Agatarsii, enigmaticii stramosi ai dacilor

Agatârsii, poporul tatuat pe tot corpul 

Herodot este acela care ne aduce primele stiri despre agatârsi (agathyrsi). El afirma ca sunt oameni foarte luxosi si poarta podoabe de aur. Ei îsi tatuau si îsi pictau fata si tot corpul, iar parul si-l vopseau în albastru dupa cum ne relateaza Pliniu cel Batrân. Se tatuau desigur dupa obiceiul tracilor cu un ac si cu o culoare albastra ce nu se stergea, iar în afara de bijuteriile lor de aur  mai purtau si diamante.

Agatârsii, mari viteji

Cea mai mare parte a datinilor si obiceiurilor agatârsilor erau la fel cu cele ale tracilor, scrie Herodot despre ei, si aceasta înseamna ca, desi au putut exista infiltrari sporadice ale scitilor în tinuturile locuite de agatârsi, la data când scrie Herodot – prima jumatate a sec. V î.Hr. – scitii erau complet asimilati în masa traca.

Acestea sunt dealtfel si concluziile unui valoros studiu aparut în 1980 si facut de Valentin Vasiliev (“Sciti agatîrsi pe teritoriul României“), care scrie: „Dupa mijlocul sec. al V-lea î.Hr. grupul scitic este asimilat si dispare ca etnitate etno-culturala din provincia intracarpatica a României”.

Astfel, agatârsii trebuie considerati ca traci, iar scitii în numar foarte redus au putut locui doar o vreme printre ei. Agatârsii erau traci. Vitejia lor i-a facut sa nu se supuna persilor lui Darius I, cum facusera toate popoarele vecine.

Atunci când ostile persane s-au apropiat de hotarele lor ele au fost vestite prin crainici ca agatârsii se vor lupta împotriva lor. Iar persii intimidati si nedorind sa lupte în munti s-au retras. Luptându-se de asemenea cu scitii, agatârsii îi biruiesc si reusesc chiar sa ucida pe regele lor, Spargapithes.

Agatârsii aveau un stat din Transilvania pâna în Moldova

Agatârsii îsi creasera un stat în Transilvania pe vaile Muresului si în partile de apus ale Moldovei care se pare ca a dainuit pâna catre sfârsitul sec. III î.Hr.

Aristotel care scria catre sfârsitul sec. IV î.Hr., îi mentioneaza pe agatârsi. Pomponius Mela din sec. I î.Hr.,Vergiliu, dar si Pliniu cel Batrân (sec. I d.Hr.) îi mentioneaza pe agatârsi, ce nu erau prea demult disparuti, astfel ca trebuie sa admitem ca ei au existat, asa cum ne arata si alte surse istorice, pâna în sec. III î.Hr.

Agatârsii vroiau un stat unde sa nu existe ura, ci doar iubire

Aristotel

Statul tracilor agatârsi are o serie de caractere cu totul unice în Antichitate.

Trebuie sa folosim termenul de „stat” când vorbim de societatea tracilor agatârsi, fiindca ea era guvernata de legi scrise într-un codex pe care tinerii îl învatau pe dinafara si mai ales îl învatau sa-l cânte.

Informatia acesta ne este adusa de Aristotel, care precum se stie a adunat constitutiile tuturor popoarelor cunoscute, desi nu a ajuns pâna la noi decât „Constitutia atenienilor”.

Se pare ca, dupa spusele lui Herodot, tracii agatârsi au urmarit ca în poporul lor sa nu fie nici ura, nici pizma, adica au vrut sa constituie o societate în care oamenii sa se îndrageasca între ei, si sa nu existe ostilitate si lupta pentru ca fericirea sa domneasca, toti fiind frati, foarte  uniti între ei.

La agatârsi nu exista familie, ci o comunitate a femeilor

În acest scop în statul lor se instituie comunitatea femeilor, desigur pornind de la premiza ca femeile pot aduce dezbinare si ura între barbati.

Nu stim care era modalitatea prin care se faceau uniunile  între barbati si femei, dar faptul ca barbatii erau foarte luxosi, ca se tatuau, ca se vopseau, adica faptul ca acordau atâta însemnatate aspectului lor exterior, apoi faptul ca purtau podoabe de aur, dovedeste ca voiau prin frumusetea si eleganta lor sa câstige inimile aleselor lor si ca alegerea se facea atât de barbati cat si de catre  femei.

De asemenea daca femeile erau în comun, cum afirma Herodot, si bunurile si averea trebuie sa fi fost tot în comun, pentru ca neexistând o familie nu avea cine sa aiba grija de bunurile personale, de vite de pilda, de casa, de gospodarie, pentru ca, asa cum vom arata în continuare, comunitatea femeilor în istorie a fost asociata totdeauna cu comunitatea bunurilor.

Comunitatea femeilor, caz singur în lume, doar la agatârsi

În lumea antica existenta comunitatii femeilor nu se constata decât la agatârsi. Nicio cetate greaca nu a instaurat asemenea legi, desi a existat poliandrie ca la Sparta de pilda, unde mai multi barbati aveau o singura femeie, fiind de obicei frati intre ei. Herodot relateaza ca un popor din Africa, nasamonii „au fiecare de obicei mai multe femei, dar le folosesc pe toate în comun. Când un nasamon se casatoreste obiceiul cere ca în prima noapte sotia sa treaca de la un oaspete la altul.”

