“Una dintre marile păcăleli ale istoriei este reprezentată de inventarea şi promovarea termenului de “antisemit” cu înţelesul de “antievreu”. Termenul “antisemit” a fost lansat în 1879 de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o broşură propagandistă.

În prezent, prin atitudine antisemită se înţelege o atitudine de natură politică, socială şi religioasă ostilă faţă de evrei ca atare, numai pentru că sunt evrei şi, în multe state ale lumii, aceasta este pedepsită cu amenzi sau, în cazuri anume, chiar cu închisoarea. Articolul de faţă nu se doreşte nici contra, nici pro evreilor, ci se vrea a lămuri o eroare în care cei mai mulţi oameni încă persista

Ce înseamnă, de fapt, “antisemitism”

Potrivit tradiţiei iudaice, dar şi celei arabe, Avraam este considerat “părinte” ale grupului de popoare semitice ce au populat, în fază iniţială, Orientul Mijlociu, de unde s-au răspândit, ulterior, şi în alte zone, precum nordul Africii.

Termenul semit a fost folosit pentru prima oară în 1781 de istoricul german August Ludwig von Schlözer, care s-a inspirat din genealogia popoarelor stabilită de tradiţia biblică.

Mai exact, termenul de “semitic” provine de la Sem, fiul biblicului Noe şi tată al lui Avraam. Acesta din urmă este considerat “părinte” ale evreilor, prin fiul său Israel (sau Iacob), dar şi “părinte” al arabilor, prin alt fiu al său, numit Ismael. Astfel, pe linia tradiţiei, evreii şi arabii de astăzi sunt, de fapt, veri din punct de vedere genetic.Aşadar nu poţi fi antisemit decât dacă eşti şi antiarab, nu doar antievreu…

De asemenea, privind lucrurile din punct de vedere lingvistic, avem de-a face cu o o familie a limbilor semitice, din care fac parte, printre altele, ebraica, araba, etiopiana şi malteza. Prin urmare şi dacă ne raportăm la situaţie din punct de vedere lingvistic, rezultă tot că evreii şi arabii de azi sunt strâns înrudiţi. Aşadar nu poţi fi antisemit decât dacă eşti şi antiarab, un doar antievreu…Sau, şi mai hilar, cum pot fi arabii, per ansamblu, catalogaţi drept antisemiţi, când ei înşişi sunt…SEMIŢI!

O concluzie de bun-simţ, care se poate trage în mod logic, este că termenul “antisemit” descrie persoană ce manifestă o atitudine ostilă nu doar faţă de evrei, dar şi faţă de arabi. În realitate, însă, caracteristica, aşa cum am precizat şi mai sus, a fost promovată în cazul celor ce manifestă intoleranţă doar faţă de evrei, aşadar s-a promovat o idee falsa.

Pedepsirea atitudinilor “antisemite”, o măsură menită să plaseze toate popoarele lumii în inferioritate faţă de evrei

Probabil că nu există popor pe lumea aceasta care, în urma unor experienţe acumulate în trecutul său, să nu aibă şi astăzi ranchiuni şi şicane mai mici sau mai mari cu vreun alt popor, mai ales în cazul vecinilor. Noi, românii, de pildă, ne mai ciondănim cu ungurii pe diverse considerente istorice sau teritoriale, grecii au o relaţie încordată şi acum cu turcii şi cu cei din FYROM şi lista poate continua cu nenumărate exemple asemănătoare.

Însă, cu toate acestea, în România nu eşti pedepsit cu amendă sau închisoare dacă ţipi ceva împotriva ungurilor în gura mare pe stradă. La fel, nu sunt pedepsiţi nici ungurii ce manifestă împotriva României chiar pe teritoriul ei. Nu rişti amendă sau puşcărie nici măcar daca strigi “Jos Băsescu” sau numele cui ar fi preşedinte la acel moment.

În schimb, dacă te pune dracu să zici ceva împotriva evreilor, nu neapărat vreun îndemn la crimă, violenţe sau alte lucruri de genul acesta, ci pur şi simplu dacă îţi expui public opiniile negative privind acest popor, ei, atunci, o rişti rău de tot.

Le fel, de pildă, dacă îţi manifeşti simpatia faţă de cauza şi situaţia palestinienilor, eşti ştampilat drept “antisemit” şi rişti să fi pedepsit. Aberant, cred eu, în contextul în care palestinienii sunt şi ei, la rândul lor SEMITICI!!! Ar însemna să fi şi împotriva lor pentru a fi un antisemit, ar însemna să fi atât împotriva evreilor, cât şi a tuturor arabilor.

În mod concret, legea te obligă să-i iubeşti pe evrei, iar dacă ai vreo problemă cu ei, să taci. În acest mod, alături de alte multe metode, mai ascunse sau mai făţişe, poporul evreu este poziţionat cu drepturi superioare celorlalte popoare, lucru anormal, aberant, nejustificat şi care trebuie respins.”[1]

Ariel Sharon , fost prim ministru Israel :

„ Vreau sa va spun ceva foarte clar : Nu va faceti griji de presiunilor americane asupra Israelului . Noi , poporul evreu , controlam America si americanii o stiu . „

Scriitorul şi cercetătorul evreu Alfred M. Lilenthal a scris:

„Nu există nici un antropolog reputat care să nu fie de acord că ideea de rasă evreiască este o prostie la fel de mare ca şi ideea de rasă ariană… Ştiinţa antropologică divide umanitatea în numai trei rase recognoscibile: rasa neagră, cea mongoloidă sau orientală şi cea caucaziană sau albă (deşi unii vorbesc şi de o a patra rasă, cea australoidă)… Membrii Credinţei evreieşti se regăsesc în toate cele trei rase şi în subdiviziunile lor”.

Nasul coroiat considerat atât de „evreiesc” este o trăsătură genetică întâlnită în sudul Rusiei şi în Caucaz, nicidecum în Israel. În anul 740 e.n., un popor numit khazar a trecut în masă la iudaism. Iată ce scrie Koestler în această direcţie:

„Khazarii nu au venit din Iordania, ci de pe Volga. Ei nu au venit din Canaan, ci din Caucaz. Din punct de vedere genetic, ei sunt mai înrudiţi cu hunii, uigarii şi maghiarii decât cu sămânţa lui Avraam, Isaac şi Iacov. Istoria imperiului khazar, care iese treptat la iveală, începe să semene tot mai mult cu cea mai crudă festă pe care ne-a jucat-o vreodată istoria”.

Ce inseamna Evreu, Semit si Iudeu?

“Unei parti a populatiei occidentale i s-a inoculat prin mass-media controlate de evreii khazari ca termenul de “semitism” se refera in exclusivitate la evrei. Realitatea este insa ca un evreu are tot atat de-a face astazi cu un semit, cat are un american cu un grec.

Asta inseamna ca cine vrea sa-mi atribuie lansarea termenului de “antisemitism” nu si-a facut bine temele, caci altfel nu ar fi spus o asemenea “ineptie”. Iata cateva informatii suplimentare pe aceastea tema.

Nu am vorbit in articolele mele despre niciun semit, nici despre arabi, arameni, acazieni sau ebraici. Am scris despre persoane ca Jacob Schiff, clanul Rothschild si Warburg, clanurile Windsor, Karl Marx, Stalin, Lenin etc. Nici unul nefiind semit, ci din rasa Askenazim – KHAZARI!

Dezorientati? Lasati-ma sa clarific lucrurile.

Sa lamurim intai cativa termeni pe care lumea ii vehiculeaza zilnic. Cine sint de fapt semitii? Conform foarte conservatorului si avazatului “Oxford Universal Dictionary” (Enciclopedia Oxford):

“Termenul de “semit” a fost utilizat intaia oara in 1875 si desemneaza o persoana care apartine rasei umane si care include aproape toate popoarele care, in Geneza 10 (Vechiul Testament) sint urmasele lui “Sem” fiul lui Noe (Enoh) si care au ca limba materna o limba semitica – de aici acazii, fenicienii, ebraicii, aramenii, arabii, asirienii…”[2]

In Lexiconul Langer de istorie universala se spune ca:

“Ar trebui luata mereu in considerare raportarea termenului de “semit” nu doar la un singur popor, ci la o serie de popoare a caror limba materna este semitica”[3]

Ei bine, amatorul va spune:

“Iata, avem ebraici si semiti.”

Corect ebraicii sint semiti, dar se pune intrebarea, ce au ebraicii in comun cu evreii?

Asa cum veti vedea imediat, evreii moderni n-au NIMIC comun cu ebraicii.

Sa analizam impreuna istoria. Cine sunt ebraicii?

Ebraicii nu-si au originea in Chaldeea, asa cum s-a sustinut adeseori in mod eronat. Dimpotriva, ei au venit ca straini in Chaldeea, unde au fost tratati si alungati ca atare de catre localnici.

Tara de origine a ebraicilor este descrisa in cartea I a lui Moise capitolul 10, versetul 30, ca fiind teritoriul intins de la Messa pana la Saphar, muntele dinspre iesire (ceea ce inseamna “muntele de est” de Ebal), deci spatiul de la Punt-Usal-Saba (Saba), in punctul cel mai sudic al Peninsulei Arabice.

“Salasurile lor se intindeau de la Mesa spre Sefar, pana la Muntele Rasaritului”[4]

Asa cum ati citit deja, in Vechiul Testament, Sem este numit fiul lui Noe(h) (Enoh), ceea ce este insa gresit. Acest lucru fusese stabilit, pentru ca Neemia si Ezra (scribul ezdra) au luat poeziile si legendele vechiului Babilon, mai intai le-au copiat si pe urma le-au falsificat dupa nevoile lor. (Asa cum au facut si cu povestirea regelui Sargon I, pe care au integrat-o povestii lui Moise, dar care insa avea in realitate o cu totul alta istorie. In afara de asta Moise a trait circa 2.300 de ani dupa Sargon I)

In fapt, ebraicii provin din acea zona geografica pe care ne-o indica si Vechiul Testament in carte I lui Moise, capitolul 10, versetul 30, si anume din partea cea mai ingusta a Marii Rosii, foarte la sud, la poalele muntelui Ebal. Din diferitele triburi, acolo s-a format un nou neam. Capetenia acestui neam era respinsa de tribul raiosilor al carei nume era Abil Habr. Dupa acest Abil Habr, noul trib s-a numit in curand al “habritilor”, din care mai tarziu s-a format denumirea de “ebraici”. Exclusii altor triburi s-au alaturat curand acestui nou trib al lui Abil Habr, precum si alti fosti sclavi si sclave. Astfel s-a format un nou popor de sine statator.

Pe tarm, Abil Habr a construit o fortareata si a cucerit repede insula Bara (Perim) aflata vis-a-vis, care apartinea de marele regat egiptean. Abil Habr s-a unit acolo cu triburile etiopiene ale amharilor si ale chabililor. Alaturi de ele, Abil Habr a invadat tinutul maurilor pana la lacul Ungan Ungan (actuala Uganda), cucerindu-l in intregime. Aici si-a creat regatul si aici s-a format adevaratul popor al ebraicilor. De atunci, mijlocul acestei tari a capatat denumirea de “Habr”, dupa Abil Habr.

Dat fiind faptul ca Abil Habr a facut poligamia lege, deoarece multe femei erau intretinute in acelasi timp, din toate aceste feluri de oameni care-i erau supusi a reiesit un popor cu adevarat nou.

Ajuns la maturitate, Abil Habr a fost lovit de o grea boala sexuala. In acea vreme era cunoscut un batran vrajitor din tribul genitilor din tinutul Sina (sau Sinai). Fiindca se spunea despre acesta ca infaptuia minuni prin jertfe sangeroase catre un zeu salbatic, l-a chemat si Abil Habr la el. Acest preot a adus ebraicilor ritul circumciziei si pe zeul sangelui si al razbunarii Iaho/Iahve/El Shaddai. Acest reptilian Yahwe i s-a aratat mai tarziu lui Avraam, urmasul lui Abil Habr, rostind cuvintele “Ani ha El Shaddai” (“Eu sint El Shaddai”), cerand multe sacrificii de sange si incheind contractul cu ebraicii (legatura de sange ebraica). Abil Habr isi extindea insa teritoriul stapanit si pregatea un razboi impotriva tarii Habas, al carei imparat era insa unrudit cu faraonul, cerandu-le astfel ajutorul egiptenilor. Faraonul care era pe atunci Sesostris I a trimis o flota si o armata, pregatindu-le ebraicilor o infrangere distrugatoare. Razboinicii faraonului au ocupat si fortareata Har Habr (Harar) si si-au infrant dusmanul pe deplin.

Toate crimele ebraicilor pot fi citite in cartile de la Moise pana la Estera (cea din urma trebuind sa fie numita mai degraba dupa principiul criminal, “cartea lui Mardochai”), din asa-numitele “Sfinte Scripturi”, despre care niumeni nu stie a spune aceste 500 de pagini se gasesc mai mult de 70 de genociduri si masacre, nemainumarand numeroasele omoruri separate, cotropiri, furturi, violuri in masa si alte crime (de exemplu incestul). Si cel mai bun lucru e ca pentru toate aceste crime nu a existat nici o condamnare, ca sa nu mai vorbim de pedepasa. Dimpotriva, majoritatea crimelor fusesera comandate de catre Iahve si corespund pe deplin principiilor tamudice pe care le voi prezenta imediat. Si, in ciuda tuturor acestor lucruri, poporul evreiesc se identifica cu putine exceptii, cu acestia, cu legile si cu istoria lor sangeroasa.

Este totusi si o chestiune istorica faptul ca 95% din ACTUALII evrei ai secolul 21 NU sint de origine ebraica, adica semitica, ci de sorginte huno-turca. Ei n-au venit de pe Iordania ci de pe Volga, nu din tinutul Canaanului, ci al Cacazului si nu sint legati genetic de Avraam, Isaac si Iacob, ci de huni, unguri si de maghiari. Cum este posibil acest lucru?

