PELASGII, STRĂMOȘII PRIMORDIALI AI RUMÎNILOR, ÎNTR'O NOUĂ TEORIE (TEORIA ANATOLIANĂ A INDO-EUROPENILOR)

 

Noi suntem în Europa de la începuturi; noi nu venim de undeva pe aceste locuri, cum au făcut toate, dar absolut toate, popoarele din jurul nostru, ci noi suntem aici dintotdeauna, pe teritoriul ţării aflîndu'se, ca dovadă, ''centrul vechii civilizaţii europene'', aşa cum au afirmat şi dovedit numeroşi savanţi rumîni şi străini.

Cînd spunem ''noi'' putem, însă, detalia că la trunchiul de bază al neamului s'au adăugat treptat din neolitic pînă în epoca bronzului cîteva ramuri etno-genetice care au adus fiecare cîte un surplus la civilizația și cultura carpato-dunăreană.

Strămoşii îndepărtaţi ai rumînilor apar, după tot mai multe surse, drept primii oameni în această zonă, cel puţin.

În ''Dacia preistorică'' (1913), Nicolae Densuşianu, cu o intuiţie ştiinţifică remarcabilă (sau revelaţii de iniţiat), face o prezentare amplă populaţiei iniţiale a Europei, confirmată ulterior de descoperiri istorice, arheologice, mitologice, lingvistice etc. 

 

Înainte de civilizaţia greacă şi egipteană, susţine Densușianu, o civilizaţie mult mai veche se revărsa asupra Europei, civilizaţia morală şi materială a rasei pelasge.

Pelasgii apar, potrivit vechilor tradiţii istorice, ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, care introduc în Europa cele dintîi elemente ale civilizaţiei, animale domestice, cultura cerealelor etc.

După Eschyl, ginta pelasgilor a stăpînit iniţial acest pămînt, respectiv Europa, de la începutul timpului istoric.

Pentru eleni, pelasgii erau ''cei mai vechi oameni de pe pămînt'', iar poemele elinești atribuiau tuturor pelasgilor epitetul DIOI, adică ''DIVINI''.

Tot mai mulţi cercetători consideră pelasgii o populaţie primordială, care depăşeşte arealul egeean tradiţional, fiind deseori numiţi arieni.

Istoricul Aurel David susţine că ''Numele-simbol al vetrei vechii Europe este Pelasgia, asumat de băştinaşii spaţiului carpato-danubiano-pontic ''de la capul şi începătura moşilor''.

Potrivit legendelor istorice elineşti, cel dintâi OM care a apărut pe pământ a fost PELASG, născut pe culmile cele mai înalte ale munţilor, din ''pămîntul cel negru'', ca să fie ''începătoriul genului muritorilor'', iar oamenii/ pămîntenii, peste care a domnit, s''au numit PELASGI (gr. Pelasgoi, singular Pelasgos).

Cercetînd geneza poporului român, Marius Fincă, în lucrarea Cine sunt strămoşii noştri? (Pucioasa, 2012, p.109 şi 130), citează o afirmaţie semnificativă a indianistului belgian Louis de la Valle:

''Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi…strămoşii omenirii.''

Adică, înaintaşii noştri, ai românilor, sînt ''strămoşii omenirii''.

Că zona carpato-danubiană este spaţiul de antropogeneză europeană, de dinainte şi de după glaciaţiunea Würm, este dovedită de descoperirea scheletului unui om de tip contemporan în Peştera cu oase, trăitor acum 42.000 de ani, şi de faptul că suntem sedentari aici (ca agricultori) de aproape 10.000 de ani.

Rasa albă s'a născut în spaţiul carpato-danubiano-pontic extins pînă în zona caucaziană, de unde s'a răspândit apoi prin mişcări în valuri succesive în întreaga Europă, cu preponderenţă în jurul bazinului mediteranean, fapt care i'a adus şi supranumele de ''popoare ale marii''.

Vladimir Georgiev a identificat diverse elemente pelasgice din epoca pregreacă.

În mileniul VII î.Hr., pelasgii aveau o scriere proprie, cea care va genera apoi alfabetele antice şi cele moderne.

Prezenţa acestei civilizaţii pe teritoriul ţării noastre este confirmată de existenţa misterioaselor construcţii megalitice din Carpaţi şi de scrierea de acum aproximativ 7.300 de ani de pe Tăbliţele de la Tărtăria, descoperite de N. Vlassa, în 1961, şi existând cu circa un mileniu înainte de ''scrierea summeriană'', după arheologul bulgar Vl. Georgiev (considerată, pînă acum, prima din lume), iar după Marija Gimbutas cu 2.000 de ani înainte, căci ea o fixează pe la 5.500 î.Hr.

Scrierea a fost datată ştiinţific prin analiza cu C14 de către celebrul arheolog italian Marco Merlini în laboratorul său specializat de la Roma şi care, prin investigarea mai multor zone, începând cu artefactele descoperite în 1875 de Sofia Turmă (care afirmase că ''scrisul s'a născut pe valea Dunării'') la Turdaş şi apoi prin cercetări proprii în sud, susţine (2004), cu argumente ştiinţifice, ideea că scrisul s'a născut în Europa, pe valea Dunării (Danube script).

Identificând o sinteză a trei tipuri de scriere pe tăbliţele de la Tărtăria – pictografică, ideografică şi alfabetică – Michaela Al. Orescu a argumentat la al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie (Bucureşti, 2007) asemănarea pînă la identitate a celor trei scrieri, din Summer (apărută însă pe la 3.500 î.Hr.), cea din peştera de la Altamira-Spania şi de la Tărtăria, fapt ce dovedeşte, după autoare, atât unitatea, dar şi ''descendenţa culturii Europene din marea cultură şi civilizaţie atlantidică, Spaţiul Carpatic fiind primul ei moştenitor.''

Primul care vorbeşte la noi despre vechea civilizaţie europeană de pe teritoriul nostru este profesorul arheolog ieşean Teohari Antonescu în Geția, patria primitivă a arienilor (1901), iar Enciclopedia (vol. I, p. 67 şi urm.), realizată în 1922 de Universitatea din Cambridge, precizează că zona carpatică face parte din ''habitatul primitiv al arienilor''.