Tot asa masagetii nu aveau femeile în comun, dar se puteau uni cu orice femeie ar fi vrut. Însa promiscuitatea propriu-zisa n-a existat la niciun popor niciodata, si nici comunitatea femeilor n-a existat la vreun popor vreodata.

Asadar, comunitatea femeilor care exista la agatârsi nu era un fenomen social originar, ci fusese introdusa pe cale de legiferare, iar legiferarea nu apare decât la popoare aflate în stadii înaintate de dezvoltare. 

Barbatii se împodobeau mai frumos decât femeile

Precum am aratat, comunitatea femeilor la agatârsi presupune ca fiecare barbat putea sa-si aleaga iubita sa, cu conditia ca aceasta sa-l accepte. Din acest motiv barbatii se împodobeau cât mai frumos, se tatuau si îsi pictau corpurile, purtând podoabe si giuvaeruri de aur.

Textul lui Herodot indica faptul ca doar barbatii se purtau atât de luxos, desigur spre a cuceri pe aleasa inimii lor. Astfel barbatii erau mult mai frumos imbracati si împodobiti decât femeile.

Aceasta deosebire se regaseste întocmai la unii locuitori din Pacific unde barbatii se decoreaza (prin tatuaje) si se împodobesc cu coliere, bratari etc. mai mult decât femeile.  

Actualmente în portul popular din Maramures si din nordul Transilvaniei se poate constata ca barbatii sunt foarte frumos împodobiti, în contrast cu ce se observa în Oltenia, în Muntenia sau în Moldova de sud unde femeile au costume mult mai frumoase si sunt mai fastuos împodobite decât barbatii.

Agatârsii si getii erau comunisti

Dionysos

 

Desigur comunitatea femeilor implica si o comunitate a bunurilor. Stim din textele lui Horatiu ca la geti, deci si la agatârsi „ogoarele sunt neîmpartite si produc roade comune”.

Comunitatea femeilor la agatârsi suprima desigur salbaticul obicei al sinuciderii vaduvei ramase dupa moartea sotului ei, asa cum era datina la unii geti.

Este posibil ca aceasta comunitate a femeilor sa  fi fost instituita spre a se suprima datina jertfirii vaduvei ramase dupa moartea sotului sau, datina care se stie ca a persistat pâna în sec. al XIX în India sub numele de sati.

Astfel  putem interpreta eleganta si luxul agatârsilor. Daca avem în vedere ca în societatea agatârsilor era o continuare a riturilor din Misterele lui Dionysos, ai carui adoratori erau acestia, atunci femeile erau egale cu barbati si  aveau, poate, un rol mai mare fiindca în ceremoniile Misterelor, femeile numite bachante sau menade sau thyade, adoratoarele lui Dionysos, erau cele care organizau desfasurarea acestor ceremonii.

Agatârsii nu credeau în Zamolxis, caci purtau podoabe de aur

În ceea ce priveste credintele religioase ale agatârsilor, putem afirma cu destula certitudine ca ei nu erau adoratorii cultului lui Zalmoxis si ai Misterele sale, adica ai  riturilor prin care se conferea nemurire geto-dacilor deoarece  tracii agatârsi duceau o viata foarte putin ascetica, aveau relatii cu multe femei si purtau podoabe de aur, fiind  tatuati si vopsiti spre a place femeilor. Or în cultul lui Zalmoxis exista o interdictie de ordin religios – în acord cu ascetismul si cu simplitatea vietii adoratorilor lui Zalmoxis de a nu purta obiecte si bijuterii de aur.

I.H.Crisan scrie cu privire la aceasta problema: „Ramâne în continuare deschisa problema ciudata a disparitiei obiectelor de aur în secolele ce au precedat cucerirea romana, atâta vreme cât izvoarele literare ne atesta clar existenta lor”.

Iar Vasile Pârvan scrie: „Ceea ce trebuie sa mire mai mult decât lipsa chihlimbarului, e lipsa aurului de la Ten-ul getic”. Ar fi fost cu totul paradoxal ca oamenii ce aderau la credinte ce impuneau înfrânarea si simplitatea vietii sa poarte podoabe de aur. O interdictie similara pare sa fi existat si în Egiptul antic, si se stiu relatiile care au fost atestate de antici între Egiptul antic si Zalmoxis,  prin intermediul lui Pitagora.

Agatârsii, adoratori ai lui Dionysos, zeul vitei de vie si al orgiilor prelungite

Agatârsii par a fi fost adoratori ai lui Dionysos, zeul vitei de vie, dar si al orgiilor prelungite.

Se stie ca Dionysos, al carui nume îl aflam si în scrierea creto-miceniana a alfabetului linear B si  în tablitele de la Pylos din asa-zisul palat al lui Nestor din sec. al XIII î.Hr., era  un zeu care fusese adoptat de acheeni micenieni înainte de razboiul troian.