Ei bine, poporul evreiesc se imparte in doua categorii: sefarzii si ashkenazim-ii. Sefarzii sint evrei de origine ebraica si au trait in Antichitate in Spania (in ebraica: Sefarad), pana la alungarea lor de la sfarsitul secolului al XV-lea

In editia din 1960 a lucrarii “Encyclopedia Judaica” gasim urmatoarele date:

“Pe pamant existau in anul 1960, 500000 de evrei de origine ebraica. Din categoria ashkenazim sau a evreilor khazaari se gaseau in acelasi an 11 milioane.”[5]

Cine sint Khazarii?

Va voi oferii un scurt rezumat al istoriei lor, din “Enciclopedia Iudaica” (Jewish Encyclopedia, Volume 4, article on Chazars, pag. 1-5):

“Khazarii sint un popor de origine turceasca, ale carei viata si istorie sint legate de formarea istoriei evreiesti in Rusia. Venind din Turcia, khazarii erau un grup de nomazi de stepa care-si duceau viata din jafuri si campanii de razbunare. In a doua jumatate a secolului al VI-lea, khazarii s-au indreptat inspre vest, stabilindu-se pe intreg teritoriul de sud al Rusiei, cu mult inaintea constituirii monarhiei Varegilor (855 e.n.). La acest moment, regatul khazar se afla in culmea istoriei sale si purta mereu razboaie.

N-a existat practic nici o perioada de la formarea khazarilor in care sa nu se fi AFLAT in razboi. Regatul khazarilor cuprindea teritorii de la Marea Neagra pana la Marea Caspica si de la Caucaz pana la Voga.

La sfarsitul secolului al VIII-lea, Chagan, regele khazarilor, sfetnicii sai si o mare parte a poporului sau s-au convertit la religia iudaica. Motivul l-a constituit, starea precara dintre regatul ostromic si victoriosii adepti ai lui Mahomed. Ambele parti le cereau khazarilor sa se converteasca la religiile lor (crestinism sau islamism), refuzandu-le insa pe amandoua, acestia au ales iudaismul.

In urmatoarele doua secole, nu numai majoritatea poporului khazar trecuse la religia iudaica, ci pana la mijlocul secolului al IX-lea adoptasera chiar toti khazarii aceasta confesiune.

Un urmas la tron al lui Bulan, pe nume Obadiah a fost cel care a improspatat regatul s ia consolidat religia iudaica. El a invitat carturari evrei sa se stabileasca in regatul sau si a intemeiat sinagogi si scoli. Poporul a fost initiat in Biblie, in Misna si in Talmud, iar khazarii foloseau scrierea ebraica. In limba insa, s-a pastrat predilectia pentru limba materna a khazarilor.

Obadiah i-a lasat tronul fiului sau Hezekiah, acesta i l-a lasat la randul sau lui Manaseh, iar la Manaseh lui Hanukah, un al alt fiu al lui Obadiah. Hanukah si-a lasat tronul fiului sau Isaac, Isaac fiului sau Moise (sau Manaseh II), care, la randul sau, i l-a lasat fiului lui Aaron si a urcat pe tron conform dreptului de urmas al khazarilor.

Varegii rusi s-au stabilit la Kiev, pana la ultima batalie impotriva khazarilor. Dupa o lupta crancena, rusii i-au invins pe khazari, iar patru ani mai tarziu, rusii cucereau intregul regat khazar de la est de Azov.

Multi membri ai familiei regale khazare au migrat in Spania, unii s-au dus in Ungaria, majoritatea populatiei a ramas insa in regatul sau.”[6]

Cea mai cunoscuta somitate istorica in domeniul autonumitilor evrei de pe teritoriul Europei de Est este indubitabil profesorul H. Graetz, autorul lucrarii: “Istoria evreilor” (History of the Jews). La pagina 44, el spune ca:

“khazarii exercitau un fel de religie fanatica, un amestesc de senzualitate si desfrau. Dupa Obadiah a urmat o serie de regi khazari (Chagan-ii), iar conform legii regatului, tronul nu putea fi ocupat decat de regi evrei. Si, pentru o vreme, stapanitorii altor natiuni n-au avut cunostiinta de convertirea puternicului regat la iudaism, iar cand le-au parvenit primele zvonuri, acestia au crezut ca regatul khazar fusese populat de resturile fostelor zece triburi.”[7]

Aceste informatii nu constituie un secret, ci au fost preluate din lexiconul evreiesc (“The Jewish Encyclopedia”). Iar aceasta demonstreaza ca, exceptand 5 sau 6% din actuala populatie evreiasca de pe planeta, NU exista nici o legatura sau sorginte ebraica deci nu sint semiti MAJORITATEA celor care se consiera semiti! Asta e adevarul!

Cei mai cunoscuti evrei khazari sint astaz membrii clanului Rothschild. Numele lor provine, asa cum am amintit, de la scutul rosu (Roter Schild), blazonul khazarilor, care atarna si de asupra magazinului lui Mayer Amschel Bauer de pe strada evreiasca din Frankfurt.

Abia acum se poate raspunde la o intrebare importanta, pe care si-au pus-o probabil unii care au studiat implicarea evreilor khazari in revolutia bolsevica:

“De ce au planuit, au finantat si au executat tocmai evreii revolutia bolsevica?” Ce cauta evreii in Rusia?”

Ei bine, dintre toate motivele tocmai enumerate, se evidentiaza faptul ca acei khazari izgoniti de catre monarhia rusa si-au recucerit Rusia LOR.

Pentru a furniza informatii, iata mai jos numele khazare evreiesti originale ale conducatorilor revolutiei bolsevice, in cartea “Descendentii” a lui Des Griffin, pag.100:

“Cernov – Von Gutmann

Trotki – Bronstein

Martov – Zederbaum

Kamhov – Katz

Meskov – Goldenberg

Zagorski – Krochmal

Suchanov – Gimmer

Dan – Gurvitch

Parvus – Helphand

Kradek – Sabelson

Zinoviev – Apfelbaum

Steklov – Nachamkes

Larin – Lure

Riazanov – Goldenbach

Bogdanov – Josse

Goriev – Goldmann

Zvezdin – Wanstein

Lieber – Goldmann

Ganezki – Furstenberg

Roshal – Solomon”[8]

Si presedintii URSS, Lenin, Stalin, Hrusciov, Gorbaciov, El-tin si chiar “radicalul de Dreapta” Jirinovski au fost si ei evrei khazari.

E foarte important de inteles ca acest lucru demonstreaza ca termenul de “antisemitism” nu are nimic in comun cu acesti evrei, deci nu-si are locul in acest context, in timp ce dimpotriva, intreaga lume araba este de origine semitica (culmea ei nu se plang de antisemitism!!!).

Termenul corect ar fi in schimb acela de “evreo-fob”. Pana la urma, dreptate este de partea celor care sustin ca evreii de astazi nu-si datoreaza originile ebraicior. Iar acestia nu au nici cel mai mic drept de revendicare a unui stat Israel in Palestina, desi de curand Palestina a fost considerata independenta, cat de indenpendenta vom vedea pe parcurs!

Pe scurt. Actualii locuitori ai Israelului nu au niciun motiv si niciun drept sa locuiasca intr-un stat numit Israel, pentru ca nu au nici o origine ebraica ori israelita. Evreii moderni pot avea cel mult un drept asupra vreunui teritoriu din Rusia. Un alt autor evreu, expert in acest domeniu este Alfred Lilienthal care nu omite nimic in cartea sa “The Zionist Connection”, demonstrand cu numeroase materiale documentare ca:

“fondarea statului israelian in 1948 a constituit rezultatul final al masivelor intrigi politice dintre autenticii evrei khazari si impostorii din Anglia si SUA.”[9]

Nu este niciun secret ca dreptul statului sionist al Israelului la pamantul sau nu se fondeaza nici pe ipotetica origine a poporului evreiesc, nici pe mitologica uniune a lui Avraam cu Yahwe, ci pur si simplu pe legislatia internationala – pe hotararea ONU din 1947 de impartire a Palestinei! Iar aceasta decizie a fost “impusa” de catre khazari.

Si am aflat din “Organizatiile Secrete I” scrisa de Jan Van Helsing, cine a fondat ONU si cine se afla in culise. Toate deciziile veneau de la New York. Majoritatea stiu cu siguranta ca in New York locuiesc mai multi evrei decat in Ierusalim, ca New York-ul se afla aproape integral in posesia evreilor Khazari (nu numai bancile sau Federal Reserve, ci si imobile, terenuri, supermarketuri etc. …)

In autobiografia sa, rabinul Stephen Wise confirma aceasta afirmatie a lui Lilienthal ca fiind realitatea istorica:

“Oriunde s-a putut, arabii au fost mintiti si jefuiti pana in ziua de astazi.”[10]

Din acest punct de vedere, reise clar si precis ca cei mai mari antisemiti” ar evreii contemporani, adica khazarii, dat fiind ca acestia tortureaza cel mai mult popoarele arabe (aici ma refer la liderii evrei, la elita). care sint intr-adevar semite, prin razboaie si prin bancherii si magnatii pertrolului internationali, care sint evrei! Intelegeti toate aceste lucruri? Vedeti oriunde priviti, gasiti numai minciuni in povestile pe care le auziti in mass-media? Totul este o minciuna si inselatorie!

Nici sionismul politic nu este rod al activitatii ebraice, ci numai opera khazarica. O persoana care combate sionismul nu poate fi asadar numita “antisemitista”. Cel mult “anti-sionista” (sion=adorator al soarelui). Pana si termenul de “Sion” a fost insa falsificat de khazari. Un singur lucru grotesc este acela ca evreii raporteaza la ei muntele “Sion” pe care locuieste poporul stapanitor.

In “Noua Bibilie din Ierusalism”, psalmul 48 spune:

“Mare este Domnul si demn de lauda orasul Dumnezeului nostru. Muntele sau sfant se inalta splendid, el este bucuria intregii lumi. Muntele sau sfant se inalta parte in nord, el este orasul marelui rege.”[11]

Cuvantul Sion este tradus gresit. In ebraica se citeste “Sion” si se numeste muntele “Sin” (sumeriana), care desemneaza muntele nordic – conform scrierilor templierilor (Societas Templi Marcioni) e vorba de muntele de la miazanoapte – actuala Germanie. Asa cum spune psalmul 48:

“Muntele Sion se afla departe la nord!”

Cruda religie Iudaica

Voi vorbi in continuare despre iudaism. Intrebarea asupra importantei iudaismului ar primii cu siguranta de la majoritatea locuitorilor Germaniei raspunsul ca iudaismul este religia evreilor – adica sistemul lor de credinta. Iudaismul, ar spune ei, este religia Vechiului Testament si este construita in principal pe invataturile lui Moise. Majoritatea ar da cu siguranta acest raspuns, care suna si destul de bine – dar care este complet gresit.

Atat in actuala, cat si in fosta lui expresie, iudaismul este antagonismul absolut (asa cum voi demonstra mai tarziu cuvantul “Mesia”). Iudaismul este talmudism! Studiul iudaismului este cel al Talmudului, asa cum studiul Talmudului echivaleaza cu studiul iudaismului. Nu pot fi disociate. Talmudul este sinteza celor doua mari scrieri ale iudaismului – Misna si Gemara. Caracteristic Talmudului este stilul sau lapidar si acuta sa dialectica, care isi au radacinile in dezbaterile in scoli. Talmudul este intr-o anumita masura cea mai desavarsita expresie a unei miscari religioase si oglindeste prin descrieri prezentate in coduri si in ceremoni minutioase perfectiunea operei complete a unei idei religioase. Studiul zilnic al Talmudului, care incepe de la varsta de 10 ani, si se termina abia cu moartea fizica constituie o gimnastica necesara pentru ratiunea severilor evreilor, lucru ce se manifesta totodata si in viat alor de afaceri.

Talmudul despre devenirea de om si alegerea evreilor:

“Intai a fost creata tara Israelului si abia apoi restul lumii. Tara Israelului este stropita cu apa de ploaie, restul lumii cu ramasite.” (Taanit 101)

“Lumea a fost creata numai pentru evrei. Desi e totul limpede, acest lucru trebuie analizat si savurat.” (Zerror Hammor Cracovia 1595, cap.149, col.4)

“Cum lumea nu poate exista fara vanturi, tot asa nu poate sa existe si fara evrei.” (Taanid 3 b, Aboda Zara 10 b)

“Fiecare (evreu) in parte trebuie sa-si spuna: lumea a fost creata pentru mine.” (Sanhedrin 37 a)

“Numai evreii sint oameni, ne-evreii nu sint oameni, ci animale.” (“Goyim” inseamna “bovine umane”, singular “Goy”). (Kerithuth 6 b, pag. 78, Jebhammoth 61 a)

“Voi israelitii sinteti numiti oameni, in timp ce popoarele lumii nu merita numele de “oameni” ci pe acela de animale.” (Talmudul de la Babilon, Scriptura Baba Metzia, Foaia 114, Coloana 2)

“Copiii si urmasii unui strain sint asemenea cresterii de animale.” (Talmudul de la Babilon, Scriptura Yebamoth, Foaia 94, Coloana 2)

“Ne-evreii au fost creati pentru a le servi evreilor drept sclavi.”(Midrasch Talpioth 225)

“Ne-evreii trebuie nimiciti mai cu sarg decat porcii bolnavi” (Orach Chaiim 57, 6 a)

“Relatiile sexuale cu ne-evreii sint ca relatiile sexuale intretinute cu animalele” (Kethuboth 3 b)

“Rata nasterilor la ne-evrei trebuie scazuta considerabil.” (Zohar II, 4 b)

“Asa cum se inlocuiesc vacile si magarii pierduti, tot asa sa se inlocuiasca si ne-evreii care au murit.” (Iore Dea 337, 1)

“A-i da o palma unui israelian este ca si cum i-ai dat o palma lui Dumnezeu.” (Sanhedrin 58 b)

“Cel care pastreaza viata unui suflet de evreu este asemeni celui care pastreaza viata intregii lumi.” (Sanhedrin 37 b)

“Circumcizia este importanta. Daca n-ar fi ea, lumea n-ar putea exista.” (Schabbat I/37 b)

“Toti evreii sint copii de imparat.” (figureaza identic in doua locuri din Talmud II/1/76 a, II/1/128 a)

“Dumnezeu (Iahve) nu se supara niciodata pe evrei, ci numai pe ne-evrei.” (Talmud IV/8/4 a)

“Dupa Talmud, evreii ii sint mai dragi lui Dumnezeu decat ingerii.” (Talmud V/3/91 b)

“Dumnezeu (Iahve) nu-si lasa Maiestatea sa sa traiasca decat printre evreii lui.” (Talmud I/1/7 a)

“Omul (evreu) trebuie sa rosteasca zilnic trei binecuvantari, anume, ca Iahve sa nu-l prefaca intr-o Goy, intr-o muiere sau intr-un nestiutor.” (Talmud V/2/43 b +44 a)

“Eu (Iahve) te fac pe tine (poporul evreu) originea tuturor popoarelor, te fac alesul dintre popoare, te fac stapanitorul peste popoare, te fac alesul dintre popoare, te fac stapanitorul peste popoare, te fac iubita dintre popoare, te fac cel mai bun dintre popoare, te fac confidentul intre popoare.” (Schabbat 105 a)

Talmudul despre femei

“Ce este o prostituata? O femeie oarecare, care nu este evreica.” (Eben-Ha-Eser, 6 si 8)

“Fata de ne-evrei, evreii nu comit adulter… Condamnabil pentru un evreu este numai adulterul comis fata de semenul sau, adica fata de sotia evreului. Nevasta ne-evreului nu se pune la socoteala.” (Talmud IV/4/52 b)

“Pentru ne-evrei (Goyim), sotiile nu exista, ele nu sint cu adevarat nevestele lor.” (Talmud IV/4/81 + 82ab)

Talmudul despre afacerile evreiesti:

“Voi ati facut din mine (Iahve) singurul stapan al lumii, de aceea va voi face si eu pe voi (evreii) singurii stapanitori ai lumii.”

