LEMURIA PIERDUTĂ

– 1905 –

 

Dovezi furnizate de geologie, precum şi de relativa distribuţie şi dispariţie a vieţuitoarelor şi plantelor

Istoria evoluţiei pământului ne arată că distribuţia uscatului şi a apei pe suprafaţa globului este în continuă schimbare. Ca urmare a schimbărilor geologice ale scoarţei pământeşti, ridicări şi scufundări de pământ au avut loc peste tot, uneori fiind mai puternic marcate în anumite regiuni. Chiar dacă aceste modificări ale suprafeţei pământului se produc foarte încet – de-a lungul mai multor secole ţărmul mării se ridică sau se scufundă cu numai câţiva centimetri, sau chiar şi mai puţin – efectele sunt imense în perioade mari de timp. Pe durata a zeci de mii şi sute de mii de ani, de când există viaţă organică pe pământ şi de când apa se luptă pentru obţinerea supremaţiei pe această planetă, continente şi insule s-au scufundat şi au dispărut în apele mărilor, în vreme ce altele noi s-au ivit din aceleaşi ape. Lacuri şi mări şi-au ridicat nivelul apei, înghiţind uscaturi, în timp ce altele au secat, oamenii ajungând să trăiască pe funduri de mare. Peninsule au devenit insule prin scufundarea în ape a gâtului subţire de pământ ce le lega de continent. După cum insulele unui arhipelag au devenit culmi de lanţuri muntoase, prin modificarea fundului mărilor.

Cândva, Mediterana a fost o mare continentală. Strâmtoarea Gibraltar nu exista pe-atunci, un istm legând Africa de Spania. În timpuri şi mai apropiate, când oamenii existau deja pe pământ, teritoriul Angliei a fost de mai multe ori legat de continentul european şi tot de atâtea ori separat. Chiar şi America de Nord a avut cândva legătură pe uscat cu Europa. În vremuri vechi, Marea Sudului forma un întins continent Pacific. Numeroasele insule ce sunt acum risipite în Oceanul Pacific erau pe atunci culmile celor mai înalţi munţi de pe acel continent. La rându-i, Oceanul Indian forma un continent ce se întindea de la Insulele Sunda¹⁵, de-a lungul coastei sudice a Asiei, către coasta de est a Africii. Acest uriaş continent a fost numit de englezul Philip Lutley Sclater „Lemuria”. Denumirea vine de la oamenii-maimuţă care-l locuiau. Fapt foarte important deoarece se pare că aici a fost leagănul rasei umane, aici dezvoltându-se, după toate probabilităţile, primele maimuţe antropoide. Dovada semnificativă furnizată de Alfred Wallace, pa baza faptelor cronologice, potrivit căreia arhipelagul Malayeziei ar fi constituit în realitate din două pământuri complet diferite este deosebit de interesantă. Partea de vest – arhipelagul Indo-Malayeizian – cuprinzând insulele Borneo, Java şi Sumatra era cândva legată, prin Malacca, de continentul Asiatic şi, probabil, şi de Lemuria. Pe de altă parte, zona arhipelagului Australo-Malayezian, cuprinzând insulele Celebes, Moluce, Noua Guinee, insulele lui Solomon etc. era, odată, legată direct de Australia. Ambele părţi erau, prin urmare, parte a unor continente diferite. În zilele noastre, în zonă s-a înstăpânit marea. Bazându-se doar pe observaţiile sala strict cronologice, Wallace a putut, cu o mare exactitate, să determine poziţia fâşiei ce lega cele două vechi continente.

Astfel, de când există apa pe acest pământ, graniţele dintre apă şi pământ s-au aflat într-o permanentă schimbare. Putem afirma că graniţele continentelor şi ţărmurile insulelor nu au rămas nici măcar o singură oră, şi nici chiar un singur minut, neschimbate,

Aşa cum am arătat mai sus, numele Lemuriei a fost dat pornindu-se de la faptul că pe acest continent s-au dezvoltat, probabil, acele animale de tip lemurian.

„Acest lucru”, scrie Alfred Wallace, „este o problemă foarte probabilă şi este un exemplu despre felul cum studiul geografic al distribuţiei animalelor ne poate permite să reconstituim geografia unei epoci dispărute… Acest continent – Lemuria – reprezintă ceea ce probabil a fost o primă regiune zoologică într-o epocă geologică trecută. Din păcate, încă nu putem spune ce a însemnat acea epocă şi nici care au fost limitele regiunii în cauză. Dacă vom admite că a cuprins întreaga regiune locuită de lemurieni, va trebui să o extindem de la Africa de Vest la Burma, China de Sud şi Celebes, o zonă care, eventual, putea fi ocupată de această populaţie”.

În altă parte Wallace scrie: „Am avut ocazia să ne referim la o legătură între sub-regiunea Etiopiană şi Madagascar, pentru a explica distribuţia tipului lemurian, precum şi alte curiozităţi sau afinităţi existente între cele două zone. Această opinie are la bază observaţii privind geologia Indiei. Astfel, sudul Indiei şi Ceylonul sunt formate mai ales din granit sau roci metamorfice vechi, în vreme ce marea parte a peninsulei Indiei este de formaţiune terţiară, cu câteva urme izolate de roci secundare. Prin urmare, este evident că în aproape tot Terţiarul, Ceylonul şi sudul Indiei se învecinau la nord cu marea şi, probabil că făceau parte dintr-un continent sudic sau o insulă mare. Foarte numeroasele şi remarcabilele cazuri de afinităţi cu Malayezia necesită, oricum, câteva aproximări cu aceste insule ce au apărut mai târziu. Apărute şi mai târziu, marile câmpii şi podişul Indiei au oferit condiţii pentru o imigrare a faunei din sud, deşi în zona Himalaio-Chineză exista pe-atunci o faună bogată şi puternică. În acest context de concurenţă, tipurile mai puţin dezvoltate de păsări şi mamifere s-au stins. Mai puţin severă a fost competiţia dintre reptile şi insecte, urmarea fiind faptul că în cadrul acestor specii de vieţuitoare găsim şi urmaşi ai unei faune vechi, provenită dintr-un continent sudic acum scufundat.

După ce afirmă că pe toată perioada Terţiarului – şi poate şi în perioadele ce-au urmat – marile regiuni ale uscatului erau situate în Emisfera Nordică, Wallace notează: „În Emisfera Sudică par a fi existat trei mase considerabile de pământ, ce au variat ca dimensiuni de la o perioadă la alta, dar care se deosebeau şi care reprezentau mai mult sau mai puţin complet Australia, Africa şi America de Sud din timpurile noastre. În ele s-au scurs succesiv valuri după valuri de viaţă, căci fiecare parte s-a unit cu zone din teritoriile nordice”.

Ulterior, Alfred Wallace a negat existenţa unui continent în sud, dar recunoaşterea generală a unor fapte şi fenomene legate de scufundarea sau ridicarea unor porţiuni de pământ, precum şi concluziile pe care le trage în privinţa relaţiilor dintre fauna existentă şi cea dispărută, rămân încă în picioare.

