre el. În 1961, Wu a terminat de scris drama „Destituirea lui Hai Rui” înfățișând viața oficialului care a îndrăznit să-l critice pe împărat și a fost încarcerat pentru aceasta. Câțiva ani mai târziu, la 10 noiembrie 1965, cotidianul Wenhui din Shanghai a publicat o recenzie critică a piesei. Recenzia fost planificată în comun de soția lui Mao, Jiang Qing, și teoreticianul radical Zhang Chunqiao. Acesta a susținut că „Destituirea lui Hai Rui” era o aluzie la Peng Dehuai, un general al Armatei de Eliberare a Poporului, care a fost destituit datorită opoziției sale față de  cele trei politici ale Partidului Comunist din cadrul “Celor trei steaguri roşii” – Linia Generală pentru Construcția Socialistă, Marele Salt Înainte și Comunele Populare. În anii 1950, aceste trei politici au condus la Marea Foamete care a înfometat zeci de milioane de oameni, iar la începutul anilor ’60 a slăbit poziția lui Mao în regim. Într-o perioadă în care Mao și susținătorii săi căutau modalități de a-și restabili prestigiul, criticile aduse „Destituirii lui Hai Rui” au devenit fitilul deciziilor politice care au dus la Revoluția Culturală.

Abordarea brutală a comuniștilor chinezi privind interpretarea tuturor operelor literare din punctul de vedere al luptei de clasă contrastează cu critica literară mult mai subtilă prezentă în colegiile occidentale în ultimele decenii.

Critica literară neo-marxistă occidentală este ca un virus care devine mai puternic și mai mortal prin mutații nesfârșite. Ea se adaptează altor teorii care apoi devin armele sale, trăgând marile opere ale culturii umane – de la clasicii Greciei și Romei la Dante, Shakespeare și romanele victoriene – pe masa de operație literară pentru a fi dezmembrate și reconfigurate.

Deși acest tip de comentariu folosește un jargon pretențios pentru a crea aparența de sofisticare, principalele argumente, de obicei, se rezumă la acuzații de prejudecăți la adresa claselor defavorizate, a femeilor sau a minorităților etnice.

Criticile moderne etichetează aceste lucrări ca aparținând suprastructurii clasei conducătoare și le descriu ca având efectul amorțirii maselor față de condițiile lor apăsătoare și de a le împiedica să obțină conștiința revoluționară de clasă. După cum spunea filosoful englez Roger Scruton, “metodele noului teoretician literar sunt într-adevăr arme de subversiune: o încercare de a distruge educația umană din interior, de a rupe legătura cu simpatia care ne leagă de cultura noastră”. [77 ]

Teoria marxistă a ideologiei

“Ideologia” este un concept de bază al științelor umaniste influențate de marxism. Marx considera moralitatea, religia și metafizica – în mod colectiv – drept ideologie. El credea că ideologia dominantă într-o societate bazată pe clase era ideologia clasei conducătoare și că valorile sale nu reflectau realitatea așa cum era, ci mai degrabă inversul ei. [78]

Neomarxismul secolului al XX-lea a făcut din distrugerea culturii o etapă necesară a revoluției și face o referire amplă la ideologie în literatura sa. Lukács a definit ideologia drept “conștiința falsă spre deosebire de “conștiință de clasă” reală. Marxistul francez Louis Althusser a propus conceptul de “aparate ideologice ale statului”, care includ religia, educația, familia, legea, politica, sindicatele, comunicarea, cultura etc, care ar putea lucra împreună cu un aparat de stat brutal.

Conceptul marxist de ideologie se bazează pe un sofism viclean. Fiecare societate sau sistem are deficiențele sale care ar trebui declarate și corectate. Cu toate acestea, Althusser și alți marxiști nu se preocupă de probleme specifice. În schimb, ei resping sistemul în întregime pe motiv că sistemul este o structură instituită și menținută de clasa conducătoare pentru a-și proteja propriile interesele.

“Otrăvirea fântânii” este un aspect important al obsesiei marxiste a ideologiei și poate fi văzut în critica ideologică complicată a lui Althusser. În loc de a examina meritele reale ale unui argument, abordarea ideologică se bazează pe faptul că acuză adversarii că arborează motive ascunse sau că sunt dintr-un mediu greșit. Așa cum nimeni nu vrea să bea apă dintr-un fântână otrăvită, răspândirea de zvonuri despre o persoană sau folosirea altor forme de denigrare a ei, face ca opinia ei să fie inacceptabilă pentru public – indiferent cât de rezonabilă sau logică ar fi. Conceptul global al lui Althusser despre “aparatele ideologice de stat” reflectă disprețul extrem al comunismului față de societatea umană – nimic nu este acceptabil cu excepția respingerii și distrugerii complete. Aceasta este o manifestare a scopului comunismului de eradicare a culturii umane.

Conceptul marxist al ideologiei se bazează pe propoziții abstracte, generalizate și false care vizează abolirea valorilor morale tradiționale. În timp ce-și maschează intențiile reale, prin exprimarea în aparență a unei indignări morale, marxiștii au înșelat și au influențat un număr mare de oameni.

Marxismul postmodern

Urmând pașii anilor ’60, un grup de filosofi francezi a creat ceea ce a devenit cea mai puternică armă ideologică a marxismului și comunismului în comunitatea academică americană: deconstrucția. Printre reprezentanții lor se numărau Michel Foucault și Jacques Derrida. În 2007, Foucault a fost cel mai citat autor în științele umaniste, cu 2.521 citări. Derrida s-a clasat pe locul al treilea, fiind citat de 1.874 de ori. [79] Există legături profunde între postmodernism și marxism, de aceea considerăm că este adecvat să se facă referire la acesta în mod colectiv ca la marxismul postmodern. [80].

Faptul că limbajul are straturi de semnificație ambigue și multilaterale și că un text poate avea interpretări diferite era ceva obișnuit încă de pe vremea vechilor greci și a Chinei pre-imperiale. Cu toate acestea, teoria deconstrucției lui Derrida – o înșelăciune elaborată care combină ateismul și relativismul – funcționează prin exagerarea ambiguității limbajului pentru a descompune textele, chiar și atunci când sensul este clar și bine definit.

Spre deosebire de ateii convenționali, Derrida și-a exprimat perspectiva în limbaj filosofic. Drept urmare, punctele sale de vedere nu sunt doar distructive pentru conceptul de divinitate, ci și pentru cele de raționalitate, de autoritate și de semnificație asociate credințelor tradiționale, deoarece adepții lui Derrida efectuează deconstrucția acestor termeni. După ce a înșelat mulți oameni cu fațada profunzimii sale intelectuale, teoria deconstructivismului a crescut necontrolată în științele umaniste și a devenit unul dintre cele mai puternice instrumente ale comunismului pentru a distruge credința, tradiția și cultura.

Esența teoriei lui Foucault gravitează în jurul noțiunii că nu există nici un adevăr, ci doar putere. Deoarece puterea monopolizează dreptul de a interpreta adevărul, tot ceea ce pretinde a fi adevărat este ipocrit și ceva care nu poate fi de încredere. În cartea sa “Supraveghere și pedeapsă, nașterea închisorii”, Foucault, care s-a alăturat la un moment dat Partidului Comunist Francez, a pus următoarea întrebare: “Este surprinzător faptul că închisorile seamănă cu fabricile, școlile, cazărmile, spitalele, care seamănă toate cu închisorile?”.[81] Prin echivalarea instituțiilor indispensabile ale societății cu închisorile și îndemnarea oamenilor la răsturnarea unor asemenea “închisori”, Foucault dezvăluie natura antisocială a teoriei sale.

Înarmați cu armele deconstructivismului, cu teoria lui Foucault precum și cu alte teorii critice, cercetătorii au stigmatizat tradiția și moralitatea prin relativizarea tuturor lucrurilor. Ei prosperă din axiome precum “orice interpretare este o interpretare greșită”, “nu există adevăr, doar interpretări” sau “nu există fapte, doar interpretări”. Au relativizat înțelegerea conceptelor de bază precum adevărul, bunătatea, frumusețea, dreptatea și altele asemănătoare, și apoi le-au aruncat ca pe rebuturi.

Tinerii studenți care intră în universități pentru a studia arte liberale nu îndrăznesc să pună la îndoială autoritatea instructorilor lor. Menținerea lucidității sub bombardamentul ideologic susținut care urmează este și mai dificilă. Odată orientați spre studiul teoriei marxiste postmoderne, este dificil ca ei să își schimbe modul de gândire. Acesta este un mijloc major prin care ideologia comunistă a reușit să acționeze necontrolat în domeniul științelor umaniste și sociale.

c. Utilizarea de noi domenii academice pentru infiltrarea ideologică

Într-o societate normală, studiile privind femeile sau cercetarea minorităților rasiale și studiul culturilor străine reflectă prosperitatea și diversitatea comunității academice. Cu toate acestea, după mișcarea de contracultură din anii ’60, unii radicali au folosit aceste noi discipline academice pentru a-și răspândi ideile de stânga în universități și institute de cercetare. În ultimele decenii, disciplinele academice, cum ar fi studiile feministe, studiile queer și diferite departamente dedicate minorităților care nu sunt albe au devenit omniprezente în universitățile americane.

Premisa de bază a studiilor asupra femeilor este că diferențele dintre sexe nu sunt rezultatul diferențelor biologice, ci mai degrabă sunt un construct social. Datorită presupusei oprimări pe termen lung a femeilor de către bărbați și de patriarhat, misiunea studiilor privitoare la statutul femeilor este de a declanșa o conștiință socială feministă și de a produce schimbări sociale și revoluție.

O profesoară de la Universitatea din California, Santa Cruz, cu convingeri feministe, a crescut într-o renumită familie comunistă. Ea își arăta cu mândrie acreditările ca activistă comunistă și lesbiană. Începând cu anii ’80, ea a predat feminismul și își considera orientarea sexuală ca fiind o modalitate de a trezi conștiința politică. Determinarea de a deveni profesoară i-a fost insuflată de o colegă comunistă care i-a spus că este misiunea ei să o facă. Într-o declarație publică, ea a spus că “munca la catedră a devenit o formă de activism politic pentru mine”. [82] Într-una dintre programele sale, ea a scris, că homosexualitatea feminină este “cea mai înaltă formă a feminismului”. [83]

Universitatea din Missouri și-a conceput cursurile pentru a-i pregăti pe studenții săi să privească problemele legate de feminism, de literatură, de gen și de pace din poziția stângii. De exemplu, un curs numit “Outlaw Gender” – Genul proscris consideră genurile drept “categorii artificiale produse de o anumită cultură”, mai degrabă decât ceva produs în mod natural. Numai un singur punct de vedere a fost inoculat studenților: narațiunea despre opresiunea bazată pe gen și discriminarea față de identitățile multiple de gen. [84]

După cum s-a discutat în Capitolul cinci, mișcarea antirăzboi din lumea occidentală care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial a fost puternic influențată de comuniști. În ultimele decenii, în universitățile americane a apărut o materie nouă: Studiile Păcii. Cercetătorii David Horowitz și Jacob Laksin au cercetat peste 250 de organizații care aveau o legătură cu noul domeniu academic. Ei au ajuns la concluzia că natura acestor organizații era una politică, nu una academică, și că scopul lor este de a recruta studenți pentru mișcarea antirăzboi a Stângii. [85]

Citând vestitul manual “Peace and Conflict Studies” – “Studiile privind pacea și conflictul”, Horowitz și Laksin au expus motivațiile ideologice ale domeniului. Manualul folosește argumente marxiste pentru a explica problemele sărăciei și foametei. Autorul condamnă proprietarii de terenuri și producătorii agricoli, susținând că lăcomia lor a dus la înfometarea a sute de milioane de oameni. Deși se pare că abordarea este împotriva violenței, există o formă de violență la care autorul nu se opune și, pe care, de fapt, o laudă: violența comisă în cursul revoluției proletare.

Un pasaj din “Studiile privind pacea și conflictul” arată: “Deși Cuba nu este un paradis pe Pământ și anumite drepturi și libertăți civile individuale nu sunt încă practicate pe scară largă, cazul Cubei indică faptul că revoluțiile violente pot duce uneori la îmbunătățirea generală a condițiilor de viață ale multor oameni”. Cartea nu menționează nici dictatura lui Fidel Castro, nici rezultatele catastrofale ale Revoluției cubaneze.

Deoarece a fost scris după atacurile din 11 septembrie manualul “Studiile privind pacea și conflictul” se adresează și problemelor terorismului. În mod surprinzător, autorii par să aibă atât de multă simpatie față de teroriști încât termenul “terorist” este pus între ghilimele. Ei își apără poziția în acest fel: “Punerea ‘teroristului’ între ghilimele poate fi șocantă pentru unii cititori cărora o astfel de catalogare le pare evidentă. Cu toate acestea, facem acest lucru nu pentru a minimiza oroarea acestor acte, ci pentru a sublinia valoarea indignării îndreptățite prin recunoașterea faptului că adesea cel care este “terorist” pentru o persoană este un ‘luptător al libertății’ pentru altul”. [86]

Mișcarea pentru drepturile civile se distinge pe bună dreptate prin susținerea pașnică de către susținătorii săi a unei mai mari reprezentări a afro-americanilor. Cu toate acestea, nu tot activismul de atunci era desfășurat cu bună credință. În colegiile SUA, înființarea de departamente dedicate studiilor afro-americane a fost, în unele cazuri, rezultatul intimidării și șantajului politic. La sfârșitul anilor ’60, grevele studenților și intimidările din campusurile Colegiului de Stat din San Francisco, Universitatea din California – Santa Barbara și Universitatea Cornell au condus la înființarea primelor departamente de studii afro-americane din țară. Universitatea Cornell a cedat după ce mai mult de o sută de studenți de culoare s-au prezentat pentru a cere înființarea unui departament de cercetare pentru studii afro-americane, format exclusiv din oameni de culoare. Unii dintre protestatari fluturau puști și pachete cu muniție. [87]

Shelby Steele, care mai târziu a devenit membru senior al Institutului Hoover din cadrul Universității Stanford, a fost printre cei care și-a exprimat opoziția față de acțiunea afirmativă și înființarea departamentelor de cercetare afro-americană în universități. El a spus că liderii universităților aveau un sentiment atât de puternic de „vinovăție albă” încât ar fi acceptat orice solicitare venită din partea reprezentanților sindicatelor studenților de culoare. [88]

Mediul academic ar trebui să fie obiectiv și să evite motivațiile politice. Însă, aceste noi domenii academice au adoptat o poziție ideologică: profesorii de studii feministe trebuie să îmbrățișeze feminismul, în timp ce profesorii implicați în studii afro-americane trebuie să creadă că greutățile politice, economice și culturale ale afro-americanilor sunt rezultatul discriminării de către rasa albă. Scopul existenței acestor studii nu este de a explora adevărul, ci de a promova o narațiune ideologică.

Aceste subiecte noi sunt produsul secundar al revoluției culturale americane. După ce au fost înființate în universități, noile domenii de studiu s-au extins prin solicitarea unor bugete mai mari și prin recrutarea mai multor studenți care să le consolideze. Aceste domenii noi, care sunt deja profund înrădăcinate în mediul academic, au fost create de oameni care acționează sub influența ideologiei comuniste. Scopul lor este de a încuraja și de a extinde conflictele între diferite grupuri și de a incita la ură în pregătirea terenului pentru revoluția violentă. Ei au prea puține legături cu oamenii (afro-americani, femei sau alte categorii) pe care pretind că-i reprezintă.

d. Promovarea radicalismului de stânga

În cartea lor “Clasa partidului unic: Cum profesorii radicali din cele mai bune universități din Statele Unite îndoctrinează studenții și subminează democrația noastră”, David Horowitz și Jacob Laksin au enumerat aproximativ 150 de cursuri de stânga predate în 12 universități. Aceste cursuri și-au mascat intenția politică cu un limbaj erudit, dar unele dintre ele au neglijat chiar și principiile academice de bază, făcându-le să semene îndeaproape cu cursurile politice obligatorii în țările comuniste. De exemplu, Departamentul de Studii Comunitare de la Universitatea din California – Santa Cruz a oferit anterior un seminar cu o descriere a cursului care nota: „Scopul acestui seminar este de a învăța cum să organizăm o revoluție. Vom învăța ce au făcut și fac comunitățile din trecut și prezent pentru a rezista, a provoca și a depăși sistemele de putere, inclusiv (dar fără a se limita la) capitalismul global, opresiunea statului și rasismul”. [89]

Bill Ayers, un fost profesor emerit al Universității Illinois din Chicago, este un radical al anilor ’60 și unul dintre fondatorii organizației Weather Underground, inițial numit Weatherman, care era o facțiune a Studenților pentru o Societate Democrată (SDS). În 1969, când SDS s-a prăbușit, Weather Underground a intervenit, dedicându-și eforturile organizării studenților radicali, care au participat la activități teroriste menite să inflameze conflictele rasiale. Weather Underground, care a fost desemnată o organizație teroristă internă, a plasat bombe la Capitoliu, la sediul poliției din New York, la birourile Pentagonului și la birourile Gărzii Naționale. Un citat bine-cunoscut al lui Bill Ayers spune: “Ucideți-i pe cei bogați. Distrugeți-le mașinile și apartamentele. Aduceți-vă revoluția în casă și ucideți-vă părinții, acolo are loc cu adevărat revoluția”. Publicațiile academice ale lui Ayers sunt în concordanță cu CV-ul său.

O rețea de progresiști ​​de stânga a reușit să împiedice FBI-ul să-l aresteze pe Ayers. El a reapărut în 1980 și a devenit membru al facultății la Universitatea Illinois din Chicago, unde a făcut cercetări în domeniul educației timpurie. Opiniile sale politice au rămas neschimbate și nu a arătat niciun regret pentru atacurile sale teroriste. Ayers a devenit profesor asociat, apoi profesor, și, în cele din urmă, a devenit profesor emerit. De asemenea, a primit titlul de Cercetător Principal al Universității, cea mai înaltă onoare a instituției. [90]

Fiecare titlu primit de Ayers a fost rezultatul unei decizii comune a colegilor săi din departament. Acest lucru reflectă, în sine, recunoașterea și sprijinul tacit al universității pentru trecutul său terorist.

e. Negarea marilor tradiții ale Statelor Unite

În 2014, un grup de studenți de la universitatea Texas Tech University implicați în politică a efectuat un sondaj în campusul universitar, care cuprindea trei întrebări: “Cine a câștigat războiul civil?”, “Cine este vicepreședintele nostru?” și “De la cine ne-am câștigat independența?”. Mulți studenți nu aveau nici o idee despre răspunsuri. Deși nu știau despre aceste date fundamentale despre politica și istoria țării lor, studenții erau familiarizați cu detalii despre vedetele de film și cu viața lor romantică. [91]

În 2008, Institutul Intercollegiate Studies Institute (ISI) a efectuat un sondaj aleatoriu la care au răspuns 2.508 de americani și a constatat că doar jumătate dintre aceștia ar putea numi toate cele trei ramuri ale guvernului [92]. Când au răspuns la un chestionar care cuprindea treizeci și trei de întrebări simple privind cunoștințele civice, 71% dintre respondenți au primit un scor mediu de 49%, adică un scor nesatisfăcător. [93]

Învățarea istoriei Statelor Unite nu se referă numai la procesul de înțelegere a modului în care a fost întemeiată națiunea, ci și la cunoașterea valorilor pe care a fost construită națiunea și ceea ce este necesar pentru a păstra aceste tradiții. Numai așa oamenii vor prețui ceea ce au astăzi, își vor proteja moștenirea națională și o vor transmite generației următoare. Uitarea istoriei este echivalentă cu distrugerea tradiției. Atunci când oamenii nu-și cunosc îndatoririle civice, este posibilă formarea unui guvern totalitar.

Nu se poate să nu ne întrebăm ce s-a întâmplat cu istoria Statelor Unite și cu educația civică. Răspunsurile pot fi găsite în manualele folosite de elevii de astăzi și de profesorii lor. Marxistul Howard Zinn este autorul unei cărți populare de istorie intitulată O Istorie a poporului american. Cartea se bazează pe premisa că toate acțiunile eroice și episoadele care inspiră, și care au fost relatate ca parte a istoriei americane, sunt minciuni nerușinate și că adevărata istorie a Statelor Unite ale Americii este o călătorie întunecată prin suprimare, prin lipsuri și prin genocid. 

Un profesor de economie de la o universitate din Boston consideră că teroriștii care sunt inamici ai Statelor Unite sunt adevărații luptători împotriva răului – adică Statele Unite. Într-un articol publicat în 2004, el i-a pus pe picior de egalitate pe teroriștii care au efectuat atacurile din 11 septembrie cu rebelii americani care, în 1775, au tras primele focuri de armă de la Lexington și au început Războiul de Independență. [94]

f. Lupta împotriva clasicilor civilizației occidentale

În 1988, studenții și profesorii radicali de la Universitatea Stanford au protestat împotriva unui curs al universității numit Civilizația Occidentală. Ei au scandat: “ Hei, hei, ho, ho! Civilizația occidentală trebuie să plece!”. Stanford a dat curs cererilor protestatarilor și a înlocuit cursul Civilizația Occidentală cu un altul intitulat “Culturi, Idei, Valori” (CIV). Deși noul curs nu a înlocuit clasicii precum Homer, Platon, Sfântul Augustin, Dante Alighieri sau Shakespeare, a fost necesar ca în curs să fie incluse mai multe lucrări elaborate de femei, de grupuri minoritare și de alte grupări considerate oprimate.

Secretarul Educației de atunci al SUA, William Bennett, a condamnat modificarea ca fiind „o capitulare nefericită a unei campanii de presiune politică și intimidare”. Cu toate acestea, multe universități proeminente au făcut același lucru, iar universitățile de calibru mai mic le-au urmat exemplul, pentru a ține pasul cu ele. În câțiva ani, educația umanistă din universitățile americane a suferit o mare transformare.

Cererea “corectă din punct de vedere politic” de a scoate clasicii din universitățile americane a condus la mai multe rezultate dăunătoare, iar unele dintre ele vor fi descrise mai jos:

1. Lucrările de joasă calitate, cu conținut superficial, care conțin narațiuni revoluționare, sau care pot fi considerate literatură a victimelor, înlocuiesc lucrările clasice și profunzimea lor eternă.

2.  Plasarea acestor lucrări medii la același nivel cu cele clasice trivializează și relativizează clasicul.

3. Temele călăuzitoare din operele clasicilor sunt interpretate, acum, folosind teoria critică, studiile culturale, politica identității și corectitudinea politică. Cercetătorii studiază cu entuziasm „rasismul și sexismul ascuns” din piesele lui Shakespeare, de exemplu, distorsionând și insultând operele clasice.

4. Studenții inoculați cu acest tip de atitudine mentală consideră că personajele nobile, marile realizări și lecțiile moralizatoare prezentate în operele clasice sunt greu de crezut și, în schimb, dezvoltă instinctul de a le vedea într-o lumină negativă și cinică.

În educația literară tradițională, principalele teme transmise în operele clasice se referă, mai ales, la dragostea universală, la dreptate, la loialitate, la curaj, la spiritul sacrificiului de sine și la alte valori morale. Educația istorică gravitează în jurul unor evenimente majore privind crearea și dezvoltarea națiunii și a valorilor sale fundamentale.

Din moment ce aproape toate operele clasice ale literaturii occidentale au fost scrise de bărbați europeni albi, stânga flutură stindardele multiculturalismului și feminismului pentru a insista ca oamenii să citească literatura scrisă de femei, oameni de culoare și așa mai departe. În ceea ce privește predarea istoriei, educația modernă încurajează descrierea parcursului istoric al unei țări ca fiind unul complet întunecat, plin de sclavie și de exploatare a femeilor și a altor grupuri minoritare. Scopul nu mai este de a aminti moștenirea tradițională, ci de a insufla un sentiment de vinovăție față de grupurile desemnate ca „oprimate”.

Lucrările clasice întruchipează experiențele și lecțiile importante din trecut, iar studierea lor este esențială pentru ca elevii și studenții să învețe despre cultura lor. Când școlile se concentrează pe lucrări corecte din punct de vedere politic, sau pe cele moderne, diminuând importanța lucrărilor clasice, elevii sunt mai puțin expuși la înțelepciunea conținută în operele clasice sau învață să le privească într-o lumină superficială și critică. Ca urmare a acestui tip de educație, generații întregi de elevi și studenți sunt înstrăinate de originile civilizației lor și de sistemul lor unic de credință și valori.

g. Monopolizarea manualelor și a artelor liberale

Economistul Paul Samuelson a descris puterea manualelor astfel: “Nu-mi pasă cine scrie legile unei națiuni – sau cine scrie tratatele sale avansate – dacă pot să scriu manualele lor economice”. [95] Manualele, care au o mare circulație și o mare autoritate, pot exercita o influență enormă asupra elevilor. Oricine scrie manualele deține cheile pentru a modela mințile impresionabile ale tinerilor.

După ce cercetătorii și profesorii radicali au primit funcții și reputații, au obținut controlul asupra birourilor și comitetelor de publicare ale universităților. Ei și-au folosit autoritatea pentru a încărca materialele didactice cu ideologia lor și pentru a le-o impune cu forța studenților. În unele domenii academice, manualele și lectura obligatorie alese de profesori conțin mai multe lucrări marxiste decât ale oricărei alte școli de gândire. Cartea “O altă istorie a poporului american”, a devenit o lectură obligatorie pentru multe specializări în istorie, economie, literatură și studii pentru femei.

Odată ce cei de stânga reușesc să-și crească numărul, aceștia pot folosi mecanismul de evaluare reciprocă în comunitatea academică din SUA în scopul de a suprima cercetătorii cu opinii diferite. O lucrare care provoacă ideologia stângii este sortită respingerii de către cei de stânga și de colegii lor.

Multe publicații din domeniul științelor umaniste sunt ghidate de teoria critică și sunt pline de jargonul tehnic neclar, în timp ce tema principală este respingerea Divinității, respingerea culturii tradiționale și incitarea la revoluții pentru a răsturna ordinea socială, politică și economică actuală. Există o categorie de bursieri care urmărește să demonstreze că toate tradițiile morale și standardele, inclusiv procesul științific, sunt un construct social al căror scop este de a proteja puterea clasei conducătoare prin impunerea normelor sale asupra întregii societăți.