Deosebit de importantă este concluzia la care a ajuns renumita arheologă americană Marija Gimbutas (în lucrări publicate între 1963 – 73):

''Rumînia este vatra a ceea ce am numit ''vechea Europă'', o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.H, axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile Indo-europenizate patriarhale, de luptători din Epocile Bronzului şi Fierului. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu cîteva milenii pe cea sumeriană…'' (1989, p. 49)

Pe baza cuvântului fag, existent în indo-europeana primitivă (*bhagos), R.S. Crossland duce patria primitivă a indoeuropenilor şi la nord de Munţii Caucaz.

Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu în Gramatica comparată a limbilor euro-indiene (p. 182), analizînd lucrarea ''Proto-Indo-European Trees'' (1970), notează:

''Paul Friedrich consideră că numele fagului, ca şi alte nume de arbori, duc la concluzia că patria primitivă a indo-europenilor era situată între Carpaţi şi Caucazul de nord, ceea ce în fond nu este prea departe de modul de a vedea al Marijei Gimbutas.''

La întrebarea fără răspuns pe atunci, pusă de M. Gimbutas şi alţi cercetători, de ce arealul carpato-dunărean a fost ''leagănul Vechii Civilizaţii Europene'', Gabriel Gheorghe aduce un neaşteptat dar ingenios argument, sarea (Carpaţii, ''solniţa” Europei? –1992), care se găseşte la suprafaţă şi din abundenţă în această zonă şi care este cunoscută ca mineral de absolută necesitate în vieţuirea umnă şi animalieră; autorul ajunge, în acest fel, la aceeaşi concluzie, formulată, însă, interogativ:

Spaţiul carpatic – începutul civilizaţiei europene?

Din punct de vedere temporal, civilizaţia din epoca străveche indo-europeană, avînd un caracter neolitic (aprox. 5.500-2.500 î.Hr.), s'ar suprapune după Lucia Wald şi Dan Sluşanschi ''Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene'', p.184, ''perioadei epocii de piatră şi de aramă'', susţinută, de fapt, şi de M. Gimbutas.

O cercetare de excepţie, ''Strămoşii noştri reali geţii-dacii-tracii-ilirii''…naţiunea matcă din vatra ''Vechii Europe”, ajunsă la a VI-a ediţie, a istoricului G..D.Iscru, analizând, sincronic şi diacronic, diferitele aspecte şi extinzând (cu neamul illirilor) sfera de cuprindere a strămoşilor noştri într'o formulă mai complexă, dar justificabilă, (fixând, la p. 51, ca înaintaşi pe arienii/pelasgi), demonstreză ştiinţific şi convingător ideea-concluzie, enunţată clar chiar de titlul lucrării.

Studiile de genetică aduc argumente ştiinţifice de necontestat. Directorul Institutului de Biologie Umană din Hamburg, prof. univ. dr. Alexander Rodewald, susţine ideea unei continuităţi genetice care, pe o perioadă de aproape 5.000 – 6.000 de ani, din Epoca Bronzului şi până în zilele noastre, s'a conservat în structura genetică a populaţiei actuale de pe teritoriul României.

Marele poet şi filozof Lucian Blaga afirma cu îndreptăţită mândrie:

''Noi n'am venit de nicăieri. Noi nu ne găsim nici la Apus, nici la Soare–răsare. Noi suntem unde suntem…''

''Am fost pomeniţi în istorie, nota şi N. Miulescu, ca hiperboreeni, geţi, daci, rumâni…Indiferent de cum ne'am numit, noi suntem aici de milenii iar limba ţăranului nostru este de asemenea aceeaşi.''

În cadrul expoziţiei ''Radiografia unei lumi dispărute'' de la Muzeul Naţional de Istorie a României, unde este înfăţişată istoria aşezării Sultana – Malu Roşu (judeţul Călăraşi), de acum 6.000 de ani, în pliantul de prezentare scrie:

''Analizele efectuate pe ADN-ul mitocondrial au relevat faptul că populaţiile Boian şi Gumelniţa sunt foarte apropiate genetic de populaţia contemporană din Rumînia, prin comparaţie cu alte populaţii din Europa sau Asia.''

Cu ocazia deschiderii expoziţiei, în seara zilei de 12 mai 2015, directorul general al Muzeului, dr. Ernest Oberlander-Tîrnoveanu, a spus:

''Prin venele multora dintre dumneavoastră curge sângele acelor oameni''.

Afirmaţie mai mult decât semnificativă.

Aşadar, românii deţin statutul de primordialitate şi continuitate, vieţuind dintotdeauna pe aceste meleaguri, în spaţiul carpato-danubiano-balcanico-pontic.

Un aspect decisiv în descrierea evoluţiei limbii noastre îl constituie stabilirea locului limbii tracilor în cadrul indo-europenei. Ne interesează două mari etape: cea anterioară euro-indienei şi cea ulterioară ei.

Mulţi lingvişti şi istorici susţin vechimea mare a limbii române, raportând'o la diferite limbi europene în timp.

Contribuţii importante la reconstrucţia realităţii lingvistice europene în Epoca străveche şi Antică au avut o serie de cercetători străini între care Dienskes Ponticos, Igor Diaconov, Colin Renfrew, Kalewi Wiik, Gray şi Atkinson, la care se adaugă românii Th. Simenschi, Iosif Constantin Drăgan, Gh. Ivănescu, Gabriel Gheorghe, Lucia Wald, Dan Sluşanschi, M. Vinereanu, I.I. Russu, Ariton Vraciu, Timotei Ursu, G.D. Iscru ş.a.

Istoricul G.D. Iscru susţine ideea marii noastre vechimi, folosind perspectiva mitico-biblică. Analizând civilizaţia Daciei vechi din poemul Memento mori, cercetătorul îi atribuie lui ''Eminescu al nostru şi al lumii'' meritul de a fi descoperit un adevăr fundamental: ''Dacia, ''sădirea” lui Dumnezeu însuşi în Eden – ''grădina Raiului'', în care l'a pus pe omul primordial, zidit de El, are, prin urmare, privilegiul de adevărata ''Țară Sfîntă''.

Poporul ei, în Antichitate şi în continuare, noi…îl considerăm poporul primordial cu limba lui primordială.''

Şi, ca o consecinţă a acestor elemente, istoricul Iscru enunţă ideea că străbuna îndepărtată a limbii române constituie limba primordială.

Dorind să demonstreze vechimea considerabilă a limbii române şi a existenţei strămoşilor noştri pe acest teritoriu, M. Vinereanu aduce în lingvistica românească conceptul de limbă nostratică, prin prefaţa (Argument) Dicţionarului său Etimologic din 2008 (pp.18-19), apoi prin articolul Rădăcinile nostratice ale limbii române din 2010 şi în prefaţa dicţionarului cu acelaşi titlu, apărut (la Bucureşti) în 2010.