Iată o tratare şi mai detaliată a subiectului, făcută într-o lucrare importantă¹⁶ a lui H. F. Blandford: „Afinităţile dintre fosilele de animale şi plante din grupul Beaufort din Africa şi cele din Panchets şi Kathmis din India sunt de aşa natură încât sugerează existenţa unei legături între aceste pământuri. Dar asemănările dintre fosilele faunei africane şi indiene nu se întrerup nici în perioadele Permianului sau Triasicului. Straturile de plante din grupul Uitenhage au furnizat 11 forme de plante, dintre care două au fost identificate de dl. Tate cu plantele Rajmahal din India”. Fosilele indiene din Jurasic mai trebuie descrise – cu câteva excepţii – dar acest lucru nu a împiedicat uimirea specialiştilor în faţa asemănărilor dintre fosilele cretacice din Natal – Africa de Sud şi cele din sudul Indiei. A existat pământ continuu între aceste regiuni? Şi, mai mult decât atât, care era legătura între acest pământ afro-indian şi Australia? Există ceva în geografia prezentă a Oceanului Indian care să sugereze poziţia probabilă a acelui pământ continuu? Şi, în cele din urmă, există ceva specific în fauna şi flora Indiei, Africii şi insulelor dintre ele care să sprijine ideea unei foste conexiuni, mai exactă şi mai directă decât există acum între Africa, sudul Indiei şi peninsula Malayeziei?

„Legat de evidenţa geologică, o scurtă privire aruncată pe hartă ar arăta că pornind din apropierea coastei de vest a Indiei şi ajungând până în insulele Seychelles, Madagascar şi Mauritius se întinde un brâu de atoli coralici şi culmi marine, inclusiv Adas, Laccadives, Maldive, grupul Chagos şi Saya de Mulha, toate indicând existenţa unui lanţ de munţi scufundaţi”. Şi insulele Seychelles se ridică dintr-un sistem de spinări marine. Mai la vest, insulele Cosmoledo şi Comore sunt formate tot din atoli şi insule înconjurate de bariere de recifuri, la fel ca insulele Seychelles. Aşa ajungem destul de aproape de ţărmurile Africii şi Madagascarului. Pare cel puţin probabil că în acest lanţ de atoli, bancuri şi bariere de recifuri s-ar afla şi poziţia unui vechi lanţ de munţi care au format coloana vertebrală a unui pământ în epocile Paleozoicului, Mezozoicului şi începutul Terţiarului, având o legătură strânsă între componentele sale, aşa cum în zilele noastre au sistemele muntoase Alpino-Himalaian de pe continentul Euro-Asiatic, Munţii Stâncoşi şi Anzi din cele două Americi.

Referitor la scufundarea Lemuriei, pe care aş denumi-o şi Indo-Oceania (deşi numele de Lemuria este cel general acceptat), singura evidenţă se leagă de extremitatea sa nordică. Aici, în această porţiune, scufundarea pare mult mai posibilă decât în altă parte. Enorme fâşii vulcanice (roci de origine vulcanică) se află în poziţie orizontală către estul zonelor Ghats şi Sakyadri, începând să se scufunde în mare către vest. În acest context, insula Bombay este partea cea mai înaltă a menţionatelor roci de origine vulcanică. Poziţia rocilor în cauză sugerează că scufundarea dinspre vest s-a petrecut în Terţiar, notează H. F. Blandford.

După ce a exemplificat legătura strânsă dintre elementele de floră şi faună aflate pe pământurile luate în discuţie (leul, hiena, şacalul, leopardul, antilopa, gazela, potârnichea, dropia indiană, numeroase moluşte de uscat şi lemurienii), scriitorul H. F. Blandford continuă astfel: „Paleontologia, geografia fizică şi geologia, în egală măsură cu distribuţia cunoscută a plantelor şi animalelor, ne confirmă existenţa unei legături între Africa şi India, incluzând şi insulele tropicale din Oceanul Indian. Acest pământ Indo-Oceanic pare să fi existat încă din timpul Permianului, probabil – aşa cum arată profesorul Huxley – până aproape de perioada Miocenului; iar Africa de Sud şi India sunt acum ceea ce a mai rămas din acest pământ străvechi. Poate că această continuitate nu a fost permanentă în tot acest răstimp. Într-adevăr, rocile cretacice din sudul Indiei şi sudul Africii, precum şi straturile marine de origine jurasică din aceleaşi regiuni dovedesc că anumite porţiuni din aceste zone au fost, mai mult sau mai puţin timp, invadate de ape. Oricum, orice ruptură în continuitate n-a durat prea mult. Investigaţiile făcute de Alfred Wallace în Arhipelagul din Est arată că o mare, oricât de îngustă ar fi ea, devine o barieră insurmontabilă pentru migrarea animalelor de uscat. În Paleozoic, acest pământ scufundat trebuie să fi fost legat cu Australia, iar în Terţiar cu Malayezia, deoarece formele malayeziene asemănătoare cu cele din Africa – în unele cazuri – sunt foarte deosebite de cele din India. Cu toate acestea, ştim foarte puţine lucruri despre geologia peninsulei estice, pentru a putea spune cu siguranţă din ce epocă datează legătura ei cu pământul Indo-Oceanic! Din observaţii şi cercetări rezultă că o importantă parte a peninsulei Malayezia va fi fost ocupată de apele unei mări, în Mezozoic şi Eocen. Vechiul pământ se va fi extins, probabil, la o oarecare distanţă de nordul actualei delte a Gangelui. Cărbune de origine Cretacică şi Terţiară apare pe dealurile Khasi, ca şi în Assamul Superior, dar în ambele cazuri asociat cu straturile marine. Aşa se face că în această zonă graniţele dintre uscat şi mare apar oscilând undeva între Cretacic şi Eocen. Interesant e faptul că formaţiunile geologice din Triasic, carbonifere şi chiar cele mai recente, din Himalaia, demonstrează că din primele perioade ale începutului şi până în vremea ridicării lanţului muntos Himalaia, o mare parte a suprafeţelor actuale din regiune au fost acoperite de mări.

Să trecem pe scurt, în revistă, ideile prezentate în această scriere.

Prima idee: straturile purtătoare de plante din India, din prima parte a Permianului şi până în ultima parte a Jurasicului indică – exceptând câteva locuri – o continuitate neîntreruptă a pământului şi a surselor de apă dulce. Situaţia aceasta poate data din vremuri străvechi.

A doua idee: în prima parte a Permianului, cât şi în era post-Pliocenă a predominat o climă rece chiar şi în zonele coborâte ca latitudine şi sunt înclinat să cred că acest fapt s-a petrecut în ambele emisfere, în acelaşi timp. Odată cu scăderea în intensitate a frigului, flora şi fauna, aceasta din urmă reprezentată prin reptilele din Permian, s-au răspândit în Africa, India şi, probabil, în Australia. Se pare că flora a existat şi mai înainte în Australia.

A treia idee: India, sudul Africii şi Australia au fost legate de un continent Indo-Oceanic în epoca Permianului. India şi Africa au fost conectate în continuare, cu mici întreruperi, până la sfârşitul Miocenului. În a doua perioadă a Miocenului, acest pământ era legat şi de Malayezia.

A patra idee: De comun acord cu alţi cercetători, consider că aşezarea acestui pământ poate fi delimitată de recifele de corali şi culmile marine ce există în zilele noastre între Marea Arabiei şi Estul Africii.

A cincea idee: Până la finele perioadei Numulite nu a existat nici o legătură directă – exceptând, poate, scurte perioade – între India şi Asia de vest.