În 1996, profesorul de fizică de la Universitatea din New York, Alan Sokal, a publicat un eseu în revista de studii culturale a Universității Duke University, ‘Social Text’. Eseul său a fost intitulat “Încălcarea limitelor: către o hermeneutică transformatoare a gravitației cuantice”. Citând 109 note de subsol și făcând referire la 219 surse, eseul susține că “gravitația cuantică” a fost inventată de societate și de limbă. [96] La scurt timp după ce studiul a fost publicat, Sokal a publicat o declarație într-o altă revistă, Lingua Franca, afirmând că eseul a fost o farsă. [97]

În timpul unui interviu radio la National Public Radio, Sokal a spus că a fost inspirat de cartea “Superstiție superioară: stânga academică și disputele sale cu știința” din 1994. Autorul cărții a spus că unele jurnale umaniste vor publica orice, atâta timp cât conțin “gândirea corectă a stângii” și citate ale filozofilor cunoscuți de stânga. Sokal a testat acest lucru prin umplerea eseului său cu ideologii stângiste, cu citate lipsite de sens și cu nonsensuri complete. [98] Sokal a scris apoi: “Rezultatele micului meu experiment au demonstrat, cel puțin, că unele sectoare la modă ale stângii academice americane au devenit leneșe din punct de vedere intelectual. Editorilor Social Text, le-a plăcut eseul meu pentru că le-au plăcut concluziile sale: “conținutul și metodologia științei postmoderne oferă un sprijin intelectual puternic pentru proiectul politic progresist”. Aparent, ei nu au simțit nevoia de a analiza calitatea dovezilor, forța argumentelor, sau chiar relevanța argumentelor pentru presupusa concluzie”. [99] Abordarea satirică a lui Sokal a evidențiat lipsa principiilor academice sau a credibilității în domeniile teoriei critice și studiilor culturale. 

Măsura în care gândirea comunistă a pătruns în științele sociale devine evidentă atunci când aruncăm o privire asupra titlurilor articolelor prezentate la reuniunile anuale ale principalelor organisme academice americane. “Asociația de limbi moderne” este cea mai mare dintre aceste societăți, cu douăzeci și cinci de mii de membri, dintre care majoritatea sunt profesori și academicieni în domeniul cercetării și educației lingvistice moderne. Mii de persoane participă la conferința anuală a asociației.

O mare parte din lucrările publicate pe site-ul asociației utilizează cadrul ideologic al marxismului, al Școlii de la Frankfurt, deconstrucționismul, poststructuralismul și alte teorii deviante. Altele folosesc feminismul, cercetarea homosexuală, politica de identitate și alte tendințe radicale. Organizații similare, inclusiv “Asociația Sociologică Americană”, reflectă, în esență, același lucru, deși într-o măsură diferită.

Tradiția americană a educației în arte liberale cere ca studenții să urmeze câteva cursuri umaniste, indiferent de specialitatea studenților. În prezent, disciplinele obligatorii sunt în majoritate predate de profesori de stânga din domeniile literaturii, istoriei, filosofiei și științelor sociale. Cercetătorul american Sowell a observat că, așa cum implică termenul, disciplinele obligatorii nu oferă studenților nicio alternativă în ceea ce privește ascultarea acestor profesori, care își folosesc adesea sălile de clasă ca pe oportunități de a-și răspândi ideologiile de stânga și chiar folosesc notele ca stimulent pentru ca studenții să le accepte punctele de vedere. La Universitatea din Michigan, de exemplu, studenților de la un curs introductiv de biologie li s-a cerut să vizioneze filme despre politică. Studenții care îndrăznesc să provoace opiniile unui profesor sunt adesea pedepsiți cu note mai mici. [100] Perspectivele marxiste ale acestor profesori de științe umaniste și sociale nu numai că duc la coruperea studenților în domeniile lor academice, ci afectează aproape întregul corp al studenților.

Studenții doresc să fie respectați ca adulți, dar atât cunoștințele lor, cât și experiența lor practică sunt limitate. În mediul relativ închis al universității, puțini studenți suspectează că profesorii lor, atât de respectați, ar profita de inocența și încrederea lor pentru a-i inocula cu o serie de ideologii dăunătoare și valori. Părinții plătesc taxe de școlarizare foarte mari pentru ca și copiii lor să poată dobândi cunoștințele și abilitățile pe care le vor folosi ca bază pentru a-și găsi locul în societate. Cum ar putea să-și imagineze că odraslelor lor li se fură, de fapt, ani valoroși din viață și în schimb sunt transformați în adepți ai ideologiilor radicale care îi vor afecta pentru tot restul vieții lor?

Generații după generații de tineri au intrat în acest sistem de învățământ care a fost puternic infiltrat de ideologiile comuniste. Ei studiază manuale scrise de stângiști și absorb teoriile lor deviante, grăbind declinul culturii, al moralității și al umanității.

h. “Reeducarea” universitară: spălarea creierului și corupția morală

Odată cu creșterea ideologiei marxiste în universități, reglementările din campusurile anilor ’80 s-au concentrat, din ce în ce mai mult, pe evitarea comentariilor “jignitoare”, în special în ceea ce privește remarcile ofensatoare la adresa femeilor și a minorităților etnice. Potrivit cercetătorului american Donald Alexander Downs, între 1987 și 1992, aproximativ trei sute de universități americane au implementat politici pentru reglementarea libertății de exprimare, creând un sistem de interdicție paralegal care interzice limbajul considerat ofensator în ceea ce privește grupurile și subiectele sensibile. [101]

Cei care susțin astfel de interdicții pot avea intenții bune, însă acțiunile lor au un rezultat ridicol, deoarece tot mai mulți oameni cer, din orice motiv, dreptul de a nu fi ofensați. De fapt, conform legii, acest drept nu există, dar proeminența marxismului cultural permite oricărei persoane să se asocieze cu grupurile oprimate, invocând motive precum cultura, strămoșii, culoarea pielii, genul, orientarea sexuală etc. Personalul administrativ al universităților acordă în mod constant tratament privilegiat celor care pretind că sunt victime.

Conform logicii marxiste, cei oprimați au dreptate din punct de vedere moral în toate circumstanțele și mulți oameni nu îndrăznesc să pună la îndoială autenticitatea pretențiilor lor. Această logică absurdă se bazează pe criterii denaturate de judecare a ceea ce este moral. Pe măsură ce identitățile și sentimentele de grup se intensifică (în leninism și în stalinism acest lucru este denumit un înalt nivel de conștiință de clasă), oamenii abandonează inconștient standardele tradiționale ale binelui și răului și le înlocuiesc cu “gândirea de grup”. Acest lucru se manifestă, cel mai mult, în statele comuniste totalitare, unde proletariatul “oprimat” a primit justificarea pentru asasinarea latifundiarilor și a capitaliștilor “asupritori”.

Tendința de denunțare arbitrară a limbajului ofensiv sau discriminator a fost inițiată de cărturarii marxiști care au inventat o serie de concepte noi pentru extinderea definiției discriminării. Printre acestea se numără ideile de “micro agresiuni”, “avertismente de declanșare”, “spații sigure” etc. Administratorii universităților au introdus politici corespunzătoare și discipline obligatorii, precum pregătirea pentru sensibilitate și pregătirea pentru diversitate.

Microagresiunea se referă la o ofensă non-verbală, implicită, pe care o întâlniți în viața de zi cu zi și de care presupușii agresori nu sunt, probabil, conștienți de implicații. Acest tip de ofensă sau ignoranță neintenționată este etichetată drept “insensibilă” (leninismul și stalinismul le-ar considera o conștiință socială scăzută). Pregătirea pentru sensibilitate a devenit un aspect major în aclimatizarea noilor studenți. Acestora li se spune ce lucruri nu pot fi spuse și ce fel de îmbrăcăminte nu poate fi purtată, ca să nu comită o microagresiune încălcând reglementările universitare.

În unele campusuri universitare, expresia “Bine ați venit în Statele Unite” nu poate fi spusă deoarece ar putea constitui o discriminare și este considerată o microagresiune: ar putea ofensa grupurile etnice, precum americanii nativi, africanii, japonezii și chinezii, care au suferit în trecut un tratament nedrept în Statele Unite.

În lunga listă de afirmații considerate microagresiuni de către Universitatea din California se regăsesc următoarele: “Statele Unite sunt un vas de topire” (o metaforă care provine din ideea că toate diferențele culturale din Statele Unite se amestecă, precum metalele topite, și devin un aliaj mai puternic – n.t.) (fiind considerată discriminare rasială), “America este țara oportunităților” și “Bărbații și femeile au șanse egale de realizare “(negând inegalitatea de gen sau etnică). [102] Microagresiunile duc la aplicarea sancțiunilor administrative și promovează înființarea “spațiilor sigure”.

Un incident de presupusă microagresiune a avut loc în campusul Indianapolis al Universității Indiana – Universității Purdue (IUPUI). Unui student alb, care a lucrat ca portar, i s-a spus de către Biroul de Acțiune Afirmativă a campusului  că a încălcat  o ordonanță privind hărțuirea rasială prin citirea cărții “Notre Dame vs. Klanul: Cum au învins irlandezii în luptă Ku Klux Klan” într-o cameră de serviciu a campusului. Doi colegi ai studentului angajat s-au simțit ofensați deoarece coperta cății prezenta o întrunire a KKK-ului și au depus plângeri pentru că alegerea făcută de citi această carte în camera de serviciu constituia hărțuire rasială. Ulterior, după presiuni din partea unor grupuri, precum Fundația pentru Drepturi Individuale din Educație, IUPUI a recunoscut că acest student este nevinovat și a eliminat din dosarul său orice înregistrare a incidentului. [103]

Pregătirea pentru sensibilitate și diversitate este comparabilă din punctul de vedere al naturii cu programele de reeducare din fosta Uniune Sovietică și din China. Scopul reeducării este acela de a consolida conceptele de clasă: “burghezia” și “clasa latifundiarilor” trebuie să-și recunoască păcatul original ca membri ai clasei asupritoare și presupusele grupări oprimate trebuie să înțeleagă cultura burgheză “în mod corect”. Sunt exercitate presiuni asupra lor pentru a-și elimina “opresiunea lor interiorizată”, pentru ca să-și poată recunoaște condițiile lor opresive. Acest lucru este similar cu modul în care educația feministă le învață pe femei să considere feminitatea tradițională ca fiind un construct al patriarhatului.

În conformitate cu analiza marxistă a clasei personalul este politic: se consideră greșit să înțelegem o problemă din punctul de vedere al opresorului desemnat. Prin urmare, pentru a reforma viziunea asupra lumii și pentru a se asigura că se urmează pe deplin programul marxist, cuvintele și acțiunile care neagă existența opresiunii de clasă sau a luptei de clasă sunt pedepsite sever. Pregătirea pentru sensibilitate se desfășoară pentru a revela pe deplin “nedreptatea socială” și, astfel, să reorienteze punctul de vedere al grupurilor “oprimate”.

De exemplu, în 2013, Universitatea Northwestern a cerut tuturor studenților să urmeze un curs de diversitate înainte de absolvire. Conform instrucțiunilor instituției, după terminarea cursului, studenții ar fi putut “să-și extindă capacitatea de a gândi critic” (învățând să clasifice „clasa” în sensul marxist), “să-și recunoască propria poziție în sistemele de inegalitate” (recunoscându-și „componenta de clasă”) și „angajându-se în auto-reflecție asupra puterii și privilegiilor” (punându-se în locul clasei “oprimate”). [104]

Universitatea din Delaware a început să implementeze un program obligatoriu de reeducare ideologică în 2007 pentru șapte mii de studenți aflați în campus. Considerat un “tratament” pentru atitudini și credințe incorecte, a avut scopul de a face studenții să accepte anumite perspective stabilite în ceea ce privește problemele de politică, rasă, gen și mediu. Asistenților rezidenți ai universității li s-a cerut să efectueze personal interviuri individuale cu studenții, punându-le întrebări precum ce rase și sexe vor întâlni și când și-au descoperit „identitatea sexuală”. Când o studentă a răspuns la ultima întrebare spunând că aceasta nu este treaba asistentului, acesta a raportat-o ​​administrației universitare. [105] Programul a fost desființat după o reacție susținută.

Această îndoctrinare politică în masă nu numai că amestecă standardele de discernământ a valorilor morale, dar întărește foarte mult și egoismul și individualismul. Studenții tineri învață că pot folosi sentimentele foarte politizate ale unui grup (politica de identitate) pentru a-și satisface propriile dorințe individuale. Pur și simplu, afirmând că aparțin unui anumit grup care se presupune că este asuprit, pot acuza și amenința pe alții sau pot folosi acea identitate în beneficiul personal.

Dacă cineva este jignit sau nu, este un sentiment subiectiv, dar în zilele noastre, chiar sentimentele trec drept dovezi obiective. S-a ajuns în punctul în care profesorii universitari trebuie să meargă pe ocolite. Recent, studenții din multe universități au început să ceară, ca înainte de a preda un anumit conținut, profesorii trebuie să emită mai întâi “avertismente de declanșare” deoarece unele subiecte de discuție sau materiale de lectură ar putea provoca reacții emoționale negative. În ultimii ani, chiar lucrări precum “Neguțătorul din Veneția” al lui Shakespeare și “Metamorfozele“ poetului roman Ovidiu au ajuns pe lista de literatură care necesită “avertismente de declanșare”. Unele universități chiar recomandă evitarea pe cât mai mult posibil a lucrărilor care sunt considerate că declanșează anumite emoții studenților. [106]

Multor studenți care au crescut în acest tip de mediu le pot fi rănite cu ușurință ego-urile și încearcă din răsputeri să evite să se simtă ofensați. Identitatea de grup promovată în campusuri, este o altă versiune a “conștiinței de clasă” propovăduită de comunism și îi face pe studenți ignoranți cu privire la gândirea independentă și responsabilitatea personală. La fel ca studenții radicali din anii ’60, care sunt acum profesorii lor, acești studenți sunt împotriva tradiției. Ei recurg confuzi la promiscuitate sexuală, abuz de alcool și de droguri. Cu toate acestea, sub disprețul lor față de convențiile lumii se află inimi și suflete fragile, care nu pot suporta nici cea mai mică lovitură sau înfrângere, ca să nu mai vorbim despre asumarea unei responsabilității reale.

Educația tradițională favorizează autocontrolul, gândirea independentă, simțul responsabilității și înțelegerea celorlalți. Spectrul comunismului nu-și dorește nimic altceva decât ca următoarea generație să-și abandoneze complet comportamentul moral și să devină minionii săi, pentru ca el să poată stăpânii lumea.

3. Cum a distrus comunismul educația în China

Când vine vorba de orice scop, precum ar fi coruperea educației din Occident, comunismul poate aștepta sute de ani, dacă este necesar, și poate lucra treptat de-a lungul mai multor generații, pentru a-și atinge obiectivele.

În China, comuniștii au profitat de instabilitatea țării din perioade lungi de război pentru a prelua puterea și a impune programul lor ideologic poporului. Dar chiar și înainte de preluarea puterii de către Partidul Comunist Chinez în 1949, cercetătorii și activiștii chinezi de stânga atacau deja moștenirea culturală profundă a Chinei – începând cu sistemul tradițional de educație.

La începutul secolului al XX-lea, când educația progresistă a lui Dewey a început să corodeze Statele Unite, adepții ei etnici chinezi s-au întors în China și au devenit pionieri ai educației chineze moderne. Războaiele de opiu împotriva britanicilor slăbiseră hotărârea poporului chinez, astfel că intelectualii erau dornici să găsească o modalitate de a întări națiunea. Comuniștii au profitat de aceste condiții pentru a declanșa o așa-numită Mișcare a Noii Culturi, care a respins tradițiile Chinei și a oferit un teren fertil pentru dezvoltarea mișcării comuniste.

Începând din 1915 și până în următorul deceniu, Mișcarea pentru Noua Cultură a avut trei reprezentanți principali: Hu Shi, un discipol al lui Dewey; Chen Duxiu, unul dintre fondatorii Partidului Comunist Chinez (PCC); și Lu Xun, care mai târziu a fost lăudat de Mao Zedong ca fiind „comandantul șef al Revoluției Culturale a Chinei”. Li Dazhao, un alt fondator al PCC, a adoptat, de asemenea, un rol important în mișcarea culturală din perioada ulterioară.

Reprezentanții Mișcării Noii Culturi au atribuit fragilitatea națională a Chinei în ultimii sute de ani gândirii tradiționale confucianiste, și au susținut abolirea acestei „vechi culturi”. Între timp, Mișcarea a considerat cultura occidentală ca fiind o „cultură nouă”, avansată. Mișcarea pentru Noua Cultură a folosit cuvintele „știință” și „democrație” ca sloganuri principale în criticarea culturii și credințelor chinezești „vechi”.

Concomitent cu Mișcarea pentru Noua Cultură, la Beijing se desfășura mișcarea studențească din 4 mai 1919. Alimentată de indignarea patriotică împotriva imperialismului japonez, mișcarea a fost preluată de Li Dazhao și de alți comuniști, care au folosit-o pentru a promova Mișcarea Noii Culturi și a amplifica respingerea viziunii tradiționale chineze asupra lumii. În 1921, Li, Chen Duxiu, și alți câțiva s-au reunit la Shanghai și au fondat PCC.

Mișcarea Nouă Cultură și Mișcarea din 4 mai au avut un rol esențial în a ajuta PCC să își răspândească ideile și organizarea în toată China. Într-o perioadă de criză națională, Partidul i-a convins pe mulți că singura speranță a Chinei pentru supraviețuire este să se rupă de „cultura veche” folosind cele mai radicale metode. Aceste mișcări timpurii împotriva culturii și civilizației tradiționale chineze au servit ulterior drept inspirație ideologică pentru Revoluția Culturală.

Poate una dintre cele mai mari daune cauzate de Mișcarea pentru Noua Cultură a fost promovarea campaniei de transformare a limbii chineze scrise. Precum a susținut Hu Shi, școlile primare și-au schimbat predarea limbii chineze pentru a simplifica chineza scrisă, schimbând în același timp semnificațiile și omițând multe cuvinte. Drept urmare, doar după o generație, majoritatea chinezilor cu greu mai puteau să citească și să înțeleagă chineza clasică. Acest lucru a însemnat că lucrările: “Cartea schimbărilor”, “Analele de primăvară și de toamnă”, “Dao De Jing”, “Clasa interioară a Împăratului Galben” (Huangdi Neijing) precum și alte cărți tradiționale erau acum inaccesibile elevului de nivel mediu. În schimb, ele au fost considerate drept cărți cu conținut ezoteric potrivite pentru cercetarea specializată de către cadrele universitare. Cinci mii de ani de civilizație glorioasă a Chinei au fost transformați într-un simplu ornament.

În dezvoltarea culturii chineze, a fost aranjat în mod divin ca limba chineză clasică scrisă să fie separată de limba vorbită. În China, de-a lungul istoriei, au existat numeroase asimilări pe scară largă ale diferitelor grupuri etnice și au avut loc multiple realocări ale centrului gravitațional cultural al Chinei; astfel, limba vorbită s-a schimbat în mod constant. Dar datorită separării dintre limba chineză orală și cea clasică utilizată în scris, limba chineză clasică a rămas în mare parte neschimbată. Elevii din dinastia Qing (1644–1911) puteau citi și înțelege în continuare operele clasice ale dinastiei Song, dinastiei Tang și chiar cărți dinaintea dinastiei Qin (221-206 î.Hr.). Acest lucru a permis culturii tradiționale și literaturii chineze să fie transmise neîntrerupt de-a lungul a mii de ani.

Cu toate acestea, comunismul a determinat poporul chinez să-și rupă legătura cu rădăcinile culturale prin intermediul limbii. În același timp, prin combinarea limbajului scris și oral, a devenit mai ușor să se încorporeze cuvintele și frazele deviante, împingând astfel poporul chinez tot mai departe de tradiția sa.

Campaniile de alfabetizare și de popularizare a culturii în învățământul primar, întreprinse de Partidul Comunist Chinez (PCC) înainte și după înființarea sa, au supus populația captivă la spălarea directă și explicită a creierului. De exemplu, primele cuvinte învățate de elevii din clasele de alfabetizare și de cei din primul an de școală primară au fost cuvinte de propagandă, precum: “Trăiască președintele Mao”, “Vechea societate malefică” și “Imperialismul nefast american”, fraze care exemplifică pe deplin etosul luptei de clasă, bazat pe ură, pe care l-a cerut Partidul.

În comparație cu ideile deviante pe care educația progresistă occidentală le amestecă în cărțile copiilor (precum Heather are două Mame), mișcările PCC-ului sunt de asemenea o formă potentă de îndoctrinare ideologică impusă tineretului. Copiii chinezi care sunt educați în acest fel cresc și devin apărători fanatici ai regimului tiranic al PCC, denigrând și înfierându-i pe cei care îndrăznesc să vorbească despre drepturile omului sau despre valorile universale. Între timp, în mediul progresist al Occidentului, copiii cresc și ajung să facă parte din mulțimea de studenți furioși care împiedică invitații să vorbească despre valorile tradiționale și îi acuză de discriminare.

La scurt timp după ce PCC a preluat puterea, a început campania de reformare a gândirii intelectualilor, concentrându-se asupra campusurilor universitare și a liceelor. Principalele sale obiective au fost reformarea perspectivelor intelectualilor asupra vieții, de obligarea acestora să renunțe la principiile morale tradiționale și abandonarea filosofiei de a se îmbunătăți mai întâi pe sine înainte de a o extinde la familie, apoi la stat și apoi la lume. A folosit viziunea marxistă asupra lumii și vieții bazată pe lupta de clasă, din perspectiva clasei proletare.

În special, profesorii vechii generații au fost nevoiți să-și facă autocritica în mod repetat, să mărturisească faptele greșite și să consimtă ca colegii și studenții lor să raporteze despre ei, să-i monitorizeze și să-i critice în mod repetat. Ei au fost chiar obligați să recunoască și să elimine “gândurile contrarevoluționare” din subconștientul lor, deoarece erau considerate agresiuni împotriva clasei proletariatului. Desigur, aceasta a fost cu mult mai intensă decât “pregătirea de sensibilitate” a zilelor noastre. Unii nu au putut suporta umilința și trauma și s-au sinucis. [107]

Ulterior, PCC a început să facă schimbări în facultățile și departamentele universităților. A redus, fuzionat sau eliminat departamente precum filosofia, sociologia și pe cele legate de științele umaniste, lăsând multe universități comprehensive doar cu facultăți științifice și inginerie în stil sovietic. Acest lucru se datorează faptului că PCC nu poate tolera amenințarea la adresa guvernării sale tiranice, care ar fi putut fi produsă de perspective ideologice independente asupra problemelor politice sau sociale. Acestea au fost asociate cu facultățile umaniste, care au beneficiat de libertate academică în zile Republicii Populare Chineze.

În același timp, PCC a făcut obligatoriu studiul politicii și filozofiei marxiste pentru toți studenții. Întregul proces a fost finalizat în doi-trei ani. În Occident, comunismul a luat o întreagă generație pentru a stabili noi discipline cu scopul îndoctrinării ideologice și a injectării gândirii marxiste în universități. Deși viteza a fost foarte diferită, în ambele cazuri, rezultatele obținute sunt similare.

În 1958, PCC și-a început revoluția educațională, care avea următoarele caracteristici notabile:

În primul rând, a subliniat că educația este un instrument care ar trebui utilizat în serviciul proletariatului. Sub conducerea Comitetului de partid, studenții au fost organizați pentru a pregăti programa și materialele didactice. La Universitatea din Beijing, șaizeci de studenți din departamentul de limbă chineză au scris un tratat de 700.000 de caractere numit Istoria literaturii chineze în doar treizeci de zile. [108]  Acest incident exemplifică pe deplin convingerea de bază a educației progresiste conform căreia metodele de predare trebuie să se “centreze pe studenți”, să se axeze pe “învățarea exploratorie” și pe “învățarea prin cooperare” – adică elevii sunt cei care decid ce să învețe și cum să învețe. Obiectivul era clar: eliminarea “credințelor superstițioase” ale celor care aveau autoritate (și era menită să insufle o atitudine opusă tradiției), creșterea egocentrismului elevilor și punerea bazelor rebeliunii din timpul Revoluției Culturale viitoare.

În al doilea rând, educația și munca productivă trebuiau unite. Fiecare școală avea o fabrică proprie, iar la apogeul “Marelui Salt Înainte”, profesorii și elevii topeau oțel și lucrau pământul. Chiar și o universitate care s-a axat anterior pe discipline sociale, precum Universitatea Renmin din China, opera 108 fabrici. În teorie, acest lucru a permis studenților să “învețe făcând”.

În Revoluția Culturală ulterioară, studenții au fost mobilizați pentru a distruge toate formele de moștenire culturală asociate culturii tradiționale, inclusiv artefacte tangibile și credințe religioase (pentru detalii, a se vedea Capitolul 6). Acest lucru imită mișcarea de contracultură a Occidentului.

După lansarea Revoluției Culturale, Mao Zedong a simțit că “intelectualii burghezi” nu puteau continua să conducă școlile. Pe 13 iunie 1966, PCC a emis o notificare pentru reformarea admiterii la facultate și a început o “campanie de acțiuni corective”. Examenele de admitere au fost eliminate și a fost înscris un număr mare de studenți “muncitori-țărani-soldați”.

Filmul din 1975 “Ruperea de ideile vechi”, produs în timpul Revoluției Culturale, reflectă spiritul ideologic al acestei campanii: “Un tânăr care a crescut într-o fermă săracă nu are suficientă alfabetizare, dar bătăturile mâinilor sale provenite din munca grea la fermă îl califică pentru înscriere”. Directorul unei școli a spus: “Poți să ne învinovățești pe noi pentru nivelul lor scăzut de alfabetizare? Nu! Această datorie trebuie rezolvată cu naționaliștii, proprietarii de pământ și clasa capitalistă [opresoare]!”

În Occident, un profesor a publicat o lucrare care a susținut că examenele la matematică conduc la discriminare rasială (deoarece elevii anumitor minorități etnice au note mai mici la matematică comparativ cu studenții albi) [109]. Un alt profesor a publicat o lucrare în care spunea că standardele matematice bazate pe notele ridicate obținute de studenții de sex masculin au provocat discriminarea de gen împotriva celor de sex feminin atunci când acestea sunt supuse acelorași standarde [110]. Admiterea studenților la nivel universitar pe baza bătăturilor de la mâini sau atribuirea notelor mai mici la matematică discriminării rasiale sau de gen sunt metode pe care comunismul le utilizează pentru a reduce nivelul studenților și pentru a le împiedica creșterea intelectuală.

După Revoluția Culturală, China și-a reluat examenele de admitere la universitate. De atunci, pregătirea pentru acest examen a devenit obiectivul final al educației primare și liceale. În cadrul acestui sistem educațional utilitar, mulți studenți devin mașini care învață doar pentru a trece examenele, fără capacitatea de a gândi independent sau de a distinge binele de rău. În același timp, filosofia, politica și economia marxistă au rămas subiecte obligatorii de examinare.

Elevii care au fost separați de tradiție, evaluează ce este drept și greșit, precum și binele și răul, potrivit standardelor comuniste. Astfel, după atacul terorist din 11 septembrie, mulți studenți au ovaționat. Elevii din învățământul elementar au declarat că atunci când cresc ei doresc să fie oficiali corupți. Studenții universitari se prostituează și devin mame surogat pentru bani.

4. Revenirea la educația tradițională

Sistemul educațional reprezintă viitorul unei țări, al unei națiuni și al însăși civilizației umane. Este un efort pe termen lung al cărui impact se extinde de-a lungul secolelor sau chiar al mileniilor. 

