Manipularea – vrăjitorie modernă

„În toate epocile, unii oameni au căutat în practicile magice un mijloc pentru a acţiona asupra celorlalţi. Este vorba de aceeaşi vrăjitorie, de la statuetele de lut străpunse cu ace şi până la metodele moderne de propagandă. În zilele noastre, ochiul electronic al televizorului înlocuieşte câteodată ochiul vrăjitorului, iar cele mai subtile metode de hipnoză colectivă sunt acceptate în numele progresului social. În cazul regimurilor totalitare, vrăjitoria prezintă şi alte aspecte, cum ar fi de exemplu spălarea creierului. Pretinzând că este doar o „informaţie” în numele ştiinţei, al propagandei politice sau al publicităţii, omul îşi ascunde destul de stângaci nevoia sa de dominare dintotdeauna.” Serge Hutin

 

Spălarea creierului – o tortură „ştiinţifică”

 
Expresia „spălarea creierului” a fost folosită pentru prima oară în legătură cu numeroşii prizonieri americani (din Coreea de Nord şi din China), care după ce erau eliberaţi din lagăre  deveneau susţinători fanatici ai sistemului politic, social şi economic al adversarilor lor. Convingerile lor erau întoarse astfel la 180 de grade. Desigur sunt cunoscute şi cazuri în care persoanele au devenit dintr-odată susţinătorii unei cauze împotriva căreia înainte se ridicaseră cu indignare. Însă în cazul acestor prizonieri era vorba de un proces de convertire sistematică, realizată împotriva voinţei lor şi care de multe ori s-a dovedit a fi reversibilă.
 
„Spălarea creierului” este o tentativă ştiinţifică malefică de a separa fiinţa umană de personalitatea sa şi de a-i implanta convingeri, atitudini, reacţii diametral opuse vechiului său mod de a vedea oamenii, lucrurile, viaţa în general. Ea include metode care slăbesc în mod evident curajul şi rezistenţa prizonierilor de la care se doresc mărturisiri „spontane”: interogatorii nesfârşite şi repetate, desfăşurate într-o lumină orbitoare, treziri frecvente la ore alese la întâmplare sau chiar privare îndelungată de la somn, hrană „savant” măsurată sau suprimată.
 
Folosirea electricităţii, utilizată intens de Gestapo ca metodă de intimidare şi convingere este una dintre metodele cele mai cunoscute. Cu timpul acestea au devenit tot mai complexe şi au ajuns să combine suferinţa fizică cu o dezintegrare metodică şi progresivă a funcţiilor mentale ale individului. În timpul atrocelui război civil spaniol tratamentul aplicat prizonierilor politici care trebuiau să-şi „mărturisească” pretinsele crime era următorul: „lămpi de o luminozitate insuportabilă luminau celula pe ai cărei pereţi erau pictate figuri geometrice. Prizonierii erau treziţi îndată ce începeau să adoarmă. Datorită oboselii şi a luminii orbitoare, desenele căpătau un caracter halucinant, astfel că anihilau orice reacţie de apărare a prizonierului; acesta se abandona în întregime voinţei celor care îl torturau.”
 

Cu tehnici de acest tip, iată-ne introduşi într-un domeniu vecin cu metodele clasice de hipnoză, în care voinţa subiectului este anihilată. În acest proces nu este suficientă obţinerea prin forţă a unei obedienţe totale sau inducerea unor stări intense de frică, teroare sau suferinţă. „Spălarea creierului” vizează nu numai distrugerea rezistenţei psihice a subiectului, ci mai ales obţinerea unei supuneri  active – renunţarea la propriile convingeri pentru a adopta cu un fanatism dezlănţuit ideologia anchetatorilor.
 
Un exemplu în acest sens îl constituie faimoasele procese din 1937, de la Moscova, în care nu numai că cei anchetaţi au recunoscut faptele imaginare ce le erau imputate, ci veneau chiar să roage curtea să le acorde cea mai grea pedeapsă pe care o meritau pentru „crimele” lor. „Spălarea creierului” a ieşit mult mai bine în evidenţă mai târziu, în regimurile totalitare, unde se urmărea transformarea duşmanului într-un adept fanatic al cauzei pe care înainte o combătea din toate puterile. Cum se putea ajunge la un astfel de rezultat? Printr-o combinaţie diabolică de tehnici care intimidează, inhibă subiectul, distrugându-i resursele interioare de rezistenţă şi condiţionându-l din ce în mai mult în a considera normale şi necesare, atitudinile şi comportamentele dorite.
 