Pornind de la propunerea lui Holgar Pedersen din 1903, Vladimir M. Illič-Svityč şi Aaron Dolgopolsky au folosit denumirea de nostratică (de la latinescul „nostrās” – ai noştri) în studiile lor iar în anul 1994 Allan R. Bomhard şi John C. Kerns în Macrofamilia Nostratică (cu subtitlul Un Studiu Despre Înrudirea Lingvistică Îndepărtată) arată că familia Indo-Europeană nu este o familie de limbi izolată, ci este înrudită cu alte familii de limbi.

Procesul a fost complex şi de durată.

Din limba iniţială, născută acum 200.000-100.000 de ani în Africa (Homo Sapiens Sapiens), ia naştere în Orientul Apropiat limba nostratică, care se răspândeşte în Eurasia (Balcani, Asia Centrală, India etc.), în etape, între 70.000-60.000-40.000 î.Hr până prin 25.000 î.Hr., dată după care se vor constitui subgrupele nostratice, iar, după 18.000 î.Hr., pe parcursul dispariţiei ultimei glaciaţiuni, se vor diversifica, răspândindu'se în zone tot mai depărtate.

Noţiunea de limbi nostratice se referă la limbile care s'au dezvoltat după dezintegrarea unei limbi comune, numită nostratică, în urmă cu cca 17-18.000 de ani.

Alături de limbile indo-europene, illira, armeana, greaca, getica (traco-dacă), limbile italice, celtice, slave, baltice etc, fac parte din limbile nostratice şi limbile sumeriană, afroasiatice, kartveliene, uralice, altaice, dravidiene.

În Tezaure ale omenirii (p. 33) Michaela Orescu aduce, vorbind de existenţa înainte de 12.000-10.000 ani a civilizaţiilor atlantidică şi pacifidică (Mu), o altă perspectivă:

''Aceşti oameni, cu înfăţişare şi manifestări evoluate, spre deosebire de acele specimene Neanderthal, care au dispărut pe parcursul timpului (din varii motive), acei supravieţuitori ai Pirineilor, oamenii de Cro-Magnon, erau, după toate probabilităţile, supravieţuitorii dispărutei Atlantide…Aceşti Cro-Magnon au renăscut din cenuşă civilizaţia Europei, ca pelasgo-geți.''

Arheologul american William Schiller, pe baza dovezilor materiale, arheologice, enunţă clar:

''Civilizaţia s'a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu'se apoi atît spre Răsărit, cît şi spre Apus acum 13.000-15.000 de ani.''

Dezvoltând o teză a lui Otto Schrader de pe la 1890, care susţinea că indo-europenii s'au format la Nordul Mării Negre, Colin Renfrew în 1988, pe baza unor cercetări recente arheologice, ''arată că primii indo-europeni au ajuns în Europa cu mult timp înainte, şi anume, după ultima eră glaciară, acum 8.000-9.000 de ani, venind din Asia Mică prin Balcani'', situaţie confirmată de datele genetice şi lingvistice noi (consideră M. Vinereanu), privind originea limbilor indo-europene în Asia Mică.

O perspectivă interesantă şi, mai ales, credibilă aduc Anatole A.Klyosov şi Giancarlo T. Tomezzoli despre ''Vechea Europă'' prin analiza genealogiei ADN-ului, raportându'se la cele mai importante teorii lingvistice.

Ei arată că Haplogrupul R1a, identificat ca arieni, a apărut acum aproximativ 20.000 de ani în Asia Centrală şi Munţii Altai; după migrarea lor de'a lungul traseului de sud, au ajuns în Europa acum 10.000 – 9.000 ani, aducînd limba proto-indo-europeană (EIP) şi limbile indo-europene (IE).

Cercetătorii accentuează importanţa arealului Asia Centrală şi Câmpia rusă. Acum 4800 ani au migrat din Europa spre est spre Cțmpia rusă şi apoi în India. Acum 3000 – 2500 ani au venit cu limbile lor IE din Cîmpia Rusă înapoi în Europa Centrală, de Vest şi de sud, stabilind bazele genetice pentru popoarele de mai târziu: celţi, germani, itali, greci, iliri şi balto-slavi.

De asemenea, Haplogrupul R1b, populaţie numită Arbini, s'a ridicat acum 16.000 de ani în Asia Centrală şi a migrat în Europa prin nordul Mării Negre. Ajuns în Europa acum 4800-4500 ani, a coabitat cu R1a și cu vechile neamuri pelasgice care trăiau în Carpați și Peninsula Balcanică, întrând în contact cu mai multe limbi non-IE băștinașe care au dispărut cu timpul sau au fost asimilate de acestea.

Purtătorii R1a au migrat din Asia Centrală peste Tibet, Hindustan, Podişul iranian şi Anatolia acum 12.000-10.000 de ani. O subclasă a lor (M417) a traversat Asia Mică peste Anatolia şi a intrat în Balcani acum 10.000-8000 ani. Sosirea lor în Balcani e fixată acum 8.200 de ani.

Apoi, limba a migrat cu acelaşi haplogroup R1a în Balcani şi s'a răspândit în toată Europa cîndva acum 9000-5000 de ani (p.102); acum 6.000 de ani s'a împărţit în ramuri; Purtători R1b cuprind aproximativ 60% din populația actuală din vestul şi centrul Europei. Subramuri pot fi găsite în Câmpia Rusă, în Caucaz, în Mesopotamia acum 5.500-5.000 ani, pe ruta de migraţie între Orientul Mijlociu şi Pirinei şi a apărut acum 4.800 ani în Iberia. (p.102)

Migraţia haplogrupului R1b (numiți de aceștia: The Arbins) acum 4800-4500 ani s'a îndreptat spre Europa pe mai multe trasee. O cale a dus Arbinii prin Africa de Nord la Pirinei. Acum 4.800-4.500 ani, au ajuns în Europa continentală ca purtători ai culturii Beaker-Bell; o altă cale a adus Arbinii în Europa prin insulele mediteraneene şi Apenini; acum 4.500 ani, un alt traseu i'a adus în Europa prin stepele nord-pontice. (p. 103)

La concluzii, cei doi autori apreciază că folosind evoluţia ADN-ului au avut posibilitatea de a regla fin teoriile Vasconic şi Anatolia, au adus în discuţie ipoteza ''Out of Africa'' şi au fost în măsură să infirme teoria Kurgan şi teoria ''continuităţii nopţii paleolitice'' (p. 109).