Privind înapoi câteva secole, se observă că sistemul educațional american a fost aproape distrus datorită infiltrării și influenței ideologiei comuniste. Părinții și profesorii au avut mâinile legate și nu pot oferi elevilor o educație bună. Școlile, care ar trebui să cultive talentele elevilor, i-au lăsat în voia lor și le-au îngăduit să se rătăcească.

O mare parte a societății este profund îngrijorată de lipsa de moralitate a elevilor, de nivelurile scăzute de calificare, de psihologia fragilă și de obiceiurile proaste, precum și de tendințele haotice, antitradiționale și antisociale în care sunt prinși.

Nouă dintre cele patruzeci și cinci de obiective enumerate în clasicul “Naked Communism” din 1958, se referă la educație inclusiv: ​​”Obțineți controlul școlilor. Utilizați-le ca benzi de transmisie a socialismului și a actualei propagande comuniste. Faceți programa școlară mai ușoară. Obțineți controlul asupra asociațiilor profesorilor. Includeți linia de partid în manuale”. [111]

Când privim educația americană, nu numai că aceste obiective au fost atinse, dar situația s-a și agravat. Datorită puterii politice și economice a Statelor Unite, cultura americană este admirată și imitată în țări din întreaga lume.  Multe țări folosesc Statele Unite ca model pentru reformele lor educaționale și sunt influențate de conceptele pedagogice americane, materialele didactice, metodele de predare și practicile de management școlare ale Statelor Unite. Deci, într-o anumită măsură, schimbarea educației americane echivalează cu schimbarea educației din întreaga lume.

Atât la crearea culturii umane, cât și atunci când civilizația umană este coruptă, apar înțelepți sau ființe iluminate. Aceste ființe iluminate sau înțelepți sunt cunoscuți ca “învățători”. De exemplu, Socrate, fondatorul civilizației antice grecești, a fost educator. În Evanghelii, Isus s-a numit și el un învățător. Buddha Sakyamuni are zece nume, dintre care unul este “Învățătorul Cerului și al omului”. Confucius a fost educator, iar Lao Tse a fost profesorul lui Confucius. Ei îi învață pe oameni cum să fie oameni, cum să respecte Divinul, cum să se comporte față de ceilalți și cum să-și îmbunătățească moralitatea.

Aceste ființe luminate și sfinți sunt marii educatori ai omenirii. Cuvintele lor au modelat marile civilizații și au devenit fundamentele clasice pentru toate civilizațiile. Valorile pe care le predau și modul în care acestea îmbunătățesc moralitatea, permit fiecărui individ să transceandă spiritual și să aibă o sănătate bună. Persoanele cu mintea sănătoasă sunt esențiale pentru ca societatea să fie sănătoasă. Nu este de mirare că acești mari învățători au ajuns la o concluzie similară: scopul educației este cultivarea unui caracter bun.

Educația clasică orientală și occidentală, care a fost practicată de mii de ani, moștenește cultura pe care Divinitatea o acordă oamenilor și păstrează aceste experiențe și resurse prețioase. Potrivit spiritului educației clasice, atât talentul cât și integritatea sunt criterii importante pentru evaluarea succesului educației. În procesul de revigorare a tradiției educației umane, este necesar să se păstreze, să se exploreze și să se învețe din comoara educației clasice.

Oamenii cu valori morale înalte sunt capabili să se autoguverneze. Aceasta este norma socială la care au aspirat Părinții fondatori ai Statelor Unite. Cei care sunt nobili moral vor primi binecuvântarea divină și, prin sârguință și înțelepciune, vor obține abundență materială și satisfacție spirituală. Chiar mai important, oamenii cu standarde morale înalte permit societății să înflorească și să reziste de-a lungul generaților. Acestea sunt învățăturile ființelor iluminate și ale sfinților, cei mai mari educatori ai omenirii.

*****

Referințe

[58] Robby Soave, ”Campusurile de elită oferă studenților cărți de colorat, cățeluși pentru a-și reveni după alegerea lui Trump”, Daily Beast, https://www.thedailybeast.com/elite-campuses-offer-students-coloring-books-puppies-to-get-over-trump

[59] Elizabeth Redden, “Studenții străini și înscrierea absolvenților STEM”, Inside Higher Ed, 11 octombrie 2017, https://www.insidehighered.com/quicktakes/2017/10/11/foreign-students-and-graduate-stem-enrollment

[60] Scott Jaschik, “Profesorii și politica: ceea ce spune cercetarea”, Inside Higher Ed, 27 februarie 2017, https://www.insidehighered.com/news/2017/02/27/research-confirms-professors-lean-left-questions-assumptions-about-what-means

[61] Mitchell Langbert, Anthony J. Quain și Daniel B. Klein, „Înregistrarea alegătorilor facultății în economie, istorie, jurnalism, drept și psihologie”, Econ Journal Watch 13, numărul 3, septembrie 2016, 422–51, https: //econjwatch.org/articles/faculty-voter-registration-in-economics-history-journalism-communications-law-and-psychology.

[62] Jaschik, „Profesori și politică”.

[63] “Campusul Fără viziune? Înăbușirea ideilor în universitățile americane“, site-ul Institutului American Enterprise, 8 iunie 2016, https://www.aei.org/events/the-close-minded-campus-the-stifling-of-ideas-in-american-universities

[64] Ted Cruz, așa cum este citat de Fred Schwarz și David A. Noebel în Poți încă să ai încredere în comuniști … să fie și comuniști (socialiști, statisticieni și progresiști), ediție revizuită (Manitou Springs, Col.: Christian Crossing Communism Crusade, 2010), 2-3.

[65] Zygmund Dobbs, “ Capitolul III Fabianismul american”, Keynes la Harvard: Decepția economică ca o credință politică (versiunea web, 2009, transcrisă din ediția revizuită din 1969), Keynes la Harvard, accesat la 20 aprilie 2020, http://keynesatharvard.org/book/KeynesatHarvard-ch03.html.

[66] Herbert Marcuse, așa cum este citat de Robin S. Eubanks în Acreditat pentru a distruge: cum și de ce educația a devenit o armă (CreateSpace Independent Publishing Platform, 2013), 26.

[67] Jay Parini, așa cum este citat de Walter E. Williams în Mai multă libertate înseamnă mai puțin guvern: fondatorii noștri au știut asta bine (Stanford, CA: Hoover Press, 1999), 126.

[68] David Macey, “Organic Intellectual”, Dicționarul penguin al teoriei critice (London: Penguin Books, 2000), 282.

[69] Karl Marx, “Teze despre Feuerbach” (Marx / Engels Selected Works, volumul 1), 13-15, accesat prin Arhiva Marxiștilor pe Internet pe 20 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/theses/theses.pdf

[70] Bruce Bawer, Revoluția Victimelor: Apariția Studiilor de Identitate și Închiderea Minții Liberale (New York: Broadside Books, 2012), Capitolul 1.

[71] Sol Stern, așa cum este citat de Bawer în Revoluția victimelor.

[72] Franz Fanon, Damnații Pământului, trad. Constance Farrington (New York: Grove Press, 1963), 92.

[73] Jean Paul Sartre, “Prefață”, Damnații Pământului, de Franz Fanon, 22, The Wretched of the Earth, trad. Constance Farrington (New York: Grove Press, 1966), https://www.marxists.org/reference/archive/sartre/1961/preface.htm

[74] Jonathan Culler, Teoria literară: o introducere foarte scurtă (Oxford: Oxford University Press, 1997), 4.

[75] Fredrick Jameson, Inconștientul politic: Narativul ca un act simbolic social (Ithaca, NY: Cornell University Press, 1981), Capitolul 1.

[76] Roger Kimball, “An Update, 1998,” Radicalii Titularizați: Cum a corupt politica noastră învățământul superior, ediția a treia (Chicago: Ivan R. Dee, 2008), XVIII.

[77] Sir Roger Scruton, așa cum este citat de Kimball în Radicalii Titularizați, xviii.

[78] Karl Marx, „Ideologia germană” în lucrările colectate de Marx-Engels, vol. 5 (New York: International Publishers Co., 1976), Arhiva Marxiștilor pe Internet, accesat la 21 aprilie 2020, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1845/german-ideology.

[79] Web of Science lSI, Thomson Reuters, Cei mai citați autori de carte în științele umaniste, 2007”, Times Higher Education, 26 martie 2009, accesat pe 21 aprilie 2020 https://www.uky.edu/~eushe2/Bandura/BanduraTopHumanities.pdf

[80] Joshua Phillip, “Jordan Peterson expune Agenda postmodernistă”, Epoch Times, 21 iunie 2017, https://www.theepochtimes.com/jordan-peterson-explains-how-communism-came-under-the-guise-of-identity-politics_2259668.html

[81] Michel Foucault, așa cum este citat de Roger Kimball în, “Perversiunea lui Foucault”, Criteriul nou, martie 1993, https://www.newcriterion.com/issues/1993/3/the-perversions-of-m-foucault.

[82] David Horowitz și Jacob Laksin, Sala de clasă pentru partid: Modul în care profesorii radicali din cele mai bune colegii din America îi îndoctrinează pe studenți și subminează democrația noastră (New York: Crown Forum, 2009), 3.

[83] David Horowitz, Profesorii: Cei mai periculoși 101 de academicieni din America (Washington DC: Regnery Publishing, Inc., 2013), ediția Kindle.

[84] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 212.

[85] David Horowitz, Indoctrinare U: Războiul stângii împotriva libertății academice (New York: Encounter Books, 2009), Capitolul 4.

[86] David P. Barash și Charles P. Webel, Peace and Conflict Studies (New York: SAGE Publications Inc., 2008), așa cum este citat în Ibid.

[87] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 51-52

[88] Bawer, Revoluția victimelor, 121-180.

[89] Horowitz și Laksin, Sala de clasă pentru partid, 1-2

[90] Dinitia Smith, „Niciun regret pentru că-i plăceau explozibilii; Într-un fel de amintire, un protestatar anti-război vorbește despre cum era la Weathermen”, The New York Times, 11 septembrie 2001, https://www.nytimes.com/2001/09/11/books/no-regrets-for-love-explosives-memoir-sorts-war-protester-talks-life-with.html

[91] Linton Weeks “Cine a câștigat războiul civil? Grea întrebare”, Radioul public național, 18 noiembrie 2014, https://www.npr.org/sections/theprotojournalist/2014/11/18/364675234/who-won-the-civil-war-tough-question

[92] ISI Archive, „Moștenirea noastră în declin: americanii nu trec un test elementar despre istoria și instituțiile lor, Institutul de studii intercolegiale, 19 noiembrie 2008, https://isi.org/lectures/press-conference-our-fading-heritage -americans-fail-a-basic-test-on-their-history-and-institutions /.

[93] “Studiu: americanii nu știu prea multe despre istorie”,  https://www.nbclosangeles.com/news/local/Study-Americans-Dont-Know-About-Much-About-History.html

[94] Horowitz, Profesorii, 74.

[95] Paul Samuelson, citat în prefață pentru Phillips Saunders și William B. Walstad, eds. în The Principles of Economics Course (New York: McGraw-Hill Companies, 1989).

[96] Alan D. Sokal, “Transcenderea limitelor: spre o hermeneutică transformatoare a gravității cuantice”, Social Text nr. 46/47 (Spring-Summer, 1996), 217-252. https://physics.nyu.edu/faculty/sokal/transgress_v2/transgress_v2_singlefile.html

[97] Alan D. Sokal, “Experimentele unui fizician cu studii culturale”, Lingua Franca (5 iunie 1996). Disponibil la http://www.physics.nyu.edu/faculty/sokal/lingua_franca_v4/lingua_franca_v4.html

[98] Alan D. Sokal, “Parodie”, Radioul public național, 15 mai 1996, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=1043441

[99] Alan D. Sokal, “Revelația: Un fizician experimentează cu studii culturale”, în Sokal Hoax: The Sham That Shook the Academy, ed. Editori de Lingua Franca (Lincoln, NE: Universitatea din Nebraska Press, 2000), 52. https://physics.nyu.edu/faculty/sokal/lingua_franca_v4/lingua_franca_v4.html.

[100] Sowell, În interior, 212-213.

[101] Donald Alexander Downs, Restaurarea libertății de vorbire și a libertății în campus (Oakland, CA: Institutul Independent, 2004), 51.

[102] Eugene Volokh, “Membrii Facultății din UC nu trebuie să critice acțiunile bazate pe rasă, să numească America ‘creuzet’ și altele“, The Washington Post, 16 iunie 2015, https://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2015/06/16/uc-teaching-faculty-members-not-to-criticize-race-based-affirmative-action-call-america-melting-pot-and-more/?utm_term=.c9a452fdb00f

[103] “Victorie la IUPUI: Student-angajat găsit vinovat de hărțuire rasială pentru citirea unei cărți este declarat nevinovat”, Fundația pentru Drepturile Individuale în Educație, 1 mai 2008, https://www.thefire.org/victory-at-iupui-student-employee-found-guilty-of-racial-harassment-for-reading-a-book-now-cleared-of-all-charges/

[104] “Colegiile devin lagăre de reeducare în epoca diversității”, Business Daily Investor, 22 aprilie, 2-13, https://www.investors.com/politics/editorials/students-indoctrinated-in-leftist-politics/

[105] Greg Lukianoff, “Universitatea din Delaware: studenți obligați să îndure reeducarea ideologică”, Fundația pentru Drepturile Individuale în Educație, 2007 https://www.thefire.org/cases/university-of-delaware-students-required-to-undergo-ideological-reeducation/

[106] Alison Flood, “Studenții americani solicită „ Declanșarea avertismentelor în literatură” The Guardian, 19 mai 2014, https://www.theguardian.com/books/2014/may/19/us-students-request-trigger-warnings-in-literature

[107] Zhou Jingwen 周 鲸 文, Fengbao shinian: Zhongguo hongse zhengquan de zhen mianmao Ten 十年 : 中國 紅色 政權 的 真 面貌 [Zece ani de furtună: adevărata față a regimului roșu al Chinei], (Hong Kong: Shidai piping she, 1962), https://www.marxists.org/chinese/reference-books/zjw1959/06.htm#2. [În chineză]

[108] Luo Pinghan 罗平汉, „1958 nian de jiaoyu geming” 1958 年 的 教育 革命 [„Revoluția educațională din 1958”], în Dangshi xijie 党史 细节 [Detalii în istoria Partidului Comunist], vol. 34. [În chineză]

[109] Robert Gearty, „Privilegiul alb este susținut de predarea matematicii, spune profesorul universitar”, Fox News, 24 octombrie 2017, http://www.foxnews.com/us/2017/10/24/white-privilege-bolstered-by-teaching-math-university-professor-says.html

[110] Toni Airaksinen, „Profesor se plânge de ‘masculinizarea matematicii‘, Campus Reform, 24 august 2017, https://www.campusreform.org/?ID=9544.

[111] W. Cleon Skousen, The Naked Communist (Salt Lake City: Ensign Publishing Co., 1962), cap. 12.

 

Introducere

Influența mass-mediei în societatea modernă este enormă și crește zilnic. Pătrunde în comunități de toate dimensiunile, atât locale, cât și globale. Odată cu creșterea rețelelor sociale și a conținutului generat de utilizatori, Internetul a crescut foarte mult viteza și amploarea comunicării audiovizuale.

Oamenii se bazează pe mass-media pentru a obține ultimele știri și analize. Într-un ocean de informații, mass-media – de la ziare și reviste, la radio, film și televiziune, până la site-uri web și social media – are influență asupra informațiilor pe care oamenii le văd și asupra modului în care le interpretează. Mass-media este în măsură să influențeze primele impresii ale oamenilor asupra unui anumit subiect și, prin urmare, are puteri considerabile de a condiționa psihologic oamenii. Pentru elitele sociale, în special pentru politicieni, mass-media poate fi utilizată pentru a determina punctul de vedere al opiniei publice și poate servi drept un semnal de raliere pentru public. Subiectele acoperite de mass-media devin chestiuni de interes social major. Problemele pe care presa nu le acoperă sunt ignorate și uitate.

În Occident, mass-media este considerată în mod tradițional un gardian al adevărului și valorilor fundamentale ale societății. Datoria ei este de a relata adevărul evenimentelor majore care au loc în lume, într-o manieră corectă, precisă și în timp util. Trebuie să sprijine justiția și să condamne actele imorale, promovând în același timp bunătatea. Misiunea sa depășește interesele private ale oricărei persoane, ale unei companii sau ale unui partid politic. Thomas Jefferson, părintele Declarației de Independență și al treilea președinte al Statelor Unite, a spus odată: “Dacă ar fi să decid dacă ar trebui să avem un guvern fără ziare sau ziare fără guvern, nu ar trebui să ezit niciun moment în a o alege pe cea de-a doua.”[1]

Deoarece este vocea societății, mass-media poate proteja moralitatea sau poate deveni un instrument al răului. În mijlocul declinului moral al omenirii, este dificil pentru mass-media să își protejeze virtutea și să-și îndeplinească îndatoririle sub presiunea puterii și tentația banilor.

Jurnalistul și fondatorul Premiului Pulitzer, Joseph Pulitzer, a spus: “Republica noastră și presa sa vor crește sau vor cădea împreună. O presă capabilă, dezinteresată, cu spirit public, cu inteligență antrenată să distingă dreptatea și curajul de a face acest lucru, poate păstra acea virtute publică fără de care guvernarea populară este o farsă și o batjocură. O presă cinică, mercenară și demagogică va produce în cele din urmă un popor la fel de josnic ca ea însăși. Puterea de a modela viitorul Republicii va fi în mâinile jurnaliștilor generațiilor viitoare.” [2]

În țările comuniste, mass-media este controlată de stat. Aceste voci ale regimului spală creierul maselor și acționează precum complici ai politicilor comuniste de teroare și crimă. În societatea occidentală, gândirea comunistă s-a infiltrat puternic în mass-media devenind principalul agent al tendințelor anti-tradiționale, imorale și demonice ale comunismului. Răspândește minciunile și ura, punând gaz pe focul degenerării morale. Multe entități media și-au abandonat datoria de a spune adevărul și de a păzi conștiința morală a societății. Este imperativ să înțelegem starea în care se află astăzi mass-media și să readucem responsabilitatea în acest domeniu.

1. Îndoctrinarea în masă în țările comuniste

De la bun început, comuniștii au considerat mass-media un instrument de spălare a creierului. Documentul din 1847 “Regulile Ligii Comuniste”, la a cărui redactare au ajutat Karl Marx și Friedrich Engels, le-a cerut membrilor să aibă “energie revoluționară și fervoare în propagandă”. [3] Marx și Engels au folosit adesea termeni precum “câmpul de luptă al partidului”, “purtătorul de cuvânt al partidului”, “centrul politic” sau “instrumentul opiniei publice” pentru a exprima caracteristicile și funcțiile pe care le doreau din partea mass-mediei.

Lenin a folosit mass-media ca instrument de promovare, incitare și organizare a Revoluției Ruse. El a ajutat la conducerea ziarelor oficiale comuniste Iskra și Pravda pentru a promova propaganda și activismul revoluționar. La scurt timp după ce Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a acaparat puterea, a folosit mijloacele de informare în masă pentru îndoctrinarea politică internă. În străinătate, a folosit propaganda pentru a-și îmbunătăți imaginea și pentru a exporta revoluția.

Partidul Comunist Chinez (PCC) consideră de asemenea că mass-media este un instrument de formare a opiniei publice și portavocea partidului. PCC este foarte conștient de faptul că “armele și pixurile sunt sprijinul lui pentru confiscarea și consolidarea puterii”. [4] Încă din perioada Yan’an (1935-1947), secretarul lui Mao Zedong, Hu Qiaomu, a postulat principiul “natura partidului în primul rând”, spunând că ziarul de partid “trebuie să transmită viziunile și înțelegerile partidului în toate articole, în fiecare eseu, în fiecare știre și în fiecare buletin informativ.” [5]

După instituirea dictaturii, PCC a impus un control strict asupra mass-media și ulterior a Internetului. El le folosește ca instrumente de îndoctrinare a chinezilor cu ideologia comunistă, pentru a suprima dizidenții, a intimida publicul și a ascunde sau distorsiona adevărul. Lucrătorii din domeniul mass-media sunt experți în auto-cenzură, conștienți de faptul că o singură eroare poate avea consecințe nefericite. Cenzura nu pătrunde numai pe canalele de știri oficiale, ci și în blogurile personale și comunitățile online care sunt, de asemenea, monitorizate și controlate de un vast sistem de poliție a Internetului.

Există o expresie chineză contemporană care descrie grafic rolul mass-media în cadrul regimului PCC: “Eu sunt câinele Partidului așezat lângă ușa partidului. Voi mușca pe oricine îmi spune Partidul să mușc și ori de oricâte ori îmi spune”. Aceasta nu este o exagerare. Fiecare mișcare politică comunistă începe cu manipularea opiniei publice: mass-media răspândește minciuni pentru a incita la ură, care se termină cu violență și asasinate. Mass-media joacă un rol crucial în acest mecanism letal.

În timpul masacrului din Piața Tiananmen în 1989, PCC a pretins că studenții au fost bătăuși violenți și, prin urmare, au folosit armata pentru a suprima presupusa “revoltă”. După masacru, a susținut că armata nu a împușcat pe nimeni și că nu au existat victime în Piața Tiananmen. [6] In anul 2001, la începutul persecuției împotriva Falun Gong, regimul a organizat o farsă de auto-incendiere în Piața Tiananmen pentru a produce dovezi false împotriva acestei practici spirituale și pentru a incita la ură împotriva Falun Gong în întreaga Chină și în lume. [7]

Cadrele de conducere din comitetele de la toate nivelurile PCC acordă o importanță deosebită activității de propagandă și angajează un număr considerabil de persoane pentru această sarcină. Până la sfârșitul anului 2010, China avea peste 1,3 milioane de angajați în aparatul de propagandă națională, inclusiv circa 56.000 în departamentele de propagandă de la nivel provincial și județean, 1,2 milioane în unități locale de propagandă și 52.000 de persoane în unitățile de lucru ale propagandei centrale. [8] Aceste cifre nu includ un număr mare de angajați care sunt responsabili pentru monitorizarea și manipularea opiniei pe Internet, cum ar fi poliția internetului, moderatori, comentatori controlați de partid, precum și alte persoane angajate pentru diferite forme de relații publice.

Țările guvernate de partidele comuniste, fără excepție, utilizează resurse enorme pentru a manipula mass-media. Numeroșii ani de funcționare au transformat mass-media de stat în portavocea conducătorilor lor totalitari, folosind tot felul de metode pentru a înșela și otrăvi mintea oamenilor.

2. Infiltrarea comunistă în presa occidentală și în Hollywood

Ultimul secol a fost martorul unei mari confruntări între lumea liberă și blocul comunist. În tot acest timp, comunismul s-a infiltrat în societățile libere și a subminat mass-media din țările occidentale. Având în vedere influența extraordinară a presei americane în întreaga lume, acest capitol se concentrează asupra Statelor Unite.

După ce regimul sovietic a acaparat puterea în Rusia, a încercat să-și stabilească controlul asupra discursului public în Occident trimițându-și agenții să se infiltreze în mass-media occidentală și ademenind simpatizanții comuniști locali. I-a folosit pe acești oameni pentru a glorifica Uniunea Sovietică și a ascunde brutalitatea regimului comunist. Eforturile de propagandă sovietică au convins un număr mare de occidentali, influențând chiar și politicile lor guvernamentale în favoarea Uniunii Sovietice.

KGB-ul sovietic și-a folosit agenții în Statele Unite pentru a lucra direct cu organizații media americane prestigioase. Printre aceștia se numărau John Scott, Richard Lauterbach și Stephen Laird de la revista Time. Ei și-au folosit pozițiile pentru a se amesteca cu politicieni, celebrități și șefi de stat. Pe lângă colectarea unei game largi de informații, aceștia au influențat, de asemenea, deciziile la nivel înalt privind problemele politice, economice, diplomatice, militare și multe altele. Un alt editor de la revista Time și spion sovietic, Whittaker Chambers, a dezertat ulterior și a scris cartea Martor care detaliază subversiunea comunistă din Statele Unite. [9]

Corespondentul New York Times la Moscova, Walter Duranty a câștigat Premiul Pulitzer în 1932 pentru o serie de articole despre Uniunea Sovietică. Fostul comunist american Jay Lovestone și jurnalistul proeminent Joseph Alsop cred că Duranty a acționat ca agent sovietic. [10] În timpul foametei din anii 1932-1933, care a devastat Ucraina și regiuni ale Uniunii Sovietice, Duranty a negat că foametea ar fi existat, nemaivorbind despre faptul că milioane de oameni au murit de foame. El a afirmat că “orice informație despre foametea din Uniunea Sovietică de astăzi este o propagandă exagerată sau răutăcioasă”. [11] Descriind consecințele raportării false ale lui Duranty, Robert Conquest, celebrul istoric britanic și autoritate academică în istoria Uniunii Sovietice, a scris în cartea sa clasică “Recolta tristeții: colectivizarea sovietică și teroarea foametei”: “Fiind unul dintre cei mai cunoscuți corespondenți din lume pentru unul dintre cele mai cunoscute ziare din lume, negarea domnului Duranty că ar exista o foamete a fost acceptată drept adevăr. Astfel, nu numai  că domnul Duranty a înșelat cititorii New York Times, dar având în vedere prestigiul ziarului, de asemenea, el a influențat opinia a nenumărate mii de alți cititori cu privire la Stalin și la regimul sovietic. Influența sa, fără îndoială, l-a influențat pe noul președinte ales, Roosevelt, în recunoașterea Uniunii Sovietice”. [12]

În același timp, Hollywood-ul a fost, de asemenea, infiltrat de comuniști și de idei de stânga. Willi Miinzenberg, un comunist german și membru al celei de-a Treia Internaționale, a călătorit în Statele Unite și a înțeles că industria cinematografică americană ar putea fi folosită ca instrument de propagandă, punând în aplicare conceptele lui Lenin în ceea ce privește dezvoltarea și producția de film. El și-a trimis asistentul de încredere Otto Katz și pe asociatul său Louis Gibarti să se infiltreze în industria cinematografică. Katz a avut un mare succes în pătrunderea în cercurile sociale ale elitei hollywoodiene și a înființat în curând o filială a Partidului Comunist, “Liga anti-nazistă de la Hollywood”.