“Cine vrea sa fie intelept, sa se ocupe cu afaceri banoase, caci nu exista principiu mai puternic in Tora, caci ele sint ca un izvor nesecat.” (Talmud IV/3/173 b)

“Evreii trebuie sa incerce mereu sa-i insele pe ne-evrei.” (Zohar I, 168 a)

“Fa comert cu ne-evreii atunci cand trebuie sa plateasca bani.” (Abhodah Zorah 2 a T)

“Proprietatea ne-evreului apartine evreului care o revendica primul.” (Babba Bathra 54 b)

“Cand doi evrei au inselat un ne-evreu, trebuie sa imparta castigul.” (Choschen Ilam 183, 7)

“Orice evreu poate sa distruga un ne-evreu prin minciuna si sperjururi.” (Babha Kama 113 a)

“Bunurile Goyim-ilor sint asemeni desertului fara stapan, iar cel ce pune stapanire pe ele, le-a meritat.” (Talmudul IV/2/54 b)

“E permis unui evreu sa profite de nedumerirea unui ne-evreu si sa-l insele.” (Talmud IV/1/113 b)

“De la ne-evreu se poate lua camata.” (Talmud IV/2/70 b)

Despre “Mesia” reptilianul evreilor:

“Indata ce vine Mesia, toti devin sclavii evreilor.” (Erubin 43 b)

“Mesia le va da evreilor stapanirea intregii lumi. Lor li se vor supune toate popoarele.” (Talmudul de la Babilon, Scriptura Schahh, Pagina 120, Coloana 1)

“Mesia le va da evreilor sceptrul peste lume si toate popoarele ii vor sluji si toate natiile pamantului li se vor supune.” (Talmud II si Foaia 89 si 99 a, Coloana 1)

Scriptura lui Pesachim din Talmud sustine apoi ca in vremea lui Mesia:

“…evreii vor devenii nemasurat de bogati si toate averile popoarelor le vor cadea in maini.” (Talmudul de la Babilon, Scriptura Pesachim, Foaia 118 b)

Jalquit Simeoni afirma ca in interpretarea sa a Talmudului ca in timpurile lui Mesia:

“Fiecare evreu va avea 2.800 de servitori.” (Jalquit Simeoni, foaia 56 si Bachai, Foaia 168)

Si Abarbanel, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai Bibliei si Talmudului ne asigura ca:

“Vremurile lui Mesia vor fi precedate de un mare razboi, in care vor murii doua treimi din oamenire.” (Abarbanel, Masmia Jesua, Foaia 49 a)

Sa ne analizam putin dupa lectura acestor citate. Ce declanseaza ele in noi? Cine este acest Iahve-El-Shaddai, daca nu chiar reptilian despre care vorbim aici? Cum poate un popor sa numeasca asa-ceva “sfanta scriptura”? Va spun sincer ca aceste lucruri m-au scos din tatani cand le-am citit prima data. Lucrurile sint exprimate la fel ca atunci si in Talmudul de astazi. Si acum se practica aceleasi lucruri ca si atunci. Intrbare: Mai exista astazi cineva care se orienteaza dupa aceste scripturi, ca atunci?

Ca “talmudistii” sint pe deplin constienti de continutul “sfintei” lor carti o demonstreaza faptul ca e interzisa traducerea fidela a Talmudului in limbile-Goy.

Sa revenim insa pe pamant. Bineinteles ca Talmudul nu este format numai din asemenea texte. Asemenea fragmente constituie insa resorturile Talmudului si implicit ale talmudistilor.

Ne intereseaza pe aceasta tema fierbinte nu cei care NU se tin de predicile enumerate mai sus, ci aceia care sint convinsi ca lucrurile stau astfel si care trebuie sa se ghideze in activitatea lor zilnica dupa aceste fragmente din Talmud.

De asemenea, nu ne intereseaza sa stim daca negustorul evreu din capatul strazii crede sau nu in aceste lucruri, ci care este situatia proprietarului unui concern bancar sau al unui post de televiziune etc.

Consider ca va puteti inchipui care pot fi urmarile faptului ca un grup de popoare, care cred in asemenea rautati si mai sint si mandre de asta, detin mass-media si cele mai mari sisteme bancare din lume! Acestea vor fi recunoscute dupa roadele lor! Priviti ce a facut Hollywood-ul in lume prin filmele sale horror si cu violenta si veti vedea roadele acestor activitati. De ce-ar produce un om cu capul limpede un film horror? Ce motiv il determina?

Si cum ramane cu roadele bancilor?

“Dati-mi controlul asupra unei monede nationale si mi-e indiferent cine face legile in acea tara!” (Amschel Maywer Rothschild (1783-1812)”[12]

Khazarii

“Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau dominate de un imperiu nou creat, cel al khazarilor. Ţara acestora – cu populaţie de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale şi servea drept tampon împotriva invaziilor arabilor şi triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi), asupra Bizanţului.

Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte akaţiri sau ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui Attila, khazarii au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea au devenit forţa dominantă printre triburile de la nord de Caucaz, pe care le-au supus rând pe rând.

La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Khazarii înţeleseseră că religia lor, de tip animist, era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul. Atât bizantinii cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. Pentru a evita duşmănia uneia sau alteia dintre cele două forţe, khazarii au ales cea de-a treia cale: iudaismul.Împrejurările care au condus la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte că regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul. De fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă, 737-740, chiar şi islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor.

În partea occidentală a Europei, primele zvonuri despre un regat al “evreilor roşii”, au apărut în secolul X. Nişte negustori din Persia şi ulterior, bizantinii i-au relatat lui Hasdai Ibn Saprut , prim-ministrul evreu al Califatului Cordobei, despre regatul khazarilor şi regele lor de atunci – Iosif. După un schimb de scrisori care a avut loc între anii 954 şi 961, Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi îi aparţine poporul khazar?”. În răspunsul primit, lui Ibn Saprut i se oferă o relatare amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme, faima regelui s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe aceştia să-şi apere credinţele lor. După trei zile de discuţii şi dezbateri, regele a luat decizia de a trece la religia lui Moise.

Din răspunsul lui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. El nu pretinde că neamul său ar fi de origine semitică şi îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma, pe care, alături de fratele său, Aşkenaz – îl consideră strămoşul tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte iudaismul talmudic.

După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: varegii. Aceşti navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Khazarii au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul avea să devină leagănul primului stat al ruşilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse au fost maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia Imperiului khazar. Maghiarii – stabiliţi pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor spre sud-est. Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducătorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul X, în Ungaria se vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară a preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.

Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din urmă a fi un act de greşeală politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han.

Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană – şi mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii importante în regatul ungar.

Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara, în afară de evrei, fiind acceptaţi şi foarte mulţi emigranţi germani. În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.Influenţa comunităţii khazaro-evreiască din Polonia ajunsese atât de mare încât în a doua jumătate a secolului al XIII, papa Clement IV se vede nevoit să adreseze o encilică unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par să indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. În această perioadă,s-a format şi limba populară a evreilor khazari, idişul, un amestec curios de ebraică, germană medievală şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice.

Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate aşezări ale vechilor evrei, cunoscuţi ca sefarzi, erau în Spania maură, Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor material. În toate aceste cazuri, exceptând Spania,unde îşi dezvoltaseră propriul dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat vechile tradiţii şi mituri, era vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care au fost decimate în urma persecuţiilor religoase.La începutul secolului al XVI-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania apuseană.Cei care domină actualmente finanţele omenirii sunt urmaşii lui Togarma şi Aşkenaz, de la care şi-au preluat şi numele de evrei aşkenazi, dar cărora religia egoistă şi radicalistă a lui Moise le-a servit de minune în ambiţia lor nemăsurată de înavuţire.”[12]

Genetica lamureste controversa privind originea evreilor din Europa: evreii sunt khazari

Evreii din Europa isi au originea intr-un mozaic de ascendente, multe provenite din triburi din Caucaz convertite la iudaism, concluzioneaza un studiu ce va fi publicat joi in revista britanica Genome Biology and Evolution, si care, potrivit autorului sau, va lamuri o controversa veche de peste doua secole, semnaleaza AFP.

Evreii de origine europeana, askenazii, reprezinta in jur de 90% din cei peste 13 milioane de evrei raspanditi azi in lume.

Conform asa-numite ipoteze “renane”, askenazii sunt descendentii evreilor care au fugit din Palestina dupa cucerirea musulmana din anul 638.
Tot potrivit acestei ipoteze, ei s-au instalat in sudul Europei, apoi, spre sfarsitul Evului Mediu, circa 50.000 dintre ei s-au deplasat din Renania /Germania/ spre Europa de Est.

Unii cercetatorii considera aceasta ipoteza improbabila, pentru ca scenariul ar fi imposibil din punct de vedere demografic. El ar implica un salt numeric al populatiei evreiesti din Europa de Est, de la 50.000 de indivizi in secolul al XV-lea la circa 8 milioane la inceputul veacului al XX-lea.

Rata natalitatii ar fi, in aceasta ipoteza, de zece ori mai mare decat cea a populatiei locale ne-evreiesti, iar aceasta in pofida dificultatilor economice, a bolilor, razboaielor si pogromurilor care au devastat comunitatile evreiesti.

Studiul, intreprins de geneticianul Eran Elhaik de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, SUA, a comparat genomurile /patrimoniul genetic/ a 1.287 de indivizi neinruditi descendenti a opt grupuri de populatie evreiasca si a 74 de ne-evrei.

Geneticianul a analizat in detaliu aceste date, incercand sa identifice mutatii in codul ADN legate de originea geografica a unui grup.

Acesti indicatori au fost deja utilizati in trecut pentru a face lumina asupra originilor bascilor sau ale pigmeilor.
Geneticianul a gasit, printre evreii din Europa, semnaturi ancestrale ce indica in mod clar spre Caucaz si, intr-o mai mica masura, spre Orientul Mijlociu.

Aceste rezultate, afirma Eran Elhaik, vin sa sprijine teoria rivala, si anume “ipoteza hazara”, conform careia evreii din Europa de Est descind din hazari, un amestec de clanuri turcice instalate in Caucaz in primele secole dupa Hristos si care, sub influenta evreilor din Palestina, s-au convertit la iudaism in secolul al VIII-lea.

Evreii hazari au ridicat un imperiu infloritor, care a atras evrei din Mesopotamia si din Imperiul bizantin. Au prosperat intr-atat, incat s-au raspandit pe teritoriile de azi ale Ungariei si Romaniei, plantand radacinile pentru o numeroasa diaspora.

Imperiul hazar s-a prabusit insa in veacul al XIII-lea, sub atacurile mongolilor si slabit de epidemiile de ciuma neagra.

Evreii hazari au fugit apoi spre vest, instalandu-se in regatul polonez si in Ungaria, unde abilitatile lor in materie de finante, economie si politica erau foarte apreciate, si de unde s-au raspandit, in cele din urma, in restul Europei Centrale si in Europa Occidentala.

“Concluzionam ca genomul evreilor din Europa este un mozaic de populatii vechi, care includ hazari convertiti la iudaism, evrei greco-romani, evrei din Mesopotamia si din Palestina”, a explicat Eran Elhaik.

Potrivit cercetatorului, “structura acestei populatii s-a format in Caucaz si pe malurile Volgai, cu radacini care se intind pana in Canaan si pe malurile Iordanului”.

Istoria schitata prin analiza genetica este sustinuta de descoperirile arheologice, de literatura evreiasca ce descrie convertirea hazarilor la iudaism, precum si de dovezi lingvistice, mai spune Eran Elhaik.

Istoria khazarilor, stramosii evreilor de azi

Istoria Europei si a lumii nu poate fi înteleasa, în adevarata ei semnificatie, fara cunoasterea profunda a istoriei poporului evreu, istorie bazata pe o religie “nationala” exclusiva, care a servit si care constituie premisele religiei crestine si islamice. Aceste doua religii au o oarecare coloratura politica, unificatoare, de apropiere, dar într-o masura incomparabil mai mica decât religia mozaica, coagulata pe plan mondial si caracterizata printr-o solidaritate exemplara. În general, religia nu schimba etnia. Dominatia politica îndelungata poate sa duca la formarea unei noi etnii. O religie adoptata voluntar, deci nu impusa prin forta, nu poate sa duca la asemenea rezultate. Proba sunt natiunile europene si islamice care s-au razboit adesea între ele.