„Dintre cele cinci continente existente”, scrie Ernst Haeckel în marea sa lucrare „Istoria Vieţii”¹⁷, „nici Australia, nici America sau Europa nu ar fi putut fi căminul primitiv al omului, aşa-numitul Paradis, leagănul rasei umane”. Cele mai multe dovezi în acest sens le furnizează Asia de Sud. În afară de sudul Asiei, singurul continent care ar putea fi privit ca fostul Paradis al omului este Africa. Dar există o serie de împrejurări, în special cronologice, ce indică existenţa căminului primitiv al omenirii într-un continent aflat acum sub apele Oceanului Indian. Acest continent se întindea de-a lungul sudului Asiei – aşa cum arată ea în prezent şi probabil în legătură cu ea – până către Indiile Extreme şi Insulele Sunda; la vest continentul misterios ar fi ajuns până în Madagascar şi ţărmurile sud-estice ale Africii. Deja am menţionat că numeroase elemente din geografia animalelor şi plantelor pledează pentru „existenţa unui astfel de continent în sudul continentului Indian. Phillip Lutley Sclater a numit acest continent Lemuria, de la semi-maimuţele care îl populau. Presupunând că Lemuria a fost leagănul omenirii, uşurăm mult explicarea distribuţiei geografice a speciei umane prin migraţii”. Într-o altă lucrare intitulată „Pedigree-ul Omului”, Haeckel afirmă existenţa Lemuriei încă de la începuturile istoriei pământului.

Următorul citat este luat din scrierile¹⁸ dr. Hartlaub şi poate aduce o nouă lumină în ceea ce priveşte existenţa Lemuriei pierdute. „Cu treizeci şi cinci de ani în urmă, Isidore Geoffroy St. Hilaire a remarcat că, în cazul în care cineva trebuie să clasifice Insula Madagascar exclusiv după considerente zoologice şi fără a ţine cont de situaţia sa geografică, ea nu se aseamănă nici cu Asia şi nici cu Africa, fiind diferită, de ambele, dar amintind de un al patrulea continent. Acest continent misterios ar fi mult diferit de cel African în ceea ce priveşte fauna, dar mult mai apropiat de India.

Mărturii străvechi despre Paradisul Lemuria

Date despre Lemuria şi oamenii săi au fost obţinute în acelaşi fel ca şi în cazul Atlantidei. Autorul a avut privilegiul de a obţine copiile a două hărţi, una reprezentând Lemuria şi pământurile învecinate din perioada marii expansiuni a acestui continent, cealaltă prezentând acest continent după marile catastrofe, dar cu mult înainte de distrugerea finală.

Ca şi hărţile Atlantidei, hărţile Lemuriei au, desigur, unele minusuri în ceea ce priveşte exactitatea, ţinând cont că informaţiile privind cele două continente dispărute s-au obţinut foarte greu. În cazul Atlantidei a existat un glob pământesc având înscris pe el relieful, precum şi o hartă pe pergament, bine păstrată. În ceea ce priveşte geografia Lemuriei a fost găsit un model în teracotă spartă şi o hartă, foarte prost păstrată şi ruptă.

Ni s-a spus că puternicii Adepţi din timpul Atlanţilor sunt autorii hărţilor Atlantidei, ei fiind, după cum se ştie, instructori divini. Nu se cunoaşte dacă şi harta Lemuriei are şi ea autori de asemenea nivel, şi nici dacă a fost făcută în timpul existenţei continentului sau mai târziu.

Totuşi, cel care a transmis originalele arhaice ale hărţilor celor două continente le consideră de mare valoare şi, prin urmare, foarte exacte.

Durata aproximativă a Lemuriei

Existenţa Atlantidei reprezintă, în linii mari, cam 4-5 milioane de ani, istoria acestui continent începând cu apariţia rasei Rmoahalilor. Această rasă a trăit în Atlantida, dar leagănul ei a fost Lemuria. Se poate afirma că cele două continente au existat în acelaşi timp, Atlantida durând încă multă vreme după dispariţia Lemuriei. Oricum, în urma cercetărilor se poate afirma că Lemuria – străvechiul rai pământesc al omului – a avut o existenţă mult mai lungă decât Atlantida. Totuşi, în cazul Lemuriei, datele în timp nu pot fi stabilite nici măcar cu aproximaţie.

Hărţile

Harta continentului Lemuria (pe coperta a III-a a prezentei ediţii^h5) reprezintă pământul în perioada Permianului, în Triasic şi la începutul Jurasicului. În perioada sa de maximă expansiune Lemuria înconjura lumea, întinzându-se de la actualul Cap al Insulelor Vere, la câteva mile de coasta Sierrei Leone, înspre sud-est, prin Africa, Australia, insulele Society şi toate mările existente, spre un punct aflat la numai câteva mile distanţă de marele continent insular Atlantida, incluzând Capul Horn şi Patagonia.

Referitor la distribuţia florei şi faunei şi existenţa atâtor tipuri comune în India şi Africa, se va observa că între anumite porţiuni din India şi mari traiecte din Africa a existat o comunicare directă prin limbi de uscat. O comparaţie între harta Lemuriei şi cea a Atlantidei va demonstra existenţa unei comunicări continui între diferitele zone ale pământului, acum separate de apele mărilor şi oceanelor, ceea ce explică, de pildă distribuţia faunei şi florei în cele două Americi. Ca şi în Europa sau în Estul îndepărtat.

Insula ce apare în harta Lemuriei ca fiind situată în nord-vestul promontoriului extrem al continentului, acum aflată în vestul Spaniei, a fost probabil centrul de unde au pornit, de-a lungul timpurilor, distribuţia faunei, dar şi a florei. Se pare că această insulă a fost nucleul, de la început şi până la sfârşit, al viitorului continent al Atlantidei. Aşa cum se prezintă lucrurile, se pare că insula exista încă din primele timpuri ale Lemuriei.

Cercetând hărţile celor două continente se poate ajunge la concluzia că Australia, Noua Zeelandă, Madagascarul, porţiuni din Somalia şi sudul extrem al Patagoniei sunt zone care probabil au existat încă de la începuturile Lemuriei, traversând toate catastrofele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru părţile sudice ale Indiei, Ceylonului, în cazul Ceylonului înregistrându-se o scufundare acum circa 80 000 de ani. Totuşi, cele mai vechi pământuri de pe planeta noastră sunt rămăşiţele continentului Hyperborean, adică Groenlanda, Islanda, Spitzbergen, porţiunile nordice din Norvegia şi Suedia, precum şi capul nordic al Siberiei.

Conform hărţilor, Japonia s-a aflat deasupra apelor fie ca o insulă, fie ca parte a Lemuriei. Spania, de asemenea, există tot din perioada Lemuriei, fiind cu excepţia nordului Norvegiei şi Suediei, cel mai vechi pământ din Europa.

Caracterul total aproximativ al acestor observaţii se datorează faptului că de-a lungul timpurilor au existat perioade de scufundări şi ridicări.

