Dragobetele

În ziua de 24 februarie există o sărbătoare a dragostei autohtonă, cu rădăcini extrem de adânci în istoria veche a României, precum și a mitologiei românești. Zânul Dragobete, denumit în acest fel de către etnologul Romulus Vulcănescu, este în mitologia românească fiul Dochiei, (Dochiana, Dacia, Dakia, Rhea sau Mama mare, după Nicolae Densușianu).

Rhea sau Mama mare adorată de triburile pelasge din nordul Dunării de jos sub numele de Δαχια și Dacia, ne apare în legendele și în cântecele poporale române numită Dochia și Dochiana. În particular în legendele române ea este considerată ca o femeie bătrână, numită “Baba Dochia”, care ieșind pe la începutul primăverii prea de timpuriu cu oile la munte, a fost înghețată și apoi prefăcută în stană de piatră pe vârfurile ori pe coastele munților[…]

Nicolae Densusianu – Dacia preistorică, pag. 256

Inițial, Dragobetele personifica logodna simbolică a animalelor însă ulterior a fost extins și asupra băieților și a fetelor.

În credințele poporului român fiecare soi de animale sălbatice sau domestice își avea perioada rutului primăvara. Ziua de 3 martie a fost ținută mult timp de poporul român drept sărbătoarea tradițională a capului de primăvară. La această dată se credea că se logodesc păsările cerului și cele domestice, adică începe perioada rutului. Sărbătoarea închinată păsărilor cerului relevă de fapt perioada rutului la toate animalele.

Romulus Vulcănescu – Mitologie română, pag. 337

El este înfățișat ca fiind tânăr, frumos, voinic și bun, lucruri ce inspirau fetelor și femeilor încredere și dragoste curată. În ziua de 24 februarie, gospodinele aruncau pe acoperișul casei boabe de mei, grâu, orz și secară. În ziua de Dragobete nu se sacrificau păsările domestice și nici nu se vânau cele sălbatice pentru a nu se tulbura rostul împerecherilor.