El se afla mentionat si în Iliada, împreuna cu adoratoarele sale, numite de Homer „doici”, dar care sunt denumite menade sau thyade în Misterele sale, precum si în riturile si ceremoniile legate de acestea.

Adoratorii lui Dionysos în conflict cu adoratorii lui Zamolxis

Fiind Dionysos divinitatea protectoare a vitei de vie si a vinului este evident ca masura stârpirii vitei de vie în Dacia pe vremea lui Burebista si a marelui preot Deceneu era în ultima instanta un act de ostilitate vadita împotriva lui Dionysos si a riturilor sale orgiastice.

Lucrul nu trebuie sa mire întrucât chiar în Iliada se arata cum regele trac Lycurg le urmareste , vrând sa le ucida, pe adoratoarele lui Dionysos, curmând o scena ce pare a fi o parte din Misterele ce se desfasurau în cinstea lui Dionysos.

Este de înteles ca împotriva orgiilor din riturile lui Dionysos trebuie sa existe o mare ostilitate a ascetilor, adoratori ai lui Zalmoxis ce posteau necurmat si se înfrânau de la orice placeri trupesti.

Într-adevar cultul lui Dionysos avea un caracter orgiastic, comportând ceremonii care se desfasurau la anumite intervale, în care se bea mult vin, se cânta, se jucau hore noaptea la lumina facliilor, se striga, se alerga, rituri la care luau parte, despuiate sau îmbracate în costumatii stranii, femei amestecate cu barbati.

Aceste Mistere ale lui Dionysos au fost interzise în anul 186 î.Hr. la Roma de catre senatul Republicii pentru ca puneau  în primejdie siguranta statului si moralitatea publica, din motive bine intemeiate.

Agatârsii, getii cu tyrs

Un autor latin Valerius Flaccus îi numeste pe agatârsi, Tyrsagetae „geti cu thirs” (adica getii cu toiag), apelatie care nu trebuie confundata cu Thyragetae, „getii de la fluviul Thyros (Nistru)”.

Aceasta apelatie a lui Valerius Flaccus ne dezvaluie sensul real al acestui nume de „agathyrsi” si ne arata originea acestei denumiri.

I.H.Crisan crede ca reprezinta o porecla data tracilor din Carpati care n-a fost evidentiata pâna acum.

Aceasta denumire thyrsagetae, „getii cu thyrs” înseamna ca agatârsii erau adoratori ai lui Dionysos, pentru ca în multe din reprezentarile grafice ale acestui zeu, el poarta thyrsul, acesta fiind  emblema zeului Dionysos (un  toiag de lemn sau de trestie care la cap era încununat cu frunze de vita de vie sau de iedera).

Mai toti adoratorii lui Dionysos purtau emblema acestui zeu, thyrsul, în literatura greaca el aparand catre anul 430 î.Hr.

În marele Dictionnaire des antiquite’s grecques et romaines (Paris, 1898) întocmit de Daremberg si E. Saglio, în articolul consacrat thyrsului, marele elenist A.J. Reinach arata ca pentru autorii antici, agatârsii erau getii cu thyrs, adica adoratori ai lui Dionysos, si se interpreta numele de „agthyrsos” prin „acela care agita thyrsul”, prima parte a acestei denumiri “aga” fiind verbul grec “ago” = „a duce, a conduce”, iar “thyrsos” este numele thyrsului însusi.

Deci “agathyrsul” este acela care umbla mereu cu thyrsul în mâna, semnalându-si astfel calitatea de adorator al lui Dionysos. Grecii care îi vedeau mereu pe getii adoratori ai lui Dionysos cu thyrsul în mâna i-au poreclit agathyrsi (agatârsi).

Aceasta etimologie a numelui agatârsilor – singura deocamdata pe care o cunoastem – exclude bineînteles orice posibilitate ca agatârsii sa fi fost sciti, pentru ca vita de vie nu crestea în tinuturile locuite de ei – iar Dionysos nu era un zeu adorat de sciti. Ba mai mult, un rege scit care a fost initiat în cultul lui Dionysos a fost izgonit de pe tron din acest motiv si apoi ucis, tocmai fiindca si scitii erau ostili ca si romanii sau ca unii dintre greci cultului orgiastic al lui Dionysos.

Agatârsii sunt dacii de mai târziu

S-a scris de catre W. Tomaschek, dar si de catre H. Stein ca agatârsii sunt dacii de mai târziu, si afirmatia acesta este facuta si de I.H.Crisan care scrie ca „agathyrsii pe limba lor se vor fi chemat întotdeauna daci”.

Este foarte probabil ca agatârsii este o porecla data de grecii din cetatile portuare ale Pontului Euxin traco-getilor din Transilvania pentru ca umblau mereu cu thyrsul în mâini, dar trebuie aratat ca acestia nu erau închinatori ai lui Zalmoxis, ci erau adoratori ai lui Dionysos, ale carui Mistere le celebrau în orgii rituale, iar reformele lui Burebista si Deceneu au avut ca scop extirparea acestui cult. Cert este ca agatarsii sunt stramosii dacilor …