Respingerea teoriei Marijei Gimbutas vizează ideea că purtătorii culturii kurganelor nu sunt primii indo-europeni veniţi în Europa, ci ei doar s'au întors, după cca. 1.000, în locul din care au plecat strămoşii lor. Deci, valurile de ''indo-europeni'' erau deja europeni în această nouă teorie, deoarece ei nu veneau întîia oară ci roiau pe un traseu de întoarcere.

Mihai Vinereanu sintetizează: ''indo-europenii au venit în Europa din Asia Mică, răspândindu'se mai întâi în Balcani, apoi în regiunea carpato-danubiano-pontică şi de aici mai departe.''

O teză care prezintă o mişcare de expansiune similară teoriei lui C. Renfrew şi celei ''nostratice'' este susţinută de Michaela Al. Orescu (2008, p. 33-34):

''Începând din Neolitic, odată cu încălzirea climei, cu retragerea apei într''o matcă, foarte activi, aceşti pelasgi din Spaţiul Carpatic – centru politic şi religios – …s'au extins pe spaţii tot mai depărtate, ducând cu ei civilizaţie, nu numai spre sudul dunărean, spre Asia Mică şi Orientul Apropiat, dar şi pe întregul bazin mediteranean, spaţii care au intrat în istorie la sfârşittul mileniului al IV-lea î.Hr., dar şi către India şi, de aici, în Extremul Orient…''

Potrivit lui Boris Perlov, harta etnică a Europei în mileniile VII-VI î.Hr., după o explozie demografică în Balcani pe parcursul a câtorva secole numărul populaţiei ridicându'se de 17 ori (de la 5 milioane de oameni până la 85), dezvăluie o amplă migraţiune a surplusului de populaţie din Balcani spre regiuni mai puţin populate, unde revoluţia neolitică nu se produsese încă. Înaintarea s'a făcut spre nord de'a lungul Dunării şi spre sud peste Asia Mică, Orientul Apropiat, Africa de miazănoapte şi Spania.

Diferenţele naturale, biologice între rasa negroidă, asiatică (mongoloidă) şi europeană sunt mari. Cred că am putea propune, ca alternativă, la teoria migraţiei asiatice (din Asia Centrală) a lui homo sapiens modern (potrivit lui Klyosov şi Tomezzoli), originea lui europeană (teza autohtoniei europene), localizată în arealul carpato-danubiano-pontic cel puţin pentru acestă parte a Terrei.

Fără a lua în discuţie şi alte zone europene, numai urmele fosile umane de la noi, din Banat, din Ardeal şi Moldova, susţin o vieţuire de cca. 40.000 de ani, peste care s'au suprapus diverşi migratori (R1a, R1b, G), veniţi mai târziu (mileniile 9-5 î.Hr.) din Asia, Asia Centrală, Asia Mică, Nordul Africii, Anatolia etc.

Pentru aceasta, să amintim, mai întâi, concluzia lui Guido A. Mansuelli din Civilizaţiile Europei Vechi că în Europa în timpul ultimei glaciaţiuni, Würm, au existat doar două centre de vieţuire umană. Cea din vest, în Pirinei (plus Grimaldi) a dispărut aproape inxplicabil în urmă cu 11.000 ani. Cea din est, situată în aria Carpaţilor, a avut condiţii prielnice de evoluţie. Cercetătoarea Michaela Al. Orescu (2008, pp. 32-33) oferă o explicaţie plauzibilă situaţiei:

''Spaţiul Carpatic, cel care a salvat civilizaţia Europei în timpul ultimei glaciaţiuni Würm, calota glaciară extinzându'se până în apropierea Vienei de astăzi, Alpii şi Pirineii fiind acoperiţi de gheţari, iar Carpaţii numai pe vîrfurile montane (peste 2000 m), acest Spaţiu Carpatic cu peşterile sale bune pentru adăpost, cu pădurile sale bogate în vînat, cu apele sale abundând de peşte şi cu sare la suprafaţă, era singurul spaţiu unde se puteau refugia oamenii din nordul şi occidentul european.''

Acest areal estic, din spaţiul carpatic, oferă dovezi ale vieţuirii încă de acum 40.000 de ani (vezi ''Peştera cu oase” de lângă Anina, Caraş-Severin) sau recentele descoperiri (oase gravate şi obiecte aparţinând ''omului Gravetian'') de acum 20.000-24.000 de ani de la Poiana Cireşului-Neamţ (făcută de o echipă internaţională condusă de prof. dr. Marin Cârciumaru pe şantierul organizat de Asociaţia ''Geto-Dacii'').

Pe baza acestor informaţii, am putea oare fixa în timp, cu o oarecare aproximaţie, apariţia acestei ''subgrupe nostratice”, din est, pe care o numim pelasga carpato-dunăreană, luând ca punct de reper epoca dispariţiei comunităţii umane (după Guido A. Mansuelli) din Pirinei?

În acest caz, s'ar situa, probabil, cu mai bine de 11.000 de ani în urmă, până spre 14.000-15.000 ani î.Hr., dată identică, în fond, cu cea propusă de americanul William Schiller (vezi mai sus).

În denumirea limbii am introdus repere geografice cu scopul de a identifica şi delimita noţiunea prin localizare.

Cercetătorii A.Klyosov şi G..Tomezzoli cred că haplogroupul R1a, ridicat din Asia Centrală şi munţii Altai, migrând apoi spre Anatolia şi Balcani, a format PIE acumaproximativ 20.000-10.000 ani.

Asemănările între limbile slave şi sanscrită le permit să concluzioneze că purtătorii haplogrupului R1a au fost, de asemenea, purtători ai Proto-limbilor indo-europene şi indo-europene (p.103).

Colin Renfrew susţine, după cum am văzut, că primii indo-europeni (termenul este un construct teoretic inventat de Th. Young în 1814 şi folosit de lingvistul Fr. Bopp în 1816), dar dacă le spune arieni sau geți nu greșim cu absolut cu nimic, ba chiar am fi mai incisivi în aflarea adevărului despre strămoșii noștri care au venit în Europa Pelasgică pe la 7.000-6.000 î.Hr. Renfrew afirmă că o primă zonă de convergenţă lingvistică s'a format în regiunea Balcanilor acum 7.000-5.000 de ani, care a fost şi faza II a PIE.