Pas cu pas, influența Uniunii Sovietice a început să se instaleze. Mulți regizori ai epocii i-au idolatrizat pe sovietici, iar aceste sentimente au crescut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite și Uniunea Sovietică s-au aliat pentru scurt timp împotriva Germaniei naziste. Un dramaturg renumit a susținut că invazia germană a Uniunii Sovietice a fost “un atac asupra patriei noastre”. [13] O scenă din filmul Misiunea din Moscova din 1943, destinat consolidării sprijinului pentru alianța sovieto-americană, portretizează Uniunea Sovietică ca fiind o țară fondată pe aceleași principii fundamentale ca și Statele Unite. [14]

În afară de Uniunea Sovietică, și regimul comunist chinez a beneficiat, de asemenea, de presa de stânga și de jurnaliștii din lumea liberă. Printre ei, se numără jurnaliștii americani proeminenți de stânga Edgar Snow, Agnes Smedley și Anna Louise Strong. Cartea lui Snow “Steaua roșie din China”, a înfățișat o imagine strălucitoare a lui Mao Zedong și a altor lideri de rang înalt ai Partidului Comunist Chinez, ascunzând crimele lor și natura perversă a comunismului de cititorii occidentali. Mao a spus: “Snow este prima persoană care a deschis calea pentru relațiile prietenești necesare pentru a stabili un front unit”. [15] Smedley a scris numeroase articole și cărți care flatau PCC și conducerea acestuia. Există dovezi clare în arhivele sovietice care sugerează că ea era un agent al Cominternului care încurajase revoluția armată în India și colectase informații pentru sovietici. [16] Strong a fost, de asemenea, o admiratoare a mișcării comuniste chineze. PCC a recunoscut contribuția acestor trei americani prin emiterea de mărci poștale în onoarea “serviciului lor meritoriu”.

3. Tendința de stânga în rândul profesioniștilor din mass-media

Majoritatea americanilor spun că mass-media are înclinații partizane. Un sondaj Gallup din 2017 a arătat că 64% dintre oameni consideră că mass-media favorizează democrații. Prin comparație, doar 22% consideră că mass-media favorizează republicanii. [17] Acest lucru ridică o problemă: dat fiind că industria știrilor este atât de competitivă, cum ar putea exista o astfel de părtinire extremă?

Deși reporterii și editorii au propriile opinii politice și sociale, articolele lor nu ar trebui să conțină opinii personale – obiectivitatea și neutralitatea sunt principii fundamentale ale eticii jurnalistice. Pe baza principiilor normale de piață, în cazul în care există o părtinire, aceasta ar trebui să fie echilibrată prin apariția unor noi competitori mai neutri.

Realitatea este mai complicată. Cartea politologului american Tim Groseclose, “Întoarcerea la stânga: Cum denaturează presa progresistă mintea americană”, apărută în 2011, folosește metode științifice riguroase pentru a analiza înclinațiile politice ale principalelor mass-media americane. Constatările sale au arătat că în medie, înclinațiile politice ale mass-mediei americane tind excesiv spre liberalism și progresism- ceea ce se află în extrema stângă față de alegătorul tipic. Mass-media “mainstream”este chiar mai la stânga de această medie. [18] Cartea explică faptul că majoritatea profesioniștilor din mass-media, fie că sunt proprietarii acestor organizații sau reporteri și comentatori, sunt liberali, ceea ce, vorbind în mod obiectiv, exercită presiuni asupra tradiționaliștilor din domeniu. Puținii conservatori care lucrează în mass-media liberală sunt considerați ca fiind “ușor malefici sau sub-umani”, potrivit lui Groseclose. Chiar dacă acești jurnaliști nu sunt dați afară, ei nu îndrăznesc să-și facă publice opiniile politice, ca să nu mai vorbim de promovarea unor opinii conservatoare în presă sau în televiziune. [19] Potrivit unui sondaj realizat în 2013 de ABC News / Washington Post, aproximativ 28% dintre jurnaliștii din Statele Unite s-au identificat drept democrați, comparativ cu doar 7,1% care s-au identificat ca republicani. [20]

Comunitatea profesioniștilor din mass-media exclude opiniile care nu se aliniază cu tendința sa liberală, formând astfel camere de ecou politic (unde nu sunt admiși cei care nu împărtășesc aceleași opinii – n.trad). Membrii acestei comunități se consideră elita inteligentă și plină de compasiune aflată în prim-planul dezvoltării societății, în timp ce disprețuiesc cetățenii obișnuiți ca fiind doar oameni de rând încăpățânați. Înclinarea spre stânga a mediei descurajează studenții cu vederi conservatoare să aleagă o carieră în jurnalism sau să caute un loc de muncă în mass-media după absolvire.

În campania electorală pentru președinția SUA din 2016, cincizeci și șapte din cele mai mari ziare din țară – care în total au un tiraj de circa 13 milioane de exemplare – au sprijinit candidatul democrat. Doar două publicații din lista primelor o sută, având în total un tiraj de 300.000 de exemplare, au susținut candidatul republican. [21] Dar mass-media nu reprezintă neapărat opiniile mainstream-ului social. Studiul Gallup din 2016 dovedește acest lucru. Un sondaj din 2016 realizat de Gallup a constatat că 36% dintre cetățenii americani s-au identificat ca fiind conservatori, în timp ce liberalii reprezentau 25%. [22] Adică, dacă mass-media ar reflecta cu acuratețe punctele de vedere ale majorității cetățenilor, atunci mass-media nu ar avea o tendință spre stânga.

Înclinația de stânga a presei nu este, evident, rezultatul voinței populare. Mai degrabă, rezultă din faptul că actorii din umbră își promovează propriile agende politice cu intenția de a deplasa întreaga națiune spre stânga politică. În 1966, decalajul dintre conservatori și liberali a fost de 22%; în 2014 a fost de 14%; iar în 2016 a fost de 11%. Proporția conservatorilor a rămas stabilă, dar mulți din zona de mijloc a spectrului politic au fost convertiți spre stânga. Mass-media mainstream are un rol incontestabil în această transformare demografică, care, la rândul său, susține părtinirea ideologică a mass-media.

De ce mass-media este atât de înclinată spre stânga? În anii ’60, țara a fost puternic influențată de ideologia comunistă, iar mișcările sociale radicale de stânga au luat cu asalt Statele Unite ale Americii. Studenții radicali din acea perioadă au intrat ulterior în mass-media, mediul academic, agenții guvernamentale și sfera artistică, asumându-și astfel controlul asupra discursului public. Astăzi, marea majoritate a profesorilor universitari sunt de stânga, iar departamentele de jurnalism și literatură, pline de ideologia de stânga, au adus generații întregi de absolvenți sub influența lor. Cei din mass-media nu primesc salarii mari și în schimb se bazează pe simțul lor idealist pentru a rămâne în profesie. Acest idealism a devenit unealta pentru transformarea mass-media într-o bază de operațiuni de stânga.

Împreună cu mass-media, industria cinematografică este, de asemenea, sub asediu. Hollywood-ul a devenit un bastion al propagandei de stânga. Prin utilizarea tehnicilor narative și de producție sofisticate, producătorii înclinați spre stânga promovează ideologii de stânga, care au ajuns în întreaga lume. Tema principală a filmelor de la Hollywood pare să fie calomnierea capitalismului și accentuarea conflictului de clasă, lăudând în același timp comportamentul imoral sau sentimentul antiamerican.

Autorul Ben Shapiro a intervievat multe vedete de cinema și producători de la Hollywood și a scris o carte numită “Propaganda la ore de vârf: Povestea adevăratului Hollywood despre cum stânga v-a preluat televizorul”. Potrivit lui Shapiro, un producător celebru a spus că, în această profesie, liberalismul este 100% dominant și că oricine îl neagă fie glumește, fie nu spune adevărul. Când a fost întrebat, dacă o altă poziție politică ar putea îngreuna cariera unei persoane în industria cinematografică, el a răspuns: “Absolut”. Un producător celebru a recunoscut în mod deschis faptul că Hollywood-ul vinde în programele sale viziuni politice liberale. “În prezent există o singură perspectivă. Și este o perspectivă foarte progresistă”.[23] Producătorul unui serial de televiziune despre poliție a declarat că îi portretizează în mod intenționat pe mai mulți albi drept criminali, deoarece nu „vrea să contribuie la stereotipurile negative”. [24]

Shapiro susține că nepotismul de la Hollywood este mai degrabă ideologic decât familial: prietenii își angajează prietenii cu aceleași vederi ideologice. Este șocantă deschiderea cu care Hollywood-ul recunoaște discriminarea anti-conservatoare în interiorul industriei filmului. Cei care vorbesc despre toleranță și diversitate nu au nici o toleranță atunci când vine vorba de respectarea diversității ideologice. [25]

4. Liberalismul și progresismul acaparează mass-media

Walter Williams, fondatorul educației jurnalistice și al primei școli de jurnalism din lume la Universitatea din Missouri, a creat Crezul Jurnalistului în 1914. El definește jurnalismul ca pe o profesie independentă, care-l respectă pe Dumnezeu și onorează omenirea. Jurnaliștii ar trebui să fie “imuni la aroganță sau setea de putere”. Ei trebuie să-și exercite autocontrolul, răbdarea, curajul și respectul constant față de cititorii lor. [26] Cu toate acestea, după anii ’60, pe măsură ce progresismul a devenit predominant, pledoaria a înlocuit obiectivitatea, iar liberalismul și progresismul au înlocuit imparțialitatea.

În cartea din 1986 The Media Elite, autorul Samuel Robert Lichter a notat că reporterii tind să-și adauge propriile opinii și fond educațional în articolele lor despre chestiunile controversate. Deoarece majoritatea oamenilor din redacții sunt liberali, rapoartele de știri s-au schimbat în favoarea politicii liberale. [27] În cercetările sale privind evoluția jurnalismului american pe parcursul ultimilor două sute de ani, Jim A. Kuypers a ajuns la concluzia că principalele entități mass-media de azi sunt liberale și progresiste atât ca personal cât și ca mediatizare a știrilor. El a citat un editor liberal al unui mare ziar spunând: “Prea des, ne purtăm liberalismul pe mânecă și suntem intoleranți la alte stiluri de viață și opinii. […] Nu ezităm să spunem că, dacă doriți să lucrați aici trebuie să fiți ca noi. Trebuie să fiți liberal, progresist, democrat”. [28] Într-un comentariu publicat în The Wall Street Journal în 2001, Bernard Goldberg fostul reporter al CBS a scris prezentatorii de știri ai presei mainstream sunt atât de părtinitori încât „nici măcar nu știu ce este tendința liberală”. [29]

În ciuda sondajelor care sugerează că americanii sunt conștienți de partizanatul mass-media, mulți oameni presupun că articolele sunt scrise în mod obiectiv și cuprinzător și că cele menționate reprezintă o analiză serioasă a unui expert bazată pe informații din surse fiabile. Mass-media de stânga se folosește de încrederea consumatorilor pentru a le inocula viziunea sa ideologică asupra lumii. Deoarece societățile libere din Occident au subliniat în mod tradițional necesitatea unei mass-media veridice, obiective și corecte, mass-media de stânga nu răspândește întotdeauna știri false pentru a înșela publicul direct. Metodele lor sunt mai subtile și mai elaborate, după cum este descris mai jos.

Mediatizare selectivă

În fiecare zi, mii de evenimente relevante au loc în întreaga lume. Dar atenția pe care o primesc evenimentele sau estomparea în liniște a acestora din atenția publicului, este determinată aproape în întregime de ceea ce mass-media alege să mediatizeze.

Mediatizarea selectivă a știrilor poate fi împărțită în trei categorii. În primul rând, evenimentele sunt selectate numai, sau în primul rând, pentru utilitatea lor de a ajuta cititorii să accepte poziția ideologică a stângii. În al doilea rând, în loc să raporteze pe larg contextul unui eveniment, mass-media raportează doar aspectele care susțin punctul de vedere al stângii. În cele din urmă, mass-media tinde să ofere o mai mare audiență celor care se apleacă spre stânga sau ale căror declarații sunt în acord cu stânga, în timp ce alte organizații și indivizi sunt marginalizați. În lucrarea lor din anul 2005, “O evaluare a părtinirii presei”, Groseclose și Jeffrey Milyo au scris: “Pentru fiecare păcat al comisiei, […] noi credem că există sute, și poate chiar mii de păcate de omisiune – cazuri în care un jurnalist a ales fapte sau povestiri care probabil vor fi menționate numai de-o parte a spectrului politic“. [30]

Poate că unul dintre cele mai izbitoare exemple de mediatizare selectivă este lipsa relatărilor despre cea mai mare persecuție a credinței din istoria contemporană. În China, din 1999, PCC a persecutat membrii practicii spirituale Falun Gong, care susține principiile universale ale adevărului, compasiunii și toleranței. Această persecuție a afectat în mod direct sute de milioane de oameni din cea mai populată țară din lume, de mai bine de două decenii, și este săvârșită până la un grad de brutalitate greu de înțeles. Cu toate acestea, mediatizarea sa de către mass-media occidentală a fost disproporționat de slabă atunci când se are în vedere amploarea și severitatea evenimentelor reale care au loc. Majoritatea mijloacelor de informare în masă, influențate de strategia politică a PCC, și-au exercitat autocenzura sau au păstrat tăcerea în mijlocul atacului monstruos al PCC asupra libertății de credință și a valorilor fundamentale ale civilizației umane. Unii au fost chiar complici în a ajuta PCC să-și răspândească înșelăciunea.

În același timp, a apărut o tendință care se opune comunismului, și care susține o revenire la tradiție. În luna mai 2020, peste 350 de milioane de oameni s-au retras din PCC și din organizațiile afiliate ale acestuia, datorită mișcării Tuidang („Retragerea din partid”). Totuși, un astfel de fenomen major, care are o mare importanță pentru viitorul Chinei și al lumii, este rar, sau deloc, menționat în mass-media occidentală.

Stabilirea ordinii zilei 

În anii ’60, cercetătorii din mass-media au propus o teorie influentă potrivit căreia rolul mass-media este acela de a determina ce teme sunt adecvate pentru dezbatere. Politologul american Bernard Cohn a reiterat aceasta, spunând: presa “poate să nu aibă succes întotdeauna în a spune oamenilor ce să gândească, dar are un succes uimitor în a spune cititorilor săi la ce să se gândească”. [31] Adică, presa poate determina importanța evenimentelor prin numărul de articole și al relatărilor ulterioare pe care le dedică unui anumit eveniment, în timp ce subiecte de aceeași importanță sau altele mai importante pot fi tratate într-un mod mai succint sau nu sunt menționate deloc. De exemplu, deși problema drepturilor transsexuale nu privește decât o foarte mică parte a populației, a devenit un punct focal pentru discuții și este un exemplu al modului în care mass-media a stabilit cu succes ordinea zilei. În plus, o narațiune despre încălzirea globală a devenit proeminentă în discursul public ca rezultat al unei conspirații pe termen lung între mass-media și alte forțe politice.

Multe idei progresiste – precum așa-numita justiție socială, egalitate și feminism – au devenit cultura dominantă, în timp ce crimele comunismului au fost ascunse. Fostul purtător de cuvânt al Camerei Reprezentanților, Newt Gingrich, a spus odată: “Stânga academică, mass-media și acoliții săi de la Hollywood refuză să se confrunte cu istoria oribilă a inumanității nesfârșite a marxismului”. [32]

Înscenarea

Multe probleme sunt prea mari pentru a fi ignorate și, în aceste cazuri, mass-media folosește metoda înscenării pentru a influența mediul informațional. Mișcarea de eliberare sexuală și politicile de protecție socială din anii ’60 au avut ca rezultat dezintegrarea familiei, agravarea sărăciei și creșterea criminalității. Cu toate acestea, cei cu vederi de stânga folosesc mass-media și Hollywood-ul pentru a reprezenta imaginea unei mame singure puternice și independente, ascunzând problemele sociale reale din spatele acestui fenomen.  Aceștia îi fac pe experți să dea vina pe discriminarea sistemică pentru situația financiară și socială precară a grupurilor minoritare, ascunzând astfel cauzele reale – dintre care multe își au rădăcinile în comunism. Prevalența acestor narațiuni este în mare parte rezultatul complotării dintre mass-media și forțe politice.

Metoda înscenării poate fi observată în principal în fenomenul relatărilor care preced faptele. Într-o relatare obiectivă, autorul rezumă faptele și le transformă într-o descriere. Dar reporterii și editorii care au prejudecăți cu privire la un anumit subiect modelează faptele pentru a-și valida propriile prejudecăți.

Folosirea corectitudinii politice pentru a impune autocenzura

Corectitudinea politică – un puternic instrument comunist – este impregnată în mass-media. Fie că-și folosesc propriul ghid de stil sau pe cel implicit, multe mass-media au politici de corectitudine politică care afectează ceea ce este relatat și ce nu este, și modul în care ar trebui prezentat. Datorită legislației privind “infracțiunile de ură” din anumite țări europene, multe mijloace de informare în masă locale nu îndrăznesc să raporteze despre infracțiunile comise de imigranți, în ciuda faptului că astfel de infracțiuni au devenit o problemă socială severă și amenință securitatea internă a acestor țări. De asemenea, mass-media din SUA se autocenzurează atunci când este vorba despre raportarea infracțiunilor și, de multe ori, omite statutul de imigrant al făptașilor.

Mass-media occidentală, împreună cu grupurile politice de stânga și mediul academic, au creat un dicționar al limbajului politic corect. Acest limbaj a fost aplicat atât de frecvent de către mass-media încât a devenit profund înrădăcinat în conștiința publică, influențând publicul la nivel subliminal.

Etichetarea surselor conservatoare pentru a le neutraliza influența  

Pentru a crea impresia de mediatizare imparțială, mass-media liberală nu are de ales decât să raporteze despre opiniile conservatorilor sau ale grupurilor de reflecție conservatoare. Însă presa folosește de obicei etichete precum „extrema dreaptă”, „aripa dreaptă” sau „aripa dreaptă religioasă” atunci când citează aceste surse, implicând subtil că opiniile lor sunt prejudiciate sau nu sunt de încredere. În schimb, atunci când citează liberali sau grupuri de reflecție liberale, mass-media folosește de obicei titluri neutre cum ar fi “cercetător” sau “expert”, sugerând că opiniile lor sunt imparțiale, obiective, raționale și demne de încredere.

Odată ce mass-media validează o opinie de stânga, aceasta se va manifesta în toate aspectele societății. Într-un articol din octombrie 2008 din New York Times, intitulat “Opiniile liberale domină scena publică”, se spunea: “În acest sezon electoral, spectatorii din New York pot vedea zeci de de piese care sunt în mod vădit politice, despre Irak, corupția din Washington, feminism sau imigrație; ceea ce nu vor putea vedea va fi o piesă cu o perspectivă conservatoare.”[33]

Coloratura politică a mass-media se reflectă și în mediatizarea procesului democratic. Candidații liberali primesc o mediatizare pozitivă, în timp ce candidații care susțin perspective tradiționale primesc mai multe critici. O astfel de analiză mediatică a “experților” are o mare influență asupra populației cu drept de vot.

Groseclose a descoperit că peste 90% dintre reporterii din Washington au votat pentru democrați. Potrivit calculului lui Groseclose, în alegerile tipice, tendința mediatică ajută candidații democrați cu aproximativ 8-10 puncte procentuale. De exemplu, dacă tendința mediatică nu ar fi existat, John McCain l-ar fi învins pe Barack Obama cu 56% la 42%, în loc să piardă cu 46% la 53%. [34]

5. Industria cinematografică: O avangardă împotriva tradiției

În calitate de simbol internațional al culturii americane, Hollywood a ajutat la difuzarea și amplificarea valorilor americane la nivel mondial. Dar a devenit, de asemenea, un instrument de expunere al omenirii la valori distorsionate și antitradiționale.

Astăzi este dificil pentru majoritatea americanilor să-și imagineze că familiile din anii ’30 și ’40 nu trebuiau să se îngrijoreze de influența negativă a filmelor asupra copiilor lor. Dar industria cinematografică la acel moment respecta reglementări morale stricte. În 1930, cu sprijinul puternic al bisericilor, industria cinematografică a introdus “Codul producției de film”, cunoscut în mod obișnuit sub numele de Codul Hays. Primul său principiu a fost că nu ar trebui să se producă niciun film care să coboare standardul moral al telespectatorilor săi. Publicul nu ar trebui făcut să simpatizeze cu crima, cu faptele greșite, cu răul sau cu păcatul. Principiul Codului Hays privind sexul a fost acela de a menține sanctitatea familiei și a căsătoriei: filmele nu trebuiau să ducă la concluzia că diversele forme promiscue ale relațiilor sexuale erau norme acceptabile. Adulterul, deși uneori este necesar pentru complotul filmului, nu trebuia nici justificat, nici prezentat într-o manieră atractivă sau tratat în mod explicit.

Cu toate acestea, din anii ’50, mișcarea de eliberare sexuală a provocat unde de șoc cultural și moral. Sosirea televiziunii în casele americane a provocat o presiune enormă asupra pieței și o rivalitate între producătorii de film. Hollywood-ul a început să ignore din ce în ce mai mult Codul Hays. De exemplu, filmul nominalizat la Premiul Academiei din 1962, Lolita, adaptat din romanul cu același titlu, descria o relație adulteră și pedofilă între un bărbat și fiica sa vitregă minoră. Deși filmul a primit atât recenzii negative, cât și recenzii pozitive după lansare, astăzi deține un rating de 91% pe site-ul Rotten Tomatoes, un agregator de recenzii de film și televiziune. Aceasta reflectă mare schimbarea a moralității sociale care a avut loc în ultimele decenii.

Mișcările de contracultură de la sfârșitul anilor ’60 au marcat prăbușirea ordinii și moralității tradiționale în producțiile de la Hollywood. Câteva filme emblematice care înfățișează teme de rebeliune au reflectat degenerarea tot mai accentuată din industria cinematografică americană. Așa cum s-a menționat în capitolele anterioare, o tactică principală a comunismului este de a prezenta comportamentul criminal într-o lumină nobilă sau dreaptă.Bonnie și Clyde” este un film polițist din 1967 bazat pe povestea adevărată a tâlharilor care au trăit în timpul Marii Depresiuni. În timpul Marii Depresiuni, multe familii au rămas fără adăpost după ce băncile le-au luat casele pentru neplata ipotecii. Protagoniștii filmului sunt înfățișați ca exprimând o mânie dreaptă față de acest fenomen și ca luptând împotriva nedreptății în timp ce jefuiau băncile și comiteau crime. Filmul, care prezintă unele dintre primele scene ale violenței explicite de la Hollywood, are o narațiune asemănătoare lui Robin Hood. Cuplul criminal este reprezentat de un bărbat frumos și o femeie frumoasă și cei doi sunt portretizați ca având un simț inerent al justiției. În același timp, polițiștii au fost prezentați ca marionete incompetente și nu ca protectori ai legii și ordinii. La sfârșit, moartea lui Bonnie și a lui Clyde ca urmare a acțiunii poliției a avut un impact profund asupra publicului adolescent. Cei doi au ajuns să fie considerați martiri, ca și cum s-ar fi sacrificat pentru o cauză măreață.

Temele criminalității și violenței descrise în film au șocat societatea americană mainstream însă au avut o mare rezonanță printre studenții rebeli. Tinerii au început să copieze stilul de îmbrăcăminte, modul de vorbire și disprețul față de tradiție și obiceiuri ale personajelor principale. Ei au încercat chiar să emuleze decesul cuplului. [35] Deși o recenzie inițială a filmului din Time a considerat filmul ca fiind obscen și plin de comploturi, cei doi actori principali au apărut pe coperta revistei câteva luni mai târziu, iar povestea de pe copertă a proclamat: „Bonnie și Clyde nu este doar succesul neașteptat al deceniului, dar, de asemenea, întrunește un consens din ce în ce mai mare al publicului și criticilor ca fiind cel mai bun film al anului”. [36]  Un critic de film al unei publicații de stânga a scris un articol în care îi compara pe Bonnie și Clyde cu  liderul gherilei cubaneze Ernesto “Che” Guevara și teroristul Vietcong (Frontul Național pentru Eliberarea Vietnamului de Sud – n.trad.) Nguyễn Văn Trỗi. [37] O organizație radicală a studenților a declarat: “Nu suntem potențialii Bonnie și Clyde, suntem Bonnie și Clyde”. [38] Pe lângă glorificarea criminalității, “Bonnie și Clyde” a prezentat un nivel fără precedent de sexualitate. Cu toate acestea, filmul a primit în continuare aprecieri ale criticii, a fost nominalizat pentru zece Oscaruri și a câștigat două. Hollywood-ul se abătuse de la principiile sale tradiționale.

Absolventul”, lansat la sfârșitul anului 1967, reflecta anxietatea interioară și conflictele studenților de la acea vreme. Filmul descrie un proaspăt absolvent aflat la o răscruce a vieții iar valorile tradiționale ale generației tatălui său sunt prezentate ca și cum ar fi plictisitoare și ipocrite. În loc să se alăture societății americane mainstream, absolventul acceptă avansurile amoroase ale unei femei căsătorite mai în vârstă decât el, doar pentru a se îndrăgosti de fiica acesteia, care descoperă aventura.  La sfârșitul filmului, protagonistul intră în biserica unde fiica tocmai se căsătorise cu altcineva și fuge cu ea. Absolventul prezintă un amestec de răzvrătire adolescentină, libido necontrolat și alte probleme care reflectă mediul confuz și antitradițional al tinerilor rebeli. Filmul a avut un succes fenomenal, generând vânzări mari la box-officeprecum și șapte nominalizări la Oscar, din care a câștigat una.

Filme precum “Bonnie și Clyde” și “Absolventul” au dat startul noii ere de la Hollywood. La sfârșitul anului 1968, Codul Hays a fost înlocuit cu sistemul modern de rating al filmelor. Asta înseamnă că filmele cu conținut de orice fel ar putea fi difuzate, atâta timp cât au fost etichetate cu un anumit rating. Acest lucru a slăbit considerabil autodisciplina morală a industriei de divertisment și a creat confuzie în standardele de bine și rău. În acest fel, artiștii de divertisment și personalul media au separat moralitatea de creațiile lor, dând frâu liber prezentării conținutului imoral și rău. Divertismentul degenerat a atras publicul datorită stimulilor ieftini, excitativi și ușor de obținut. Între timp, producătorii au căzut pradă propriei lăcomii pe măsură ce au obținut profituri comerciale uriașe.

Filmele sunt un mediu special, cu puterea de a crea atmosfere captivante și personalități realiste. Regia abilă poate modifica punctele de vedere ale membrilor audienței, în special pe cele ale celor tineri și impresionabili, la multe niveluri, modelându-le sentimentele și viziunile asupra lumii. Un cunoscut producător de film a spus: “Documentarele îi convertesc pe cei deja convertiți. Filmele de ficțiune îi convertesc pe cei ce nu erau convertiți”. [39] Cu alte cuvinte, documentarele întăresc valorile pe care spectatorii le au deja, în timp ce filmele de ficțiune folosesc povești fascinante pentru a transmite publicului neștiutor un nou set de valori. 

