Spălarea creierului la copii în şcoli publice, în ce priveşte homosexualitatea

Asistăm în ziua de azi, în întreaga lume, la o propagandă cutremurătoare a homosexualităţii. Fără alte comentarii, vă oferim traducerea transcrierii a două filmuleţe postate pe youtube.

La şcoala din Cambridge, Massachusetts, Thomas W. Price, directorul de la Cambridge Friends School anticipează: „Mâine va fi ziua homosexualilor şi lesbienelor, cred că este al IV-lea an când sărbătorim această zi, aici la Cambridge Friends School. De la grădiniţă, până la clasa a-8-a profesorii vor vorbi despre aspecte privind homosexualitatea şi lesbianismul.”
În timpul lecţiei la care participă copii de 6 ani, învăţătorul face o recapitulare a unor exemple de homosexuali şi lesbiene din cadrul generaţiilor acestei şcoli, dând exemple concrete cu fotografii ale acestora: „ea a fost aici anul trecut, la facultatea de matematică, este lesbiană, iar numele partenerei ei este… Julie”. (copiii sunt contrariaţi şi întreabă: „cum, este lesbiană?!”). Învăţătorul continuă: „Acesta este Bill T. Jones, a fost aici şi el aici, la facultatea de medicină; este un faimos dansator, este afro-american… În sala de clasă un copil întreabă uimit: „şi este homosexual?”. I se răspunde afirmativ, continuându-şi expunerea cu alte exemple.

În pregătirea acestei zile în onoarea homosexualilor, la Cambridge Friends School, directorul Thomas W. Price convoacă profesorii în şedinţă:
„Vreau să încep prin a vă provoca să vorbiţi puţin despre ceea ce veţi face mâine, de ziua homosexualilor şi a lesbienelor şi să punem în discuţie anumite chestiuni care are putea să apară în timpul orelor de clasă”.
O profesoară de culoare îşi exprimă prima opinia: „nu vreau să fiu într-o postură neconciliantă, însă din punctul nostru de vedere, al şcolii, suntem oare de acord să consolidăm acest concept, susţinem oare că un copil trebuie să aprobe această viziune? Aceasta îmi apare ca şi cum noi marşăm pe ideea că interferând cu mediul în care el a aflat că homosexualitatea nu este un dat natural, el să accepte această viziune ca pe un fapt de la sine înţeles? Ceea ce facem noi este să spunem copilului că ar trebui să privească firesc acest aspect? Aceasta e ceea ce trebuie să facem”?
O altă profesoară intervine: „Eu cred că suntem datori să spunem copiilor că aceasta este drept, nu ca un fel de consideraţie pentru lume, ci din perspectiva faptului că noi îi educăm şi este o parte a ceea ce noi considerăm că este o educaţie sănătoasă.”

La orele de la clasa întâi şi a doua, învăţătoarea se pregăteşte să citească copiilor o carte cu o poveste numită „Mama lui Asha” sau mai bine zis „Mamele lui Asha”. Iată povestea:
„Clasa mea a vorbit toată săptămâna despre excursia pe care o vom face curând la Centrul de Ştiinţă. Unii dintre copii, cum sunt Terence şi Alice, au fost deja acolo. Învăţătoarea noastră, d-na Samuels ne-a dat câte un formular pe care să îl luăm acasă. Părinţii noştri trebuiau să îl completeze şi să îl semneze, astfel încât să avem permisiunea de a merge în excursie. I-am înapoiat formularul în ziua următoare. Chiar înainte de pauză, ea a cerut să mă vadă, vroia să ştie care dintre semnăturile prezente în formular era al mamei mele.
Eu am spus: «amândouă».
«- Nu se poate să fie amândouă, nu poţi avea două mame», spuse ea brusc.
«- Dar am, fratele meu şi cu mine avem două mame», a protestat copilul.”

(Se continua povestea la altă clasă susţinută de o altă învăţătoare):
„«Ia formularul înapoi acasă şi ai grijă să fie completat cum trebuie», a spus d-na Samuels. «Nu poţi merge în excursie altfel.»”
Se pare că povestirea s-a terminat şi învăţătoarea se adresează copiilor punându-le întrebări despre conţinutul ei:
„Dacă aţi fi fost Asha, cum credeţi că v-aţi simţi?”
„Rău”, răspund în cor copiii.
„De ce credeţi asta, pentru că învăţătoarea i-a spus că nu poate avea două mame?”
Răspunde un copil:
„Învăţătoarea părea că nu era prea destupata la minte, că are prejudecăţi.”

La clasa a patra se face un chestionar tot pe aceeaşi temă:
„Spuneţi-mi dacă voi înşivă aţi auzit vreodată pe cineva adresându-i unui homosexual un cuvânt care să-l facă să se simtă rău sau un cuvânt care l-ar fi putut răni şi gândiţi-vă cum v-a făcut pe voi să vă simţiţi?”
O fetiţă răspunde că ea a avut multe experienţe de acest gen la şcoală pe care ea le resimţea ca un nod în stomac şi că a auzit adresări jignitoare sau dispreţuitoare la adresa homosexualilor, pentru ea rămânând uimitor cum profesorii ignorau astfel de comportamente.