Dezagregarea zonei lingvistice de convergenţă balcanică, în jurul datei de 3.000 î.Hr, indică, după Klyosov şi Tomezzoli (2013, p. 105), sfârşitul fazei II a PIE, precum şi separarea limbii proto-greceşti de proto-getică, proto-iliră, proto-tracică, proto-frigiană ş.a.

După cum se vede, cei doi autori fac o interesantă distincţie între proto-tracică şi proto-getică, diferenţiere pe care, în genere, lingviştii şi istoricii nu o aduc în discuţie, problema, însă, nu are suport științific, ambele fiind dialecte getice balcanice.

Părerea generală este că pe la 5.500 î.Hr. apare în centrul şi în partea sudică a Europei limba indo-europeană (conceptul de indo-europeană, deoarece include ideea unei migraţii iniţiale, de fapt, neatestate, din India spre Europa, este contestat la noi de lingvişti, între care Gabriel Gheorghe (2005, p. 9 şi urm) şi de istorici, ca G..D.Iscru (2014, p. 82), – ultimul propunând termenul ariană, apoi între 5.500-3.000 î.Hr. limba indo-europeană a început să se răspîndească spre nordul şi spre nord-estul Europei, cuprinzând grupurile germanic, baltic şi slavic, getic (traco-iliric) şi spre vest cu limbile celtice.

Populaţiile indo-europene au cunoscut o fază de unitate iniţială, identificabilă prin limba comună folosită, limbă numită de Lucia Wald şi Dan Sluşanschi (1987, p. 222) indo-europeana comună (aparţinînd perioadei mileniilor V-IV î.Hr.), de Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu, indo-europeana primitivă (prin mileniul IV-III î.Hr.), de Mihai Vinereanu (2008, p. 51) proto-indo-europeană (care consideră că ar trebui dusă cu câteva mii de ani în urmă), din care s'a desprins prin mileniul III î.Hr., alături de celelalte limbi iindo-europene (iranică, celtică, germanică, balto-slavă, greacă, armeană, hitită etc.), şi getica (sau traco-daca cum daco-tracopații), adică s'au diferenţiat şi populaţiile vorbitoare ale acestor dialecte, respectiv geții (sau dacii cum spun dacopații) și traco-ilirii.

Apropiindu'se ca terminologie de M. Vinereanu, Maria Crişan susţine că limba geto-dacilor este chiar limba proto-indo-europeană (2003, p. 147), ceea ce este o exagerare, neavînd elemente să mergem pe această premiză.

Considerăm că limba geților este continuatoarea limbii pelasgilor, deoarece geții R1a au fost asimilați de marea masă a pelasgilor care și azi predomină genetic în populația Rumîniei.

S'au expus numeroase teorii de'a lungul vremii privind noţiunile lingvistice şi numele lor. Vl. Georgiev susţine că ''traca'' şi getica sînt două limbi diferite, cum consideră şi Klyosov şi Tomezzoli, teză contestată, pe bună dreptate, de Simenschy-Ivănescu (1981, p. 155), ''limba tracă'' nefiind decît poate un dialect sudic al limbii getice.

După o pertinentă analiză, Ioan I. Russu în ''Limba traco-dacilor'' (p. 203 şi 212-213) apreciază că termenul traco-dac (mai puţin traco-illiric) este potrivit realităţii etnogenezelor din epocă.

În 1992, Gabriel Gheorghe enunţă, chiar prin titlul studiului Româna străveche = Indoeuropeana comună o teză greșită ținând cont de faptul că proto-indo-europeana este strămoașa tuturor limbilor indo-europene în egală măsură, rumîna fiind una dintre ele.

Folosind şi concluziile unor cercetători străini, Timotei Ursu lansează sub formă interogativă o ipoteză plauzibilă prin chiar numele lucrării Vatra Indo-Europenilor a fost…Dunărea? precizând:

''Cum zona foarte rodnicei Văi Dunărene, străjuită de protecţia naturală a Alpilor Estici, a munţilor Dinarici, a Carpaţilor şi a Balcanilor, se identifică cu zona de habitat a etniei Geto-Moesiană, semnalarea unui ''leagăn lingvistic Indo-European'' – demonstrat acum a se fi aflat în aceeaşi zonă (!) – conduce sensibil la confirmarea ''derivării'' idiomurilor Indo-Europene – şi, prin urmare, a celor italice, incluzând cel Latin! – din… limba ancestrală a spaţiului Carpato-Balcanic.''

Dacă Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu (1981, pp. 168-169) fixează poporul indo-european primitiv şi limba sa într'o ''epocă relativ recentă (mileniile V-IV-III î.Hr.)'' şi vorbesc despre o limbă anterioară indo-europenei primitive (din care aceasta ar proveni), limba indo-europeo-uralo-altaico-semito-hamitice, ceea ce este o prefiguare a ipotezei nostratice.

În continuare se pune problema în ce epocă se situează limba pelasgă şi care este identitatea ei.

Pornind de la o serie de argumente istorice, genetice şi lingvistice, pelasga ar putea fi identificată ca dialectul indo-european rămas în regiunea balcanică și carpato-danubiană, după răspândirea celorlalte dialecte indo-europene în restul Europei și mai departe.

Folosind noi informaţii, Ioan Dumitru Denciu realizează o delimitare de interes a fazelor de evoluţie a limbii:

Nostratică (~mil. IX – VII î.Hr.),

Proto-indoeuropeană (~mil. VI – V î.Hr.),

Pelasgică sau IE comună din Europa (~mil. IV – III î.Hr.),

Geto-moesiană (~mil. II – I î.Hr.),

Rumînă (~ mileniile I – II d.Hr.)., limba pelasgică se identifică cu indo-europeana de bază.

''Limba naţiunii illiro-trace-geto-dace – sintetizează etapele G.D. Iscru (2014, p. 107) – a fost urmaşa directă a limbii arienilor /pelasgilor, poporul primordial al Europei, şi ea se regăseşte în limba română, prin excelenţă în limba română veche.” şi „limba arienilor rămaşi pe loc în Spaţiul Daciei…fiind o limbă primordială, şi organică, firească, naturală.''

Constatând, pe baza analizei concrete a sunetelor, un ''remarcabil coservatorism” al sistemului fonetic geto-tracic ''în tratarea sunetelor sistemului arhaic indo-european'', Ioan I. Russu face în lucrarea Limba traco-dacilor (1967, pp. 150-151) o observaţie ştiinţifică de substanţă: ''traco-daca poate fi considerată în multe privinţe ca foarte apropiată de arhetipul graiului primitiv comun.''