Religia mozaica înfatiseaza o permanenta comemorare si exaltare a unui popor alcatuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aser, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamica a centrului Ur, s-au deplasat în Tara hititilor (Asia mica) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în doua regate: Iudeea si Israel. Dupa includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiti s-au întins în tot Imperiul, mai ales dupa distrugerea templului de la Ierusalim.

Putini mai sunt azi evreii semiti împrastiati în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaica. Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scitice, care si-au ales acesta religie în anul 740 d.Hr. cu toate ca nu aveau nimic în comun cu poporul semit. Statisticile arata ca astazi, majoritatea preponderenta a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazara, numiti Askenazi.

Alungati de navalitori, ei au împânzit Europa si America, unde au o buna situatie materiala si o mare influenta politica. Aceasta situatie se datoreaza organizarii extraordinar de eficiente a bisericii si comunitatilor mozaice din lume, legate într-o federatie mondiala. Asadar, mozaismul este o societate formidabila, demna de toata admiratia, cu o structura socio-politica mai puternica decât etnia si statul. Pe plan istoric, gloria khazara nu poate lipsi din istoria “ebraica” a fondatorului Moise, desi vine de la un popor de rasa diferita, care pe drept cuvânt poate fi calificat, asa cum a facut-o Arthur Koestler, drept al 13-lea trib.

Din secolul al VII-lea pâna în secolul al X-lea d.Hr. granitele rasaritene ale Europei, între Caucaz ai Volga, erau dominate de un stat evreiesc numit Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale si a celei moderne. Numai datorita puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva araba spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reusit sa supravietuiasca, si odata cu el, civilizatia crestina. Tara khazarilor – cu populatie de origine turca – ocupa o pozitie strategica cheie la poarta dintre Marea Neagra si Marea Caspica unde se înfruntau marile puteri orientale. Ea servea drept tampon care ocrotea Bizantul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi ,rusi etc … si în acelasi timp, armatele khazarilor au stavilit ofensiva araba împiedicând cucerirea Europei orientale de catre musulmani. Date fiind împrejurarile, nu ne poate surprinde faptul ca în 732 d.Hr. – dupa o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împarat Constantin V s-a casatorit cu o printesa khazara. Fiul lor, ajuns împarat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.

Dar cine erau acesti khazari remarcabili atât prin realizarile lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns pâna în zilele noastre sunt destul de putine si provin adesea din surse ostile. O cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armiile lui Gog si Magog. Originea numelui „khazar” au facut subiectul a numeroase speculatii: foarte probabil, cuvântul provine de la radacina turceasca gaz=”a rataci” si înseamn pur si simplu „nomad”. Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” si „husar”, ambele însemnând calaret; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamna evreu. Daca aceste interpretari sunt corecte, ele par sa demonstreze o data în plus importanta acestui popor.

Câteva cronici persane si arabe ne ofera date interesante despre khazari. De pilda, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea traseaza obârsia khazarilor pâna la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se afla într-o cronica siriana datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arata ca ei fusesera în centrul atentiei deja cu un veac înainte, fiind legati de huni. În anul 448 d.Hr., împaratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla si oratorul Priscus. Acesta, pe lânga informatiile pretioase privind obiceiurile si datinile hunilor, a transmis si anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeste akasiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune ca Împaratul bizantin a încercat sa atraga de partea lui acest neam razboinic, dar lacomul sef khazar nemultumit de banii oferiti a preferat alianta cu hunii. Cronica lui Priscus confirma ideea aparitiei khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.

Odata cu prabusirea Imperiului hunilor, dupa moartea lui Attila, khazarii scapati de sub dominatie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei si Armeniei, astfel ca în cea de-a doua jumatate a secolului al VI-lea, au devenit forta dominanta printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând. Cea mai puternica rezistenta au opus-o bulgarii. Fiind infranti , o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi iar altii s-au deplasat spre nord-est si au ramas sub suzeranitatea khazarilor.

Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominati timp de un secol de o putere efemera: regatul turcut. De la acestia, khazarii au adoptat titlul conducatorului lor, cel de „Kagan”. De fapt, organizarea politica a khazarilor se aseamana cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poarta titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectiva este detinuta de loctiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zisi fiind probabil o minoritate.

În anul 626, Împaratul Heraclie a încheiat prima alianta cu khazarii, pregatindu-si campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40.000 de calareti. În schimb, fiica Împaratului a fost promisa spre casatorie Kaganului Ziebel, casatorie care totusi nu a mai avut loc din cauza mortii regelui khazar. La 20 de ani dupa Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cucerisera deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 si 652, arabii au facut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinsi de fiecare data; ultima oara în 652, într-o mare batalie în care au pierit peste 4000 de arabi. Urmatorii 30,40 de ani a fost o perioada de liniste. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare si pe uscat. Daca ar fi reusit sa împresoare orasul venind si din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluita. Între timp, khazarii si-au întarit puterea înspre Ucraina de azi. Razboaiele arabo-khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele parti.

Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecintele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivatia acestui eveniment unic ? Daca rationam din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par sa se clarifice. La începutul secolului al-VII-lea lumea orientala era polarizata între cele doua puteri ce reprezentau crestinismul si islamismul: Imperiul Bizantin si Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forta” care se dovedise pe potriva celorlalte doua, atât ca adversar cât si ca aliat – dar el nu-si putea pastra independenta daca accepta fie crestinismul fie islamismul. Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad. Atât bizantinii cât si arabii facusera eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fara succes. În acelasi timp, khazarii învatasera ca religia lor initiala (de tip animism) era primitiva în comparatie cu marile religii monoteiste, dar si incapabila sa ofere conducatorilor autoritatea spirituala si juridica de care se bucurau împaratul si Califul.

Ce alta solutie ar fi putut fi mai logica decât sa îmbratiseze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabila a crestinismului si islamismului ? E totusi absurd sa ne închipuim ca acesti oameni au adoptat peste noapte o religie ale carei dogme nu le erau cunoscute. În realitate, khazarii îi cunosteau bine pe evrei datorita unui aflux de cel putin un secol de emigranti veniti din Bizant, în urma persecutiilor religioase. La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiasca importanta.

Împrejurarile care au condus la convertire sunt învaluite în ceata, dar principalele izvoare arabe si ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune ca în vremea lui Harun al Rasid, împaratul bizantin i-a silit pe evrei sa emigreze; acesti evrei au sosit în Tara khazarilor unde au gasit “un neam inteligent dar neînvatat caruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai buna si au acceptat-o”.

A doua relatare se afla în “Cartea regatelor si drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteste astfel: Regele khazarilor, care fusese pagân, îmbratisase crestinismul. (de fapt, khazarii adoptasera formal si pentru o scurta perioada 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut sa-si menajeze cititorii). Apoi si-a dat seama ca e fals si a vorbit cu dregatorii sai. Acestia i-au spus ca cei care sunt stapâni pe cartile sfinte sunt trei. Aduna-i laolalta, cere-le sa-si apere credinta, si apoi urmeaza-l pe acela care se va dovedi stapân pe adevar. Regele a trimis la crestini dupa un preot. La rege se afla un evreu, priceput la vorba, care i-a pus întrebari preotului: “Ce zici de Moise si de Tora care i-a fost dezvaluita ?”. Si preotul a spus ca “Moise e un prooroc si Tora graieste adevarul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a marturisit adevarul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede si acesta a spus: “Eu zic ca Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul si a dezvaluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Si atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovaduieste o dogma pe care n-o cunosc, dar încuviinteaza spusele mele”. Preotul nu a mai avut ce replica. Atunci regele a trimis si dupa un musulman, dar evreul a tocmit pe cineva sa-l otraveasca. Astfel evreul a reusit sa-l câstige la credinta lui pe rege. (Fara îndoiala, istoricii arabi au vrut sa îndulceasca amarul. Daca învatatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi cazut în aceiasi capcana ca episcopul crestin, întrucât ambii acceptau adevarul Vechiului Testament.)

Principalul izvor evreiesc legat de convertire consta în asa-zisa “corespondenta khazara”. E vorba de un schimb de scrisori în ebraica, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, si Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondente a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptata de majoritatea istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 si 961. Hasdai a auzit mai întâi de existenta unui regat evreiesc independent de la niste negustori din Persia, dar initial nu i-a crezut. Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adaugând numeroase amanunte si date referitoare la Regatul khazarilor si la regele de atunci – Iosif. Drept care Hasdai s-a hotarât sa trimita soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoarea continea întrebari referitoare la organizarea statului khazar precum si întrebarea “caruia dintre cele 12 triburi în apartine poporul khazar?”. În raspunsul primit de la regele khazar, acesta ofera o relatare amanuntita a convertirii – poate chiar legendara, caci trecusera deja 2 secole de la aceasta.

Regele Iosif vorbeste de stramosul sau Bulan, caruia i-a aparut în vis un înger care l-a îndemnat sa se închine la singurul Dumnezeu adevarat. De asemenea, îngerul îi cere sa cladeasca un lacas de închinaciune în care sa poata salaslui Atotputernicul, sfatuindu-l sa atace Armenia pentru a face rost de aurul si argintul necesar. Dupa aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a raspândit în toate tarile. Împaratul bizantin si califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de pret si cu oameni învatati care sa-l faca sa treaca la credinta lor. Dar regele Bulan a trimis si dupa un evreu învatat si i-a pus laolalta pe acestia sa-si apere credintele lor. Iata dar înca o data o masa rotunda a clericilor – cu diferenta ca musulmanul nu a fost otravit pe drum. Tiparul dezbaterii este acelasi: dupa discutii lungi si inutile, regele amâna întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheama pe oponenti separat. Îl întreaba pe crestin care dintre celelalte doua religii sunt mai aproape de adevar, iar acesta spune ca cea a evreilor. Din partea musulmanului primeste acelasi raspuns.

Din raspunsul regelui Iosif mai aflam si o genealogie a poporului sau. Desi se dovedeste a fi un nationalist evreu feroce, el nu pretinde – ceea ce ar fi fost imposibil sa sustina – ca neamul sau ar fi de origine semitica. El îi urmareste ascendenta nu pâna la Sem ci pâna la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis pâna la stranepotul lui Iafet, Togarma – pe care îl considera stramosul tuturor triburilor turcice. Iosif afirma ca Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstusi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trasatura caracteristica a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu traditia tribala turcica. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia ca iudaizarea khazarilor s-a facut în mai multe etape: initial, acestia au adoptat o forma primitiva de iudaism, întemeiata numai pe Biblie si excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo doua generatii sa accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaitii – o secta iudaica care nu accepta Talmudul – a supravietuit în Khazaria pâna în vremurile moderne.

Dupa o perioada de liniste si înflorire, asupra khazarilor s-a dezlantuit un nou pericol: vikingii – varegii. Acesti navigatori îndrazneti înaintau spre sud pe mare si pe râuri, purtând razboaie de prada. Timp de peste un secol si jumatate, acordurile comerciale si razboaiele au alternat. Foarte încet, scandinavii si-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supusii si vasalii lor si adoptând în cele din urma credinta crestin-ortodoxa. La sfârsitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus.

Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenta asupra varegilor. Acest lucru ni-l arata si faptul ca primii conducatori varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodata, în orasul khazar Itil exista o colonie importanta de varegi, în timp ce în Kiev era si o comunitate de evrei khazari. În ce priveste orasul Kiev, acesta a fost initial sub suzeranitate khazara, dar a trecut mai apoi în stapânirea varegilor. Kievul avea sa devina leaganul primului stat al rusilor.

Un alt popor cu care khazarii au avut legaturi strânse au fost maghiarii. Acestia au fost aliatii khazarilor înca de la aparitia Imperiului khazar. Maghiarii – stabiliti pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari sa stavileasca înaintarea varegilor spre sud-est. Relatiile dintre khazari si maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiara, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducatorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul X, în Ungaria se vorbeau înca atât maghiara cât si khazara. Dealtfel, limba maghiara a preluat numeroase cuvinte de origine khazara. Si dupa stabilirea maghiarilor în Panonia, legaturile cu Khazaria au continuat, multi evrei khazari fiind primiti în Ungaria.

Odata cu cresterea puterii rusesti, si mai ales dupa convertirea rusilor la crestinism, legaturile dintre Constantinopol si Khazaria s-au deteriorat. Simptomatica pentru aceasta atitudine a fost predarea Chersonului catre rusi. În anul 965 khazarii au suferit o înfrângere grava din partea rusilor, pierzându-si imperiul. Totusi ei si-au pastrat independenta – dar în niste granite mai restrânse – si credinta. Jertfirea aliantei cu khazarii s-a dovedit în cele din urma a fi un act de miopie politica pentru Bizant. Khazarii izbutisera sa tina piept valurilor de navalitori turci si arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Rusii nu reprezentau însa un pericol pentru razboinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii rusesti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au navalit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, dupa marea batalie de la Manzikert.

Este interesant sa vedem cum erau receptati khazarii de catre popoarele cu care s-au învecinat. În Cronica ruseasca se vorbeste despre “Tara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor rusi. Se vorbeste de asemenea despre un evreu urias care a venit cu o armata pâna în stepele Tesar sub muntele Sorocin (nu se stie locul acestor toponime) vitejia generalului Vladimir fiind cea care i-a salvat pe rusi. De asemenea, printre evreii occidentali circulau povesti privind un regat al “evreilor rosii”, numiti astfel probabil din pricina pigmentatiei usor mongole a multor khazari. Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician si romancier englez) sa scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”.

În secolul al-XII-lea s-a nascut în Khazaria o miscare mesianica ce si-a propus sa înceapa o “cruciada” evreiasca pentru cucerirea Palestinei. Initiatorul miscarii era un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din tarile înconjuratoare spunând ca a sosit timpul ca Dumnezeu sa-i adune la Ierusalim. Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem si-a luat porecla David al-Roy si titlul de Mesia. El a reusit sa adune o armata considerabila – în care grosul îl constituia evreii khazari – si a izbutit sa ocupe o fortareata lânga Mosul. De aici spera sa-si conduca armata spre Tara Sfânta. David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinica din Bagdad a manifestat ostilitate fata de miscarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar miscarea lui s-a destramat curând. Conform unei teorii recente, steaua lui David – simbolul statului Israel – a început sa fie un simbol national de la cruciada lui David al-Roy.