Reptilele şi pădurile de conifere ale Lemuriei

E lesne de observat că omul lemurian a trăit în perioada reptilelor şi a pădurilor de conifere. Monştrii amfibii şi pădurile gigantice de conifere din epoca Permianului încă existau în zonele cu climă caldă şi umedă. Pleozaurii şi ichtiozaurii trăiau în mlaştinile din epoca Mezoliticului, moment în care s-a produs un fenomen de uscare, de secare a apelor mărilor. Context în care dinozaurii – cele mai înfricoşătoare reptile de uscat – au devenit, cu timpul, tipul dominant de animal. Pterodactylisul – o specie de saurian cu aripi – se târa pe pământ, dar putea să şi zboare. Cele mai mici specii de Pterodactylis-i aveau dimensiunea unei vrăbii. Cei mai mari însă aveau deschiderea aripii de 16 picioare (aproape 5 metri), depăşind dimensiunile celei mai mari păsări din zilele noastre. Cei mai înfricoşători dintre dinozauri – dragonii – erau nişte animale înfricoşătoare, nişte reptile uriaşe cu o lungime de 40-50 picioare (12-15 metri)¹⁹. Săpăturile făcute au scos la lumină scheletele unor animale şi mai mari. La o şedinţă care s-a ţinut la Royal Institution, pe 7 ianuarie 1904, profesorul Ray Lankester a făcut referiri la un schelet de brontozaur de 65 picioare lungime (aproape 20 metri), descoperit într-un depozit Oolit din sudul SUA.^h7

Aşa cum se menţionează în vechea carte a lui Dzyan²⁰, „animale cu oase, dragoni ai adâncurilor, şerpi zburători s-au adăugat vieţuitoarelor care se târau. Cei ce se târau pe pământ au căpătat aripi. Fiinţele cu gâtul lung din ape au devenit părinţii zburătoarelor”.

Iată ce constată ştiinţele moderne: „Clasa păsărilor, aşa cum s-a văzut, este atât de apropiată reptilelor ca structură internă, şi ca dezvoltare embrionară încât este foarte clar că îşi are originea într-o ramură a acestora… Derivarea păsărilor din reptile s-a petrecut prima dată în Mezolitic şi, la o scară mai mare, în Triasic”. ²¹

În ceea ce priveşte regatul plantelor, acele vremuri au văzut cum coniferele şi palmierii sunt înlocuiţi de uriaşele păduri de foioase. În ultima parte a epocii Mezolitice au apărut, pentru întâia dată, mamiferele, dar fosilele mamuţilor şi mastodonţilor – care au fost primii reprezentanţi ai acestei categorii de vieţuitoare – datează cu precădere din Eocen şi Miocen.

Regatul Oamenilor

Omul din zilele noastre nu ar fi putut trăi în acele timpuri. Într-adevăr, omul lemurian, trebuie privit, cel puţin în prima jumătate a evoluţiei sale, mai degrabă ca un animal menit a da naştere omenirii, decât ca un om în sine, aşa cum înţelegem noi astăzi noţiunea de om. Totuşi grupele a doua şi a treia de Pitris – care formau locuitorii Lemuriei în perioada primelor patru sub-rase – atinseseră o destul de mare conştientizare a noţiunii de Lunar Manvantara, fapt ce le diferenţia de animale. Dar încă nu primiseră scânteia divină ce le-ar fi conferit membrilor lor judecată şi individualitate, adică acel ceva care să-i facă oameni adevăraţi.

Cum arătau oamenii Paradisului?

Evoluţia rasei lemurienilor constituie una dintre cele mai obscure, dar şi mai interesante probleme din istoria omenirii. În vremurile Lemuriei nu numai că s-a ajuns la noţiunea de OM, dar trupul omenesc a trecut prin mari schimbări fizice, iar procesul de reproducere s-a schimbat de două ori.

În explicarea afirmaţiilor surprinzătoare pe care le facem privind dimensiunea şi consistenţa trupului omenesc în cea dintâi perioadă a Lemuriei trebuie să luăm în seamă şi faptul că în vreme ce regatul animal, vegetal şi mineral au urmat un curs evolutiv normal, omul a înregistrat adevărate rupturi de ritm în dezvoltarea sa. Astfel, trupurile primei Rase de Bază ar putea fi pentru omul din zilele noastre nişte adevărate fantome, de dimensiuni gigantice. Fiinţe aproape lipsite de raţiune, dar care acumulau experienţe, indivizii primei rase omeneşti aveau trupurile formate din materie astrală. Abia cu timpul formele astrale ale acestei prime rase au fost învăluite într-o structură fizică. În contextul acestei evoluţii se poate spune că indivizii celei de-a doua Rase de Bază a neamului omenesc aveau deja o formă fizică, fiind compuşi din eter. Totuşi, nu puteau fi văzuţi cu ochiul liber, într-o formă cât de cât asemănătoare cu cea de azi.

Ni se spune că numai Manu şi fiinţele care îl ajutau dispuneau de mijloacele de îmbunătăţire a tipului fizic al omului, fiind responsabili cu evoluţia individului uman. Cea mai înaltă dezvoltară atinsă de acest tip uman a fost creatura cu aspect de maimuţă care a existat pe trei planete fizice: Marte, Terra şi Mercur. Odată cu valul de viaţă adus de omenire pe pământ în a Patra Perioadă – perioada Lemuriei – un anume număr din aceste vieţuitoare cu aspect de maimuţe au reuşit să treacă de perioada obscură şi să-şi găsească un loc al lor pe planetă. Aceste vieţuitoare s-au alăturat curentului omenesc în evoluţie, mai ales în momentul când rasa omenească a început să-şi aibă propriul contur fizic.

Din a doua rasă cu un vag contur fizic, numită şi eterică, a evoluat a treia rasă – Lemurienii. Trupurile acestora au devenit materiale, fiind formate din gaze, lichide şi solide, ceea ce înseamnă că erau constituite cele trei sub-diviziuni ale planului fizic. Gazele şi lichidele predominau însă, ceea ce făcea ca structura vertebrată să nu fie solidificată şi deci, indivizii umani nu aveau încă poziţie verticală. Aşa-numitele oase ale acelor fiinţe erau pliabile ca ale copiilor mici. Dezvoltarea structurii solide a oaselor omeneşti s-a produs într-un timp îndelungat, până către mijlocul perioadei Lemurienilor. Deci printr-un proces natural, desfăşurat în vremuri demult apuse, omul a suferit o accentuată evoluţie, trecând de la forma eterică la cea fizică, oasele sale devenind din oase moi în oase aşa cum pot fi văzute şi în zilele noastre la toţi membrii speciei omeneşti.

Ochii Lemurienilor

Organele văzului acelor creaturi din vechime erau rudimentare sau cel puţin aşa erau cei doi ochi din faţă. Mai exista însă şi un al treilea ochi aflat în spatele capului, a cărui formă acum atrofiată e cunoscută sub numele de glanda pineală. Aceasta, aşa cum ştim azi²² este centrul văzului, dar în perioada despre care vorbim era centrul principal nu numai pentru vederea astrală, ci şi pentru cea fizică. Referindu-se la reptilele care au dispărut, profesorul Ray Lankester atrage atenţia asupra „dimensiunii oaselor parietale ale unui craniu, ceea ce arată că la ichtiozauri ochiul parietal sau pineal aflat în vârful capului trebuie să fi fost foarte mare”. Legat de această observaţie, Lankester a arătat că oamenii erau inferiori uriaşelor şopârle de apă „căci noi am pierdut cel de-al treilea ochi ce se poate studia la reptilele obişnuite şi care apare cel mai evident la şopârla albastră uriaşă din sudul Franţei”. Probabil că pe undeva înainte de mijlocul perioadei Lemurienilor, în timpul evoluţiei uneia dintre rasele încă nedefinite, uriaşul trup gelatinos al strămoşului omului a început să se solidifice, moment în care s-au, întărit oasele, iar primitiva creatură a început să stea în poziţie verticală. Din acest moment, cei doi ochi aflaţi în faţă au devenit, treptat, principalele organe fizice ale vederii. Al treilea ochi a mai funcţionat totuşi ca organ al vederii până către finele epocii Lemurienilor.