Am putea conchide că acest ''remarcabil conservatorism'' dezvăluie fie o trăsătură generală specifică, fie o structură internă nu numai compatibilă, ci identică cu sistemul ''arhetipului graiului primitiv comun'', ceea ce ar impune ideea de stabilitate, pe de o parte, şi de continuitate internă structurală, pe de alta.

Şi, atunci, avansăm ideea că, poate, pelasga, ca realitate istorică, implică un fenomen de continuitate în toate aceste trei etape.

Avînd în vedere informaţiile despre pelasgi (arieni), citate anterior, ca primii locuitori de pe pământ, (vezi mai sus), am putea numi această limbă de început, vorbită de populaţia iniţială din aria Munţilor Carpaţi şi a Dunării, considerată urmaşa zeilor, pelasga carpato-dunăreană sau, mai cu temei, luând în considerare un spaţiu sud-dunărean mai larg, pelasga carpato-dunărean-balcanică.

Româna și dialectele ei este continuatoarea limbii getice din Balcani.

Care este evoluţia ulterioară a limbii strămoşilor noştri de la indo-europeana comună (primară, primitivă)?

Fiind parte din indo-europeană, limba getică balcanică devine un reper fundamental în evoluţia limbii noastre.

Dečev apreciază că fonetica istorică a limbii getice este identică cu cea a limbii pelasgice, adică a limbii indo-europene pregreceşti.

Observăm că autorul limitează zona pelasgică la arealul grec.

Făcând, mai întâi, un istoric al cercetărilor, I.I. Russu (1967, p. 151) afirmă că ''erudiţii mai vechi, încă din secolul al XIX-lea, A. Fick, W. Tomaschek şi P. Kretschmer au elucidat în linii generale problema poziţiei lingvistice a traco-dacilor.''

Analizînd, în 1896, legăturile limbii trace cu limbile vecine, a illirilor, sciţilor şi grecilor, P. Kretschmer preciza:

''limba traco-frigiană trebuie considerată ca un idiom de sine stătător în acelaşi sens ca greaca, ori germanica.''

Contribuţii în această privinţă aduc lingviştii bulgari Dimitri Dečev (Charakteristik der thrakischen Sprache, Sofia, 1952) şi Vladimir Geogiev (Trakiiskiiat ezik, Sofia, 1957).

După prezentarea apartenenţei unor elemente lexicale la familia indo-europeană (cap. V) şi a unor rădăcini indo-europene în elementele traco-getice (cap. VI), I.I. Russu (1967, pp. 152-153), întărindu'l pe Tomaschek (care afirmase: ''traca era o limbă independentă''), conchide că getica este ''un idiom indo-european independent din grupa de răsărit satem'', având o înrudire mai strânsă cu illira învecinată.

Pe de altă parte, lingviştii de la Cambridge au stabilit mai demult că nu există o etnie ''tracă'' independentă de geţi şi nici nu există o ''limbă tracă'' independentă, așa cum și azi idiomurile rumînești sud-dunărene nu sunt considerate separat de limba rumînă, ci dialecte rumînești.

Compararea românei cu albaneza a stat în atenţia multor cercetători (Miklosich, M.Gaster, Capidan, Rosetti, Al. Philippide), care au urmărit să descifreze sursa asemănărilor.

Încă din 1829, ''Kopitar semnala marea asemănare dintre rumînă, bulgară şi albaneză” (spune I.I.Rusu, 1967, p. 188), convins că în ţările rumîne, în Bulgaria şi în tot Balcanul ar exista o singură formă de limbă, dar cu trei materiale diferite, în special în lexic, explicînd aceasta prin faptul că toţi se trag din ''vechii traci''.

Unii lingvişti consideră albaneza de origine illiră (Gustav Meyer, P. Kretschmer), alţii de origine tracă (G. Weigand, D. Dečev) şi alţii traco-illiră (Mladenov). I.I. Russu (1967, pp.183-184) explică: ''o parte din tracii balcanici (din zona de vest), sustrăgîndu'se procesului de romanizare (respectiv slavizare), să fi reuşit a'şi salva limba (puternic influenţată de latina populară), care să fi continuat în albaneză.''

Luînd în considerare o serie de trăsături, Ariton Vraciu (Limba daco-geţilor, 1980, p.98) observă:

''Limba geţilor poate fi localizată mai aproape de tracă, «pelasgică», albaneză, balto-slavă şi indo-iraniană.''

Avînd în vedere şi concluziile lui Vl. Georgiev (care crede că albaneza este urmaşa limbii getice şi nu a illirei, căci ea continuă geto-moesica), Lucia Wald şi Dan Sluşanschi (1987, p. 115) dau o explicaţie logică unei asemenea situaţii:

''Fără îndoială, moştenirea unor forme atât în albaneză (formată în Dardania şi spre apusul ei), cît şi în rumînă (formată în Moesia şi Dacia) aduce dovada de netăgăduit a obârşiei lor comune daco-moesiene.''

Mihai Vinereanu (2008, p. 23) demonstrează cu argumente lingvistice că albaneza provine ''din dialectele epirote'' (din Epir) începând, probabil, cu epoca myceniană (sec. al XIII-lea î.Hr.).

Relevante sunt cele cca. 100 de cuvinte comune descoperite de B.P. Hașdeu, nu toate, însă, confirmate ulterior. I.I. Rusu (1967, pp. 203-204) identifică pe criterii ştiinţifice, prin 1959, un număr de 70 de termeni prezenţi în ambele limbi, între care abure, balaur, brîu, bucur-, copac, gard, grădină, ghionoaie, ţap, vatră etc.

Concluzia generală este că elementele comune româno-albaneze provin din substrat. Observaţia importantă care se poate face de aici este că a existat, cu milenii în urmă, un limbaj paleo-balcanic (după Vl. Georgiev) sau un limbaj comun carpato-balcanic – pelasgo-getica (sau traco-daca cum spun dacopații și tracopații).

Sînt semnificative cuvintele (citate de Ion Gîju) savantului german Schluler, care, în sec. al XIX-lea, nota:

''Aceşti valahi nu sînt nici romani (Roma), nici bulgari, nici gali… ei sunt vlachi descendenţi ai marii şi ancestralei familii a tracilor, dacilor şi geţilor, şi care, şi astăzi, îşi au propria limbă şi cu toate opresiunile locuiesc în Valahia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.''