La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a cazut victima marii invazii mongole declansata de Ginghis Han. Chiar si atunci, a rezistat cu îndârjire pâna ce s-au predat toti vecinii sai. Dar atât înainte cât si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, contribuind astfel la faurirea marilor centre evreiesti din Europa rasariteana – si mai apoi Occidentala.

Am amintit deja despre diaspora khazara din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeste de trupe evreiesti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, initial Ungaria era bilingva iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: tara era condusa de un rege si de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat pâna la sfârsitul secolului al X-lea când regele Stefan a adoptat religia catolica si l-a învins pe un “gyula” razvratit care, evreu fiind, nu vroia sa se crestineze. Acest episod a pus capat dualismului monarhiei dar nu si influentei comunitatii khazaro-evreiesti din Ungaria. Mult timp dupa crestinare, evreii detineau functii importante în regatul ungar.

Pe lânga ocupatia mongola, ciuma neagra a grabit migratia khazarilor spre vest. Dupa cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazara. În Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) – Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime asemanatoare se gasesc si în Muntii Carpati si Tatra precum si în Austria. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au ramas acolo unde erau, în Crimeea si Caucaz, formând enclave evreiesti ce au supravietuit pâna în epoca moderna .

Foarte multi dintre khazari au emigrat în Polonia si Lituania, la începutul existentei acestor tari. Aceasta emigratie a fost încurajata de politica pro-occidentala a conducatorilor polonezi care doreau sa-si modernizeze tara (în afara de evrei, au fost acceptati foarte multi emigranti germani). În Carta acordata de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul sa-si tina propriile scoli, sinagogi si judecatorii; puteau detine proprietati funciare si practica orice comert doreau. În timpul domniei regelui Stefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul de a avea un parlament propriu si de a percepe impozite de la coreligionarii lor.

Pentru a întelege importanta comunitatii khazaro-evreiesti din Polonia si situatia ei privilegiata, urmatorul fapt este concludent: in a doua jumatate a secolului al XIII papa Clement IV adreseaza o scrisoare unui print polonez în care deplânge faptul ca în mai multe orase poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase si mai frumos împodobite.

În legatura cu numarul evreilor, istoricii moderni apreciaza ca acestia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelasi timp, numarut total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par sa indice ca în cursul evului mediu, majoritatea credinciosilor mozaici erau khazari. Acestia au constituit baza comunitatilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, care au întemeiat acea comunitate evreiasca care a devenit majoritatea dominanta a evreimii mondiale de azi. Chiar daca aceaste comunitati au primit emigranti si din alte regiuni, elementul khazar a ramas majoritar. Aceasta teorie, sprijinita de dovezi puternice, ar merita o discutie mai serioasa. Din pacate, ea este omisa – fie din nestiinta, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.

Multi istorici au încercat sa subestimeze contributia khazarilor la istoria evreiasca, considerând ca evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârsitul primului mileniu, cele mai însemnate asezari evreiesti erau în Spania maura (evreii sefarzi, care, dupa cum am vazut erau tratati cu toleranta de catre mauri), Franta si Renania. Unele comunitati existau înca de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitati de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau sa fie expulzati). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunitati relativ mici ca numar, care în plus au fost decimate în urma persecutiilor religoase. Conceptia traditionala privind emigratia evreilor germani spre Polonia este o simpla legenda – sau mai bine zis o ipoteza ad-hoc inventata de cei care nu cunosteau istoria khazara. Nu exista nici un fel de dovezi privind un asemenea exod. De fapt, spre sfârsitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franta si Germania (în orice caz, un numar infim). Evreii care au întemeiat comunitatile moderne din Anglia, Franta si Olanda erau de alta origine: evrei sefarzi siliti sa fuga din Spania în urma persecutiilor religioase de dupa reconquista.

Alte dovezi împotriva presupusei originii germane a evreimii rasaritene le ofera structura idisului, limbajul popular al maselor evreiesti. Idisul e un amestec curios de ebraica, germana medievala si elemente slavone si se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idis pare sa contrazica teza privind originea khazara a evreimii rasaritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotriva. În primul rând, nici o componenta lingvistica provenind din Germania apuseana nu se gaseste în idis. Componenta germana care a intrat în idis este de origine germana rasariteana. Sa ne amintim de puternica prezenta a emigrantilor germani în Polonia si lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenti decât evreii din punct de vedere economic si cultural. Nu e greu de înteles de ce imigrantii khazari au fost siliti sa învete nemteste daca vroiau sa razbata în viata: limba germana era o necesitate fundamentala în orice contact cu orasele.

O explicatie complementara e si imigratia redusa a unor elemente evreiesti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturala, au avut o influenta importanta asupra coreligionarilor lor din rasarit. Caracteristic e si faptul ca singura sectiune a evreilor khazari care nu au acceptat idisul, a fost secta karaitilor – dar aceasta era doar exceptia, nu regula.

În concluzie. Evreii din prezent se împart în doua categorii: sefarzi si askenazi. Sefarzii descind din evreii care traisera în antichitate în Spania pâna când au fost expulzati de acolo si s-au instalat în tarile mediteraneene si mai putin în Occident. Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” si si-au pastrat propriile traditii si mituri. Numarul lor este estimat la circa 500.000. În acelasi timp, evreii askenazi – de originine khazara – numara circa 11 milioane. (Ca un amanunt picant, sa pomenim faptul ca Askenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, dupa cum spunea Iosif al khazarilor, acestia îl revendicau drept stramosul lor.) Termenul de “antisemitism” este asadar fara noima, consituind o conceptie falsa împartasita atât de evrei, cât si de cei care i-au persecutat. Povestea imperiului khazar, prezentata mai sus, începe sa apara ca “cea mai crunta farsa pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).

Sursa: “Al treisprezecelea trib: khazarii”, Arthur Koestler, editura Antet.”[13][14][15]

Majoritatea celor care-şi zic astăzi „evrei” sunt în realitate „khazari”

Majoritatea celor care-şi zic astăzi „evrei” sunt în realitate „khazari”, un popor de origine turcică ce a avut cândva un imperiu vast între Marea Neagră şi Marea Caspică, de la Volga la Munţii Caucazului, ai cărei conducători au declarat iudaismul ca religie de stat în anul 740 d.Hr.

Evreii se auto-împart în două mari categorii: Ashkenazim şi Shephardim. Primii, numiţi şi aşkenazi (khazarii), au apărut pentru prima oară într-o regiune din sud-vestulAsiei, în Imperiul Khazar (sau Chazar). Dar de unde au apărut ? La această întrebare nu există nici un răspuns. Mister total. „Enciclopedia evreiască” recunoaşte că aceştia s-au convertit la iudaism în jurul anului 740 d.Hr. Oare ei să fie al treisprezecelea trib? Khazarii formează majoritatea covârşitoare a poporului evreu modern. Evreii Shephardim, numiţi sefarzi, au emigrat din Palestina în ţările mediteraneene şi se presupune că sunt înrudiţi cu triburile originare din Israel.

Sefarzii vorbeau limba latino, un dialect hispano-ebraic. Cei numiţi khazari (aşkenazi) vorbeau idiş, un dialect germano-evreiesc. În lucrarea “Al 13-lea trib”, Arthur Koestler ne spune că prin 1960 erau cam 500.000 de sefarzi iar restul milioanelor de evrei erau aşkenazi. Doar un număr infim din cei ce-şi zic evrei se trag din evrei semiţi adevăraţi, care au o oarecare legătură cu Biblia,restul „evreilor” nu au nimic de-a face cu aceştia.

Khazarii-Al Treisprezecelea Trib

“În Khazaria, oile, mierea şi evreii se află din belşug” (Muqaddasi, “Descriptio imperii moslemici”, sec al X-lea)

N. Grigorescu

ISTORIA EUROPEI şi a lumii nu poate fi înţeleasă, în adevărata ei semnificaţie, fără cunoaşterea profundă a istoriei poporului evreiesc, istorie bazată pe o religie “naţională” exclusivă, care a servit şi care constituie premisele religiei creştine şi islamice. Aceste două religii au o oarecare coloratură politică, unificatoare, de apropiere, dar într-o măsură incomparabil mai mică decât religia mozaică, coagulată pe plan mondial şi caracterizată printr-o solidaritate exemplară.

În general, religia nu schimbă etnia. Dominaţia politică îndelungată poate să ducă la formarea unei noi etnii. O religie adoptată voluntar, deci nu impusă prin forţă, nu poate să ducă la asemenea rezultate. Probă sunt naţiunile europene şi islamice care s-au războit adesea între ele.

Religia mozaică înfăţişează o permanentă comemorare şi exaltare a unui popor alcătuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aşer, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamică a centrului Ur, s-au deplasat în ţara hitiţilor (Asia mică) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în două regate: Iuda şi Israel. După includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiţi s-au întins în tot Imperiul, mai ales după distrugerea templului de la Ierusalim.

Puţini mai sunt azi evreii semiţi împrăştiaţi în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaică. Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scititce, care şi-au ales acestă religie în anul 740 a.d. cu toate că nu aveau nimic în comun cu poporul semit. Statisticile arată că astăzi, majoritatea preponderentă a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazară, numiţi Askenazi. Alungaţi de năvălitori, ei au împânzit Europa şi America, unde au o bună situaţie materială şi o mare influenţă politică. Această situaţie se datoreşte organizării extraordinar de eficiente a bisericii şi comunităţilor mozaice din lume, legate într-o federaţie mondială. Aşadar, mozaismul este o societate formidabilă, demnă de toată admiraţia, cu o structură socio-politică mai puternică decât etnia şi statul. Pe plan istoric, gloria khazară nu poate lipsi din istoria “ebraică” a fondatorului Moise, deşi vine de la un popor de rasă diferită, care pe drept cuvânt poate fi calificat, aşa cum a făcut-o Arthur Koestler, drept al 13-lea trib.

Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau dominate de un stat evreiesc numi Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale şi deci şi a celei moderne. Numai datorită puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva arabă spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reuşit să supravieţuiască, şi odată cu el, civilizaţia creştină.

Ţara khazarilor – cu populaţie de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale.Ea servea drept tampon

care să ocrotească Bizanţul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi) şi în acelaşi timp, armatele khazarilor au stăvilit ofensiva arabă împiedicând cucerirea Europei orientale de către musulmani. Date fiind împrejurările, nu ne poate surprinde faptul că în 732 – după o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împărat Constantin V s-a căsătorit cu o prinţesă khazară. Fiul lor, ajuns împărat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.

Dar cine erau aceşti khazari remarcabili atât prin realizările lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns până în zilele noastre sunt destul de puţine şi provin adesea din surse ostile. O cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armiile lui Gog şi Magog. Originea numelui „khazar” au făcut subiectul a numeroase speculaţii: foarte probabil, cuvântul provine de la rădăcina turcească gaz = ”a rătăci” şi înseamnă pur şi simplu „nomad”. Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” şi „husar”, ambele însemnând călăreţ; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamnă evreu. Dacă aceste interpretări sunt corecte, ele par să demonstreze o dată în plus importanţa acestui popor.

Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte akaţiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.

Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui Attila, khazarii scăpaţi de sub dominaţie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea, au devenit forţa dominantă printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând. Cea mai puternică rezistenţă au opus-o bulgarii, dar cum şi ei au fost înfrânţi: o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi iar alţii s-au deplasat spre nord-est şi au rămas sub suzeranitatea khazarilor. Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominaţi timp de un secol de o putere efemeră: regatul turcut. De la aceştia, khazarii au adoptat titlul conducătorului lor, cel de „Kagan”. De fapt, organizarea politică a khazarilor se aseamănă cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poartă titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectivă este deţinută de locţiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zişi fiind probabil o minoritate.

În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica Împăratului a fost promisă spre căsătorie Kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar. La 20 de ani după Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată; ultima oară în 652, într-o mare bătălie în care au pierit peste 4000 de arabi. Următorii 30 – 40 de ani a fost o perioadă de linişte. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare şi pe uscat. Dacă ar fi reuşit să împresoare oraşul venind şi din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluită. Între timp, khazarii şi-au întărit puterea înspre Ucraina de azi. Războaiele arabo – khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele părţi.

Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecinţele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivaţia acestui eveniment unic? Dacă raţionăm din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par să se clarifice. La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forţă” care se dovedise pe potriva celorlalte două, atât ca adversar cât şi ca aliat – dar el nu-şi putea păstra independenţa dacă accepta fie creştinismul fie islamismul.Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad.

Atât bizantinii cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. În acelaşi timp, khazarii învăţaseră că religia lor iniţială (de tip animist) era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul. Ce altă soluţie ar fi putut fi mai logică decât să îmbrăţişeze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabilă a creştinismului şi islamismului? E totuşi absurd să ne închipuim că aceşti oameni au adoptat peste noapte o religie ale cărei dogme nu le erau cunoscute. În realitate, khazarii îi cunoşteau bine datorită unui aflux de cel puţin un secol de emigranţi veniţi din Bizanţ, în urma persecuţiilor religioase. La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiască importantă.

Împrejurările care au condus la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte astfel: Regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul (de fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut să-şi menajeze cititorii).