Producătorul și protagonistul masculin al filmului “Bonnie și Clyde” susține socialismul. Drama sa istorică din 1981, “Reds”, i-a adus un Oscar și un Glob de Aur. La apogeul Războiului Rece, filmul Reds a schimbat stereotipul comunistului radical în cel al unui idealist calm și simpatic. [40] Într-un alt film al său nominalizat la Oscar, “Bulworth”, el a jucat rolul unui candidat liberal la Senat care consumă droguri, se plânge de îngrijirile de sănătate socializate și inechitățile de clasă, blamează America corporatistă și angajează un asasin pentru a-l ucide, astfel încât fiica sa să poată încasa polița sa de asigurare de viață. [41] Filmul a avut un succes atât de mare, încât mulți l-au îndemnat să-și depună candidatura pentru funcția de președinte al Statelor Unite.

După introducerea noului sistem de evaluare a filmelor, Hollywood-ul a început să producă în serie filme care prezintă într-o lumină pozitivă diferite comportamente degenerate precum promiscuitatea sexuală, violența, drogurile ilicite și crima organizată. Un studiu a constatat că filmele evaluate cu R reprezintă circa 58% din filmele de la Hollywood produse între 1968 și 2005. [42] Multe filme au avut un impact imediat. Unul dintre primele filme evaluat cu R (copii sub vârsta de 17 ani trebuie însoțiți de un adult – n.trad.), “Easy Rider” a devenit un succes instantaneu și a contribuit la popularizarea abuzului de droguri. Filmul urmărește aventurile a doi motocicliști hippie care fac contrabandă cu cocaină în timp ce practică „sexul liber” într-o comună, vizitează un bordel și consumă droguri halucinogene în drumul spre Mardi Gras. Pentru producerea filmului au fost folosite droguri reale. Stilul lor de viață de indulgență antisocială, fără valori convenționale, a devenit visul multor tineri. Regizorul filmului a spus că: “Problema cocainei din Statele Unite este într-adevăr vina mea… Nu a existat cocaină pe străzi înainte de Easy Rider. După Easy Rider aceasta a apărut pretutindeni“. [43]

Eruditul american Victor B. Cline a analizat 37 de filme care au rulat în orașul Salt Lake în anii 70. El a constatat că 57% din filme au prezentat necinstea într-o lumină eroică sau justificată de circumstanțe și că 38% din filme prezintă criminalitatea ca fiind recompensată sau ca pe o distracție reușită și interesantă, fără consecințe negative. În 59% din filme, eroii au ucis cel puțin o persoană. El a mai constatat că 72% din eroine au fost portretizate ca având un caracter de promiscuitate sexuală într-un anumit grad și, că de fapt, doar un singur film a sugerat relații sexuale normale într-un cuplu căsătorit. Doar 22% din filme au prezentat protagoniștii filmelor ca având căsătorii sănătoase și satisfăcătoare. [44]

Un argument comun folosit împotriva criticării violenței și a sexualității în filme este că astfel de lucruri există în realitate și că filmele reflectă doar natura realității și că nu provoacă vreun impact negativ. Dar prin cifrele menționate mai sus, se demonstrează că acest lucru este fals. În plus, multe filme produse de cei cu orientări de stânga de la Hollywood reflectă în mod natural valorile acestora, și la rândul lor, schimbă valorile reale ale societății. Potrivit lui Michael Medved, un critic de film și fost scenarist de la Hollywood, revoluționarii sociali ai gândirii liberale de la Hollywood au atacat valorile societății contestând legitimitatea familiei, promovând perversiunea sexuală și glorificând urâțenia. [45]

Alții susțin că abundența conținutului degenerat din punct de vedere moral din industria cinematografică se datorează doar cererilor pieței. Dar oricare ar fi mijloacele, obiectivele diabolice sunt atinse cu un efect terifiant. Viteza și puterea cu care a fost folosită industria de film pentru a distruge moralitatea publicului sunt uluitoare. Unele filme idolatrizează fiarele sau monștrii. Aceia care înfățișează omul transformându-se într-o bestie sau chiar angajându-se în acte de bestialitate primesc girul mainstream-ul Hollywood-ului și sunt lăudați. Într-un sens spiritual, acest lucru poate fi înțeles ca o manifestare a controlului spectrului în lumea noastră, întrucât omenirea a ajuns să adore demonicul și monstruosul.

Aceste filme antitradiție cercetează problemele sociale cu un aer de rafinament, însă, în cel mai bun caz criticile lor asupra societății sunt doar superficiale. Acțiunile rele dezaprobate de societatea convențională sunt raționalizate, tratate cu simpatie sau chiar prezentate într-un mod pozitiv. Publicul cufundat în astfel de filme este condus să considere standardele morale drept circumstanțiale. Mesajul final, implantat în mintea spectatorilor, este că nu există o diviziune clară între bine și rău sau între drept și malefic, că tradițiile sunt plictisitoare și represive și că moralitatea este relativă.

6. Televiziunea: Corupția în fiecare casă

Televiziunea a devenit o parte omniprezentă a vieții de zi cu zi iar vizionarea sa frecventă poate schimba viziunea oamenilor asupra lumii fără ca aceștia să-și dea seama. Cercetările efectuate de Media Research Center au constatat că, cu cât mai mult oamenii urmăresc programele de televiziune, cu atât este mai probabil ca aceștia să aibă un angajament mai mic față de virtuțile tradiționale, precum onestitatea, încrederea și corectitudinea, și cu atât mai îngăduitoare este atitudinea lor în privința problemelor legate de moralitatea sexuală, precum sexul în afara căsătoriei, avortul și homosexualitatea. [46]

Cercetarea a comparat două seturi de oameni: cei care se uită puțin la televizor și cei care se uită mult la televizor – și ambele seturi spuneau că ei cred în Dumnezeu. Deși procentul de oameni care cred în Dumnezeu este aproape egal: 85% și, respectiv, 88%, studiul a constatat că, cu cât cineva se uită mai mult la televizor, cu atât îi este mai greu să prețuiască principiile religioase. De exemplu, atunci când într-un chestionar li s-a cerut să aleagă dacă oamenii ar trebui să trăiască întotdeauna în conformitate cu învățăturile și principiile lui Dumnezeu sau ar trebui să combine valorile lor morale și personale cu învățăturile lui Dumnezeu, cei care se uită mai mult la televizor tind să aleagă a doua opțiune. Din astfel de cifre, se poate trage concluzia, în general, că televiziunea predispune oamenii la relativismul moral.

Din anii ’50, televiziunea a devenit o parte integrantă a vieții de zi cu zi. Nu numai serialele de televiziune și filmele au un efect similar în modelarea valorilor oamenilor, dar și programele de dezbateri (talk-show-uri), comediile situaționale (sitcomurile) și chiar și documentarele inoculează în liniște audienței tot felul de idei distorsionate.

Să luăm talk show-urile ca exemplu. Studiourile de televiziune sunt interesate în special să invite oameni ale căror opinii sau comportamente contravin valorilor tradiționale sau ale căror vieți sunt pline de conflicte sau invită “experți” să discute despre aspecte controversate legate de moralitate. Oaspeții sunt încurajați să dezvăluie “cu curaj” probleme “profunde” sau “complexe” din viața lor personală. Gazda, experții sau publicul din studio oferă diferite opțiuni ca soluții la probleme. Pentru a asigura popularitatea unor astfel de programe, de obicei, nu este emisă nici o judecată morală cu privire la alegerile oaspeților. În acest fel, multe programe devin un loc pentru afișarea comportamentelor și a perspectivelor corupte și distorsionate. Oamenii au ajuns treptat să creadă că valorile pe care le-au susținut nu ar trebui să se aplice în anumite circumstanțe speciale. Această perspectivă neagă existența principiilor universale.

Multe programe de televiziune sunt pline de conținut josnic și dezgustător, greu de urmărit. Unii realizatori de programe se mândresc că vorbesc vulgar. Un număr destul de mare de programe îi îndoctrinează pe oameni cu un gust vulgar și conținut anticultural sau antitradițional prin divertisment — în timp ce publicul se află într-o stare de relaxare. Odată cu trecerea timpului, oamenii nu se mai simt deloc alarmați și chiar ajung să accepte și să aprecieze acest material, erodându-și astfel gândirea morală.

Comediile de televiziune (sitcomurile) sunt utilizate pentru a normaliza valorile și comportamentele deviante care sunt rareori văzute în viața de zi cu zi a oamenilor, difuzând astfel de conținut în mod repetat și încurajând publicul să se simtă amuzat de acesta. Ben Shapiro a dat exemplul unei scene din episodul „Cel cu Nașterea” din populara serie de comedie americană Friends. Carol, fosta soție lesbiană a lui Ross, este însărcinată cu copilul acestuia. Ross este îngrijorat că partenerul lesbian al lui Carol va juca un rol mai mare în viața copilului său decât el. Phoebe îi spune: “Când am crescut, tatăl meu a plecat, mama a murit și tatăl meu vitreg a ajuns la închisoare, așa că abia am avut destui părinți pentru a face o familie completă. Și iată acest copil mic, care are trei părinți care îl iubesc atât de mult, încât se luptă cine îl va iubi cel mai mult. Și încă nu s-a născut. Este fără doar și poate cel mai norocos copil din lume”. [47] După cum notează Shapiro, episodul descrie “lesbienele însărcinate și casele cu trei părinți, nu doar ca normale, ci admirabile”. 

Medicina modernă a descoperit că creierul uman experimentează cinci tipuri diferite de unde cerebrale. Două dintre ele sunt undele cerebrale care sunt în starea de veghe a conștiinței: undele alfa (α) și undele beta (β). Atunci când oamenii sunt ocupați, undele lor cerebrale dominante sunt undele β. Ei manifestă o capacitate accentuată de a analiza și tind să utilizeze gândirea logică. O persoană care se află într-o dezbatere prezintă predominant unde β. Cu alte cuvinte, în starea în care undele β sunt dominante, oamenii sunt mai alerți și mai puțin creduli. Atunci când oamenii sunt relaxați și predomină undele alfa — așa cum se întâmplă în timp ce cineva se uită la televizor — emoțiile lor preiau controlul și capacitatea lor analitică slăbește. În astfel de circumstanțe, oamenii tind să fie convinși subliminal de temele și punctele de vedere reprezentate în programul de televiziune.

Programele de televiziune încep să polueze oamenii la vârste foarte fragede. Cercetările arată că aproximativ două treimi din programele TV, inclusiv programele pentru copii, conțin scene de violență. O sumedenie de cercetări arată faptul că acest conținut violent din mass-media desensibilizează tinerii cu privire la violență și crește șansele ca ei să comită acte violente mai târziu în viață. Unele programe pentru copii sunt încărcate cu teme ascunse de progresism și liberalism, cum ar fi predarea homosexualității sub numele de „diversitate culturală”. Folosesc expresii precum „există o singură persoană în toată lumea ca tine” pentru a încuraja stima de sine nemeritată și conceptul de bun venit al tuturor oamenilor, indiferent de comportamentul lor imoral.

Televiziunea și filmele au avut o influență foarte negativă asupra tinerilor, crescând tendința către violență, activitate sexuală la minori și sarcinile adolescentelor. După orele de educație sexuală din școli, tinerii percep mass-media ca pe a doua sursă importantă de studiu despre activitatea sexuală. Două studii au constatat că adolescențele care au urmărit deseori programe care conțin activității sexuale au fost de două ori mai predispuse să rămână însărcinate într-o perioadă de trei ani, în comparație cu fetele care au vizionat mai rar astfel de programe. Programele de televiziune cresc, de asemenea, riscul de agresiune sexuală și de implicare în comportamente periculoase. [48] Potrivit unui cercetător: “Mass-media este atât de persuasivă și atât de plină de sex încât este greu pentru orice copil, chiar și pentru un critic să reziste […] Cred că mass-media este adevăratul nostru educator despre sex “. [49] Datorită influenței mass-mediei, sexul în afara căsătoriei, adulterul și alte comportamente au devenit parte a unui stil de viață normal – atâta timp cât toate părțile sunt de acord, astfel de comportamente sunt considerate a fi acceptabile.

În cartea “Propaganda la ore de vârf”, Shapiro a studiat aproape o sută de seriale  de televiziune americane influente. El a constatat că, odată cu trecerea timpului, aceste programe promovează din ce în ce mai mult liberalismul și punctele de vedere de stânga, inclusiv ateismul, desconsiderarea credinței, respingerea moralității, admirarea promiscuității, violența, feminismul, homosexualitea și transsexualitea,  respingerea relațiilor tradiționale dintre soț și soție sau dintre părinți și copii. Ele, de asemenea, au stabilit anti-eroi nemiloși, lipsiți de empatie, ca protagoniști. Evoluția acestui tip de programe este un proces de decădere continuă a valorilor morale. Promovarea acestor stiluri de viață antitradiționale a avut o mare influență asupra mentalității publicului larg, în special a tinerilor. [50] O emisiune difuzată cinci nopți pe săptămână pe canalul MTV la începutul anilor 2000, de exemplu, a promovat fără rezerve un comportament sexual pervers și un conținut erotic pentru publicul tânăr. [51]

De când a fost implementat sistemul de rating al filmelor, multe filme pornografice pot fi vândute atât timp cât sunt catalogate cu un rating X sau NC-17. Pe măsură ce tehnologia s-a dezvoltat, aceste programe indecente au trecut de la consumul subteran la cel general și puteau fi obținute cu ușurință în magazinele de închiriere de filme, prin canalele TV cu plată și în hoteluri. Desigur, puțini producători de la Hollywood aveau un plan pregătit de a insufla ideologii corupte publicului lor. Dar când producătorii înșiși sunt de acord cu conceptele progresismului și liberalismului, atunci aceste ideologii corupte vor ajunge în mod inevitabil pe ecran. Planul real este subversiunea morală, iar producătorii care se îndepărtează prea mult de divin devin pioni ai răului.

7. Mass-media: un câmp de luptă cheie într-un război total

Filosofia comunistă a luptei nu evită nici un fel de mijloace și nu respectă nici o limită morală pentru a-și atinge obiectivele politice. În campania prezidențială americană din 2016, candidatul Donald Trump s-a opus “corectitudinii politice” și a susținut că va lua măsuri pentru a îndepărta SUA de extrema stângă, pentru a reveni la valorile tradiționale și la statul de drept, a reînnoi credința spirituală a națiunii, a reduce impozitele pentru a revitaliza economia, a securiza granițele și corecta relația comercială distorsionată cu China comunistă. Sinceritatea lui Trump i-a făcut pe liberali să intre în panică. Înarmați cu mass-media mainstream, aceștia l-au atacat pe Trump cu tot arsenalul lor, abandonând practic orice pretenție de jurnalism echilibrat.

În timpul campaniei prezidențiale, mass-media de stânga a folosit diverse metode pentru a-l denigra și demoniza în mod deliberat pe Trump, în timp ce îi ostraciza pe susținătorii săi, descriindu-i drept rasiști, sexiști, xenofobi, anti-imigranți și albi inculți. Adică, mass-media a încercat să influențeze rezultatul alegerilor prin manipularea opiniei publice. Aproape 95% din mass-media a prezis în repetate rânduri că Trump va pierde cu siguranță. Împotriva tuturor așteptărilor, Trump a fost ales.

În circumstanțe normale, indiferent cât de acerbă ar fi retorica campaniei electorale, diferitele partide și susținătorii lor ar trebui să revină la activitățile lor normale după încheierea alegerilor. Mai important, mass-media ar trebui să susțină principiul corectitudinii, să pună pe primul plan interesele naționale și să mențină principiul neutralității. Cu toate acestea, după alegerile prezidențiale din 2016 din Statele Unite,  mass-media și-a continuat frenezia din campanie, chiar și cu riscul vătămării imaginii ei publice. Majoritatea presei ignoră în mod deliberat realizările administrației Trump, precum rata scăzută a șomajului, creșterea pieței bursiere la niveluri record, succesele diplomatice americane și eradicarea aproape totală a grupului terorist ISIS.

În 2017, 90% din mediatizarea lui Trump a fost negativă, potrivit unui studiu realizat de Newsbusters, brațul analitic al Media Research Center. La începutul anului 2018, mediatizarea negativă a crescut la 91%. Rich Noyes, un editor senior de la Newsbusters, a concluzionat: “Fără îndoială, niciun președinte nu a fost vreodată supus unor astfel de relatări ostile pentru o perioadă atât de îndelungată ca Trump”.  Mai mult, mass-media face tot posibilul pentru a submina administrația Trump, făcând acuzații nefondate. De exemplu, mass-media a stârnit o teorie a conspirației despre complicitatea dintre Trump și Rusia, două ziare proeminente câștigând chiar râvnitul Premiu Pulitzer pentru o astfel de mediatizare. Potrivit studiului, ancheta privind complicitatea Rusiei a constituit principalul subiect al emisiunilor de știri legate de Trump ale celor trei rețele principale de presă din SUA în ultimele două luni, ocupând aproape o pătrime din timpul de difuzare al acestor rețele legat de Trump. [52] Cu toate acestea, o investigație de doi ani a unui anchetator special nu a găsit dovezi care să susțină acuzațiile. [53]

Se știe că mass-media generează și știri false. În 2017, un gigant de știri de televiziune a suspendat un jurnalist proeminent, timp de patru săptămâni și a emis o corecție a muncii sale pentru că a creat un raport fals conform căruia Trump îi ordonase locotenentului general Michael Flynn să intre în contact cu Rusia pe când Trump era candidat la președinție. [54]  Reporterul și producătorul care lucraseră împreună cu jurnalistul au ajuns să părăsească postul de televiziune. Această echipă specială a avut anterior un succes remarcabil, câștigând patru premii Peabody și 17 premii Emmy.

Când Trump a condamnat infama bandă MS-13, în special pe acei membri care au comis crime brutale după ce au intrat ilegal în Statele Unite, el a spus: “Nu sunt oameni. Ei sunt animale și trebuie să fim foarte, foarte duri”. Cu toate acestea, mass-media mainstream americană a scos imediat afirmația din context, susținând că Trump a spus că imigranții ilegali erau animale.

În iunie 2018, fotografia unei fete din Honduras care plângea a circulat pe scară largă în mass-media și pe Internet. Fata și mama ei au fost oprite de poliția de frontieră în timp ce încercau să intre ilegal în Statele Unite. Mass-media a susținut că fata a fost separată forțat de mama ei și a profitat de ocazie pentru a critica politicile de frontieră ale lui Trump și poziția lui de toleranță zero față de imigrația ilegală. Apoi, revista Time a combinat fotografia fetei cu fotografia lui Trump pe coperta revistei sale și a adăugat titlul “Bine ați venit în Statele Unite” pentru a-l ridiculiza pe Trump. Cu toate acestea, tatăl fetei a declarat ulterior presei că oficialii de frontieră nu o separaseră de mama ei și că mama îi luase acestuia fiica împotriva dorinței lui. [55]

Din fericire, publicul american este tot mai conștient de știrile false. Într-un sondaj efectuat de Universitatea Monmouth în aprilie 2018, procentul americanilor care au considerat că “mass-media mainstream raportează știri false”, cel puțin ocazional, a crescut de la 63% anul trecut la 77%. [56] În 2016, un sondaj realizat de Gallup a constatat că încrederea americanilor în mass-media a căzut la un nou nivel, doar 32% de persoane având încredere mare sau destul de mare în mass-media, cu opt puncte procentuale mai puțin decât în anul precedent. [57] În mod surprinzător, proprietarul unei mari companii media s-a plâns că “știrile false sunt cancerul timpurilor noastre”. [58]

Judecând din rezultatele alegerilor americane se poate vedea că jumătate dintre americani îl susțin pe Trump, dar atitudinea adoptată de mass-media este unilaterală. În aceste circumstanțe anormale, Trump este atacat și demonizat deoarece el adoptă o atitudine politică conservatoare și susține valorile tradiționale americane, idealurile care nu pot coexista cu ideologia antitradițională a stângii. Dacă atacurile mass-media asupra lui Trump vor fi capabile să determine publicul să-și piardă încrederea în el, acest lucru ar duce la îndeplinirea obiectivului lor principal: de a împiedica societatea să se întoarcă la tradiție.

Cu toate acestea, ceea ce este cel mai îngrijorător este faptul că multe instituții media au devenit catalizatori pentru a amplifica retorica radicală, a provoca ostilitate și ură și a polariza populația, crescând astfel dezbinarea societății. Elementele de bază ale eticii au fost eliminate, iar consecințele sunt ignorate până la punctul în care autodistrugerea a devenit acceptabilă pentru a determina dispariția unui adversar. Țara a fost împinsă într-o stare de haos și pericol extrem.

8. Restaurarea integrității „celei de-a patra puteri”

Datorită rolului pe care îl joacă în formarea și îndrumarea opiniei publice, mass-media este adesea denumită „a patra putere” alături de ramurile executive, legislative și judiciare ale guvernului. Sub influența spectrului comunist, mass-media a fost folosită eficient pentru a influența și înșela miliarde de oameni, corupându-le tradițiile și moralitatea.

În țările occidentale, multe instituții de presă liberale au devenit instrumente în ascunderea adevărului și înșelarea oamenilor. Mulți au abandonat etica profesională de bază, iar acum recurg la tot felul de atacuri, abuzuri și calomnii fără scrupule, indiferent de impactul avut asupra propriei reputații sau asupra societății.

Comunismul a avut succes deoarece a profitat de slăbiciunile umane: căutarea faimei și a câștigului, ignoranța, lenea, egoismul, simpatia incorectă, concurența etc. Unii jurnaliști ipocriți se răzvrătesc împotriva tradițiilor sub fațada cunoașterii adevărului. Unii se adaptează deja conceptului decăzut moral “la cererea publicului” pentru a avea mai multă audiență. Unii se conformează standardelor scăzute pentru a-și făuri cariera. Unii fabrică știri false din invidie și ostilitate. Unii cred în știri false din cauza ignoranței și lenii lor. Unii profită de bunătatea și de simpatia altora în susținerea justiției sociale și, astfel, înclină întreaga societate spre stânga, recurgând la tactici fără scrupule pentru a-și atinge obiectivele politice și economice.

Misiunea mass-media este nobilă. Ea este menită să fie sprijinul prin care oamenii își obțin informațiile despre evenimentele publice și este, de asemenea, o forță importantă în menținerea unei dezvoltări sănătoase a societății. Obiectivitatea și imparțialitatea sunt cerințele etice de bază ale mass-media și sunt esențiale pentru încrederea pe care o au oamenii în ea. Dar în mass-media de astăzi domnește haosul, afectând grav încrederea oamenilor în ea. Revendicarea misiunii mass-media și restabilirea gloriei profesiei de jurnalist este responsabilitatea nobilă a persoanelor angajate în acest domeniu.

Restabilirea misiunii mass-media înseamnă că presa trebuie să caute adevărul. Mediatizarea adevărului trebuie să fie completă și să aibă ca punct de plecare onestitatea. Atunci când prezintă un anumit fenomen social, multe mass-media prezintă doar realități parțiale care sunt adesea înșelătoare și pot face mai mult rău decât minciunile flagrante.

Mass-media va fi bună dacă poate ajuta societatea să prețuiască și să susțină moralitatea, deoarece în societatea umană există atât binele cât și răul. Responsabilitatea mass-media este de a disemina adevărul, de a elogia virtutea și de a expune și împiedica răul.

Revenind la misiunea sa, mass-media trebuie să acorde mai multă atenție evenimentelor majore care afectează viitorul omenirii. Secolul trecut a fost martorul unei mari confruntări între lumea liberă și comunism. Deși părea a fi o confruntare ideologică, de fapt este o luptă pe viață și pe moarte, între bine și rău, deoarece comunismul ruinează moralitatea care menține coeziunea civilizațiilor. Cu toate acestea, chiar și după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, spectrul comunismului persistă.

Pe măsură ce lumea suferă schimbări mari, adevărul și valorile tradiționale sunt mai importante ca oricând. Lumea are nevoie de mass-media care să poată distinge între bine și rău, să facă lucruri bune și să mențină moralitatea publică. Transcenderea intereselor indivizilor, companiilor și partidelor politice pentru a prezenta oamenilor lumea reală este datoria fiecărui profesionist din mass-media.

Astăzi, când ne confruntăm cu declinul moral al profesiei de jurnalist, este imperativ ca cititorii și audiența să distingă în mod conștient între bine și rău și să analizeze rațional informațiile furnizate de mass-media. Oamenii trebuie să judece lucrurile potrivit tradiției morale și să privească fenomenul social prin prisma valorilor universale și, prin aceasta, să conducă mass-media să-și îndeplinească misiunea ei istorică. Aceasta este, de asemenea, cheia pentru ca omenirea să evite influența spectrului comunist și să-și găsească calea spre un viitor mai bun.

*****

Referințe

[1] Thomas Jefferson, The Works, vol. 5 (corespondența 1786-1789), citat în Online Library of Liberty, accesat la 24 aprilie 2020, http://oll.libertyfund.org/quote/302

[2] Joseph Pulitzer, citat în Michael Lewis, “J-School Confidential,” The New Republic, April 18, 1993, https://newrepublic.com/article/72485/j-school-confidential.

[3] Karl Marx și Friedrich Engels, „Regulile Ligii Comuniste”, în Liga Comunistă, Arhiva de Internet Marx / Engels, accesată la, accesat la 26 aprilie 2020,  https://www.marxists.org/archive/marx/works/1847/communist-league/index

[4] Lin Biao, 林彪, “Zai Zhongyangzhengzhiju kuodahuiyi shang de jianghua” 在中央政治局擴大會議上的講話, [“Discurs la reuniunea lărgită a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez”], în Zhongguo Wenhuadageming wenku 中國文化大革命文庫, [Colecția de documente din Revoluția Culturală a Chinei], 18 mai 1966. [În chineză]

[5] Hu Qiaomu 胡喬木, „Baozhi shi jiaokeshu” 報紙 是 教科書 [„Ziarele sunt manuale”], în Hu Qiaomu wenku 胡喬木 文集 [Lucrările colectate ale lui Hu Qiaomu], (Beijing: Editura cotidiană a poporului, 1994), 3: 303. [În chineză]

[6] Han Mei 韩梅, „Ying jiemi dang’an baoguang ‘liu si’ siwang renshu: shiti duiji zai dixiatongdao 英 解密 档案 曝光“ 六四 ”死亡 人数 : 尸体 堆积 在 地下 通道 [„ Marea Britanie desecretizează dosare privind victimele din Tiananmen; Corpuri stocate subteran în grămezi”], Sound of Hope Radio, 20 decembrie 2017, http://www.soundofhope.org/gb/2017/12/20/n1378413.html [În chineză]

[7] “Farsa de auto-incendiere din Piața Tiananmen”, Minghui.org, http://en.minghui.org/cc/88/

[8] „Zongshu: Chuangxinjizhi qianghua peiyang – goujian gaosuzhi xuanchuanwenhuaduiwu” 综述: 创新 机制 强化 培养 构建 高素质 宣传 文化 队伍 [„Prezentare generală: intensificați promovarea unui mecanism pentru inovație, construiți o echipă culturală de propagandă de nivel înalt”], Xinhua News Network, 28 septembrie 2011, http://www.gov.cn/jrzg/2011-09/28/content_1958774.htm. [În chineză]

[9] Matthew Vadum, “Trădarea Jurnalistică”, Canada Free Press, 1 iulie 2015, https://canadafreepress.com/article/journalistic-treachery

[10] Marco Carynnyk, “New York Times și Marea Foamete”, Săptămânalul Ucrainean nr. 37, vol. LI, publicat la 11 septembrie 1983 și accesat la 26 aprilie 2020, http://www.ukrweekly.com/old/archive/1983/378320.shtml

[11] Walter Duranty, citat în Robert Conquest, Recolta tristeții: colectivizarea sovietică și teroarea foametei (New York: Oxford: Oxford University Press, 1986), 319.