Geneza limbii unui popor nu se poate produce, în principiu, în afara procesului etnogezei acelui popor.

În această problemă complexă, trebuie avute în vedere trei sfere de relaţie ale românei:

a. relaţia dintre limba rumînă şi latină,

b. legăturile dintre română şi limbile romanice şi

c. relaţiile românei cu limbile europene.

Relaţia rumînă-latină şi dintre rumînă şi celelalte limbi romanice presupune o discuţie amplă, complexă, cu multiple aspecte, şi, neconstituind obiectivul cercetării prezente, rămîne a fi reluată altă dată.

Legăturile rumînei cu celelalte limbi europene din afara grupului numit romanic au dezvăluit aspecte neaşteptate.

Lingvistul suedez Ekstrom par Olaff afirmă:

''Limba rumînă este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte limbile Europei.''

Reţinem, mai întîi, aspectul categoric al afirmaţiei privind orizontul de cuprindere a influenţei: totalitatea limbilor europene.

Apoi, sfera acestei influenţe: ''mare parte'' a fiecărei limbi.

În limba irlandeză există peste 1.300 de cuvinte înrudite cu cuvinte românești. În acelaşi sens, Timotei Ursu prezintă un număr important de rădăcini comune vlaho-suedeze, ca dovadă a sursei comune, limba strămoşilor noştri, pe care cercetătorul o numeşte, argumentat, danubiana.

Folosind informaţii de la unii gânditori medievali – suedezii Joannes Magnus Gothus (1488-1544), Carolus Lundius (1638-1725), belgianul Bonaventura Vulcanius Brugensis (De literis et lingua Getarum sive Gothorum, 1597), cercetătoarea M. Crişan (2003, p. 273), după ce analizează o serie de cuvinte din fondul principal de cuvinte, cum sunt: casă, tată, frate, soră, plug, blid, greblă…, toate fiind la origine getă, trage o concluzie categorică şi cu importante consecinţe:

''Substratul getic l'am găsit prezent şi în elină – prima care s'a înfruptat, şi în latină, via limba elină, a doua uneori şi direct…''

Pe de altă parte, tot atât de grăitoare ni se pare şi poziţia ''ştiinţificilor'' noştri contemporani, care nu văd sau nu vor să vadă realitatea. Semnificativă este poziţia adoptată de Academia Rumînă prin vocea academicianului Marius Sala, reprezentantul oficial al Institutului de Lingvistică ''Iorgu Iordan-Al. Rosetti'', care afirma în 2012:

''Metoda folosită, cea comparativ istorică, nu lasă nicio portiţă de verosimilitate afirmaţiei că limba rumînă ar sta la baza limbilor europene.''

Se exclude (regretabil) definitiv, precum se vede, orice altă ipoteză. Se pune firesc întrebarea: Oare cunoscutul academician lingvist nu cunoştea (în 2012) Dicţionarul Etimologic al lui M. Vinereanu şi nu citise extinsul Argument al lucrării, tipărită din 2008, şi nici Rădăcini Nostratice în Limba Română din 2010, în care autorul, chiar pe baza metodei comparativ-istorice, demonstra sistematic, pe compartimente ale limbii, de la proto-indo-europeană şi limbile indo-europene până la română, caracterul prioritar al românei?

Şeful Catedrei de Limba Română şi Lingvistică generală de la Facultatea de Litere din Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, profesor dr. Constantin Frâncu, afirmă în Cuvânt înainte al DELR (p. 7) că M. Vinereanu:

''…pe baza metodei comparativ-istorice, reconstituie sistemul fonologic al limbii traco-dace, respectiv al limbii române şi le compară cu sistemul fonologic al altor limbi indoeuropene, ajungînd la concluzia că limba rumînă face parte din marele grup italo-celto-ilirico-tracic, care în mileniul al II-lea î.Hr. era o singură limbă, diferenţiată doar la nivel dialectal.

Dialectul din centrul şi estul Europei a devenit ulterior limba iliro-traco-dacă, care ar fi fost vorbită la sfârşitul erei pre-creştine…''

Demonstrarea statutului special al limbii române se poate face şi prin analiza altor aspecte.

De pildă, o parte din lexicul sanscrit are corespondenți în limba română care sunt considerați la noi a fi de origine latină.

Faptul este imposibil, dacă acceptăm ideea latinizării limbii getice, deoarece romanii nu au avut niciodată contact cu India iar ''roirile'' carpato-danubiene s'au produs înainte de cucerirea Daciei de către romani.

De asemenea, există cuvinte româneşti similare cu cele din sanscrita-vedică, dar ele nu există în limba latină. Grăitor este faptul că se găsesc 400 de cuvinte rumîneşti în sanscrită, identificate de Marin Bărbulescu-Dacu.

Între altele, numeralul de la 1 la 10 (una, duya, treya, patra, pancia, sase, sapta, ashte, nava, dasha) din sanscrită, care este identic, cum uşor se vede, cu cel din română, la care se adaugă numeralul ''sută'', în sanscr. ''shata'', când în latină este ''centum'', total diferit.

La noi, lingvistica oficială consideră că ''sută'' provine din slavul ''săto'', dar Mihai Vinereanu (2008, p. 29) demonstrează că provine de la geți.

Explicaţia constă în faptul că în sanscrită termenii se datorează stră-străvechii române, pelasga carpato-dunărean-balcanică, urmare a fenomenului ''roirilor'', cînd populaţia carpato-dunăreană a ajuns pînă în India, iar latina şi slava, apărute mai tîrziu, nu puteau lua aceşti temeni decât de la noi.

De aici şi concluzia arhicunoscută că românii nu sunt urmaşii romanilor, nici ai slavilor, ci mai curând ei sunt veri cu noi.

Lingviştii străini Kopitar, Miklosich, H. Schuchardt, precum şi B.P. Hașdeu sînt primii care au stabilit numeroase elemente şi trăsături neromane, ce nu pot proveni decît din substrat, dintr'o limbă preromană, numită getică sau pelasgo-getică.

Prin comparaţia cu latina şi albaneza, I.I. Russu, deşi adept al romanizării, stabileşte un număr de aproximativ 90 de cuvinte preromane şi care lipsesc în albaneză, considerate drept autohtone pentru limba rumînă: amurg, băiat, bordei, brînză, căciulă, copil, ghiară, gorun, măceş, mistreţ, muşat, prunc, strugure, sugruma, ţăruş, urdă, zăr etc.