Apoi, şi-a dat seama că e fals şi a vorbit cu dregătorii săi. Aceştia i-au spus că cei care sunt stăpâni pe cărţile sfinte sunt trei. Adună-i laolaltă, cere-le să-şi apere credinţa, şi apoi urmează-l pe acela care se va dovedi stăpân pe adevăr. Regele a trimis la creştini după un preot. La rege se afla un evreu, priceput la vorbă, care i-a pus întrebări preotului: “Ce zici de Moise şi de Tora care i-a fost dezvăluită?” Şi preotul a spus că “Moise e un prooroc şi Tora grăieşte adevărul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a mărturisit adevărul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede şi acesta a spus: “Eu zic să Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul şi a dezvăluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Şi atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovăduieşte o dogmă pe care n-o cunosc, dar încuviinţează spusele mele”. Preotul nu a mai avut ce replica. Atunci regele a trimis şi după un musulman, dar evreul a năimit pe cineva să-l otrăvească. Astfel evreul a reuşit să-l câştige la credinţa lui pe rege. (Fără îndoială, istoricii arabi au vrut să îndulcească amarul. Dacă învăţatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi căzut în aceiaşi capcană ca episcopul creştin, întrucât ambii acceptau adevărul Vechiului Testament.)

Principalul izvor evreiesc constă în aşa-zisa “corespondenţă khazară”. E vorba de un schimb de scrisori, în ebraică, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, şi Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondenţe a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptată de majoritatea istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 şi 961. Hasdai a auzit mai întâi de existenţa unui regat evreiesc independent de la nişte negustori din Persia, dar iniţial nu i-a crezut. Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adăugând numeroase amănunte şi date referitoare la Regatul khazarilor şi la regele de atunci – Iosif. Drept care Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi în aparţine poporul khazar?”

În răspunsul primit de la regele khazar, acesta oferă o relatare amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe aceştia să-şi apere credinţele lor. Iată dar încă o dată o masă rotundă a clericilor – cu diferenţa că musulmanul nu a fost otrăvit pe drum. Tiparul dezbaterii este acelaşi: după discuţii lungi şi inutile, regele amână întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheamă pe oponenţi separat. Îl întreabă pe creştin care dintre celelalte două religii sunt mai aproape de adevăr, iar acesta spune că cea a evreilor. Din partea musulmanului primeşte acelaşi răspuns.

Din răspunsul regelui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. Deşi se dovedeşte a fi un naţionalist evreu feroce, el nu pretinde – ceea ce ar fi fost imposibil să susţină – că neamul său ar fi de origine semitică. El îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma – pe care îl consideră strămoşul tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaiţii – o sectă iudaică care nu accepta Talmudul – a supravieţuit în Khazaria până în vremurile moderne.

După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: vikingii – varegii. Aceşti navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul avea să devină leagănul primului stat al ruşilor.

Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din urmă a fi un act de miopie politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.

Este interesant să vedem cu erau receptaţi khazarii de către popoarele cu care s-au învecinat. În Cronica rusească se vorbeşte despre “ţara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor ruşi. Se vorbeşte de asemenea despre un evreu uriaş care a venit cu o armată până în stepele Ţeţar sub muntele Sorocin (nu se ştie locul acestor toponime) si numai vitejia generalului Vladimir i-a salvat pe ruşi. De asemenea, printre evreii occidentali circulau poveşti privind un regat al “evreilor roşii”, numiţi astfel probabil din pricina pigmentaţiei uşor mongole a multor khazari. Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician şi romancier englez) să scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”. În secolul al-XII-lea s-a născut în Khazaria o mişcare mesianică ce şi-a propus să înceapă o “cruciadă” evreiască pentru cucerirea Palestinei. Iniţiatorul mişcării erau un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din ţările înconjurătoare spunând că a sosit timpul ca Dumnezeu să-i adune la Ierusalim.

Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem şi-a luat porecla David al-Roy şi titlul de Mesia. El a reuşit să adune o armată considerabilă – în care grosul îl constituia evrei khazari – şi a izbutit să ocupe o fortăreaţă lângă Mosul. De aici spera să-şi conducă armata spre Ţara Sfântă. David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinică din Bagdad a manifestat ostilitate faţă de mişcarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar mişcarea lui s-a destrămat curând. Conform unei teorii recente, steaua lui David – simbolul statului Israel – a început să fie un simbol naţional de la cruciada lui David al-Roy.

La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han. Chiar şi atunci, a rezistat cu îndârjire până ce s-au predat toţi vecinii săi. Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană – şi mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii importante în regatul ungar. Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest. După cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazară. În Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) – Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime asemănătoare se găsesc şi în Munţii Carpaţi şi Tatra precum şi în Austria. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.

Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania, la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara (în afară de evrei, au fost acceptaţi foarte mulţi emigranţi germani). În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.

Pentru a înţelege importanţa comunităţii khazaro-evreiască din Polonia şi situaţia ei privilegiată, următorul fapt este concludent: În a doua jumătate a secolului al XIII. papa Clement IV adresează o encliclă unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par să indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. Aceştia au constituit baza comunităţilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, unde au întemeiat acea comunitate evreiască care a devenit majoritatea dominantă a evreimii mondiale de azi. Chiar dacă aceste comunităţi au primit emigranţi şi din alte regiuni, elementul khazar a rămas majoritar. Această teorie, sprijinită de dovezi puternice, ar merita o discuţie mai serioasă. Din păcate, ea este omisă – fie din neştiinţă, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.

Mulţi istorici au încercat să subestimeze contribuţia khazarilor la istoria evreiască, considerând că evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate aşezări evreieşti erau în Spania maură (evreii sefarzi, care, după cum am văzut erau trataţi cu toleranţă de către mauri) Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau să fie expulzaţi). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care în plus au fost decimate în urma persecuţiilor religoase. Concepţia tradiţională privind emigraţia evreilor germani spre Polonia este o simplă legendă – sau mai bine zis o ipoteză ad-hoc inventată de cei care nu cunoşteau istoria khazară. Nu există nici un fel de dovezi privind un asemenea exod. De fapt, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania (în orice caz, un număr infim).

Evreii care au întemeiat comunităţile moderne din Anglia, Franţa şi Olanda erau de altă origine: evrei sefarzi siliţi să fugă din Spania în urma persecuţiilor religioase de după reconquistă. Alte dovezi împotriva presupusei origini germane a evreimii răsăritene le oferă structura idişului, limbajul popular al maselor evreieşti. Idişul e un amestec curios de ebraică, germană medievală şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idiş pare să contrazică teza privind originea khazară a evreimii răsăritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotrivă. În primul rând, nici o componentă lingvistică provenind din Germania apuseană nu se găseşte în idiş. Componenta germană care a intrat în idiş este de origine germană răsăriteană. Să ne amintim de puternica prezenţă a emigranţilor germani în Polonia şi lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenţi decât evreii din punct de vedere economic şi cultural. Nu e greu de înţeles de ce imigranţii khazari au fost siliţi să înveţe nemţeşte dacă vroiau să răzbată în viaţă: limba germană era o necesitate fundamentală în orice contact cu oraşele.

O explicaţie complementară e şi imigraţia redusă a unor elemente evreieşti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturală, au avut o influen ţă importantă asupra coreligionarilor lor din răsărit. Caracteristic e şi faptul că singura secţiune a evreilor khazari care nu au acceptat idişul a fost secta karaiţilor – dar aceasta era doar excepţia, nu regula.

În concluzie. Evreii din prezent se împart în două categorii: sefarzi şi aşkenazi. Sefarzii descind din evreii care trăiseră în antichitate în Spania până când au fost expulzaţi de acolo şi s-au instalat în ţările mediteraneene şi mai puţin în Occident. Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat propriile tradiţii şi mituri. Numărul lor este estimat la circa 500000. În acelaşi timp, evreii aşkenazi – de origine khazară – numără circa 11 milioane. (Ca un amănunt picant, să pomenim faptul că Aşkenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, după cum spunea Iosif al khazarilor, aceştia îl revendicau drept strămoşul lor.) Termenul de “antisemitism” este aşadar fără noimă, consituind o concepţie falsă împărtăşită atât de evrei, cât şi de cei care i-au persecutat.

Povestea imperiului khazar, prezentată mai sus, începe să apară ca “cea mai cruntă farsă pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).

De unde ne vin Evreii!

după Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii

O stranie poveste a fost mereu lansată de-a lungul timpului de către evrei, relativ la închipuita lor existenţă milenară pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care susţine colonizarea Daciei de către imperiul roman cu populaţie evreiască strămutată din Iudeea, a fost relansată în anul 2002 de către Teşu Solomovici în lucrarea România Iudaică, lucrare sub forma a două volume uriaşe publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea că evreii au o existenţă naturală în România dinainte încă de naşterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas până la a spune că drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns să ne învăţăm istoria de la străini. Ungurii (hunii) ne spun că nu ne-au găsit aici când s-au aşezat în Transilvania şi în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun că nici nu ne născusem când ei erau stăpâni în Dacia ca cetăţeni romani.

Teoria ascendenţei evreieşti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansată într-o serie de studii ale autorilor evrei încă de la jumătatea secolului al 19-lea şi prima jumătate a secolului 20, pentru ca să revină în forţă la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor şi fără nici o reacţie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situaţia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îşi prezenta în şedinţa Academiei Române lucrarea Istoria Evreilor în Ţările noastre, dând replica necesară unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea Statul român şi situaţia juridică a Evreilor în România că: “Fără îndoială (o siguranţă hazardată, am spune noi – n.n.) că un număr mare de familii israelite au venit în provincia dunăreană Dacia, încă sub domnia vechilor împăraţi romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici şi sunt cel puţin tot aşa de vechi pământene ca şi naţiunea română… Ele formează şi sâmburele populaţiei evreieşti de astăzi din România”. Astfel de fundamentări fără nici un probatoriu decât imaginaţia autorilor evrei s-au dorit lucrări de “rigurozitate ştiinţifică” ce se publicau la momentele când evreii încercau să-şi consolideze poziţia socio-economică din România, ci nu de dragul adevărului ştiinţific. “Provincia dunăreană Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totuşi Dacia Traiană, iar împăratul Traian, aşa cum s-a văzut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonişti”, punând armata chiar să îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însă, una politică, pusă în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, că familiile evreieşti sunt “cel puţin tot aşa de vechi pământene ca naţiunea română”, adică apărea chiar în vremea când evreii, năvălitori peste români, revendicau “împământenirea” de la tânărul stat român. (A se vedeacapitolul următor: Războiul Alianţei Israeliţilor cu Românii)

Nicolae Iorga, după ce enumera toate documentele în care este menţionată prezenţa unor evrei pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, răspunzând de fapt lucrării L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formulează următoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreiesc aşezat în părţile noastre”.

Adevărul despre apariţia evreilor pe pământurile românilor a fost totuşi scris de adevăraţii cercetători, mulţi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit şi “Regatul Evreiesc”, sau cele “Nouă Tărâmuri” ale khazarilor – popor barbar răspândit în Caucaz, pe Volga şi pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina şi Polonia, după care împins cu ură de către aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba română a fost publicată traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de către editura Nagard, anagramare a numelui Drăgan, al finanţatorului Iosif Constantin Drăgan). Click aici pentru a descărca versiunea în limba engleză (format PDF, 984 KB).

O listă foarte mare de studii israeliene (în limba ebraică), dar şi din întreaga lume, folosite ca surse de către evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremurătoare: cetăţenii actualului stat Israel nu au nici o legătură genetică şi rasială cu evreii de acum două mii de ani (semiţi), autori ai textelor biblice, deşi au complotat şi revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinţa Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Aceşti israelieni îşi trag originea din sălbaticii khazari (numiţi şi aşkenazi), băutorii de sânge uman, popor fără cultură scrisă, care împreună cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit două continente acum 1.000 de ani, prin sadism şi plăcerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetărilor privind obârşia khazară a evreimii de astăzi esteAbraham N. Poliak, profesor de istorie medievală a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirmă A. Koestler, prin cele două studii ale sale în limba ebraică: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) şi Khazaria – istorja unui regat evreieşti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrării sale, A. Poliak scrie că“Realităţile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relaţiilor dintre evreimea khazară şi celelalte colectivităţi evreieşti, cât şi a întrebării cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunităţi evreieşti din Europa orientală [cu principal debuşeu România - n.n.].Descendenţii acesteia – cei care au rămas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite şi în alte ţări, precum şi cei care s-au dus în Israel – formează astăzi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul său Koestler adaugă: “Marea majoritate a evreilor care au supravieţuit în lumea contemporană sunt de origine est-europeană, şi deci, probabil, mai ales khazară…, strămoşii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgăi, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor şi maghiarilor decât cu seminţiile lui Abraham, Isaac şi Iacob.”

Înainte de a arăta pe scurt istoria acestor barbari travestiţi în popor biblic, khazarii, vom arăta temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvăluiri, acelea că “evreii nu sunt evrei”.

“Sunt conştient de primejdia ca lucrarea mea să fie interpretată – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenţă a statului Israel. Dar acest drept nu se bazează pe originile ipotetice ale poporului evreu şi nici pe legământul mitologic al lui Abraham (şi al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiază pe dreptul internaţional, adică pe hotărârea luată de Naţiunile Unite în 1947″. Îl înţelegem pe Koestler, că trebuie să se apere în faţa conaţionalilor săi, dar noi trebuie să ne amintim că hotărârea luată de Naţiunile Unite se bazează pe şantajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii să îşi primească patria înapoi”, adică pământurile Palestinei. Neexistând, însă, nici o justificare a prezenţei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astăzi al Israelului, Koestler insistă cu justificări fabricate la întâmplare şi noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale cetăţenilor Israelului [adică cele khazare - n.n.] şi oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinţă [că ar fi urmaşi ai poporului biblic - n.n.], statul lor există de jure şi de facto [?]… împărţirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigraţie paşnică şi eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce oferă justificarea etică pentru existenţa legală a statului Israel. Dacă cromozomii populaţiei sale conţine gene de origine khazară… e un lucru irelevant şi nu poate afecta dreptul Israelului la existenţă”. Noi credem că dimpotrivă, nu numai că NU justifică dreptul la existenţa modernă a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reală bază ştiinţifică, dărâmă chiar şi orice pretenţie (a la Teşu Solomovici) de ascendenţă a evreilor de azi asupra teritoriilor româneşti.

“Paradoxul” descoperit de aceste cercetări ştiinţifice, este acela că nu urmaşii vechilor evrei semiţi (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astăzi, sub identitate evreiască, îi regăsim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic războinic, violent şi rapace, înrudit cu hunii (şi, într-o mai mică măsură, chiar cu turcii), anume khazarii sau aşkenazii, care în anul 740 după Hristos au trecut la religia evreiască, mozaismul, deoarece le satisfăcea instinctele primitive, criminale şi de jaf.