Pentru a obţine un astfel de rezultat nu este nevoie întotdeauna să se recurgă la torturi fizice sau ameninţări directe şi indirecte. Chiar dacă la început subiectul este ostil în mod violent, simplul fapt de a fi supus pentru luni şi luni de zile la interminabile şedinţe de îndoctrinare ideologică este suficient pentru a-l face puţin câte puţin, să nu acţioneze decât în conformitate cu regulile şi sloganurile ce i-au fost fără încetare repetate şi arătate. Faptul de a nu putea asculta de dimineaţa până seara altceva decât cuvintele ce susţin o singură ideologie, scufundat în aceeaşi atmosferă tensionată, va sfârşi prin a realiza o veritabilă impregnare a psihicului.
 

Propaganda foloseşte incantaţiile magice

 

În toate epocile marii conducători au ştiut să îşi cultive popularitatea şi să se folosească de procedee care să le permită să domine mental masele. În secolul XX majoritatea regimurilor, fie ele comuniste, fie capitaliste au pus în aplicare tehnici foarte abile de propagandă, destinate sugestionării maselor.
 
Pe scurt, propaganda se poate defini ca o formă statală, oficială de publicitate. De fapt, este vorba de o metodă de a obliga oamenii să adere la sistemul sau ideologia care face această propagandă. Sistemele totalitare au dezvoltat cel mai bine şi mai metodic tehnicile de condiţionare a mentalului uman,   o veritabilă vrăjitorie modernă.
 
Mecanismele prin care acţionează propaganda nu vor fi aceleaşi în circumstanţele paroxistice şi în perioade calme. Propaganda, această „vrăjitorie colectivă modernă”, este o formă de condiţionare a cărei punere în aplicare necesită o cunoaştere precisă a metodelor de sugestie individuală şi colectivă. Ea este când insidioasă şi subtilă, când făţişă şi dezlănţuită. Atunci când au ajuns în acest stadiu, propagandele totalitare au ştiut să magnetizeze aspiraţiile mesianice, care la nenumăraţi oameni frustraţi nu aşteptau altceva decât să înflorească. În cursul imenselor adunări ale maselor fanatizate de la Nurenberg devenit un adevărat oraş „sfânt” al nazismului, Adolf Hitler ţinea milioane de auditori sub veritabila sa putere magnetică de fascinaţie. În această privinţă, un rabin, agent al serviciilor de informaţii aliate, relata că în timp ce îl asculta pe Hitler la radio nu putea să nu simtă, deşi era indignat de conţinutul duşmănos al discursului, că „ceva” emana din cuvintele Fuhrerului, ţâşnea din aceste sunete, având un efect de veritabilă incantaţie magică. Astfel, ne putem imagina care putea să fie rezultatul asupra ascultătorilor convinşi şi mai mult chiar, fanatizaţi.
 
Propaganda are ca resort fundamental acţiunea asupra emoţiilor maselor de oameni şi indivizilor, fie pentru a-i umple de resentimente şi duşmănie faţă de inamicii ce trebuie îndepărtaţi, fie pentru a genera entuziasmul şi exaltarea. Când o personalitate politică este prezentată ca un „om ca toţi oamenii”, soţ model şi tată de familie exemplar, în papuci la micul dejun, gustând bucuriile vieţii de familie avem de-a face exact cu acest tip de propagandă, care urmăreşte să înduioşeze masele.
 
Cea mai periculoasă formă de propagandă este exact aceea care urmăreşte să calmeze spiritele, să le facă să tacă, să rămână indiferente, pasive. Pe frontispiciul lojei mamă a francmasoneriei mondiale din Londra stă scris următorul slogan: Audi, vide, tace – auzi, vezi şi taci, extras dintr-un vechi proverb, din care însă se ocultează continuarea  care este esenţială: „Audi, vide, tace si vuoi vivere in pace” – Auzi, vezi si taci dacă vrei să trăieşti în pace. Nu este aceasta o formă de manipulare şi de hipnoză în masă? Oamenii ajung atât de mult sa îşi dorească să fie lăsaţi în pace încât se prefac că nu văd şi nu aud ce se petrece în lume, prin grija permanentă a propagandei masonice intoxicatoare.  Ajung astfel să acţioneze într-un mod care nu corespunde cu aspiraţiile lor fireşti. Fiind influenţaţi, chiar fără ca ei să ştie, ajung să împlinească voinţa altora, în mâinile cărora devin nişte simple marionete.
 