Directorul Thomas W. Price:
„Sunt valori sociale, de asemenea sunt valori ale comunităţii şi consider că este de neconceput să permiţi unui copil aflat pe terenul de joacă să jignească şi să insulte un alt copil sau să spună „mama ta este lesbiană” fără să abordezi această problemă.”

La a patra conferinţă anuală a zilei homosexualilor şi lesbienelor, Jeffrey Pike, profesor de educaţie fizică, face o demonstraţie copiilor. Sărind într-un picior şi ţinându-şi piciorul drept cu o mână, astfel încât să pară ascuns, îşi argumentează exerciţiul astfel: „Imaginaţi-vă că, de fiecare dată când aş veni aici să joc fotbal, ar trebui să îmi ascund piciorul drept şi apoi aş încerca să joc astfel fotbal; nu ar fi uşor, dar aş putea să o fac; mi-ar lua multă energie să joc fotbal şi în acelaşi timp să îmi ascund piciorul.”
El apoi revine pe ambele picioare şi face mişcări agile şi complicate de dribling cu mingea de fotbal, susţinând aceasta demonstraţie verbal: „Să vedem această situaţie în lumina cea mai bună, aceea în care nu ar trebui să mă ascund, astfel că aş putea să joc fotbal cu două picioare” şi continuă făcând în acest moment o mărturisire: „la modul ideal, aş putea să spun adevărul, că sunt homosexual şi aceasta îmi dă atât de mai multă energie pentru a fi un profesor mai bun, pentru a fi un coleg mai bun, pentru a fi un prieten mai bun”
Profesorul îşi termină demonstraţia în aplauzele copiilor entuziasmaţi.

Întâlnire între elevi de clasa a 7-a, a 8-a şi profesori, discuţii post-conferinţă:
O elevă spune: „Cred că este bine că mulţi dintre profesori au ieşit dintre rânduri mărturisind că sunt homosexuali, e ca şi cum ştii când vine vorba de homosexualitate că aceştia nu sunt diferiţi de restul oamenilor.

La Şcoala Publică din New York, în clasa a treia, învăţătorul îi întreabă pe copii dacă au sărbătorit ziua mamei şi toţi copiii ridică mâna. O fetiţă aparţinând unei clase vecine este invitată la această clasă pentru a citi un eseu pe care l-a scris în cadrul concursului dedicat acestei zile. Învăţătorul le explică copiilor că a invitat-o special pentru că sărbătorirea zilei în cazul ei a fost puţin diferită decât a oricărui alt copil din această clasă. Înainte de a începe eseul, învăţătorul îşi exprimă părerea despre acesta, catalogându-l ca fiind foarte frumos şi foarte interesant.
Fetiţa începe să îşi citească propriul eseu:
„Mamele mele înseamnă atât de mult pentru mine, să ai două mame este destul de plăcut, chiar mai mult: este foarte plăcut, nu vă puteţi imagina.
Deşi să ai două mame reprezintă o problemă pentru alţii, respect acest lucru şi nu pot să fac nimic în acest sens. Totuşi în ciuda părerii acestora, eu totuşi cred că ei gândesc stupid.
Ce vă povestesc acum s-a petrecut cu un băiat din clasa mea: el nu a putut să vină acasă la mine pentru că părinţii mei sunt de acelaşi sex; am sunat acasă la ei, iar mama lui m-a întrebat dacă am citit Biblia şi atunci le-am luat partea mamelor mele şi în sinea mea ştiam că mulţi dintre copiii din clasă mă susţineau în această situaţie, interesându-se cum mă simt.
Mă simt mândră de mamele mele şi îmi face plăcere să iau parte la marşul anual al homosexualilor, la care particip alături de mamele mele în fiecare an.”
Învăţătorul intervine la finalul eseului şi din nou remarcă frumuseţea eseului şi îi îndeamnă pe copii să aplaude.
Copiii răspund pozitiv la acest eseu lăudat de învăţător, susţinând atitudinea fetiţei de a lua partea părinţilor săi, neţinând cont de ceea ce alţii cred.

Următoarea lecţie educativă la aceeaşi clasă constă în a-i pune pentru câteva minute în postura de judecători ai legii care stipulează că este interzis ca două persoane de acelaşi sex să se căsătorească.
Discuţiile în contradictoriu ale copiilor:
„Nu văd de ce nu ar trebui să se căsătorească, sunt la fel ca ceilalţi oameni” începe o fetiţă.
„Dacă te căsătoreşti în acest fel ai putea să capeţi o boală, fără să ştii de existenţa ei şi apoi o altă persoană să fie infestată şi să nu mai fie capabilă să se căsătorească”.
„Dar tot la fel o femeie şi un bărbat ar putea să aibă şi ei o boală” se opune o altă fetiţă care participa la discuţie.
Cea mai cu personalitate dintre copii îşi impune oarecum poziţia în faţa celorlalţi:
„La ora actuală majoritatea nu este reprezentată de partenere lesbi sau de cupluri de homosexuali. Cred că ar trebui să se întrebe ce ar fi dacă majoritatea ar fi cea de astfel de cupluri, de lesbi şi homosexuali şi dacă ar fi o lege care ţi-ar impune să fii lesbi sau homosexual şi s-ar interzice căsătoria cu sexul opus. Cred că la asta ar trebui să se gândească şi apoi şi-ar da seama astfel de oameni care se opun căsătoriei dintre homosexuali, cum se simt cuplurile gay”.