Evreii khazari sau aşkenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astăzi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finanţe, ei conduc organismele mondialiste şi oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiască.

La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de naţiuni şi triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Munţii Caucaz, Marea Aral, Munţii Ural şi stepele ucrainene. Îi aveau supuşi pe bulgari, burtaşi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice şi greceşti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare făceau expediţii de jaf în Gruzia, în Armenia şi în Califatul Arab. Până în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică (denumită în epocă Marea Khazară), fiind stăpânii supremi vreme de peste un secol şi jumătate şi astupând poarta Uralo-Caspică de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având feţele albe, cu părul mai ales roşu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau mărunte şi firea rece. În schimb, o cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armatele lui Gog şi Magog, sălbatici, cu feţe hidoase şi deprinderi de fiare sălbatice, “care beau sânge de om”. Privitor la semnificaţia denumirii de “khazar”, cercetătorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un călăreţ cu înfăţişare războinică); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adică evreu. (Nu trebuie făcută totuşi confuzia etnică între khazari şi cazaci, chiar dacă este posibilă o apropiere istorică între aceştia.)

Cronica lui Priscus afirmă apariţia khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodată, împreună cu maghiarii şi alte triburi, khazarii pot fi socotiţi un vlăstar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevăr, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. După declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul să stăpânească “Regatul de miazănoapte”, cum îl numeau persanii şi bizantinii.

La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de către împăratul bizantin Heracliu, aflat în alianţă cu hoarda khazarilor condusă de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de călăreţi. Pentru a obţine această alianţă, fiica împăratului Heracliu, Evdochia, i-a fost făgăduită de soţie regelui khazar.

Un nou triunghi al puterii se născuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamică sau mahomedană), Imperiul Roman de Răsărit (sau Bizantin, de religie creştin-ortodoxă) şi Regatul Khazar (care era în căutarea unei identităţi religioase personale), în primii douăzeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutiseră deja să cucerească Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi să încercuiască centrul Imperiului Roman de Răsărit (Turcia de astăzi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însă o piedică. Ca urmare a avut loc serie de bătălii interminabile între arabi şi khazari, din care victorioşi ieşeau de regulă khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia şi Armenia şi au înaintat până dincolo de jumătatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armată musulmană proaspăt ridicată a stăvilit însă hoarda khazară şi a alungat-o înapoi, peste munţi, spre casă.

Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiască, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identităţi religioase diferite de cea a romanilor creştini şi a arabilor musulmani, principalii lor concurenţi, cărora le era astfel stopată capacitatea de asimilare cultuală şi apoi culturală. În altă ordine de idei, mozaismul, promiţând adepţilor săi stăpânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam războinic şi sângeros precum khazarii. O cronică arabă nota: “Regele khazarilor se făcuse evreu încă sub Califatul lui Harun al Raşid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat şi alfabetul ebraic.

Peste 300 de ani însă, statul khazar a început să decadă, decăderea sa fiind marcată de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falşi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihoteşti pentru “recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, susţinea ideea că “naţiunea evreiască” este singurul mediator între Dumnezeu şi restul omenirii, dar că la sfârşitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.

Apariţia vikingilor rhuşi (strămoşii ruşilor) pe scena istoriei a cauzat decăderea finală a khazarilor. Rhuşii efectuau campanii violente de pradă, ceea ce i-a obligat pe khazari să se apropie mai mult de supuşii lor maghiari, pe care i-au aşezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la năvălirile rhuşilor. Schema a funcţionat vreme de aproape un secol, timp în care relaţiile dintre maghiari şi khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu două evenimente ce au influenţat profund naţiunea maghiară. A fost înfiinţată prima dinastie maghiară, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru că s-au dovedit “mai vrednici în războaie” maghiarii le-au încredinţat conducerea militară a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Până la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât şi khazara, ceea ce face ca în maghiara de astăzi să existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.

Rhuşii au reuşit în cele din urmă să distrugă regatul khazar la sfârşitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii să cadă victime ale marii invazii mongole declanşate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia şi-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, în cele din urmă contribuind la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevăr, dispariţia naţiunii khazare din habitatul său istoric este concomitentă cu apariţia celor mai mari concentrări de evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre Ţările Româneşti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor şi aşezărilor khazare în diferite părţi ale Ucrainei şi Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat să existe o mare comunitate evreiască şi după cucerirea oraşului de la khazari de către neamul rhus. De aceea, în Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.

O situaţie mai specială au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenţă khazară în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Ştefan a îmbrăţişat credinţa romano-catolică şi l-a învins pe khazarul Gyula, răzvrătit şi “trufaş în credinţa lui, care nu voia în ruptul capului să se creştineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supuşilor săi, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea să fie şefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sării, ceea ce înseamnă că până la emiterea edictului, evreii din Ungaria deţineau aceste importante poziţii, fapt confirmat şi de poziţia de custode al veniturilor curţii regale, deţinută de contele Teka, evreu khazar.

Prin urmare, exodul evreilor khazari a făcut ca, practic, Ţările Româneşti (mai ales Moldova) să se afle după secolul al XIII-lea înconjurate de către o populaţie evreiască nestatornică, aşezată vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina şi Ungaria. Focarul propriu-zis al evreimii răsăritene a fost însă Polonia, aici născându-se idişul, limbajul popular al evreilor până la al II-lea Război mondial (încă vorbit în S.U.A. şi Rusia), amalgam de ebraică, germană medio-răsăriteană şi elemente slavone. Explicaţia constă în faptul că, din punct de vedere cultural şi social, în Polonia medievală elementul dominant l-au constituit germanii, populaţie imigrantă superioară evreilor khazari şi mai influentă din punct de vedere economic şi intelectual.

În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma că, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevăraţii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formează evreimea de astăzi), “Dar în acelaşi timp religia lor exclusivistă generează tendinţa de a se strânge laolaltă şi de a refuza contactele cu exteriorul, de a-şi stabili propriile comunităţi cu propriile lor lăcaşuri de rugăciune, cu şcolile lor, cu cartierele lor de locuit şi cu ghetourile (iniţial impuse de ei înşişi, nu din afară) în orice oraş sau ţară în care se stabileau… Religia mozaică – spre deosebire de creştinism, budism sau mahomedanism – implică apartenenţa la o naţiune istorică, la o rasă aleasă. Toate sărbătorile [religioase] evreieşti comemorează evenimente din istoria lor naţională: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi şi întâi naraţiunea istoriei unei naţiuni…, crezul ei este mai degrabă tribal decât universal. Toate rugăciunile şi toate riturile practicate proclamă apartenenţa la o rasă străveche, ceea ce în mod automat îl separă pe evreu de trecutul rasial şi istoric al poporului în sânul căruia trăieşte. Credinţa mozaică, aşa cum dovedesc două mii de ani de istorie tragică, determină auto-segregaţia pe plan naţional şi social. Ea îl izolează pe evreu şi îndeamnă la izolarea lui de către ceilalţi. Ea creează în mod automat ghetourile fizice şi culturale. Ea îi transformă pe evreii din diaspora într-o pseudo-naţiune…; această pseudo-naţiune este vag unită printr-un sistem de credinţe tradiţionale întemeiate pe premise rasiale şi istorice…” A. Koestler evită să spună direct adevărul: “pseudo-naţiunea” evreiască s-a constituit într-o reţea mondială oligarhică cu scopul precis conturat de a controla şi stăpâni întreaga omenire.

Până la anul 1600, Nicolae Iorga nu găsise nici o menţiune de element evreiesc aşezat “în părţile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Ţările Române, cu precădere în Moldova, provin din evreii khazari, veniţi dinspre Polonia şi Rusia. Apariţia primilor evrei în Moldova se leagă de răscoala de dezrobire economică a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi şi lituanienii cedaseră treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori şi încasatori de impozite, aceştia devenind astfel exponenţii exploatării celei mai nemiloase. Răscoala cazacilor a aruncat însă în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o, la Iaşi, un călător sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancăl, scăpat de masacrul declanşat de cazaci.

Refugiaţi în ţările româneşti, evreii au adus cel mai perfid mod de exploatare a ţărănimii, înşelând şi furând fără scrupule în orice împrejurare.

„În Khazaria, oile, mierea si evreii se afla din belsug” (Muqaddasi, „Descriptio imperii moslemici”, sec al X-lea)

Legătura dintre triburile de Khazari și Maghiari…

Khazarii de ieri, Evreii de azi – Un popor misterios…

O stranie poveste a fost mereu lansata de-a lungul timpului, relativ la închipuita existenta milenara a evreilor pe teritoriul României, revendicând astfel pentru acestia un drept natural.

O astfel de teorie, care sustine colonizarea Daciei de catre Imperiul Roman cu populatie evreiasca stramutata din Iudeea, a fost relansata în anul 2002 de catre Tesu Solomovici în lucrarea România Iudaica, lucrare aparuta sub forma a doua volume uriase, publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români.

De aici decurge ideea ca evreii au o existenta naturala în România, dinainte înca de nasterea poporului român.

Ei bine, de aici mai este doar un pas pâna la a spune ca drepturile evreilor asupra teritoriului României, sunt mai vechi decât ale noastre si astfel, am ajuns sa ne învatam istoria de la straini.

Ungurii ne spun ca nu ne-au gasit aici când s-au asezat în Transilvania si în Câmpia Panoniei, iar propaganda unor evrei ne spune ca nici nu ne nascusem, când ei erau stapâni în Dacia ca cetateni romani.

Ceva adevar exista in aceste afirmatii, stiind ca, de exemplu, triburile iudaice ale Khazarilor au patruns prin secolele 8-9 pe teritoriul de azi al Romaniei, intinzandu-si Imperiul si aici, insa povestea reala a fost extrem de mult exagerata de catre partizanii Sionismului.

Va vom explica in detaliu cum stau lucrurile…

Teoria ascendentei evreiesti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu), a fost lansata într-o serie de studii ale autorilor propagandisti evrei înca de la jumatatea secolului al 19-lea si prima jumatate a secolului 20, pentru ca sa revina în forta la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor si fara nici o reactie din partea istoricilor români.

Cu totul alta a fost situatia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îsi prezenta în sedinta Academiei Române lucrarea sa „Istoria Evreilor în Tarile noastre”, dând replica necesara unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler.

Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea sa „Statul român si situatia juridica a Evreilor în România”:

“Fara îndoiala ca un numar mare de familii israelite au venit în provincia dunareana Dacia, înca sub domnia vechilor împarati romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici si sunt cel putin tot asa de vechi pamântene ca si natiunea româna… Ele formeaza si sâmburele populatiei evreiesti de astazi din România”.

Astfel de fundamentari fara nici un probatoriu decât imaginatia autorilor, s-au dorit lucrari de “rigurozitate stiintifica”, ce se publicau la momentele când evreii încercau sa-si consolideze pozitia socio-economica din România, nu de dragul adevarului stiintific.

“Provincia dunareana Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totusi Dacia Traiana, iar împaratul Traian, asa cum s-a vazut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonisti”, punându-si armata chiar sa îi extermine (cazul insulei Cipru).

Scrierea lui Bluntschli a fost însa una politica, pusa în slujba evreilor din România, deoarece afirma în chiar anul 1879, ca familiile evreiesti sunt “cel putin tot asa de vechi pamântene ca natiunea româna” si ea aparea chiar în vremea când evreii, revendicau “împamântenirea” de la tânarul stat român, in timpul si dupa Congresul de la Berlin, privind recunoasterea Romaniei independente.

Nicolae Iorga, dupa ce enumera toate documentele în care se mentiona prezenta unor evrei pe teritoriul Tarii Românesti si al Moldovei, raspunzând de fapt lucrarii „L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention (Paris 1913)”, a evreului Bernard Stambler, formuleaza urmatoarea concluzie:

“Astfel am ajuns la [anul] 1600 fara a gasi mentiunea unui element evreiesc asezat în partile noastre”.

Adevarul despre aparitia evreilor pe pamânturile românilor, a fost totusi scris de adevaratii cercetatori, multi dintre ei chiar evrei.

Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit si “Regatul Evreiesc”, sau cele “Noua Tarâmuri” ale khazarilor – popor barbar raspândit în Caucaz, pe Volga si pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina si Polonia, dupa care a fost împins cu ura de catre gazde, spre românii din Moldova, ulterior anului 1600.

În limba româna a fost publicata traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler,intitulat „Al treisprezecelea trib,Khazarii” (publicat în 1987 la Roma, de catre editura Nagard, anagramare a numelui Dragan, al finantatorului Iosif Constantin Dragan).

O lista foarte mare de studii israeliene (în limba ebraica), dar si din întreaga lume, folosite ca surse de catre evreul Koestler, conduc la o concluziecutremuratoare, anume ca : cetatenii actualului stat Israel nu au nici o legatura genetica si rasiala cu evreii de acum doua mii de ani (semiti), autori ai textelor biblice, desi au complotat si revendicat terito riul Palestinei pentru a înfiinta Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat.

Acesti israelieni îsi trag originea din barbarii khazari (numiti si askenazi), bautorii de sânge uman, popor fara cultura scrisa, care împreuna cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit doua continente acum 1.000 de ani, prin sadism si placerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetarilor privind obârsia khazara a evreimii de astazi, este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievala a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, care submineaza legenda “poporului ales”, afirma A. Koestler, prin cele doua studii ale sale în limba ebraica: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) si Khazaria – istorja unui regat evreiesti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv).

În introducerea lucrarii sale, A. Poliak scrie ca, “Realitatile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relatiilor dintre evreimea khazara si celelalte colectivitati evreiesti, cât si a întrebarii cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunitati evreiesti din Europa orientala [cu principal debuseu- România – n.n.].Descendentii acesteia – cei care au ramas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite si în alte tari, precum si cei care s-au dus în Israel – formeaza astazi marea majoritate a evreimii mondiale.”