[12] Robert Conquest, așa cum este citat în Arnold Beichman, “Pulitzer-Winning Lies”, The Weekly Standard, 12 iunie 2003, https://www.weeklystandard.com/arnold-beichman/pulitzer-winning-lies

[13] Ronald Radosh și Allis Radosh,Steaua Roșie de la Hollywood: Colonia filmului, o poveste romantică îndelungată cu stânga” (San Francisco: Encounter Books, 2005), 80.

[14] Ibid., 105.

[15] Mao Zedong, așa cum este citat în Edgar Snow, Note aleatorii despre China Roșie, 1936–1945 (Montana: Literary Licensing, LLC, 2011).

[16] Ruth Price, Viața lui Agnes Smedley (Oxford: Oxford University Press, 2004), 5-9.

[17] Art Swift, „Șase din 10 în SUA văd părtinirea partizană în mass-media” , Gallup, 5 aprilie 2017, https://news.gallup.com/poll/207794/six-partisan-bias-news-media.aspx

[18] Tim Groseclose, “Turnul din stânga: Cum partizanatul mediei liberale distorsionează mintea americană” (New York: St. Martin’s Press, 2011).

[19] Ibid., 111-122.

[20] Chris Cillizza, “Doar 7% dintre jurnaliști sunt republicani. Acest procent este cu mult mai mic decât chiar în deceniul trecut“, Washington Post, 6 mai 2014, https://www.washingtonpost.com/news/the-fix/wp/2014/05/06/just-7-percent-of-journalists-are-republicans-thats-far-less-than-even-a-decade-ago/?noredirect=on&utm_term=.3d0109901e1e

[21] “Susțineri editoriale ale alegerilor din 2016 de către majoritatea ziarelor“, The American Presidency Project, actualizat la 8 noiembrie 2016, http://www.presidency.ucsb.edu/data/2016_newspaper_endorsements.php

[22] Lydia Saad “Conservatorii din SUA sunt mai numeroși ca liberalii”, Gallup, 03 ianuarie 2017, https://news.gallup.com/poll/201152/conservative-liberal-gap-continues-narrow-tuesday.aspx

[23] Ben Shapiro, “Propaganda la ore de vârf: Povestea adevăratului Hollywood despre cum stânga v-a preluat televizorul” (New York: Broadside Books, 2012), 55-85.

[24] Ibid., 161-223.

[25] Ibid., 55-85.

[26] Ronald Farrar, Un crez pentru profesia mea: Walter Williams, jurnalist al lumii (Missouri: Universitatea din Missouri, 1999).

[27] S. Robert Lichter, et. al., Elita mass-media: noii agenți de putere ai Americii (Castle Rock, Col.: Adler Publishing Co., 1986).

[28] Kuypers, Jurnalism partizan: O istorie a prejudecății media în Statele Unite (Lanham, MD: Rowman & Littlefield, 2013)..

[29] Bernard Goldberg, “În privința prejudecății media, vedetele rețelelor de televiziune nu au nicio idee”, The Wall Street Journal, May 24, 2001, https://www.wsj.com/articles/SB990662606943995140.

[30] Tim Groseclose și Jeff Milyo, “O evaluare a presei părtinitoare”, The Quarterly Journal of Economics 120, no. 4 (noiembrie 2005), 1205.

[31] Bernard Cohen, așa cum este citat în Maxwell E. McCombs și Donald L. Shaw, “Funcția de stabilire a agendei presei“, The Public Opinion Quarterly Vol. 36, No. 2 (Summer, 1972), 177.

[32] Newt Gingrich, “Acceptarea marxismului în China este o veste proastă pentru poporul său”, Fox News, 2 iunie 2018, http://www.foxnews.com/opinion/2018/06/02/newt-gingrich-chinas-embrace-marxism-is-bad-news-for-its-people.html

[33] Patricia Cohen, “Perspectivele liberale domină luminile rampei”, New York Times, 14 octombrie 2008, https://www.nytimes.com/2008/10/15/theater/15thea.html

[34] Grosclose, Virarea la stânga, ix.

[35] John Belton, Cinema american / Cultura americană, ediția a 2 – (McGraw-Hill Publishing Company, 2005), capitolul 14.

[36] “Hollywood: Șocul libertății în filme”, Time, 8 decembrie 1967, http://content.time.com/time/magazine/article/0,9171,844256,00.html.

[37] Todd Gitlin,”Întreaga lume privește: Rolul mass-mediei în facerea și desfacerea noii stângi” (Berkeley: University of California Press, 2003), 199.

[38] Steven J. Ross, “Hollywood-ul  la stânga și la dreapta: Cum au influențat politica vedetele americane de film” (Oxford University Press, 2011), 322.

[39] Ibid., 338.

[40] Ibid., 338-39.

[41] Ibid., 352.

[42] Ashley Haygood, “Ascensiunea conținutului controversat al filmului“, teză de masterat în Comunicare la Liberty University, mai 2007, Accesat 05 octombrie 2018, https://digitalcommons.liberty.edu/cgi/viewcontent.cgi?&httpsredir=1&article=1007&context=masters&sei-re

[43] Dennis Hopper așa cum este citat în Peter Biskind, “Călăreți ușori, Tauri furioși: Cum a salvat Hollywood-ul generația sexului-drogurilor-și-rock-and-roll-ului” (New York: Simon and Schuster, 1999), 74.

[44] Victor B. Cline, “Cum influențează mass-media valorile și comportamentul nostru“,”Probleme în Religie și Psihoterapie, Vol 1, No. 1 (01 octombrie 1975), https://scholarsarchive.byu.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1004&context=irp

[45] Michael Medved, Hollywood vs. America (New York: Harper Perennial, 1993), 4.

[46] “Asaltul presei asupra valorilor americane“, Media Research Center, Accesat la 26 aprilie 2020, https://www.mrc.org/special-reports/media-assault-american-values

[47] Shapiro, Propaganda la ore de vârf.

[48] Jane Anderson, “Impactul utilizării mass-media și a timpului petrecut în fața ecranului asupra copiilor, adolescenților și familiilor“, Colegiul American de Pediatrie, noiembrie 2016, https://www.acpeds.org/wordpress/wp-content/uploads/11.9.16-The-Impact-of-Media-Use-and-Screen-Time-on-Children-updated-with-ref-64.pdf

[49] Jane Brown, așa cum este citat în Marc Silver, “Sex și Violență la TV,” Arhiva Congresului online, volumul 141, numărul 146 (19 septembrie 1995): S 13810-13812, https://www.gpo.gov/fdsys/pkg/CREC-1995-09-19/html/CREC-1995-09-19-pt1-PgS13810.htm

[50] Shapiro, Propaganda la ore de vârf.

[51] Libby Copeland, “Demonstrația provocatoare a MTV “Dezbrăcat”: este putredă până la măduvă?“, Los Angeles Times 12 februarie 2001 http://articles.latimes.com/2001/feb/12/divertisment/ca-24264

[52] Rich Noyes, “TV vs Trump în 2018: o mulțime de Rusia și o mediatizare negativă de 91% (din nou!)“, “NewsBusters, 06 martie 2018, https://www.newsbusters.org/blogs/nb/rich-noyes/2018/03/06/tv-vs-trump-2018-lots-russia-and-91-negative-coverage

[53] Robert Mueller III, “Raport privind investigația asupra interferenței rusești în alegerile prezidențiale din 2016” Department of Justice, March 2019, https://www.justice.gov/storage/report.pdf

[54] Julia Manchester, “Trump: ABC ar fi trebuit să-l concedieze pe “șarlatanul” Brian Ross“, Dealul, 08 decembrie 2017, http://thehill.com/homenews/administration/364061-trump-abc-should-have-fired-fraudster-brian-ross

[55] Samantha Schmidt și Kristine Phillips, “Fata din Honduran care plânge de pe coperta Time nu a fost separată de mama ei“, Washington Post, 22 iunie 2018, https://www.washingtonpost.com/news/morning-mix/wp/2018/06/22/the-crying-honduran-girl-on-the-cover-of-time-was-not-separated-from-her-mother-father-says/?noredirect=on&utm_term=.bd08dbdaf5bc

[56] “Știrile false, o amenințare pentru presă; Deciziile editoriale, actorii externi sunt de vină“, Monmouth University Polling Institute, April 2, 2018, https://www.monmouth.edu/polling-institute/reports/monmouthpoll_us_040218/

[57] Art Swift, “Încrederea americanilor în mass-media cade la noi valori“, Gallup, 14 septembrie 2016, https://news.gallup.com/poll/195542/americans-trust-mass-media-sinks-new-low.aspx

[58] Polina Marinova, “Noul proprietar al LA Times spune cititorilor că știrile false sunt cancerul zilelor noastre“, “Fortune, 18 iunie 2018,  http://fortune.com/2018/06/18/los-angeles-times-owner/

 

Introducere

Divinitatea a creat omenirea și, de-a lungul istoriei, a stabilit o cultură tradițională pentru ca umanitatea să trăiască pe baza ei. Deși națiunile lumii au culturi diferite, baza lor este surprinzător de similară. Toate grupurile etnice din Orient și Occident acordă importanță virtuților precum: onestitate, bunătate, generozitate, justiție, moderație, smerenie, curaj, altruism, și altor virtuți pe care fiecare națiune le-a omagiat și le-a transmis urmașilor săi prin operele sale clasice. Aceste virtuți au în comun omagierea Divinității și loialitatea față de legea divină, căci Divinitatea a transmis cultura și codul de conduită pe care umanitatea trebuie să le aibă și să le personifice. Aceasta este originea valorilor universale.

Părinții fondatori ai Statelor Unite au acordat o mare importanță moralității și etichetei. În adolescența sa, George Washington a copiat personal lista celor “110 reguli de politețe și de comportament decent în companie și conversație”, care se baza pe reguli făcute de iezuiții francezi în 1595. [1]  Deși unele lucruri specifice se pot schimba în timp, în aceste reguli există multe principii care sunt universale: să vorbim cu reverență despre Dumnezeu și aspectele conexe; să menținem moralitatea, respectul pentru ceilalți, să fim modești, să tratăm oamenii în mod corespunzător, să acordăm atenție moralității publice, să nu rănim sentimentele și interesele altora, să ne comportăm decent în toate ocaziile, să ne îmbrăcăm cu grijă și să exemplificăm bunul gust, să ne abținem de la folosirea unui limbaj răzbunător, de vorbitul altora de rău pe la spate, să învățăm de la cei înțelepți și buni, să ascultăm de propria conștiință și așa mai departe.

În mod similar, cele treisprezece virtuți ale lui Benjamin Franklin au fost cumpătarea, tăcerea, ordinea, dedicația, abstinența, sârguința, sinceritatea, justiția, moderația, curățenia, liniștea, castitatea și smerenia. [2]

Înainte de anii ’50, standardele morale ale majorității oamenilor nu s-au abătut, în general, de la un standard comun respectabil. Atât oamenii din Orient cât și din Occident au păstrat multe dintre tradițiile și obiceiurile pe care oamenii ar trebui să le aibă. În China, în ciuda faptului că Partidul Comunist Chinez (PCC) a început să distrugă patrimoniul cultural și moralitatea Chinei, publicul a păstrat multe dintre virtuțile tradiționale care predominau înainte ca Partidul să uzurpe puterea.

Dar pe măsură ce comunismul și-a extins puterea și influența, mai ales după anii ’60, oamenii din Orient precum și cei din Occident au înaintat din ce în ce mai mult pe calea corupției morale.

Revoluția Culturală a PCC a început în 1966 odată cu campania de un deceniu de eradicare a celor Patru Vechi (ideile vechi, cultura veche, datinile vechi şi obiceiurile vechi). Campania a fost repede asociată cu acerba mișcare de contracultură din Statele Unite și cu alte mișcări anti-tradiționale din alte părți ale lumii. Toate acestea au fost evenimente globale, care s-au desfășurat în conformitate cu scopul spectrului comunist de a distruge tradiția și de a provoca prăbușirea morală a umanității.

Aceste mișcări politice și culturale au lăsat urme adânci în lumea de astăzi. De atunci, bazele culturale tradiționale ale societății chineze au fost complet distruse, iar moralitatea a intrat într-un declin rapid. În societatea occidentală, abuzul de droguri, eliberarea sexuală și promiscuitatea, cultura rock ‘n’ roll și cultura hippie, precum și vidul spiritual s-au impus, afectând grav fundamentele tradiției occidentale.

După ce tinerii radicali ai contraculturii au ajuns să controleze pârghiile societății, ei și-au continuat mișcarea prin alte mijloace. Arta și literatura avangardistă, ideologiile moderne și conceptele deviante au fost unificate. Cu ajutorul tehnologiei, inclusiv a internetului, a telefoanelor mobile și a diverselor mijloace de informare în masă, întreaga rasă umană s-a abătut rapid de la cultura și modurile de viață tradiționale și s-a îndreptat spre abisul aberanței și al degradării.

Dacă privim lumea astăzi, este șocant să contemplăm declinul moralității umane și coruperea aproape a fiecărui aspect al culturii populare și al vieții sociale. După ce Partidul Comunist Chinez (PCC) a distrus cultura tradițională chineză, profundă, prin campanii politice neîncetate, a creat un sistem malefic al culturii partidului. Generațiile tinere au crescut în această cultură a partidului și nu știu nimic despre cultura tradițională inspirată de divinitate. Cu excepția unor segmente ale societății occidentale care au menținut tradiția și au refuzat să fie ispitite și subordonate, ar fi corect să spunem despre comunism că aproape a reușit să-și atingă scopul de a distruge cultura umană din întreaga lume.

1. Cultura Partidului Comunist

După “reforma și deschiderea” Partidului Comunist din anii ’80, chinezii au șocat cetățenii altor țări prin comportamentul lor, atunci când ei călătoreau în străinătate. La acel moment, mulți occidentali își păstraseră impresia despre chinezii tradiționali ca fiind blânzi, curtenitori, modești, amabili, harnici și simpli.

Cu toate acestea, după decenii de spălare a creierului și de transformare de către Partidul Comunist, chinezii s-au schimbat complet. Ei au devenit nepoliticoși și au început să vorbească tare. Nu stau la rând, nu sunt respectuoși și nu mai sunt liniștiți în public. Fumează în fața semnelor pentru nefumători. Se îmbrăcă într-un mod neglijent, scuipă pe trotuar și aruncă resturi pe unde trec. Ei au profitat cu ușurință de curtoazia și amabilitatea celorlalți.

În ultimii ani, comportamentul unor turiști chinezi a șocat lumea. Se cațără pe relicvele culturale și produc daune siturilor istorice, își lăsă copiii să urineze în public, nu trag apa după folosirea toaletei, se înghesuie să apuce ceva gratis, înșfacă și irosesc alimentele în cantine, ajung la dezacorduri din cauza unor mici neînțelegeri și creează probleme în aeroporturi, provocând întârzierea avioanelor.

Ce s-a întâmplat cu poporul chinez?

Răspunsul este de fapt simplu. PCC a distrus cultura tradițională chineză și a înlocuit-o cu cultura Partidului Comunist, o componentă importantă în corupția omenirii.

Termenul „cultură de partid” se referă la modul de gândire, vorbire și comportament care rezultă din caracteristicile Partidului Comunist, care pot fi rezumate ca: înșelăciune, răutate și luptă. Ideologia călăuzitoare a culturii partidului este ateismul și materialismul, ea include conceptele comuniste pe care Partidul le insuflă celor aflați sub dominația sa, și include toate elementele culturale deviate, filosofia luptei, precum și cele mai grave aspecte ale vremurilor antice prezentate într-un ambalaj nou. PCC a folosit în mod eficient cultura partidului pentru a transforma gândirea poporului chinez.

Revoluția proletară condusă de PCC a catalogat pe cei care susțineau moralitatea, civilizația și manierele tradiționale drept “clasele exploatatoare”. PCC a descris obiceiurile proletariatului (clasa muncitoare) ca fiind revoluționare și bune, a cerut intelectualilor chinezi să se tăvălească prin noroi și să facă bătături la mâini și a descris păduchii de pe corp drept “gâze revoluționare”. Începând de la conducătorul partidului și până la cadrele comune de partid, toată lumea se mândrea cu faptul că înjura, pentru că asta arăta conștiința lor de clasă, angajamentul lor față de revoluție și presupusă apropiere de mase.

Astfel, Partidul obligă oamenii să abandoneze tot ceea ce este elegant și civilizat și să accepte în schimb stilul de viață dur al huliganilor proletari. O țară cu o istorie atât de lungă, renumită pentru bunele sale maniere, este astfel redusă la o stare de turbulență, toată lumea luptând pentru faimă și avere. Partidul a transformat China într-o sală de expoziție a culturii comuniste vulgare. Sub controlul și prin infiltrarea culturii partidului, toate domeniile vieții culturale – inclusiv literatura, artele și educația – au degenerat.

Partidul dorește să lupte cu Cerul, cu Pământul și cu omenirea. Inoculează un set de standarde perverse ale binelui și răului și distorsionează modul de gândire al oamenilor. Această îndoctrinare este susținută de violența de stat. Supușii partidului sunt apoi influențați în mod imperceptibil de ceea ce văd și aud în mod constant, din ziua în care se nasc, deoarece partidul monopolizează toate resursele sociale. O mașină de propagandă care funcționează continuu constrânge oamenii să citească lucrările liderilor comuniști, în timp ce elitele sunt cooptate pentru a produce manuale, literatură, film, știri etc, care există pentru a insufla continuu cultura partidului.

A fost nevoie doar de câteva decenii de comunism pentru a face poporul chinez să gândească precum partidul, să folosească limbajul partidului, să nu mai creadă în divinitate, să acționeze fără să țină cont de consecințe și să îndrăznească să facă orice. Aproape fiecare interacțiune interpersonală poate implica înșelăciune și nu există limite pentru conduită. Limbajul zombie al partidului și minciunile lui gata pregătite sunt copleșitoare.

Cultura partidului a îndepărtat chinezii de astăzi de valorile universale. Mintea, gândurile și comportamentul lor au suferit o schimbare și deviere profundă. Relațiile lor familiale, sociale, educaționale și de muncă sunt anormale, iar gândirea și comportamentul lor sunt adesea incompatibile cu cele ale oamenilor din societățile necomuniste, care găsesc comportamentul lor greu de înțeles.

În timpul Revoluției Culturale, Gărzile Roșii au fost cufundate în cultura partidului și de atunci au transmis aceste obiceiuri vicioase generațiilor tinere. Copiii și adolescenții care au crescut în cultura partidului au o viclenie și o maturitate care nu corespunde vârstei lor. Ei știu tot ce este rău de la o vârstă fragedă.

Tânăra generație nu crede în Divin și este imorală și arogantă. Când sunt provocați sau furioși, pot ataca cu o răutate irațională. Restricțiile sexuale și moralitatea s-au prăbușit. După ce și-au pierdut rădăcinile tradiționale chinezii de astăzi au adoptat cele mai rele lucruri ale mișcării de contracultură occidentală.

Manifestări ale culturii partidului comunist

Astăzi, PCC vorbește despre restaurarea culturii tradiționale, dar ceea ce restaurează nu este cultura tradițională adevărată. Este pur și simplu o cultură de partid cu un aspect tradițional, dar căreia îi lipsește cel mai important aspect al tradiției Chinei: credința în Divinitate.

Sub îndrumarea acestei culturi a partidului, oamenii chiar folosesc chiar așa-numitele divinități pentru a face bani. Templul Bunicii din județul Yi din provincia Hebei, este foarte popular și se spune că oamenii pot găsi acolo toate „divinitățile“, cărora vor să li se închine. Dacă cineva dorește să fie un oficial guvernamental, există o așa-zisă divinitate a oficialilor căreia să i se închine. În mod similar, există o “divinitate a bogăției” compusă din bancnote, o ”divinitate a studiului” și chiar o “divinitate a mașinilor” care ține un volan. Administratorul Templului Bunicii s-a lăudat: “Dacă o divinitate lipsește, doar creați una nouă”. [3]

Este imposibil să reînvii cultura tradițională fără a curăța simultan corupția morală creată de PCC. Deși multe lucrări literare și artistice contemporane recapitulează istorisiri antice, conținutul lor este mânjit de ideile contemporane. Actorii poartă haine tradiționale, dar se angajează în drame contemporane; în acest fel, cultura tradițională devine o fațadă, iar adevăratul ei înțeles rămâne în continuare obscur. De exemplu, dramele palatului din China imperială au devenit populare în ultimii ani, însă acestea gravitează în jurul invidiei și intrigilor – o manifestare a luptei și a urii inerente comunismului, mai degrabă decât o reflectare a realităților istorice.

Adaptările arbitrare ale romanului “Călătorie spre Vest” chiar îl fac pe Sun Wukong (Regele Maimuțelor, personajul principal – n.t.) să îmbrățișeze și să se lase sedus de demonii pe care el i-a învins în romanul clasic. Ceea ce este și mai înspăimântător este faptul că mulți – în special tinerii care nu cunosc nimic despre cultura chineză tradițională – privesc toate aceste lucruri ca pe ceva tradițional. Aceasta este consecința faptului că partidul a distrus adevărata cultură divină a Chinei, și a îndoctrinat publicul cu propria sa cultură de partid timp de zeci de ani. Astfel, poporul chinez a ajuns să creadă că etosul luptei este tradițional și că arta, literatura și drama, impregnate de cultura de partid, dar îmbrăcate în haine tradiționale, sunt lucrurile reale.

Cultura partidului distruge credința în Divinitate și o înlocuiește cu ateismul. Cea mai directă consecință a acestui fapt este pierderea încrederii sociale: frauda, ​​produsele contrafăcute, alimentele toxice, și corupția, printre altele, au devenit un fenomen comun. Așa-numita “cultură Shanzhai” este un exemplu tipic al acestei crize de integritate. “Cultura Shanzhai” se referă la contrafacerea produselor sau mărcilor recunoscute și, în special, a celor străine. Echivalează atât cu furtul cât și cu înșelăciunea. Termenul a devenit atât de bine cunoscut încât Dicționarul Oxford englez-chinez l-a inclus ca neologism. [4]

Comportamentul Shanzhai în China nu se referă numai la falsificarea produselor, ci și a lanțurilor de magazine. De mai multe ori au fost înregistrate în China magazine false Apple. Magazinele sunt decorate cu atenție cu toate caracteristicile magazinelor autentice Apple: fațadă de sticlă, mese cu afișaj din lemn de culoare deschisă, scară în spirală, afișe cu produse Apple și pereți ce au afișate accesorii și logo-uri albe Apple. Personalul poartă tricouri tipice, albastru închis, cu sigla Apple și chiar par să creadă că lucrează într-un adevărat magazin Apple. [5]

Într-o atmosferă socială caracterizată de aceste înșelăciuni, unii chinezi nu se dau înapoi de la nimic atunci când vine vorba de interesele lor și nu se tem nici de pedeapsa Cerului, nici a omului. Minciuna și falsificarea au devenit parte a culturii mainstream. Cei care refuză să facă parte din cultura produselor contrafăcute sunt considerați ciudați.

Cultura partidului a distrus de asemenea limba chineză așa cum se poate observa în utilizarea constantă a cuvintelor și expresiilor hiperbolice. Restaurantele primesc nume precum “Paradis mai presus de Paradis”, “Împăratul deasupra tuturor împăraților”, “Regele Regilor” și așa mai departe. Stilurile literare și propaganda au devenit, de asemenea, pompoase. Propaganda oficială folosește în mod regulat fraze precum “prima în lume”, “cea mai redutabilă din istorie”, “Statele Unite se tem”, “Japonia este îngrozită”, “Europa regretă” și altele asemenea.

Știrile sunt pline de titluri precum: “Puterea științifică și tehnologică a Chinei o depășește pe cea a Statelor Unite și este numărul unu în lume, ”China a câștigat din nou primul loc în lume, învingând în mod personal companiile Blue chip (societăți listate pe o Bursa de Valori, de obicei recunoscute la nivel internațional – n.t.) ale Statelor Unite și dirijând complet Apple”. ”Se va întâmpla ceva important. O armă magică din China îi face din nou pe americani să se teamă, lumea este uimită, Japonia este complet speriată”. “China este numărul 1 al lumii într-un alt domeniu! Finalizarea unei mari schimbări istorice în doar treizeci de ani, uimește Statele Unite, Japonia și Coreea de Sud” și “Huawei a anunțat că a creat primul cip 5G din lume, care a șocat lumea!”.

Filmul de propagandă, “Incredibil, țara mea!” și seria specială de programe de televiziune numită “Grandioasă, Țara mea!” sunt, de asemenea, pline de exagerări în ceea ce privește tonul și sensurile. Acestea fac să pară că întreaga lume se predă Chinei, transmițând o atitudine care amintește de propaganda folosită în timpul Marelui Salt Înainte, când Partidul a susținut despre China că va depăși Marea Britanie și va ajunge din urmă Statele Unite.

Noul val de exagerare este manifestarea concretă a “etosului fals, exagerat și gol” (așa cum este cunoscut în China) a culturii partidului în epoca digitală. Cea mai fundamentală problemă rămâne însă integritatea. Reforma și deschiderea din anii ’80 și ’90 au adus schimbări în China sub forma celor mai grave aspecte ale culturii occidentale contemporane, precum eliberarea sexuală, abuzul de droguri, homosexualitatea, jocurile video etc. Programele de divertisment de la televiziune au devenit vulgare. Întreaga societate a devenit un palat al plăcerii pentru indulgența dorințelor materiale și carnale.

Comunismul a transformat China, o țară care a fost odată civilizată, magnifică și frumoasă, într-un loc necivilizat.

2. Comunismul subminează cultura de masă a Occidentului

Țările occidentale ale lumii libere au fost cunoscute pentru societățile civilizate, unde bărbații sunt binecrescuți și femeile sunt virtuoase și grațioase, și unde oamenii se tratează reciproc cu onestitate și prietenie. Comunismul a implementat aranjamente în țările occidentale pentru a submina și sabota această civilizație. Deși nu poate folosi violența și totalitarismul pentru a afecta direct civilizația occidentală așa cum a făcut-o în China, acesta a provocat gânduri negative și comportamente rebele ale oamenilor pentru a submina tradiția, a distruge morala publică și a ruina moralitatea individuală.

Pe măsură ce publicul s-a bucurat de triumful aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial, comuniștii lucrau deja din greu în domeniile ideologiei și culturii. În timp ce reflectau asupra războiului și asupra noilor valuri de ideologie care urmau să vină, ei au contribuit la o îndepărtare sistematică de tradițiile care au legat omul de divinitate.