Un fapt curios este că atunci când Lemurienii au atins pentru prima dată capacitatea de a sta şi de a se mişca în poziţie verticală, ei se puteau mişca la fel de uşor înainte şi înapoi. Faptul se poate explica nu numai prin capacitatea de a vedea cu al treilea ochi, ci şi prin structura curioasă a călcâiului acestor fiinţe.

Cum arăta omul acum 4-5 milioane de ani

„Statura sa era gigantică, cuprinsă între 12 şi 15 picioare (între 3,6 şi aproape 5 metri). Pielea era foarte închisă la culoare, cu o tentă galben-maronie. Maxilarul inferior era alungit, iar faţa era turtită, ochii mici dar pătrunzători, distanţaţi unul de altul, în aşa fel încât îi permiteau să vadă la fel de bine lateral, dar şi înainte, în vreme ce ochiul din spate îi permitea să vadă înapoi, porţiunea aceea de cap neavând păr. Nu avea frunte, ci doar o bucată de carne acolo unde ar fi trebuit să fie fruntea. Capul se mişca în spate şi în sus într-un mod ciudat. Braţele şi picioarele (în special braţele) erau mai lungi decât ale noastre şi nu puteau fi perfect îndreptate în regiunea coatelor sau genunchilor; mâinile şi labele piciorului erau enorme, iar călcâiele erau alungite în spate. Întreaga fiinţă era acoperită cu o piele lăsată, asemănătoare celei a rinocerilor, dar mai solzoasă, probabil pielea unui animal pe care acum îl cunoaştem numai din rămăşiţele sale fosile. În jurul capului, care avea părul destul de scurt, era îndoită o altă bucată de piele de care erau ataşate porţiuni mici de piele roşie-deschis, albastră sau de alte culori. În mâna stângă avea un obiect ascuţit folosit la apărare sau pentru atac. Acesta avea cam aceeaşi înălţime cu a omului. În mâna dreaptă avea o sfoară încolăcită, confecţionată din plante agăţătoare; de capătul sforii era legată o reptilă uriaşă şi fioroasă, asemănătoare Plesiosaurului. Lemurienii au domesticit aceste creaturi şi le-au îmblânzit pentru a le folosi forţa în vânarea altor animale. Apariţia unui om conferea o imagine neplăcută, dar nu complet necivilizată, fiind de acelaşi fel cu specimenul mediu din acele timpuri”.

Multe exemplare erau mai puţin umane ca apariţie decât cel descris mai sus. Abia în partea a doua a dezvoltării Lemuriei a apărut un tip umanoid mai dezvoltat, dar încă neasemănător cu omul din zilele noastre. Maxilarul inferior îi era proeminent, buzele groase, faţa turtită. În acea perioadă s-a dezvoltat o porţiune care ar putea fi numită frunte, iar proeminenţa curioasă a călcâielor s-a mai redus. O anume varietate din această populaţie primitivă avea capul sub forma unui ou, partea mai ascuţită fiind în sus, ochii fiind foarte îndepărtaţi şi dispuşi foarte sus. Statura era ceva mai redusă, iar înfăţişarea mâinilor, picioarelor şi a mădularelor era asemănătoare cu a negrilor din zilele noastre. Aceste fiinţe omeneşti au dezvoltat o civilizaţie de durată. Timp de mii şi mii de ani au dominat celelalte triburi care trăiau pe vastul continent Lemurian. Spre final, oamenii cu capul ascuţit, când decăderea părea a-i fi cuprins, şi-au asigurat vitalitatea prin intermediul căsătoriilor mixte cu populaţia Rmoahalilor, prima sub-rasă de Atlanţi.

Dar pe cât de uimitoare sunt schimbările legate de dimensiunea, consistenţa şi înfăţişarea omului, pe atât de şocante sunt şi modificările legate de reproducere.

Înmulţirea la cei mai vechi dintre oameni

Aproape asexuat, fără sex la începuturile sale, omul Lemurian a devenit bisexuat şi androgin printr-un proces foarte lent. Trecerea de la prima la a doua transformare a necesitat numeroase generaţii, în timpul cărora simpla celulă rezultată din părinte s-a dezvoltat mai întâi într-o fiinţă bisexuală; apoi celula a devenit ou şi a produs fiinţa unisexuală. Oamenii Lemuriei, adică oamenii celei de-a treia Mari Rase, reprezintă un mister. Este însă evident că, în procesul evoluţiei, ei au început, în mod miraculos, să se separe în cochilii sau ouă pre-natale din care au ieşit urmaşii de sex masculin sau feminin. În scurgerea timpurilor geologice rasele nou create au început să-şi piardă capacitatea naturală de a da naştere unor fiinţe purtătoare de ambe sexe. Într-un proces care a necesitat milioane de ani, către finele celei de-a Cincea Perioade, oamenii au ajuns să se înmulţească asemenea celor din ziua de azi.

Lemurienii încă mai populează pământul

Este cazul să amintim aici că fiinţele lipsite de raţiune ce trăiau în trupuri fantomatice sau eterice în primele timpuri ale Lemuriei, cu greu pot fi numite oameni. Abia după separarea sexelor, atunci când trupurile lor au căpătat un aspect fizic dens, ele au devenit cu adevărat oameni. Urmaşii degeneraţi al Rasei a Treia de Bază – care încă mai populează pământul – pot fi întâlniţi în rândul aborigenilor din Australia, precum şi în insulele Andaman, apoi în triburi de oameni ai tufişurilor din Africa, în câteva triburi din zonele deluroase ale Indiei, în Ţinutul Focurilor. Tot din Lemurieni se trag şi alte triburi sălbatice.

Păcatul celor fără de raţiune

Actele ruşinoase ale oamenilor fără de raţiune din perioada primei separări a sexelor sunt cel mai bine redate în „Cartea lui Dzyan”.

„În timpul celei de-a Treia Rase²³, animalele fără oase au crescut şi s-au schimbat şi au devenit animale cu oase, iar aspectul lor a căpătat o notă de solid. Primele s-au separat animalele, care au început să crească. Omul dublu s-a separat şi el. El a zis «Să fim ca şi ele; să ne unim şi să dăm naştere la noi fiinţe». Şi aşa au făcut. Iar cei ce nu aveau scânteia, au luat cu ei femele uriaşe. Ei au născut o rasă mută, fiind şi ei muţi. Dar limbile lor s-au dezlegat. În schimb limbile progeniturilor au rămas legate. Au născut apoi nişte monştri. O rasă de monştri roşcaţi, patrupezi. O rasă mută care să ducă ruşinea pe mai departe, nesupusă nimănui. (Un comentariu antic menţionează: „Când a Treia Rasă s-a separat şi a căzut în păcat născând oameni-animale, aceştia au fost deosebit de feroci şi s-au distrus reciproc în luptă cu oamenii. Până atunci nu existase păcatul şi nici pierderi de vieţi.)