Faptul că aceste cuvinte, cu semnificaţie esenţială în sfera de vieţuire românească dintotdeauna, nu se află în latină, nici în albaneză, care provine, după părerea majorităţii lingviştilor, din getică, denotă pentru română o fizionomie, cel puţin în parte, singulară şi un statut special.

O mare parte din lingviştii noştri din trecut, concentrîndu'se pe etimologie, ca şi autorii DEX-lui, au greşit mai ales prin concluzia că noi am luat cuvintele de la alţii, copiindu'le etimoanele.

Este unanim recunoscut că din indo-europeana comună, primitivă, primară s'au format grupurile de limbi indo-europene.

Considerăm corectă afirmaţia lui Mihai Vinereanu (2008, p. 51) că limba getică este ''adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina''. Din punct de vedere evolutiv, credem că putem distinge pentru limba română trei etape anterioare:

1. proto-indo-europeana, în epoca stră-străveche post-anatoliană,

2. pelasga carpato-dunăreană (danubiana) acum 9.000-10.000 de ani, şi

3. limba getică (cu dialectele traco-ilire) în Antichitate.

Viziunea lingviştilor, creatori ai DEX-ului, a falsificat şi falsifică statutul identitar românesc.

De mirare şi de neexplicat este faptul că autorii lui găsesc tuturor cuvintelor româneşti etimologii străine, rămânând, totuşi, (curios!) încă 4.000 de cuvinte cu origine necunoscută. Există aici o flagrantă contradicţie logică.

După cum am arătat deja, poporul nostru are o vechime de mai bine de 5.000-6.000 de ani (vezi supra afirmaţiile lui Al. Rodewald sau Ernest Oberlander-Târnoveanu, mai sus).

Mai mult, şi'a dovedit o remarcabilă stabilitate şi continuitate, cînd valuri de migratori au trecut, cînd pe alţii i'am primit şi i'am acceptat în necazul căutării unui loc prielnic vieţuirii, dar noi am rămas, aici, statornici pentru totdeauna.

Limba noastră, după autorii DEX-ului, este o limbă de împrumut.

Toate cuvintele noastre, după ei, sunt luate de la alţii, de la popoarele din jur. Aşadar, cei care au venit mai târziu pe meleagurile noastre – şi romanii, şi slavii, şi maghiarii ş.a. – ne'au dat cuvintele lor.

Aşadar, noi n'am fi fost în stare să ne creăm o limbă, un mijloc obişnuit, firesc de comunicare.

Fals, prostie şi rea-credinţă.

Din cele 601 rădăcini nostratice stabilite de cercetătorii A. Bomhard si J.C. Kerns, M.Vinereanu identifică 216 rădăcini lexicale, care se pot aplica limbii romane.

Aşadar, susţine Vinereanu (2010, p. 8), ''nu se va mai putea menţiona în DEX ''cuvinte cu origine necunoscută'' sau luate de pe la vecinii care s'au aşezat pe-aici multe, multe secole mai târziu, pentru cuvinte precum ceafă, cocor, deal, întuneric, stuf, zeamă şi alte cca. 350 de cuvinte, ci cuvinte cu origine nostratică.''

Iar noi credem că aceste cuvinte, prin indo-europeană, apoi pelasgică și getică (traco-iliră) au continuat până astăzi.

Este important de menţionat şi faptul că, încă din 1970, lingvistul I.I. Rusu stabilea în Elemente autohtone în limba rumînă, folosind indo-europeana, aproximativ 200 de termeni de origine getică.

De asemenea, din cele 25.000 de cuvinte, reprezentate în cca 5400 de cuvinte titlu (doar 13% sunt comune cu latina, iar 58% sunt din fondul pre-latin sau getic) şi derivaţii lor, Mihai Vinereanu în Dicţionarul Etimologic (2008, p.10 şi 12), pe baza unor ample cercetări comparative cu indo-europeana, arată că 84-85% reprezintă elementele autohtone, adică elemente getice (traco-ilire), contrazicînd radical viziunea oficială.

Nu e numai ridicol, ilogic şi neştiinţific din partea ''oficialilor'' noştri, ci e, mai ales, trădare de neam, trădarea înaltei civililizaţii getice străbune, falsificarea istoriei noastre chiar de către ''ştiinţificii noştri'', căci se face instituirea, cu scop denigrator, a statutului nostru de popor de rang inferior.

Acum e timpul schimbării. O serie de istorici şi lingvişti români, dacologi în special, din trecut şi din prezent, aduc dovezi indubitabile în favoarea adevărului tezelor noastre – spre lauda lor, foarte mulţi lingvişti, istorici şi geneticieni străini. E timpul pentru ''lucrul bine făcut'', adică ştiinţific făcut, şi în lingvistica românească (oficială).

Concluzii

1. Luând în considerare rămăşitele umane de acum cca. 40.000 de ani din arealul Europei, avansăm, ca alternativă la teoria migraţionistă asiatică (Asia Centrală), susţinută de Klyosov şi Tomezzoli, a lui ''homo sapiens sapiens”, ideea originii lui europene (teza autohtoniei europene), localizată în arealul carpato-danubiano-pontic (cel puţin pentru acestă parte a Terrei), peste care au venit, după aproximativ 20 de milenii, vorbitorii haplogrupurilor R1a şi R1b.

2. În procesul ei de evoluţie, limba româna dovedeşte o uimitoare unitate. Propunem, pentru o epocă îndepărtată, între indo-europeana comună și pelasgică o etapă intermediară, post-anatoliană. Din punct de vedere evolutiv, se pot distinge pentru limba română patru etape principale: cea nostratică, cea proto-indo-europeană, cea postanatoliană, ca străbună îndepărtată în timp, apoi pelasga carpato-dunăreană (pe care o putem numi și proto-getică (incluzând dialectele traco-ilire), limba getică (incluzînd dialectele iliro-tracice) (mileniile II-I, î. Hr.) şi limba rumîna în contemporaneitate.

3. Limba Rumînă este, prin străbuna ei, pe care o numim pelasga carpato-dunărean-balcanică, punctul de plecare pentru o bună parte din limbile italice, pentru limba albaneză, precum și substratul multor limbi din Europa Centrală de azi.

4. Prin urmare, se poate dovedi că rumîna de azi are o continuitate de cca 18 000 – 20 000 de ani de la cea nostratică pînă în ziua de azi.