În Statele Unite, scriitorii americani de după război ai generației Beat, care au apărut în anii ’50, au fost progenitorii unei mișcări de artă și literatură al cărei scop era redefinirea culturii. Deși au disprețuit, pe bună dreptate, o parte din ipocrizia corupției morale a societății la momentul respectiv, răspunsul lor a fost să respingă și să distrugă cu cinism toată moralitatea tradițională. Ei au promovat libertatea neîngrădită; s-au scufundat în pseudo-misticism, droguri și criminalitate; și au trăit o viață fără disciplină și plină de capricii. Încercarea lor de a critica radical societatea burgheză și capitalistă a coincis cu propulsia ideologică a comunismului din Occident, făcându-i un instrument natural pentru mișcarea de stânga.

Mulți membri ai Generației Beat erau într-adevăr profund influențați de ideologia comunistă și socialistă. De exemplu, înainte ca co-fondatorul mișcării Jack Kerouac să devină celebru el a scris nuvela “Nașterea unui socialist” despre revolta sa împotriva societății capitaliste. [6] Un alt reprezentant al mișcării, Allen Ginsberg, a spus că nu regretă credințele comuniste pe care le deținea odinioară. El a susținut, de asemenea, pedofilia (vezi Capitolul 11). Lucrările grupului au respins convențiile tradiționale, au fost dezorganizate în mod deliberat și au folosit un limbaj vulgar. Ei au reprezentat mișcarea de contracultură ce avea să înghită Occidentul în anii ’60 – prima abatere majoră de la regulile și principiile tradiției.

Anii ’60 au fost martorii elaborării și extinderii a ceea ce a fost propus de Beats, cu subculturi precum hippie, punk, goth și altele. Aceste tendințe de contracultură au rezonat cu un public entuziast în zonele urbane ale Occidentului, ademenind generațiile tinere, una după alta, la violență, abuz de droguri, eliberare sexuală, ținută neconformistă, alienare culturală, și, în cele din urmă, oferindu-le o înclinație spre întuneric și moarte.

În vara anului 1967, cunoscută sub numele de Vara Iubirii, mii de hippies s-au adunat în Parcul Haight-Ashbury și Parcul Golden Gate din San Francisco, timp de câteva zile, exprimând-și opoziția față de societate prin comportamente ciudate, consum de droguri, nuditate, cântece, poezie și muzică rock ‘n’ roll. Această mișcarea a atins apogeul în perioada asasinării lui Martin Luther King Jr. și a lui Robert Kennedy și a escaladării războiului din Vietnam.

În vara anului 1969, peste 400.000 de persoane s-au adunat în același mod la festivalul din Woodstock, desfășurat la o fermă din nord-vestul orașului New York. Sute de mii s-au complăcut în desfrânare în timp ce scandau sloganuri despre „iubire”, „libertate” și „pace”. Woodstock a fost un eveniment cultural semnificativ pentru anii ’60, iar în următoarele decenii, Parcul Central din New York, Parcul Golden Gate din San Francisco și Woodstock au devenit simboluri ale contraculturii americane.

În timp ce contracultura se lansa în Statele Unite, în Franța au izbucnit frământări la care au participat milioane de oameni – un fenomen cunoscut acum sub numele de mișcarea “Mai ’68”. Evenimentele au început cu studenții tineri furioși, care s-au revoltat împotriva moralității și a culturii tradiționale. La acea vreme școlile impuneau o separare strictă între căminele studențești de sex masculin și feminin iar studenților le era interzis să meargă liber în căminele de sex opus. Eliminarea acestei prevederi precum și solicitarea dreptului la activitate sexuală în căminele studențești au fost principalele obiective ale protestelor inițiale. Rebeliunea studenților a câștigat apoi sprijinul partidelor socialiste și comuniste din Franța.

Se spune, că la sfârșitul anilor ’60, au existat două centre pentru revoluție: unul era la Beijing, unde Revoluția Culturală era în plină desfășurare; celălalt era la Paris, unde evenimentele din mai ’68 au zguduit lumea. Mulți au numit mișcarea din Paris „Revoluția culturală a Occidentului“. La acea vreme, studenții chinezi mărșăluiau cu sloganuri și bannere în sprijinul studenților rebeli din Franța, în timp ce în îndepărtatul Paris, „Gărzile Roșii ale Occidentului“ purtau șepci militare verzi și uniforme cu banderole roșii în sprijinul maoiștilor din China. În marșurile lor, studenții purtau portrete uriașe ale lui Mao Zedong, iar cei „trei M“ Marx, Mao și Marcuse au devenit pilonul lor ideologic. [7]

Japonia a început, de asemenea, propria sa mișcare de contracultură în anii ’60. Liga Studențească Autonomă din toată Japonia, asociată cu Partidul Comunist Japonez, a avut o influență enormă în rândul studenților de la acea vreme. La rândul lor, studenții erau controlați și organizați de Partidul Comunist Japonez, care i-a mobilizat ca reacție la activitățile Gărzilor Roșii din China. Liga a organizat numeroase demonstrații de contracultură în Japonia, împreună cu alte organizații studențești de stânga, precum Armata Roșie a Japoniei și Consiliile Comune de Luptă ale campusurilor universitare și chiar au mers până acolo încât au susținut și comis acte de violență împotriva societății japoneze. [8]

De asemenea un haos similar a erupt în unele țări din America Latină. De exemplu, sub influența Partidului Comunist Cubanez, mișcarea studențească din Mexic s-a mobilizat pentru proteste, precum  adunarea din Plaza de las Tres Culturas, iar alte grupuri de studenți de stânga au trimis telegrame studenților din Paris, susținând mișcarea “Mai ’68”.

Văzute ca un întreg global, mișcările contraculturii care au erupt simultan în mai multe țări au format un asalt comunist masiv asupra societății tradiționale. Tradițiile morale străvechi și valorile pe care Divinitatea le-a lăsat omenirii au fost dezvoltate de-a lungul a mii de ani, dar au suferit daune enorme sub impactul acestei mișcări comuniste globale.

Cultura rock ‘n’ roll occidentală, abuzul de droguri, eliberarea sexuală, avortul, îmbrăcămintea neconformistă și arta avangardistă se abat de la normele tradiționale și de la credința dreaptă. La fel ca în China comunistă, unde cultura antică a țării a fost distrusă activ de regimul totalitar al PCC, mișcările de contracultură ale lumii libere au reușit în mare măsură să distrugă patrimoniul civilizației occidentale și să dezrădăcineze credința în divin.

3. Cultura pop și haosul social

Odată ce cultura tradițională a fost atacată din interior și din exterior, elementele negative ale ideologiei antitradiționale au început să prindă rădăcini în societate. Având în vedere influența sa globală, America este liderul de facto în stabilirea tonului culturii populare la nivel mondial, iar corupția culturii populare americane a afectat astfel întreaga lume. După cum am menționat mai devreme, unele țări tradițional conservatoare, care au culturi tradiționale profunde, precum China și Japonia, au căzut și ele în mreaja tendințelor deviate provenind din Statele Unite, găsindu-le irezistibile, și au început să le imite. Același lucru este valabil pentru practic fiecare țară și regiune expusă globalizării; cultura populară neîngrădită, amorală, antisocială și indulgentă s-a răspândit în întreaga lume.

a. Hip hop și rock-and-roll

Scopul muzicii tradiționale a fost acela de a civiliza omul, de a cultiva virtutea și de a ajuta oamenii să fie sănătoși atât mental, cât și fizic. Efectul muzicii era acela de armonie socială și armonie între om și natură. Era promovată o muzică frumoasă care celebra gloria Divinității, în timp ce muzica atonală, haotică și licențioasă era anatema. Dar astăzi, cultura populară este plină de producții muzicale care sunt șocant de corupte, hip-hop-ul și rock-and-roll-ul fiind exemple izbitoare.

Hip-hop a apărut în New York în anii ’70. În ultimele decenii, rap-ul și breakdance-ul au fost exportate din New York și au devenit nebunie globală. Hip-hop-ul a devenit parte a culturii populare din Asia, Europa și a multor regiuni africane. În ciuda corupției morale evidente a acestei muzici, care este axată pe promiscuitate, crimă, violență și droguri, ea a obținut recunoaștere la nivel mondial și a fost sărbătorită chiar în teatre de renume mondial.

Rock-and-roll-ul a apărut înainte de hip hop, în anii ’40. În anii ’60, rock-and-roll-ul devenise muzica tematică a contraculturii. Vocile isterice ale genului, bateriile violente și riffurile distorsionate de chitară electrică pot transporta ascultătorii către o stare de spirit nebună și irațională. Odată ce rațiunea este înăbușită, natura demonică – care este ținută în frâu datorită cerințelor civilizației – se dezlănțuie.  Nihilismul și alte moduri de gândire întunecate au devenit tema predominantă a multor subgenuri rock. Rock-ul psihedelic a încurajat consumul de droguri, în timp ce unele forme psihedelice și alte forme mai întunecate ale rock-ului au îndemnat la revoltă, sinucidere, violență sau au încurajat promiscuitatea, adulterul, homosexualitatea și respingerea căsătoriei. Versurile sugerează obscenitate sau lascivitate fiind încântate să laude maleficul și condamnând Divinul. De exemplu, unele așa-numite superstaruri rock au justificat hărțuirea sexuală a fetelor minore prin versurile lor, ceea ce a desensibilizat publicul și a condus la o cultură a abuzului sexual și a promiscuității.

Unele versuri erau pline de violență: “Hei! Mi-a spus că mă numesc Perturbare/ Voi urla și voi striga / Voi ucide Regele, le voi umili toate slugile“. O melodie a fost intitulată „Simpatie pentru diavol”. Un album al unui grup de rock psychedelic se numește Cerința majestății sale satanice. Versuri celebre rock spun: “Hei Satan / am plătit ceea ce am datorat […] / Sunt pe drumul spre iad”.

Unele piese rock au laudat socialismul și comunismul. De exemplu, celebra piesă “Imagine” (al lui John Lennon – n.t) îi îndeamnă pe ascultători să-și imagineze o societate comunistă fără religie, țară și proprietate privată.

Chiar și grupurilor religioase le este greu să reziste impactului negativ al rock-and-roll-ului. Muzica bisericii creștine a fost menită să îl laude pe Dumnezeu, totuși, muzica modernă a bisericilor creștine a adoptat elemente de rock pentru a atrage tinerii, ceea ce a dat naștere așa-numitei muzici creștine contemporane. [9]

Muzica rock este însoțită de adulter, violență, decadență, abuz de droguri, corupție și opoziție față de credința în Divin. Toate comportamentele corupte, interzise de moralitatea și credințele tradiționale, au însoțit ascensiunea genului.

b. Abuzul de droguri

Abuzul de droguri a devenit o problemă globală în ultimele decenii. În primele etape, rădăcina abuzului de droguri pe scară largă în Occident a fost contracultura. În campania lor împotriva moralei burgheze, hippie au căutat să descompună și să submineze toate tradițiile pentru a-și înălța propriile convingeri, standarde morale și stil de viață. Halucinațiile datorate folosirii LSD-ului și psilocibinei erau considerate ca fiind explorările lor spirituale, în timp ce foloseau amfetaminele sau cocaina ca stimulente, și heroina și barbituricele ca sedative, toate destinate să îi scoată din lumea înconjurătoare și să îi conducă într-o altă stare.

Mulți tineri, membri ai mișcării de contracultură, au fost pasionați de filosofie și de practicile de cultivare ale Orientului, iar substanțe psihedelice au devenit o scurtătură pentru cei care caută o revelație spirituală, deoarece nu erau nevoiți să îndure provocările cultivării minții sau durerea fizică în meditație. În schimb, pur și simplu, consumau LSD, care le oferea o experiență pseudospirituală, deși nu avea legătură cu nimic real. Astfel de droguri, pun pur și simplu corpurile lor în mâinile unor entități demonice și nu au nici o legătură cu practicile adevărate de cultivare tradiționale. Aceste experiențe au condus mulți oameni, care aveau adevărate aspirații spirituale, în rătăcire.

Mulți interpreți de pop și vedete rock au murit la vârsta de 20 – 30 ani, adesea datorită unei supradoze. În Statele Unite contemporane, cel mai lung și cel mai regretabil război este, probabil, războiul împotriva drogurilor. De-a lungul deceniilor, țara s-a dedicat arestării și monitorizării a mii de traficanți de droguri. Oficialii guvernamentali au avertizat în repetate rânduri despre droguri și, totuși, consumul ilegal al drogurilor încă prevalează. Din 2000 până în 2018, cel puțin 300.000 de americani au murit din cauza supradozei de opiacee. Pe 26 octombrie 2017, președintele Donald Trump a declarat criza de opiacee o urgență pentru sănătatea publică și a expus căile de combatere a problemei. [10]

Potrivit unui raport din 2017 al Institutului Național pentru Abuzul de Droguri al Adolescenților, consumul de marijuana în rândul elevilor a scăpat de sub control: 45% dintre elevii de clasa a XII-a au spus că au folosit marijuana cel puțin o dată; 37,1 % au spus că au folosit-o în ultimul an, iar 71% nu credeau că un consum frecvent de marijuana este foarte dăunător. [11]

Consumul de ecstasy și fumarea de marijuana au devenit normale în rândul tinerilor, în timp ce continuă să apară droguri tot mai noi și mai puternice, inclusiv fentanilul. Fentanilul este un opioid sintetic care este de 50 de ori mai puternic decât heroina și de 100 de ori mai puternic decât morfina. Este atât de mortal încât a fost numit o armă chimică; două miligrame pot fi fatale. [12] Cu toate acestea, astfel de droguri distructive inundă străzile Statelor Unite într-un ritm terifiant și ucid mai mulți oameni decât alte opiacee, pur și simplu pentru că este atât de ușor să fie supradozate.

Potrivit Institutului Național pentru Abuzul de Droguri, în 2018, din cele 65.000 de persoane decedate din cauza supradozajului, aproximativ 31.000 au decedat din cauza fentanilului și analogilor săi. [13] Contrabanda cu fentanil din China a fost denunțată pe scară largă. În 2018, autoritățile portuare din Philadelphia efectuau o inspecție de rutină atunci când au descoperit și au confiscat aproape 50 de kilograme de fentanil într-un transport de oxid de fier din China. Valoarea stradală a drogurilor descoperite a fost de 1,7 milioane de dolari. [14]

În China, dependența de droguri devine, de asemenea, un cancer al societății. Producerea și abuzul de droguri, în special a drogurilor sintetice sunt în creștere. Vânzarea de droguri pe Internet este, de asemenea, scăpată de sub control. Potrivit raportului pe anul 2015 al Comisiei Naționale de Control al Stupefiantelor din China (CNCSC), numărul utilizatorilor de droguri ilegale depășește 14 milioane. Cifra reală este, probabil, mai mare, deoarece consumatorii de droguri includ din ce în ce mai mulți funcționari, liber profesioniști, artiști și funcționari publici. [15]

Raportul CNCSC privind situația narcoticelor în 2017 arată că departamentele care se ocupă cu narcoticele în China au rezolvat 140.000 de cazuri de droguri, au destructurat 5.534 grupuri de trafic de droguri, au arestat 169.000 suspecți de trafic, au confiscat 89,2 tone de droguri și au efectuat 870.000 de acțiuni care au descoperit 340.000 de consumatori noi de droguri. [16]

Consumul de droguri provoacă adesea dependență puternică, ceea ce îi face pe oameni să-și piardă viața din cauza supradozelor, să-și distrugă familiile, să-și ruineze cariera și să-și saboteze reputația și prieteniile. Consumul și traficul de droguri dăunează indivizilor, familiilor și întregii națiuni, devenind astfel parte din multele fenomene întunecate care afectează societatea modernă.

c. Pornografia și prostituția

Dintre toate formele de revoluție promovate de comuniști, revoluția sexuală este probabil cea mai elaborată. Dacă confiscarea puterii politice a marcat o revoluție împotriva componentelor tangibile ale societății, atunci eliberarea sexuală a însemnat revoluția comunistă instigată în însăși natura umană.

Pansexualismul lui Freud, o teorie care privește toate dorințele și interesele ca provenind din instinctul sexual, a oferit baza teoretică pentru eliberarea sexuală, în timp ce apariția contraceptivelor orale a început să separe sexul de reproducere. Revoluția sexuală a lovit moralitatea tradițională și a produs și a promovat feminismul radical, avortul, sexul premarital și mișcarea homosexuală. Eliberarea sexuală a determinat ideea distorsionată că sexul pentru distracție și comerțul cu sex sunt drepturi fundamentale ale omului. A distrus etica sexuală tradițională și restricțiile sale și a permis sexului să devină o formă de divertisment. A transformat oamenii în simple instrumente sexuale și a deschis ușa pornografiei pentru a se infiltra în societate și a sabota-o.

În anii ’50, revista Playboy a jucat un rol deosebit de important în promovarea indulgenței sexuale deoarece a transformat pornografia într-o afacere. În timp ce slogan-ul “Fă dragoste, nu război” (Make love, not war) era peste tot în epoca anti-război, primul film pentru adulți cu sex explicit, “Blue Movie”, a devenit primul film de acest gen care a fost lansat pe scară largă în cinematografele din Statele Unite. În Occident a apărut epoca “porno chic“, însoțită de muzica rock și respingerea tuturor tradițiilor, care a durat cincisprezece ani (1969-1984).

În anii ’70, filmele porno erau disponibile numai în cinematografele sordide pentru adulți. La începutul anilor ’80, casetele VHS au dus pornografia în milioane de case, în timp ce popularizarea internetului la sfârșitul anilor ’90 și apoi epoca telefoanelor inteligente a pus pornografia la îndemâna tuturor. În întreaga lume, industria pornografiei produce aproximativ 97 miliarde de dolari anual începând cu 2015, numai în Statele Unite producând 10 – 12 miliarde de dolari. [17]

Introducerea internetului și a smartphone-urilor au adus mari schimbări industriei pornografiei. Întreg conținutul pornografic la care un adult tipic din anii 80 ar fi putut fi expus de-a lungul anilor poate fi acum accesată de un copil în doar câteva minute. În medie, copiii sunt acum expuși la pornografie până la vârsta de opt ani. Un băiat britanic în vârstă de 12 ani a devenit atât de dependent de pornografia online încât și-a violat sora. Un procuror implicat în acest caz a declarat: “În instanță vor exista tot mai multe cazuri de acest gen din cauza accesului pe care îl au tinerii la pornografie explicită”. [18]

Există multe consecințe ale expunerii copiilor la pornografie, precum activitatea sexuală precoce și o incidență crescută a infracțiunilor sexuale. Pornografia întărește impresia că sexul este un fel de divertisment sau un serviciu care poate fi achiziționat la cerere, mai degrabă decât o parte a vieții conjugale private, și convingerea că comportamentul sexual văzut în pornografie este ceva obișnuit. De asemenea, pornografia promovează normalizarea depravării și perversiunii sexuale.

În Japonia industria pornografiei a fost deja normalizată ca o parte a societății, cu rafturile magazinelor pline de reviste și benzi desenate pentru adulți și există emisiuni de noapte de televiziune cu actori porno. Actrițele porno sunt prezentate ca idoli pentru adolescenți și apar în mod deschis în mass-media. Industria pornografică din Japonia a avut o influență profund negativă în toată Asia.

Chiar și în țările predominant musulmane, precum Egiptul și Tunisia, industria pornografiei – interzisă de Islam – este în plină desfășurare, operând în subteran.

În multe țări europene, prostituția este legală, iar mulți europeni o consideră o formă normală de muncă. În 1969, Danemarca a devenit prima țară care a legalizat ilustrarea prostituției. Norvegia, care a avut anterior unele dintre cele mai stricte restricții privind prostituția în Europa, a legalizat pornografia explicită în 2006. [19] Achiziționarea de sex în Danemarca este uneori chiar subvenționată de guvern. De exemplu, datorită protecției “drepturilor egale”, persoanele cu handicap eligibile pot vizita un bordel în timp ce contribuabilul achită factura. [20] Această tip de gândire a fost susținut pentru prima dată de socialistul utopic Charles Fourier în secolul al XIX-lea.

China, cu o societate caracterizată de mult timp de etica sa conservatoare a familiei și de restrângerea morală, în care chiar și discuțiile despre sex erau considerate tabu, a fost prinsă și ea de valul global al degenerescenței sexuale în ultimele decenii. Dintre toate politicile PCC, cea mai “reușită” a fost cea a eliberării sexuale, fiind mult mai de succes decât deschiderea sistemului economic sau politic. Într-un interval de numai treizeci de ani, a existat o trecere totală de la “disciplina revoluționară” la “eliberarea sexuală”. Prostituția este răspândită pe scară largă, o estimare de la sfârșitul anilor 2000 susținând că țara are între 20 milioane și 30 milioane de lucrători în industria sexului. [21] Cu cât mai multe amante are un antreprenor bogat sau un oficial corupt, cu atât statutul lui social este considerat mai înalt. China este considerată ca fiind fabrica lumii, dar exportă un număr mare de prostituate și în alte țări și regiuni, inclusiv în Japonia, Malaezia, Orientul Mijlociu, Statele Unite, Europa și Africa. Estimările pentru anul 2018 sugerează că există între 13.000 și 18.500 de prostituate chinezoaice în Africa subsahariană. [22]

Țările din Asia de Sud-Est și America de Sud nu sunt diferite. Multe orașe au devenit destinații importante pentru turismul sexual, o practică care, deși este ilegală, a devenit atât de răspândită încât contribuie la creșterea economică. 

Cea mai directă consecință a unei societăți inundate de pornografie și prostituție este distrugerea familiei și a căsătoriei. Pornografia, în special, a ajuns să fie numită “ucigașul tăcut al familiei”. [23] Vizionarea pornografiei cauzează lipsa interesului în relațiile familiale sănătoase, alimentând în același timp dorința și pofta, ceea ce la rândul lor creează dorințe sexuale care, de obicei, pot fi satisfăcute numai prin relații extraconjugale sau prin alte mijloace, inclusiv acte violente sau criminale.

În timpul unei audieri a Senatului din 2005, Jill Manning a prezentat date care – în conformitate cu un sondaj al avocaților pe probleme de divorț și de matrimoniale – arată că în 56% dintre divorțuri, unul dintre parteneri avea „un interes obsesiv pentru website-urile de pornografie. [24] La reuniunea anuală a Asociației Americane de Sociologie din 2016, un studiu prezentat a arătat că numărul divorțurilor în care unul dintre parteneri a început să urmărească pornografie, a fost de două ori mai mare față de acele cazuri în care nici unul dintre parteneri nu a fost expus la ea. Cercetările au arătat că, dacă soțul a început să vizioneze pornografie, rata divorțului a crescut de la 5% la 10%, în timp ce dacă soția a început să urmărească pornografie, rata divorțului a crescut de la 6% la 18%. Cu cât persoana este mai tânără, cu atât divorțul este mai probabil. [25]

Înainte de anii ’50, practic toate culturile tradiționale ale lumii considerau sexul înainte de căsătorie ca fiind ceva indecent și contravenind poruncilor pe care Divinitatea le-a transmis omenirii. Atât presiunea socială, cât și opinia publică au avut un rol în suprimarea acestor activități. Dacă un bărbat și o femeie aveau un copil înainte de a se căsători, se aștepta ca aceștia să-și asume responsabilitatea, să se căsătorească și să crească copilul împreună ca o familie. La vremea aceea, majoritatea oamenilor credeau că dacă un bărbat a lăsat o femeie însărcinată, singurul lucru decent era să se căsătorească cu ea. [26] Dacă cineva ar fi făcut o greșeală, era de așteptat să-și asume responsabilitatea pentru ea.

Cu toate acestea, odată cu decăderea morală și cu creșterea eliberării sexuale începând cu anii ’60, numărul sarcinilor în afara căsătoriei au crescut drastic. Toate acestea s-au întâmplat în același timp în care industria pornografiei a început să aibă un impact mai mare asupra conștiinței publice. În 1964, în majoritatea țărilor din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, rata nașterilor în afara căsătoriei era de obicei mai mică de 10%; în 2014, era aproape o treime. În Statele Unite, nașterile în afara căsătoriei reprezentau în medie 40% în 2014, ajungând la 71% în rândul afro-americanilor. Dintre cele 140 milioane de nou-născuți din întreaga lume, în anul 2016, aproximativ 15% – sau 21 milioane – s-au născut în afara căsătoriei. [27]

Familiile monoparentale, sarcinile în afara căsătoriei și divorțul sunt adesea strâns legate de sărăcie. Drept urmare, astfel de familii cresc povara sistemului de asistență socială.

d. Jocuri video

În prezent, mulți copii petrec nenumărate ore jucând jocuri video. Dezvoltatorii de jocuri video fac jocurile din ce în ce mai realiste, dinamice și interactive. De asemenea, ele sunt din ce în ce mai violente și mai erotice. Copiii și chiar adulții dezvoltă ușor dependență față de jocurile video, ceea ce a devenit o problemă majoră pentru părinți, școli și chiar pentru guvern.

Jocurile video sunt acum o formă de cultură populară care însoțește oamenii din copilărie până la maturitate, dar ce fel de cultură este aceasta? Este o cultură a distrugerii, care nu diferă de droguri. Cei care sunt dependenți de jocurile video nu pot vedea într-o manieră calmă și obiectivă dezavantajele pe care le implică. Ei pur și simplu se gândesc la jocuri ca fiind distractive și interesante și nu vor renunța atâta timp cât există un alt nivel de avansat, un alt omor de făcut, sau un punctaj mai mare de obținut.

În plus, aproape toate jocurile video de astăzi, de la reprezentarea grafică și complot și până la atmosfera estetică, promovează violența și asasinarea, conținutul erotic sau sângele rece. Pe scurt, mesajele pe care le transmit apelează la natura demonică a omului. Toate acestea sunt inadecvate și dăunătoare pentru adolescenți și tineri. Oferirea unui sentiment de entuziasm provenit din ucidere, distrugere, violență și luptă, poate duce la desensibilizarea tinerilor, la apariția gândurilor și comportamentelor nesănătoase și chiar poate contribui la comiterea de crime.

Jocurile online creează chiar mai multă dependență. În trecut, jocurile erau folosite pentru petrecerea timpului atunci când oamenii erau singuri și se simțeau plictisiți. În zilele noastre, jocurile online au devenit un sport competitiv și o activitate socială în sine, în special pentru copii. Deoarece în joc interacționează un număr mare de jucători, ei pot deveni rapid captivați de lumea virtuală a jocului.

Cantități uriașe de efort și de capital sunt investite în astfel de jocuri, iar copiii care nu le joacă pot fi considerați ciudați în cercul lor de prieteni. Apoi, aproape împotriva voinței lor, părinții sunt forțați să permită copiilor lor să se alăture comunității de jocuri online, pentru ca apoi să-și privească copiii cum dezvoltă o dependență. Jocurile video ocupă timpul care ar trebui folosit pentru a studia, a face activități în aer liber și pentru a menține interacțiunile personale normale. În schimb, copiii devin captivi ai jocurilor video.