A fi în rând cu lumea  – publicitatea

 

În condiţiile actuale de viaţă, pentru a te face cunoscut eşti obligat să recurgi la publicitate. Se spune că cei care nu apar în reclame sau în mass-media nu există. Publicitatea este un fel de joc cu emoţiile oamenilor prin intermediul unor mesaje verbale sau non-verbale care ating profunzimile emoţionale ale fiinţei şi o dirijează în sensul dorit. Acest sens este de cele mai multe ori unul mercantil, economic – acela de a cumpăra un anumit produs sau serviciu de care persoana în cauză nici nu avea nevoie până atunci.
 
Publicitatea se poate defini ca o propagandă neoficială, fiind susţinută de firmele particulare. Un cetăţean din Statele Unite poate foarte bine să refuze să bea Coca-Cola, să nu cumpere un televizor, să se arate indiferent faţă de  afişele care fac reclamă la automobile, fără a se expune la cea mai mică sancţiune oficială. Dar nu este mai puţin adevărat că nenumăraţi oameni vor „să fie în rând cu lumea” şi să aibă acele obiecte pentru că toată lumea le are, iar publicitatea contează foarte mult pe acest fapt.
 
Propagandele ideologice ştiau şi ele foarte bine să se folosească, dar într-un mod coercitiv de această concepţie atât de răspândită de „a fi ca toată lumea”. În China nu existau legi sau decrete legale care să oblige cetăţenii să poarte „costume Mao”, cei care purtau veşminte tradiţionale nu erau luaţi de agenţi şi duşi la închisoare. Dar după ce mergea câţiva metri pe stradă, acel om se simţea prost la gândul că nu este îmbrăcat „ca toată lumea” şi îşi cumpăra singur un costum Mao.
 
Eficacitatea publicităţii se bazează pe faptul că nu elementul intelectual este cel hotărâtor, ci acţiunea asupra imaginaţiei şi afectivităţii. Pe aceleaşi elemente se întemeiază şi propaganda.  Publicitatea nu are o eficienţă automată, absolută. Există limite evidente ale condiţionării publicitare, chiar dacă aceasta pare capabilă să facă oamenii orbi la unele necesităţi imperative.
 
În Statele Unite sugestiile subliminale au fost utilizate în publicitate, până când s-a cerut interzicerea lor.  Metoda era infalibilă în proporţie de  80% din cazuri. Principiul consta în a introduce la fiecare cincizeci de imagini normale ale unui film, un slogan de tipul „Beţi Coca Cola!”. Telespectatorul nu remarcă nimic, dar subconştientul este impregnat. Aceeaşi metodă a fost experimentată şi la cinema, unde numeroşi spectatori se precipitau spre ieşire pentru  a merge să bea Coca Cola, fără a înţelege de unde provenea acest impuls. Chiar dacă utilizarea sugestiilor subliminale a fost interzisă, ele mai sunt folosite şi astăzi. De exemplu vizionarea unei scene dintr-un film în care actorul preferat bea o Coca-Cola are acelaşi efect. Fiind prins de acţiunea filmului, spectatorul nu îşi va da seama că mintea sa a fost impregnată de mesajul de a bea Coca Cola. Dacă va fi întrebat nici nu îşi va da seama ce băutură avea în mână personajul din film sau chiar că acesta a băut ceva în scena respectivă. Şi cu toate acestea în timpul filmului sau după, va simţi nevoia imperioasă de a bea o Cola.
 
În plus experţii au constatat că televiziunea are o putere de impregnare a mesajelor mult mai mare decât un spectacol de cinema. Aceasta se datorează faptului că radiaţia luminoasă vine de la ecran. Televiziunea dă senzaţia unei prezenţe vii, chiar şi persoanelor timide şi şterse.
 
Fără să ştim, minţile noastre sunt direcţionate prin publicitatea foarte agresivă de astăzi. Cei mai mulţi dintre noi nu se pot opune influenţelor acesteia, pentru că ea pătrunde direct în subconştient. Este necesar să cunoaştem aceste aspecte pentru a ne apăra de ceea ce este o veritabilă formă de vrăjitorie modernă. Vrăjitoria este dominaţia unei minţi asupra alteia. În această privinţă, s-ar putea spune că în zilele noastre ea a dispărut? Desigur, nu!