Văzând aceasta, Lhas, care nu dăduseră naştere oamenilor, au lăcrimat şi au zis: Cei fără raţiune au profanat trupurile noastre viitoare. Aceasta este Karma (semn rău). Să locuim în alte trupuri. Să le dăm o lecţie înainte de a fi prea târziu.

Şi aşa au făcut.

Apoi toţi oamenii au fost înzestraţi cu Manas (raţiune). Atunci ei au văzut păcatul celor fără de raţiune”.

Păcatul cu maimuţele

Marea asemănare dintre om şi maimuţele superioare, atât de des invocată de darwinişti şi ţintind către un strămoş comun ambelor specii, prezintă un aspect important. Soluţionarea acestui aspect trebuie căutată în explicaţia ezoterică a genezei speciei Pitecantropului.

Aflăm din „Doctrina Secretă” că descendenţii acestor fiinţe jumătate monstru, jumătate oameni, descrise ca avându-şi originea în păcatul celor fără de raţiune, variind ca dimensiuni şi căpătând în cele din urmă contur fizic, au culminat în Miocen cu o rasă de maimuţe din care au descins pitecantropii. Cu aceste maimuţe din Miocen, Atlanţii au reînnoit păcatul celor fără de raţiune – de data aceasta Atlanţii fiind perfect conştienţi – rezultatul fiind maimuţele antropoide.

Ni se dă de înţeles că următoarea rasă – a Şasea de Bază – deci rasa de după noi, va avea printre oamenii ei încarnări ale maimuţelor antropoide, faptul însemnând o reîntoarcere la rasele dintâi de oameni care au populat pământul.

Cert este că separarea omului în sexe s-a produs în Lemuria, în estul regiunii muntoase din care făcea parte actuala insulă Madagascar.

Dezlegarea limbilor în Continentul-paradis

Aşa cum s-a văzut, oamenii începuturilor nu aveau un aspect definitivat din punct de vedere fizic şi încă nu puteau vorbi. Normal, strămoşii astrali şi eterici ai celei de-a treia rase de oameni de pe pământ nu aveau nevoie de producerea sunetelor pentru a-şi transmite gândurile, deoarece ei trăiau în dimensiunea astrală şi eterică. Devenind o fiinţă fizică, omul nu putea rămâne mut. Aflăm că sunetele prin care aceşti oameni primitivi îşi transmiteau gândurile erau, la început, vocale. În decursul evoluţiei au început a fi folosite şi consoanele, dar dezvoltarea vorbirii pe continentul Lemurian, de la începuturile lui şi până la sfârşit, nu a depăşit faza monosilabică. Chineza din zilele noastre e singura descendentă în linie a vorbirii lemurienilor. De altfel, se pare că în timpurile străvechi ale Lemuriei toţi oamenii vorbeau aceeaşi limbă.

Dovada păcatului originar

Faptul că regii şi împăraţii consideră drept necesar, în toate problemele statale, să apară în fruntea luptătorilor din slujba lor, este o dovadă a apoteozei atinse de calităţile combative ale omului.

Din informaţiile pe care le deţinem s-ar părea că antagonismul dintre oameni şi animale a fost cel care s-a dezvoltat mai întâi. În evoluţia corpului omenesc, o hrană adecvată pentru acesta a devenit o primă necesitate. Deci, în plus faţă de antagonismul produs din nevoia de auto-apărare a omului faţă de animalele feroce apare nevoia de hrană, care i-a împins pe oameni să ucidă. În acest context, una dintre primele activităţi ale minţii lor în formare a fost îmblânzirea animalelor pentru a le folosi la vânătoare. Elementul de apărare fiind deci depăşit în ceea ce priveşte animalele, omul s-a simţit în stare să agreseze, dar să se şi apere de alţi oameni. Motivele agresiunii erau aceleaşi ca şi în zilele noastre în comunităţile sălbatice. Posedarea unui obiect dorit de un alt om era un motiv suficient pentru ca acel alt om să încerce să îl ia cu forţa. Lupta nu se limita la simple acte de agresiune. La fel ca la sălbaticii din zilele noastre, bande de jefuitori atacau şi distrugeau comunităţile mai îndepărtate. Totuşi, războiul ca formă organizată nu a depăşit, în Lemuria aceste limite.

Atlanţii au fost cei care aveau să dezvolte luptele dintre oameni într-o direcţie organizată, strângând armate şi construind nave. După cum ştim, de-a lungul întregii existente a Atlantidei războiul fost la ordinea zilei, luptele desfăşurându-se atât pe mare, cât şi pe uscat. Aceste practici vechi au făcut ca războiul să se înrădăcineze atât de tare în mintea şi deprinderile oamenilor încât în zilele noastre chiar şi cele mai dezvoltate dintre rasele arienilor sunt gata oricând să se încaiere.

Obiceiuri artistice în Raiul Pierdut

Pentru a urmări dezvoltarea artelor la Lemurieni trebuie să începem cu istoria celei de-a cincea sub-rase, când separarea sexelor era deja pe deplin realizată, omul ocupând un trup determinat fizic, cu o statură gigantică. Războiul purtat cu animale monstruoase, de pradă, începuse. Oamenii locuiau în colibe, pentru construcţia cărora au dărâmat arbori. Pentru început, familiile Lemuriene locuiau în junglă, în locuri anume curăţate, dar nevoia de apărare împotriva fiarelor sălbatice le-a făcut să se adune şi să trăiască în comunităţi. Colibele din aceste comunităţi erau făcute din trunchiuri de copaci şi întărituri de piatră, în vreme ce armele de atac sau de apărare împotriva dinozaurilor sau a altor vietăţi sălbatice erau lăncii din lemn ascuţit. Agricultura era necunoscută, iar focul nu fusese descoperit. Hrana strămoşilor fără oase ai lemurienilor era ceea ce găsea pe pământ sau imediat sub el. Ridicându-se în două picioare şi având oasele tari, Lemurienii se hrăneau cu fructele junglei, dar hrana principală era carnea de animale, de reptile mai ales pe care le tăiau în bucăţi şi le devorau.

Dascălii oamenilor de demult

Cântecul populaţiei Lhas, „care nu a clădit oameni” atunci când a văzut cum îi va decurge viitorul, este complet de neînţeles la prima vedere.

Ni se dă de înţeles că Lhas-ii erau partea cea mai dezvoltată a omenirii, care a evoluat într-un moment foarte îndepărtat. Lhas-ii atinseseră un înalt nivel de dezvoltare în lanţul lor de lumi. Ei au devenit călăuzele şi dascălii rasei Lemuriene tocmai în momentul când aceasta avea nevoie de un mare ajutor.

Dar şi alte fiinţe şi-au asumat această sarcină. Acestea veneau de pe un înalt plan evolutiv ce îşi avea sediul pe planeta Venus. Omenirea de pe această planetă atinsese deja un nivel cu mult mai ridicat decât cel atins de vieţuitoarele pământului. Cei de pe Venus erau divini, în timp ce strămoşii noştri din marea vechime se găseau abia pe punctul de a atinge ca nivel de dezvoltare stadiul de oameni. Aceste fiinţe divine au venit pentru a se ocupa de omenire în perioada ei de copilărie. Probabil aşa cum şi noi la rându-ne vom merge cândva, pentru a da o mână de ajutor fiinţelor de pe lanţurile lui Jupiter ori Saturn. Sub influenţa Venusienilor, Lemurienii au evoluat rapid în gândire. Înzestrarea minţii lor cu sentimente de dragoste şi recunoştinţă faţă de cei pe care îi simţeau a fi cu mult peste nivelul lor de inteligenţă a condus la imitare, fapt ce a determinat avansarea lor pe latura spirituală. Mai mult decât atât, acest câştig a putut fi transferat de la generaţie la generaţie.