La rândul sau Koestler adauga: “Marea majoritate a evreilor care au supravietuit în lumea contemporana sunt de origine est-europeana, si deci, probabil, mai ales khazara…, iar stramosii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgai, nu din Canaan, ci din Caucaz.

Deci, din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decât cu semintiile lui Abraham, Isaac si Iacob.”

Înainte de a arata pe scurt istoria acestor barbari travestiti în popor biblic, khazarii, vom arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvaluiri, acelea ca “evreii de azi, nu sunt evrei”.

“Sunt constient de primejdia ca lucrarea mea sa fie interpretata – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenta a statului Israel. Dar acest drept nu se bazeaza pe originile ipotetice ale poporului evreu si nici pe legamântul mitologic al lui Abraham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiaza pe dreptul international, adica pe hotarârea luata de Natiunile Unite în 1947″( !!?)

Îl întelegem pe acest Koestler, ca trebuie sa se apere în fata conationalilor sai, dar noi trebuie sa ne amintim ca hotarârea luata de Natiunile Unite se bazeaza pe santajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii sa îsi primeasca patria înapoi”, adica pamânturile Palestinei.

Neexistând, însa, nicio justificare a prezentei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astazi al Israelului, Koestler insista cu justificari fabricate la întâmplare si noroc:

“Oricare ar fi originile rasiale ale cetatenilor Israelului [adica cele khazare – n.n.] si oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinta [ca ar fi urmasi ai poporului biblic – n.n.], statul lor exista de jure si de facto [?]… împartirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigratie pasnica si eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce ofera justificarea etica pentru existenta legala a statului Israel.

Daca cromozomii populatiei sale contin gene de origine khazara… e un lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Israelului la existenta”..

“Paradoxul” descoperit de aceste cercetari stiintifice, este acela ca nu urmasii vechilor evrei semiti (ai celor 12 triburi biblice), sunt cei pe care astazi, sub identitate evreiasca, îi regasim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic razboinic, violent si rapace, înrudit cu hunii (si, într-o mai mica masura, chiar cuturcii), anume khazarii sau askenazii, care în anul 740 dupa Hristos au trecut la religia evreiasca, mozaismul, deoarece le satisfacea instinctele primitive, criminale si de jaf.

La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de natiuni si triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Muntii Caucaz, Marea Aral, Muntii Ural si stepele ucrainene.

Îi aveau supusi pe bulgari, burta si, ghuzi, maghiari, coloniile gotice si grecesti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare faceau expeditii de jaf în Gruzia, în Armenia si în Califatul Arab.

Pâna în secolul IX, khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagra si Marea Caspica (denumita în epoca Marea Khazara), fiind stapânii supremi vreme de peste un secol si jumatate si astupând poarta Uralo-Caspica de trecere din Asia în Europa.

Un cronicar arab îi descrie ca având fetele albe, cu parul mai ales rosu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau marunte si firea rece.

În schimb, o cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armatele lui Gog si Magog, salbatici, cu fete hidoase si deprinderi de fiare salbatice, “care beau sânge de om”.

Privitor la semnificatia denumirii de “khazar”, cercetatorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un calaret cu înfatisare razboinica); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adica evreu.

(Nu trebuie facuta totusi confuzia etnica între khazari si cazaci, chiar daca este posibila o apropiere istorica între acestia.)

Cronica lui Priscus, afirma aparitia khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.

Totodata, împreuna cu maghiarii si alte triburi, khazarii pot fi socotiti un vlastar târziu al hoardei hune a lui Atila.

Khazarii s-au aflat, într-adevar, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor.

Dupa declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea, le-a venit lor rândul sa stapâneasca “Regatul de miazanoapte”, cum îl numeau persanii si bizantinii.

La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de catre împaratul bizantin Heracliu, aflat în alianta cu hoarda khazarilor condusa de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de calareti.

Pentru a obtine aceastaalianta, fiica împaratului Heracliu, Evdochia, i-a fost fagaduita de sotie regelui khazar.

Un nou triunghi al puterii se nascuse în Asia:

**– Califatul Arab (de religie islamica sau mahomedan a),**

**– Imperiul Roman de Rasarit (sau Bizantin, de religie crestin-ortodoxa) si**

**– Regatul Khazar (care era în cautarea unei identitati religioase personale).**

În primii douazeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutisera deja sa cucereasca Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si sa încercuiasca centrul Imperiului Roman de Rasarit (Turcia de astazi).

Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însa o piedica.

Ca urmare a avut loc serie de batalii interminabile între arabi si khazari, din care victoriosi ieseau de regula khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia si Armenia si au înaintat pâna dincolo de jumatatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab.

O armata musulmana proaspat ridicata, a stavilit însa hoarda khazara si a alungat-o înapoi, peste munti, spre casa.

Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiasca, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identitati religioase diferite de cea a romanilor crestini si a arabilor musulmani, principalii lor concurenti, carora le era astfel stopata capacitatea de asimilare nationala si apoi culturala.

În alta ordine de idei, mozaismul, promitând adeptilor sai stapânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam razboinic si sângeros precum khazarii.

**O cronica araba nota: “Regele khazarilor se facuse evreu înca sub Califatul lui Harun al Rasid (anii 786-809)”.**

Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat si alfabetul ebraic.

Peste 300 de ani însa, statul khazar a început sa decada, decaderea sa fiind marcata de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falsi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, care au condus campanii donchihotesti pentru “recucerirea Ierusalimului”.

În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, sustinea ideea ca “natiunea evreiasca” este singurul mediator între Dumnezeu si restul omenirii, dar ca la sfârsitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.

**Aparitia vikingilor rhusi (stramosii statelor rusilor) pe scena istoriei, a cauzat decaderea finala a khazarilor.**

Rhusii efectuau campanii violente de prada, ceea ce i-a obligat pe khazari sa se apropie mai mult de supusii lor maghiari, pe care i-au asezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la navalirile rhusilor.

Schema a functionat vreme de aproape un secol, timp în care relatiile dintre maghiari si khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu doua evenimente ce au influentat profund natiunea maghiara:

– A fost înfiintata prima dinastie maghiara, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora.

Pentru ca s-au dovedit “mai vrednici în razboaie” maghiarii le-au încredintat conducerea militara a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei.

Pâna la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât si khazara, ceea ce face ca în maghiara de astazi sa existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.

Rhusii au reusit în cele din urma sa distruga regatul khazar la sfârsitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii sa cada victime ale marii invazii mongole declansate de Ginghis Han.

Hoarda de Aur a acestuia si-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar.

“Dar înainte si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe vlastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, în cele din urma contribuind la faurirea marilor centre evreiesti din Europa rasariteana” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews).

Într-adevar, disparitia natiunii khazare din habitatul sau istoric, este concomitenta cu aparitia celor mai mari concentrari de evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre Tarile Românesti, sau spre centrul Europei, a fost precedat de întemeierea coloniilor si asezarilor khazare în diferite parti ale Ucrainei si Rusiei meridionale.

Astfel, la Kiev a continuat sa existe o mare comunitate evreiasca si dupa cucerirea orasului de la khazari de catre neamul rhus.

**De aceea, în Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.**

O situatie mai speciala au avut evreii khazari din Ungaria…

Ultima rezistenta khazara în Ungaria a avut loc în secolu lX, când sfântul rege ungur Stefan a îmbratisat credinta romano-catolica si l-a învins pe khazarul Gyula, razvratit si “trufas în credinta lui, care nu voia în ruptul capului sa se crestineze”.

În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supusilor sai, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea sa fie sefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sarii, ceea ce înseamna ca pâna la emiterea edictului, evreii din Ungaria detineau aceste importante pozitii, fapt confirmat si de pozitia de custode al veniturilor curtii regale, detinuta de contele Teka, evreu khazar.

Prin urmare, exodul evreilor khazari a facut ca, practic, Tarile Românesti (mai ales Moldova) sa se afle dupa secolul al XIII-lea înconjurate de catre o populatie evreiasca nestatornica, asezata vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina si Ungaria.

Focarul propriu-zis al evreimii rasaritene a fost însa Polonia, aici nascându-se idisul, limbajul popular al evreilor pâna la al II-lea Razboi mondial (înca vorbit în S.U.A. si Rusia), amalgam de ebraica, germana medio-rasariteana si elemente slavone.

Explicatia consta în faptul ca, din punct de vedere cultural si social, în Polonia medievala elementul dominant l-au constituit germanii, populatie imigranta superioara evreilor khazari si mai influenta din punct de vedere economic si intelectual.

În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma ca, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevaratii evrei”), sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formeaza evreimea de astazi), “Dar în acelasi timp religia lor exclusivista genereaza tendinta de a se strânge laolalta si de a refuza contactele cu exteriorul, de a-si stabili propriile comunitati cu propriile lor lacasuri de rugaciune, cu scolile lor, cu cartierele lor de locuit si cu ghetourile (initial impuse de ei însisi, nu din afara), în orice oras sau tara în care se stabileau…

Religia mozaica– spre deosebire de crestinism, budism sau mahomedanism– implica apartenenta la o natiune istorica, la o rasa aleasa.

**Toate sarbatorile [religioase] evreiesti comemoreaza evenimente din istoria lor nationala: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului.**

Vechiul Testament este mai întâi si întâi naratiunea istoriei unei natiuni…, crezul ei este mai degraba tribal decât universal .Toate rugaciunile si toate riturile practicateproclama apartenenta la o rasa straveche, ceea ce în mod automat îl separa pe evreu de trecutul rasial si istoric alpoporului în sânul caruia traieste. Credinta mozaica, asa cum dovedesc doua mii de ani de istorie tragica, determina auto-segregatia pe plan national si social.Ea îl izoleaza pe evreu si îndeamna la izolarea lui de catre ceilalti. Ea creeaza în mod automat ghetourile fizice si culturale. Ea îi transforma pe evreii din diaspora într-o pseudo-natiune…; aceasta pseudo-natiune este vag unita printr-un sistem de credinte traditionale întemeiate pe premise rasiale si istorice…”

Pâna la anul 1600, Nicolae Iorga nu gasise nici o mentiune de element evreiesc asezat durabil “în partile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Tarile Române, cu precadere în Moldova, provin din evreii khazari, veniti dinspre Polonia si Rusia.

Aparitia primilor evrei în Moldova se leaga de rascoala de dezrobire economica a cazacilor poloni din anul 1648.

Latifundiarii polonezi si lituanienii cedasera treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratorisi încasatori de impozite, acestia devenind astfel exponentii exploatarii celei mai nemiloase.

Rascoala cazacilor a aruncat însa în Moldova, o mare parte dintre exploatatorii evrei, arendasi si camatari, cum a aflat-o, la Iasi, un calator sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scapat de masacrul declansat de cazaci.

Evreii de azi nu sunt evreii ci ASHKENAZI + KHAZARI

Rothschild-zii controleaza de mult timp lumea, tentaculele lor ajungând în multe aspecte ale vieții noastre de zi cu zi. Rothschild susțin că ei sunt evrei, când, de fapt, ele sunt khazarii. Ei sunt din țara numită Khazaria, care a ocupat terenul blocat între Marea Neagră și Marea Caspică, care este în prezent ocupate în special de către Georgia. Rothschild pretinde a fi evreu insa el este khazar sub conducerea regelui, convertit la credința iudaică, în 740 d.Hr., dar, desigur, care nu a inclus convertirea lor gene asiatice mongoli la genele poporului evreu.

Veți găsi că aproximativ 90% din oameni din lumea de azi care se numesc evrei sunt de fapt khazarii, sau cum le place lor să fie cunoscuti, drept evrei Ashkenazi. Acești oameni mint cu bună știință lumea, cu pretențiile lor că țara lui Israel este al lor din naștere, atunci când, de fapt patria lor reală este Georgia. Rothschild au obtinut aceasta pozitie prin minciuni, manipulare și crimă. Descendența lor, de asemenea, se extinde în familiile regale din Europa, și următoarele nume de familie: Astor, Bundy, Collins, DuPont, Freeman, Kennedy, Morgan, Oppenheimer, Rockefeller, Sassoon, Schiff, Taft, și Van Duyn. Cu toate acestea, acestia nu sunt singurele linii genealogice . Sunteti, probabil, conștienți de Practica veche de secole întreprinse de către mulți evrei Ashkenazi,Articolul intreg pe http://www.secretsofthefed.com/qwefqwr/ 85-90% dintre aşa-numiţi israeliţi din ziua de azi sunt de origine kazară. Majoritatea evreilor care au ajuns să ţină frâiele economiei mondiale, ai globalizării pentru guvernul unic mondial, de la New-York sunt tot evrei proveniţi din Polonia şi Germania, adică de origine kazară. Majoritatea celor care-şi zic astăzi „evrei” sunt în realitate „khazari”, un popor de origine turcică ce a avut cândva un imperiu vast între Marea Neagră şi Marea Caspică, de la Volga la Munţii Caucazului, ai cărei conducători au declarat iudaismul ca religie de stat în anul 740 d.Hr.

Evreii se auto-împart în două mari categorii: Ashkenazim şi Shephardim. Primii, numiţi şi aşkenazi (khazarii), au apărut pentru prima oară într-o regiune din sud-vestulAsiei, în Imperiul Khazar (sau Chazar). Dar de unde au apărut ? La această întrebare nu există nici un răspuns. Mister total. „Enciclopedia evreiască” recunoaşte că aceştia s-au convertit la iudaism în jurul anului 740 d.Hr. Oare ei să fie al treisprezecelea trib? Khazarii formează majoritatea covârşitoare a poporului evreu modern. Evreii Shephardim, numiţi sefarzi, au emigrat din Palestina în ţările mediteraneene şi se presupune că sunt înrudiţi cu triburile originare din Israel.

Sefarzii vorbeau limba latino, un dialect hispano-ebraic. Cei numiţi khazari (aşkenazi) vorbeau idiş, un dialect germano-evreiesc. În lucrarea “Al 13-lea trib”, Arthur Koestler ne spune că prin 1960 erau cam 500.000 de sefarzi iar restul milioanelor de evrei erau aşkenazi.

Randuri interzise (II)