Cercetătorul Erik Hurst a spus că i-a permis fiului său în vârstă de 12 ani să joace jocuri video doar câteva ore la sfârșit de săptămână după terminarea temelor. Dar dacă copilul ar fi fost lăsat în voia lui, el ar fi jucat aproape tot timpul jocuri video, fără nici o pauză în care să se spele și să mănânce, numai ca să continue să joace. [28]

Cercetările științifice au arătat că jocurile video ajung să ocupe și să domine tot timpul liber al tinerilor. Datele sugerează că tinerii adulți, în special cei care au venituri mai mici și au niveluri mai scăzute de educație, își găsesc din ce în ce mai mult fericirea în jocurile video, reducând timpul petrecut în slujbele lor și în lumea reală. [28] Acesta este un fenomen comun în Statele Unite și în alte țări dezvoltate.

Hurst a observat o tendință în societatea de astăzi în care jocurile video îi determină pe tinerii adulți să depindă de părinți pentru a-i sprijini financiar, deoarece refuză să intre pe piața forței de muncă. Este puțin probabil ca jocurile video să îi ajute să-și câștige existența sau să-și poată îmbunătăți abilitățile sau să găsească locuri de muncă mai bune. Când acești tineri devin părinți, copiii lor nu se vor putea baza pe ei pentru îndrumare. Astfel, jocurile video au ajuns la punctul de a submina viața umană normală.

Jocurile video sunt droguri spirituale. Spre deosebire de fabricarea de droguri precum heroina, care este ilegală în majoritatea țărilor, dezvoltarea de jocuri video este o industrie imensă. Care sunt consecințele acestui lucru? Pe măsură ce companiile produc aceste droguri care distrug generația următoare, țările care încurajează jocurile video își sabotează propriul viitor.

Apariția internetului și a telefoanelor mobile a deschis o piață și mai mare pentru industria jocurilor video. În raportul său privind piața jocurilor globale din aprilie 2018, compania de cercetare Newzoo, a estimat că jucătorii din întreaga lume vor cheltui 137,9 miliarde de dolari pe jocuri video în 2018, reprezentând o creștere de 13,3% față de anul precedent. S-a prognozat că mai mult de jumătate din veniturile din jocurile video vor proveni din segmentul de telefonie mobilă. Veniturile din jocurile digitale vor reprezenta 91% din piața globală.

Raportul anticipează, de asemenea, că piața jocurilor video va menține o creștere de două cifre în următorii câțiva ani. În timp ce creșterea PIB-ului în multe țări se confruntă cu cifre mici, industria jocurilor video continuă să se extindă. Se preconizează că jocurile video mobile vor atinge 100 miliarde de dolari până în anul 2021. Conform raportului, primele trei țări de pe piața jocurilor video vor fi China, Statele Unite și Japonia, China reprezentând peste 25% din piața mondială. [30]

Jocurile tradiționale, inclusiv sporturile și alte activități în aer liber, sunt limitate de mediul natural, de climă, de echipament și de forța fizică, iar jucătorii nu dezvoltă de obicei o dependență de ele. Jocurile video nu au astfel de restricții. Jucătorii sunt invitați și tentați să se afunde în lumea virtuală a jocului non-stop, fără somn sau pauze. Iar acest lucru, pe lângă faptul că astfel de jocuri rareori oferă ceva instructiv care să le recomande, înseamnă că cei care le joacă ajung din ce în ce mai mult sub influența factorilor negativi.

e. Cultura violenței

În America, din 1960 până în 2016, populația totală a crescut de 1,8 ori, în timp ce numărul total al infracțiunilor a crescut de 2,7 ori, iar numărul infracțiunilor violente a crescut de 4,5 ori. [31]

Potrivit autorului și criminologului Grant Duwe, în cei cincizeci de ani de dinaintea producerii incidentului din 1966 în turnul Universității din Texas, au existat doar 25 de atacuri armate în masă în care au fost ucise patru sau mai multe persoane. De atunci, atacurile armate în masă au devenit din ce în ce mai fatale. [32] De la atacul în masă din Killeen, Texas, în 1991, în care au fost ucise 23 de persoane, și până la atacul în masă din Las Vegas, în 2017, în care au fost masacrate 58 de persoane, incidentele au devenit tot mai șocante.

Incidentele teroriste la nivel mondial au crescut de la 651 pe an în 1970 la 13.626 în 2016, ceea ce reprezintă creștere de douăzeci de ori. De la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, numărul atacurilor teroriste anuale a crescut de aproximativ cinci ori începând cu 2018. [33]

Multe acte violente din lumea reală sunt manifestări ale afundării oamenilor într-o cultură a violenței prin intermediul mass-media. Nu numai că muzica intensă heavy metal este plină de violență, dar cea mai mare parte a divertismentului, incluzând filmele, televiziunea, și jocurile video înfățișează violență, sau sunt centrate pe violență. Multe producții de film și televiziune prezintă într-o lumină pozitivă mafia, bandele și pirații, făcând ca aceste stereotipuri negative să pară atractive și respectabile, astfel încât oamenii nu numai că nu mai simt repulsie față de ele, ci încep să vadă crima și criminalii ca fiind glorioși.

Apariția jocurilor video a furnizat oamenilor încă un canal pentru glorificarea violenței, unul care este interactiv și care permite jucătorilor să folosească violența în lumea jocurilor. Spre deosebire de îndoctrinarea unidirecțională cu violență prin film și televiziune, prin jocurile video, jucătorii folosesc violența ei înșiși. Aceste jocuri, dintre care multe conțin scene cu personaje decapitate și cu corpuri dezmembrate, cu sânge șiroind peste tot – depășesc limitele normale ale filmului și televiziunii.

Într-un studiu din 2013, cercetătorii au analizat filme produse între 1985 și 2012 și au constatat că, în această perioadă, cantitatea de violență armată în filmele PG-13 (adecvate persoanelor de peste 13 ani – n.t) s-a triplat. [34] Un studiu ulterior al filmelor produse din 2013 până în 2015 a arătat că această tendință a continuat. [35] În 2008, Centrul de Cercetare Pew a constatat că 97% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 12 și 17 ani au jucat jocuri video și că două treimi dintre aceștia au jucat jocuri care conțin conținut violent. [36]

Confruntându-se cu problema creșterii violenței în societate, experții, cercetătorii și publicul larg continuă să propună teorii și soluții, începând cu restricții mai stricte prin lege și aplicarea mai severă a legii, și până la furnizarea de consiliere psihologică publicului. Dar astfel de soluții sunt doar asemănătoare cu tăierea ramurilor unui copac otrăvitor fără a-l smulge din rădăcină.

f. Modă decadentă

La suprafața societății de astăzi, diferite forme de îmbrăcăminte ciudată, comportament bizar și alte elemente obișnuite ale culturii populare par a fi parte a „libertății de exprimare“ sau a “tendinței de modă” actuale dar, de fapt, sunt mai mult decât atât. Urmărirea acestor fenomene la originea lor dezvăluie conexiunile lor cu lupta comunistă împotriva tradiției și credinței. Deși aceste tendințe pot întâmpina rezistențe inițiale din partea societății, odată cu trecerea timpului, oamenii se obișnuiesc cu ele și nu le mai găsesc ciudate, permițând acestor factori negativi să devină o parte acceptată a vieții și culturii  cotidiene.

De exemplu, societatea actuală este obișnuită ca femeile să aibă părul scurt. Acest stil a apărut în epoca flapper din Occident în anii ’20. Influențate de primul val al mișcării drepturilor femeilor și al mișcării de eliberare sexuală (vezi capitolul 7), femeile din epoca flapper purtau rochii scurte, își tăiau părul scurt, ascultau jazz, foloseau mult machiaj, consumau alcool, fumau țigări și erau nonșalante cu privire la sex. Purtarea părului scurt a fost o modalitate pentru ele de a-și exprima disprețul față de rolurile tradiționale de gen și de a căuta “emanciparea” feminină.

După ce acest stil de coafură a devenit popular, o cunoscută cântăreață de operă a scris: “Părul tăiat scurt este o stare de spirit, nu doar o nouă modalitate de aranjare a capului meu. […] Consider că scăparea de părul lung înseamnă descotorosirea de una dintre multele cătușe ale femeilor, în drumul spre libertate”. [37]

În timpul Marii Depresiuni din anii ’30, acest stil a fost treptat uitat. Cu toate acestea, în anii ’60, când revolta împotriva normelor tradiționale a revenit la modă, coafurile cu părul scurt au revenit. În mod similar, părul lung în rândul bărbaților din vremurile contemporane a provenit de la beatnici și hippie. [38] Deși părul lung pentru bărbați datează din vremuri străvechi, în Occident bărbații purtau părul scurt după Primul Război Mondial. În anii ’60, mișcarea de contracultură a promovat părul lung pentru bărbați ca formă de revoltă.

La început, cea mai mare parte a societății opunea o mare rezistență față de tinerii care se îmbrăcau într-un mod antitradițional. De-a lungul timpului, oamenii s-au obișnuit cu tendințele antitradiționale, iar în ochii progresiștilor, acest lucru se datorează creșterii toleranței sociale. Cu toate acestea, în tradițiile din Orient și din Occident, diferențele dintre bărbați și femei nu se reflectau doar fizic și în rolurile lor diferite în societate și în familie, ci trebuiau să se reflecte și în îmbrăcăminte, coafură, vorbire și maniere.

Odată cu dezintegrarea distincțiilor de clasă în societate, comunismul își propune, de asemenea, să elimine distincțiile sexuale dintre bărbați și femei. În mod similar, mișcările feministe și LGBT folosesc sloganul „egalității“ pentru a estompa diferențele de gen în societate și rolul lor în familie. Tendința de modă androgină inversează și estompează diferențele de îmbrăcăminte. Acești factori servesc la deschiderea mai largă a căii de acceptare socială a practicilor și a stilului de viață care au fost în mod tradițional considerate deviante sexual, și contribuie din ce în ce mai mult la subminarea moralității tradiționale.

De mii de ani, standardele morale din Orient și Occident au clarificat diferența dintre bărbați și femei și ideea că bărbații și femeile, precum yin și yang, au fiecare rolul lor corespunzător. Comunismul a inversat yin și yang-ul în speranța de a răsturna morala tradițională și de a învrăjbi oamenii în numele eliberării.

Având în vedere acest scop, se poate observa că, deși la suprafață diferitele abateri în îmbrăcăminte și modă pot părea superficiale, ca fiind simple evoluții și schimbări ale gustului popular, ele sunt menite să submineze societatea umană. O mare parte a modei epocii moderne pune accentul pe indecența care-și are originea în mișcarea de contracultură din anii ’60. [39]

Un alt semn al decadenței culturale este fenomenul groupie, popular în rândul tinerilor, și un alt derivat al contraculturii. In anii ’60, pe măsură ce muzica rock a devenit populară în Occident, unele tinere obsedate de vedetele rock le urmau spectacolele și au oferit servicii personale și sexuale membrilor trupei. Aceste tinere au devenit victimele unui capriciu. [40] În prezent, tinerii admiră vedetele care promovează identități sexuale confuze, inclusiv vedete masculine care se comportă efeminat și invers.

Există, de asemenea, subcultura punk care se presupune că este la modă. Similar mișcării hippie, punk se revoltă împotriva tradiției și promovează nihilismul. Cei mai mulți hippie erau rebeli tineri din familii tradiționale de clasă mijlocie, în timp ce punk-ul este mai degrabă rebeliunea claselor de jos împotriva tradițiilor sociale. [41] Pentru a-și exprima atitudinile lor profund antitradiționale, punkiştii prezintă adesea stiluri de păr bizare și poartă haine zdrențuite, pline de ținte și catarame. Ei își vopsesc părul, se tatuează, își străpung corpul peste tot și uneori își expun părțile corpului pe care o persoana obișnuită ar fi înclinată să le păstreze ascunse. Stilul punk oferă inspirație pentru multe dintre tendințele actuale de modă.

Punkiştii susțin hedonismul, motiv pentru care un slogan popular de punk spune: “Trăiește în viteză, mori tânăr și lasă un cadavru frumos”. Acesta reflectă pe deplin tragedia pierderii credinței în Divin și de a fi înșelați de abisul hedonismului și al materialismului. Deși un astfel de nihilism auto-distructiv ar trebui să provoace alarmă în rândul indivizilor și al societății, majoritatea sunt cufundați prea adânc în cultura pop contemporană pentru a-i vedea adevărata față.

Cultura contemporană deviantă și perversă umple viața de zi cu zi prin: afișarea imaginilor fantasmagorice sau demonice pe îmbrăcămintea populară sau în muzică; alegerea imaginilor urâte pentru tatuaje; jucării și ornamente grotești pentru copii; lucrări literare, film și televiziune pline de demoni, fantome și groază supranaturală – mass-media folosită pe scară largă de către public – și conținut distructiv și nihilist găsit pe internet.

4. Recuperarea fundamentelor morale ale culturii umane

Orice persoană are dreptul să caute fericirea, însă, odată cu acest drept vine și responsabilitatea de a rămâne în parametrii morali. Căutarea excesivă a plăcerii aduce inevitabil suferință, nenorocire și tristețe.

Cultura tradițională a omenirii nu interzice satisfacerea rezonabilă a dorințelor. Cu toate acestea, cultura tradițională îi învață pe oameni să-și controleze dorințele și să aleagă un stil de viață sănătos. Prețuiește armonia cu natura, munca tradițională, relațiile de familie armonioase și o societate civilă sănătoasă și participarea la autoguvernarea și gestionarea statului, precum și formele tradiționale ale artelor, literaturii, sportului și divertismentului. Toate acestea aduc fericire și satisfacție și, în același timp, aduc beneficii corpului și minții individului, precum și societății în general.

Cu toate acestea, scopul final al comunismului este de a distruge omenirea. Unul din pașii acestui proces este corupția moralității și îndepărtarea Divinității din cultura umană. Prin urmare, scopul lui este ca cultura populară și stilul de viață să fie infuzate cu negativitate și tenebre. În ultimele decenii, doar o asemenea cultură populară a fost creată în Est și în Vest. Egocentrismul, hedonismul și nihilismul au devenit obișnuite, sunt acceptate și chiar la modă.

Sexul, drogurile, muzica rock și jocurile video stimulează și amplifică dorințele. Mulți se afundă în aceste lucruri pentru a scăpa de mizeria și deziluzia vieții, dar nu se opresc niciodată pentru a reflecta. Aceste dependențe duc doar la o satisfacție momentană, urmate de mai multă durere și dezastru. Abuzul de droguri cauzează boli, decese și tulburări de personalitate; relațiile sexuale haotice distrug familia, determinând oamenii să-și piardă încrederea și căldura; iar jocurile video fac ca oamenii să se piardă într-o lume falsă. Dependenții simt că sunt într-un carnaval de distracție, dar, de fapt, ei sunt pur și simplu exploatați de forțe exterioare, deoarece singurul lucru care îi așteaptă este decăderea spirituală și moartea fizică.

Același lucru este valabil și pentru societăți și națiuni. Când un număr mare de oameni este dependent de dorințe și plăcere, se întrevede dezastrul.

Divinul a creat omenirea și a dat fiecărui individ liber arbitru. Oamenii nu ar trebui să abuzeze de libertățile lor și să continue să meargă pe calea degenerării. În schimb, ei ar trebui să folosească bine această libertate și să aleagă să se întoarcă la cultura tradițională și la modul de viață tradițional. Divinul a avut întotdeauna grijă și a protejat omenirea. Dar dacă oamenii se poate întoarce pe calea cea dreaptă, depinde în întregime de alegerea fiecărui individ.

*****

Referințe

[1] George Washington, așa cum este citat în Regulile de civilizație și comportament decent în societate și în conversație ale lui George Washington”, revista Fundații,  http://www.foundationsmag.com/civility.html

[2] Benjamin Franklin, Autobiografia și alte scrieri despre politică, economie și virtute, ed. Alan Houston (Cambridge: Cambridge University Press, 2004), 68-69.

[3] Xue Fei, 薛飞, „’Que nage shen jiu zao yige’: Hebei nainai miao luanxiang” „缺 哪个 神 就 造 一个” 河北 奶奶 庙 乱象, Dacă o divinitate lipsește, doar creați una”: Haos la Templul Bunicii, Hebei“, Epoch Times ediția chineză, 10 august 2017, http://www.epochtimes.com/gb/17/8/9/n9513251.htm, [În chineză]

[4] “Dicționarul Oxford adaugă termeni populari din China”, China Daily, 6 septembrie 2010,  http://www.chinadaily.com.cn/business/2010-09/06/content_11259791.htm

[5] Loretta Chao, “Ultimul Knock-off: un magazin fals Apple”The Wall Street Journal, 21 iulie 2011, https://blogs.wsj.com/chinarealtime/2011/07/21/the-ultimate-knock-off-a-fake-apple-store/

[6] Jack Kerouac, “Nașterea unui socialist”,  Deasupra tufișului: Povestiri timpurii și alte scrieri  (New York: Penguin, 2000).

[7] Roberto Franzosi, recenzie a lui Jeremy SuriPuterea și protestul: revoluția globală și creșterea relaxării”, American Journal of Sociology, 111, nr. 5, (martie 2006), 1589, https://www.journals.uchicago.edu/doi/full/10.1086/504653

[8] Meredith Box și Gavan McCormack, “Teroare în Japonia”, Asia-Pacific Journal: Japan Focus 2, numărul 6 (25 iunie 2004), 1570, https://apjjf.org/-Meredith-Box-Gavan-McCormack/1570/article.html

[9] D. Amy McDowell, “Muzica creștină contemporană”, Oxford Music Online, 2013,  https://doi.org/10.1093/gmo/9781561592630.article.A2234810

[10] Casa Albă, “Încetarea crizei de opioide din America”, accesat pe 29 aprilie 2020https://www.whitehouse.gov/opioids/

[11] Institutul Național SUA privind Abuzul de Droguri pentru Adolescenți, “Fapte despre Droguri: Marijuana”, revizuită ultima dată în decembrie 2019, accesată pe 29 aprilie 2020, https://teens.drugabuse.gov/drug-facts/marijuana

[12] Administrația SUA pentru controlul drogurilor, 2019 “Evaluarea națională a amenințărilor cu droguri”, 9 decembrie 2019, 9, https://www.dea.gov/sites/default/files/2020-02/DIR-007-20%202019%20National%20Drug%20Threat%20Assessment%20-%20low%20res210.pdf

[13] Institutul Național privind abuzul de droguri, septembrie 2017, “Rata mortalității prin supradozaj” revizuit în martie 2020, accesat pe 29 aprilie 2020, https://www.drugabuse.gov/related-topics/trends-statistics/overdose-death-rates

[14] Amanda Hoover, “50 de kg de fentanil capturate în port în timpul transportului din China”, New Jersey Advance Media, 02 iulie 2018, https://www.nj.com/news/index.ssf/2018/07/110_pounds_of_fentanyl_found_in_philadelphia_port.html.

[15] „Zhongguo dupin baogao: quanguo xidu renshu yu 1400 wan” 中国 毒品 报告 : 全国 吸毒 人数 逾 1400 万 [Raportul privind drogurile din China: peste 14 milioane de consumatori de droguri la nivel național”], site-ul web al limbii chineze din BBC, 24 iunie 2015, http://www.bbc.com/zhongwen/simp/china/2015/06/150624_china_drugs_report [în chineză]

[16] Zhang Yang 张 洋, „Quanguo pohuo dupin xingshi anjian 14 wan qi” 全国 破获 毒品 刑事 案件 14 万 起 [„140.000 de cazuri penale de droguri rezolvate în toată China”] în „2017 nian Zhongguo dupin xingshi baogao 2017”年 中国 毒品 形势 报告 [„China’s Drug Situation Report 2017”], People’s Daily, 26 iunie 2018, http://yuqing.people.com.cn/n1/2018/0626/c209043-30088689.html [În chineză]

[17] “Lucrurile se îmbunătățesc în industria porno din America”,  NBC News, 20 ianuarie 2015,  https://www.nbcnews.com/business/business-news/things-are-looking-americas-porn-industry-n289431

[18] “Băiat de 12 ani și-a violat în mod repetat sora după ce a devenit fascinat de pornografie pe Internet“,  Noua Zeelandă, 7 noiembrie 2016,  https://www.nzherald.co.nz/world/news/article.cfm?c_id=2&objectid=11743460

[19] Inga Margrete Ydersbond, “Promiscuitatea și ‘timiditatea’: Danemarca și Norvegia: O analiză comparativă a legislației privind pornografia“, Seria de lucrări NPPR: Politicile sexului comercial, martie 2012, https://www.duo.uio.no/bitstream/handle/10852/34447/NPPRWP201201.pdf?sequence=1

[20] Lars Gravesen, “Contribuția contribuabililor pentru vizitele persoanelor cu dizabilități la prostituate”, The Daily Telegraph, 2 octombrie 2005,   https://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/denmark/1499735/Taxpayers-foot-bill-for-disabled-Danes-visits-to-prostitutes.html

[21] Chen Jing 沉靜, „Fanrong changsheng de chaoji xingdaguo” 繁榮 娼 盛 的 超級 性 大 國 [„Prostituția prosperă într-o superputere a industriei sexuale”], The Epoch Times, 25 septembrie 2009, https://www.epochtimes.com/b5/9/9/25/n2668274.htm [În chineză]

[22] Takudzwa Hillary Chiwanza, “Mii de prostituate chineze se îmbulzesc în Africa pentru bogății lucrative”,  African Exponent, 7 mai 2018,  https://www.africanexponent.com/post/8965-chinese-prostitutes-have-joined-the-scramble-for-africas-fortunes

[23] Pat Fagan, “Efectele pornografiei asupra individului, căsătoriei, familiei și comunității”, Family Research Council (martie 2011), accesat pe 29 aprilie 2020https://downloads.frc.org/EF/EF11C36.pdf

[24] Congresul SUA, Senat, Subcomisia pentru Constituție, Drepturi Civile și Drepturi de Proprietate, Audierea asupra impactului pornografiei asupra căsătoriei și familiei, al 109-lea Congres, 9 noiembrie 2005, https://www.judiciary.senate.gov/imo/media/doc/manning_testimony_11_10_05.pdf

[25] David Shultz, “Rata divorțurilor este dublă atunci când oamenii se uită la pornografie”,  Știință, 26 august 2016, http://www.sciencemag.org/news/2016/08/divorce-rates-double-when-people-start-watching-porno

[26] George Akerlof și colab., “O analiză a nașterilor în afara căsătoriei în Statele Unite ale Americii”, Explorări Pragmatice de Economie (New York: Oxford University Press, 2005), 120.

[27] Joseph Chamie, “Nașterile în afara căsătoriei cresc în întreaga lume”, Yale Global Online, 16 martie 2017, https://yaleglobal.yale.edu/content/out-wedlock-births-rise-worldwide

[28] Erik Hurst, „Videoclipul a ucis vedeta de radio”, Chicago Booth Review, 1 septembrie 2016, https://review.chicagobooth.edu/economics/2016/article/video-killed-radio-star

[29] Mark Aguiar, Mark Bils, Kerwin Kofi Charles și Erik Hurst, “Agrementul de lux și oferta de muncă a tinerilor”, Biroul Național de Cercetări Economice, Document de lucru nr 23552 emis în iunie 2017, p. 1  http://www.nber.org/papers/w23552

[30] Tom Wijman, “Veniturile de pe telefoanele mobile generează mai mult de 50% din piața jocurilor globale și ajunge la 137,9 miliarde de dolari în 2018“,  Newzoo, 30 aprilie 2018,  https://newzoo.com/insights/articles/global-games-market-reaches-137-9-billion-in-2018-mobile-games-take-half/

[31] “Rate ale criminalității din Statele Unite 1960-2017”, compilate de DisasterCenter.com de la: FBI UCS Rapoarte anuale privind criminalitatea,  http://www.disastercenter.com/crime/uscrime.htm

[32] Bonnie Berkowitz și Chris Alcantara, “Numerele cresc cu fiecare atentat armat în masă“, Washington Post, actualizat pe 4 martie 2019, accesat pe 29 aprilie 2020,  https://www.washingtonpost.com/graphics/2018/national/mass-shootings-in-america/?utm_term=.f63cc1b03c0b

[33] Baza de date privind terorismul global (GTD), Universitatea din Maryland, National Consortium for the Study of Terrorism and Responses to Terrorism, accesat pe 29 aprilie 2020,  https://www.start.umd.edu/gtd/.

[34] Jacque William și Wilson Hudson, “Violența armată în filmele PG-13 s-a triplat”, CNN, 11 noiembrie 2013,  http://www.cnn.com/2013/11/11/health/gun-violence-movies/index.html

[35] Assil Frayh, “Violența armată continuă să crească în filmele PG-13, potrivit studiilor” CNN, 20 ianuarie 2017,  https://www.cnn.com/2017/01/20/health/gun-violence-pg-13-movies-study/index.html

[36] “Jocurile video violente și tinerii“,  Harvard Health Mental Health Letter, 27, nr. 4 (octombrie 2010),  http://affectsofvideogames.weebly.com/uploads/6/4/3/3/6433146/medical_journal.pdf

[37] Mary Garden (1874–1967). “De ce mi-am scurtat părul”, Pictorial Review (aprilie 1927).

[38] “Părul lung pentru bărbați”, Enciclopedia de modă, accesat pe 29 aprilie 2020,  http://www.fashionencyclopedia.com/fashion_costume_culture/Modern-World-Part-II-1961-1979/Long-Hair-for-Men.html

[39] “Hip Huggers”, Enciclopedia de modă, acesat pe 29 aprilie 2020, http://www.fashionencyclopedia.com/fashion_costume_culture/Modern-World-Part-II-1961-1979/Hip-Huggers.html

[40] Kathryn Bromwich, “Groupie revizitat: femeile cu acces triplu-A în anii ’60”,  The Guardian, 15 noiembrie 2015, https://www.theguardian.com/music/2015/nov/15/groupies-revisited-baron-wolman-rolling-stone-pamela-des-barres

[41] Neil Eriksen, “Cultura populară și teoria revoluționară: Înțelegerea punk rock”, Theoretical Review 18 (septembrie-octombrie 1980), accesat prin Arhiva de Internet a Marxiștilor pe 29 aprilie 2020,https://www.marxists.org/history/erol/periodicals/theoretical-review/19801802.htm

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Episodul 3 - Marea mutare

Statele membre obligate să-și injecteze cetățenii ca să nu plătească despăgubiri către Pfizer

Citiți, citiți și iar citiți până ÎNȚELEGEȚI!!!! ⚠️ CRUNTUL ADEVĂR DIRECT DIN GURA CELUI CARE A BREVETAT OXIDUL DE GRAFEN CA ARMĂ HEMATOLOGICĂ * CÂT MAI AU DE TRÃIT "IMUNIZAȚII"❓