Totuşi, trebuie observată o mare deosebire între fiinţele foarte evoluate, venite din sistemul lui Venus, şi cele prezentate ca fiind cea mai evoluată ramură a umanităţii. Fiinţele venite de pe Venus nu erau mânate de un impuls karmic, ele venind pe pământ sub formă de oameni ca să muncească şi să trăiască alături de oameni, fără a prelua şi limitele fizice ale acestora.

Pe de altă parte, Lhas-ii trebuiau să se nască în trupurile fiinţelor existente deja. Faptul ar fi dus la îmbunătăţirea rasei umane, accelerând evoluţia fiinţei jumătate om, jumătate animal, care exista în acele vremuri. De fapt, imboldul dat progresului rasei omeneşti a constat dintr-o cumulare de forţe, generate de profesorii venusieni şi de apariţia reîncarnărilor, acestea din urmă producându-se timp îndelungat, până la apariţia rasei Atlanţilor.

Evident, poziţia ocupată de fiinţele divine de pe Venus a fost, normal, cea de conducător, instructor religios şi profesor de arte.

Din nou despre arte

Sub călăuzirea dascălilor de origine divină, oamenii au început să înveţe să folosească focul. Au învăţat, totodată, şi modul de obţinere a acestuia, la început prin frecare, apoi prin folosirea cremenii şi a fierului. Au fost învăţaţi să caute metale, să le prelucreze şi să le dea forme. În ceea ce priveşte armele, în locul unor lăncii de lemn ascuţit au început să-şi confecţioneze suliţe cu vârfuri ascuţite, din metal. Au mai fost învăţaţi să sape şi să cultive pământul, să se ocupe de îmbunătăţirea soiului de grâu sălbatic. Se cuvine amintit faptul că grâul nu s-a dezvoltat pe planeta pământ, ci a fost un dar de la fiinţele divine, care l-au adus de pe Venus pentru a-i hrăni pe oameni. Dar grâul nu a fost singurul lor dar. Şi albina a fost adusă tot de pe Venus, fiind singura fiinţă din regatul animal care nu a evoluat în lanţul nostru de lumi.

Lemurienii au învăţat, de asemenea, cum să toarcă şi să ţeasă, făcându-şi astfel materiale cu care să se acopere. Ca materie primă foloseau părul aspru al unui animal acum dispărut, dar care se asemăna cu lama din zilele noastre, ai cărei strămoşi s-ar putea să fi fost. Mai înainte de a învăţa ţesutul, lemurienii se acopereau cu un fel de robe făcute din piei de animale.

Ajutată, omenirea o pornise pe calea îndelungă a civilizaţiei.

Marile state şi oraşe ale Paradisului

În ultima parte a existenţei lor, Lemurienii au învăţat să-şi clădească oraşe mari. Acestea par să fi avut o arhitectură ciclopică, asemănătoare cumva trupurilor gigantice ale oamenilor din acele vremuri. Primele oraşe au fost clădite în regiunile muntoase ale Lemuriei, continentul incluzând, după cum se ştie, şi insula Madagascar. Deci în această regiune au apărut oraşele Lemuriei. Un alt mare oraş, descris şi în „Doctrina Secretă” ca fiind în întregime construit din blocuri de lavă, se găsea cam la 30 de mile vest de Insula Paştelui. Acest mare oraş a fost distrus cândva, demult, de o serie de erupţii vulcanice. Statuile uriaşe din Insula Paştelui, majoritatea având 27 picioare (peste 8 metri) înălţime şi 8 picioare (circa 2,5 metri) lăţimea umerilor, trebuiau să reprezinte probabil nu numai trăsăturile, dar şi înălţimea celor care le-au sculptat sau ale strămoşilor lor. După toate probabilităţile, aceste statui au fost ridicate în perioada de trecere de la Lemurieni la Atlanţi.

Civilizaţii înaintate s-au dezvoltat în diferite părţi ale Lemuriei. Marile comunităţi din oraşe au coexistat cu mari triburi, parţial civilizate, care au continuat să ducă o viaţă nomadă şi patriarhală. La fel ca în zilele noastre, în zone mai greu accesibile au continuat să vieţuiască oameni mai puţin dezvoltaţi.

Religia

Fiind vorba de o populaţie atât de primitivă, erau puţine problemele de religie pe care le putea dezvolta sau pe care şi le putea însuşi. Simplele reguli de comportament şi cele mai elementare norme de moralitate erau tot ceea ce puteau înţelege oamenii Lemuriei. Abia în ultima lor perioadă de existenţă, instructorii divini de pe Venus i-au învăţat pe Lemurieni o formă primitivă de adorare şi rugă şi au propovăduit printre ei cunoaşterea unei fiinţe supreme reprezentată prin Soare.

DISTRUGEREA LEMURIEI

Spre deosebire de Atlantida, care a fost scufundată în principal de valuri uriaşe, Lemuria a dispărut ca urmare a activităţii vulcanice. Continentul Lemurian a fost pur şi simplu ras de pe faţa pământului de cenuşa încinsă şi de lava numeroşilor vulcani. Cutremure şi erupţii vulcanice au prevestit şi marile catastrofe ce au lovit Atlantida, dar după ce pământul a fost zgâlţâit cu violenţă, marea l-a acoperit – definitivând acţiunea distructivă. În această situaţie, majoritatea locuitorilor au pierit înecaţi, Lemurienii au murit altfel, ei găsindu-şi sfârşitul arşi şi sufocaţi. O altă importantă deosebire: Atlantida a fost distrusă de patru mari catastrofe, în timp ce Lemuria a fost măcinată încetul cu încetul de forţe lăuntrice. Din momentul începerii dezintegrării continentului, focul nu şi-a mai încetat activitatea în Lemuria, activitatea vulcanică fiind permanentă. Urmarea – dispariţia totală a pământului, aşa cum s-a întâmplat şi în 1883, în timpul erupţiei vulcanului Krakatoa.

La fel a avut loc şi erupţia vulcanică din Muntele Pelée, în 1902, fapt ce a dus la distrugerea oraşului St. Pierre, capitala Martinicăi. Asemănarea cu ceea ce s-a întâmplat în Lemuria este foarte mare. O descriere făcută de supravieţuitorii din St. Pelée este de mare interes în acest sens: „Un nor imens şi negru a ţâşnit din craterul muntelui şi s-a rostogolit peste oraş cu o viteză uimitoare, distrugând totul în cale: oameni, case şi vegetaţie. În două sau trei minute oraşul a ajuns un uriaş foc arzând peste ruine. În ambele insule, Martinica şi St. Vincent, erupţiile se caracterizau printr-o revărsare de cantităţi uriaşe de praf roşu încins, amestecat cu aburi, ce coborau pantele abrupte ale dealurilor cu o viteză tot mai mare. În St. Vincent praful a acoperit multe văi, până la o grosime de 100-200 de picioare (30-60 metri). Luni întregi după producerea erupţiei încă mai era foarte încins. Ploile are au căzut în acea perioadă peste praful încins provocau enorme explozii, în urma acestora norii de praf şi aburii ridicându-se până la 1 500-2 000 picioare (până la 600 metri). Revenind pe pământ, materialul din aceste explozii acoperea râurile cu un noroi încins şi negru”. Căpitanul Freeman de pe nava Roddam a descris „o întâmplare înfricoşătoare trăită de el şi de echipajul său în Martinica. Într-o noapte, când ancoraseră într-un mic golf, cam la o milă de St. Pierre, muntele a explodat la fel ca în 1902. Explozia nu s-a produs fără a fi anunţată. De îndată ce au putut să navigheze, marinarii s-au retras o milă sau două, ceea ce probabil că le-a salvat vieţile. În întunericul dens, marinarii au văzut o culme luminată de o lumină roşie. Curând, cu detunături puternice, pietre roşii, încinse au fost aruncate în înalturi, căzând apoi pe pante. Câteva minute mai târziu s-a auzit un zgomot prelung, urmând imediat o avalanşă de praf roşu încins ce a ţâşnit din craterul vulcanului şi s-a rostogolit pe versanţii muntelui cu o viteză îngrozitoare. Căpitanul Freeman a declarat că nu a văzut lavă, ci numai abur şi praf încins ce ţâşneau din adâncuri. Prin urmare, vulcanii erau de tip exploziv. Din observaţiile căpitanului Freeman s-a tras concluzia că absenţa scurgerii de lavă s-a datorat materialului din crater, în parte solid, sau foarte vâscos, ce nu putea curge ca un val obişnuit de lavă. Căpitanul nu ştia că în craterul muntelui Pelée nu se afla lavă topită, ci un stâlp solid de rocă încinsă şi incandescentă, ce se înălţa uşor, formând un deal conic, ascuţit la vârf, ce a ajuns în cele din urmă până în vârful muntelui. Stâlpul avea aproape 1 000 de picioare (300 metri) înălţime şi tot creştea pe măsură ce era împins de presiunea din adâncuri. Din când în când aveau loc explozii de abur ce dislocau bucăţi de rocă. Aburul era eliberat de această masă în răcire şi în acel moment roca trecea într-o stare explozivă periculoasă, producând mai curând sau mai târziu praful roşu incandescent”.

Privind harta Lemuriei în perioada ei de maximă dezvoltare ^h5, vedem că marele lac ce se afla în sud-estul regiunii muntoase avea o insulă formată din câţiva munţi. În zona aceasta era un vulcan foarte activ. Cei patru munţi ce se ridicau la sud-vestul lacului erau şi ei vulcani activi. Ruperea continentului a început din acest punct. Cataclismele seismice ce au urmat erupţiilor vulcanice au provocat asemenea pagube încât o mare parte din sudul continentului a fost scufundată ^h6.

Important de observat: în vremea Lemuriei uscatul era format din numeroase lacuri şi mlaştini, vulcanii activi fiind enorm de mulţi în acele timpuri.

Un alt vulcan cu un rol nefast, în existenţa Lemuriei se afla pe coasta de nord-est a continentului. Activitatea sa a fost distrugătoare de la bun început. Cutremurele au fost cele care au fragmentat mereu continentul Lemuriei, transformându-l la un moment dat într-o puzderie de insuliţe. Ca o ciudăţenie, în locurile unde se găseau lacuri pe vremea Lemuriei, acum sunt zone deşertice – cazul insulei-continent Australia, de pildă. Explicaţia poate fi găsită în activitatea vulcanilor de atunci, care au acoperit cu praf regiuni întinse, transformându-le în deşert.

Formarea rasei Atlanţilor

Ajunsă la al şaptelea neam Lemurian, specia umană a fost suficient de dezvoltată din punct de vedere psihologic pentru a se putea trece la o nouă rasă a omenirii, adică la o nouă Rasă de Bază. Din acest al şaptelea neam s-a produs segregarea. Colonia s-a stabilit mai întâi pe actuala Ashantee şi în vestul Nigeriei. Protejată timp de generaţii de amestecul cu oricare alt tip inferior, colonia a sporit ca număr, moment în care a intervenit Manu, pentru a-i da un nou impuls în evoluţia sa. Aşa a început cea de-a patra rasă pământeană, a Atlanţilor.

Cunoscătorii în teosofie ştiu că până în zilele noastre nimeni din specia umană nu a fost în stare să preia într-o perioadă sau alta a omenirii sarcinile lui Manu. Se spune totuşi că fondarea celei de-a Şasea Rase de Bază a omenirii, adică a rasei ce ne va urma pe pământ, va fi încredinţată unui Maestru al înţelepciunii. Acesta, deşi făcând parte din omenire, va fi atins în acel moment nivelul înalt al Ierarhiei Divine.

De fapt, şi în cazul formării rasei Atlanţilor nu Manu a acţionat, ci Adepţii de pe Venus. Aceştia aparţineau unui ordin foarte înalt.

Concluzia care se poate trage e că şi în Lemuria a existat un ţinut al Iniţiaţilor.

Ţinutul Iniţierii

Normal, acest ţinut n-a fost creat în beneficiul rasei Lemurienilor. Este adevărat că Lemurienii care erau suficient de avansaţi erau şcoliţi de Adepţii Guru, dar această instruire se rezuma la explicarea câtorva fenomene fizice, cum ar fi cel referitor la rotaţia pământului în jurul soarelui, sau cele legate de apariţia unor obiecte fizice atunci când erau privite cu ochii sau prin vedere astrală.

Ţinutul Iniţierii era creat în folosul celor care, înzestraţi cu puteri uimitoare, au transferat conştiinţa lor de pe planeta Venus pe Pământul nostru. De dragul acestor dascăli din spaţiu a fost creat Ţinutul Iniţierii, ei asumându-şi Cărarea prin care au atins zonele inferioare ale existenţei pământene.

Aşa cum ştim, ţelul evoluţiei normale este cu mult mai glorios şi mai înalt decât ne putem imagina din punctul nostru actual de vedere. Din acest punct de vedere putem accepta intervenţia Adepţilor de pe planeta Venus ajunşi pe Pământ ca o expansiune a conştiinţei, fie în combinaţie, fie singură, fapt ce a făcut posibilă purificarea şi înnobilarea caracterului omenesc, acestea constituind înălţimile spre care tinde Cărarea Iniţierii.

Fondarea unui Ţinut al Iniţierii de dragul fiinţelor care au venit din alt sistem este un indiciu al unităţii de obiectiv şi ţel în guvernarea şi conducerea tuturor sistemelor evolutive existente în Logosul Solar. Dincolo de cursul normal, în sistemul nostru există, o ştim sigur, o Cărare care – urmată – conduce direct la El, cărare pe care fiecare fiu al omului o poate urma sau ocoli în viaţa sa, după cum îi este dorinţa.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi în sistemul Venusian şi putem presupune că aşa este şi va fi mereu în toate sistemele din mai marele sistem solar. Această cale este Cărarea Iniţierii.

La capătul ei – acelaşi pentru toţi cei care o urmează – se află unirea cu Dumnezeu.

 

– Sfârşit –