Emil Boc
Şi astăzi bătrânii din comuna Poşaga îşi
amintesc de ”haiducii anticomunişti” care făceau dreptate, pedepseau
primarii şi abuzurile miliţienilor. ziarulunirea.ro/Zapodie-si-Stiolne-o-intoarcere-in-timp-pe-taramul-partizanilor-din-Apuseni
Leon ŞUŞMAN zis şi Moşu sau Leul din Măhăceni: Născut
la 5 iunie 1910, în comuna Măhăceni, judeţul Alba, într-o familie de
ţărani mijlocaşi greco-catolici cu 10 copii. Avocat. În 1949-1950 a fost
lider al unui grup de rezistenţă în zona Măhăceni-Aiud, iar între anii
1950-1957 liderul grupului de rezistenţă din zona Poşaga, împreună cu
preotul Simion Roşa. A murit la 18 iulie 1957, în satul Săgagea, comuna
Poşaga de Sus, în urma rănilor produse în luptele cu Securitatea, care
au dus la anihilarea grupului său.
Simion ROȘA: Născut la 15 septembrie 1903, în comuna
Poşaga, actualul judeţ Alba. Preot greco-catolic. Între 1949-1950 a fost
fugar împreună cu alţi preoţi greco-catolici din zona Poşaga, iar în
perioada 1950-1957 a fost lider al grupului de rezistenţă din zona
Poşaga, împreună cu Leon Şuşman. A murit la 18 iulie 1957, în satul
Săgagea, comuna Poşaga de Sus, ucis în timpul atacului Securităţii, care
s-a soldat cu distrugerea grupului său.
Teodor Susman a fost multi ani la rand primar PNL in
Rachitele si a fost in audienta la Regele Ferdinand I, ca sa se lupte
pentru drepturile motilor. In urma audientei la Majestatea Sa, Teodor
susman a obtinut dreptul ca motii sa exploateze padurile, precum si
dreptul sa isi pasca turmele la marginea drumurilor pentru cei care
mergeau in transhumanta in Dobrogea. Prima victima a represiunii
Securitatii avea sa fie Traian Susman. In urma unei ambuscade, el a fost
prins de Securitate in anul 1950. Este vorba chiar de soldatii care
aveau baza in cladirea de la Moara de Padure.
Ilie Vlad, ţăran din Poşaga de Sus, Cluj. Susţinător al
grupului Şuşman. Arestat în august 1957, a fost condamnat la moarte. În
fişa de încarcerare întocmită în penitenciarul Gherla est trecut că „a
favorizat infractorul”. Prin sentinţa nr. 561/30 aprilie 1958 a
Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Cluj au fost condamnaţi la
moarte Vasile Răfăilă (născut în 1926, ţăran din Poşaga) şi Andrei Bicuţ (ţăran din Poşaga), executaţi la 2 septembrie 1958 la Gherla. muzeulrezistentei.ro/1819-iulie-1957-intr-o-ambuscada-la-posaga-in-muntii-apuseni-sunt-impuscati-leon-susman-si-simion-rosa
Ruinele unui complex de la Moara de
Padure din Muntii Apuseni reprezinta una dintre ultimele marturii fizice
ale rezistentei anticomuniste din aceasta zona si ale violentelor
masuri de represiune derulate de trupele Securitatii. Cladirea cu
pricina are o reputatie sinistra. Ea a fost sediul unei unitati de
Securitate, formata in anii 1950, pentru prinderea fratilor susman, cei
mai aprigi opozanti ai comunistilor in zona Muntilor Apuseni. Dupa anul
1958, cand ultimii membri ai familiei susman au cazut in luptele cu
Securitatea, cladirea a devenit cuibusorul de nebunii al sefilor din
cadrul Securitatii Cluj. Acestia au dotat cabana cu o piscina, cu
televizoare, cu mobilier de lux si cu soldati-ordonanta, care sa ii
serveasca pe ofiterii de Securitate care veneau sa se relaxeze in
Apuseni. Localnicii din Moara de Padure isi amintesc ca uneori aici
aveau loc chefuri-monstru. Vitei intregi erau fripti la protap,
securistii aduceau butoaie cu bere si cu vin si lautari, cu care
petreceau pana la zi. Dupa caderea regimului comunist, in 1989, cladirea
a intrat in patrimoniul Ministerului de Interne, care a repartizat-o
Jandarmeriei. Ea a continuat sa fie folosita drept casa de vacanta pana
in 2005, cand a fost distrusa de inundatii. De cateva zile insa, terenul
pe care se afla ruinele complexului a fost retrocedat fostului
proprietar. Intre 1948 si 1953, au avut loc mai multe ciocniri intre
fratii Susman si Securitate. De fiecare data, haiducii anticomunisti au
invins. In aceste lupte, sapte securisti au fost omorati, iar sapte au
fost raniti. Din partea luptatorilor anticomunisti au cazut trei
persoane. Sfidarile repetate i-au indarjit pe calaii din Securitate. In
1957, Alexandru Draghici a decis arestarea tuturor membrilor familiei
susman. El a potopit Apusenii cu trupe de Securitate si de Militie, care
aveau misiunea sa scotoceasca fiecare cotlon al muntilor ca sa ii
gaseasca.
In zona Posaga au fost infiltrati 10 „geologi”, in fapt ofiteri de
Securitate, condusi de maiorul Constantin Vieru. Ei au reusit sa
recruteze un tradator, cunoscut sub numele conspirativ „Maxim Ionescu”, a
carui identitate reala este deocamdata necunoscuta. Se pare ca el era
un preot ortodox cu a carui nevasta se incurcase Leon Susman. De la
tradator, calaii au aflat ca Leon si Gheorghe susman urmau sa serbeze
Sfantul Ilie impreuna cu Ilie Brad si preotul greco-catolic Simion Rosa
in casa lui Vasile Crisan din satul Segarcea. romanialibera.ro/povestea-rezistentei-din ApuseniTeodor Şuşman, „Tatăl Moţilor”: Teodor
Şuşman senior, liderul grupului, a fost primar al comunei Răchiţele. Îl
regăsim în această între anii 1922-1928 şi 1930-1934, iar apoi în toată
perioada războiului (1939-1945). El a refuzat să adere la PCR şi a
făcut propagandă electorală pentru Partidul Naţional Ţărănesc. „Teodor
Şuşman senior, zis a Lipchii, s-a născut la 24 februarie 1894 în satul
Răchiţele. Era de religie greco-catolică şi în tinereţe a primit o
educaţie bună. În data de 1 septembrie 1924 se căsătoreşte cu Ecaterina,
fiica lui Boc Onuţ şi Oniţa. Soţii Şuşman au avut împreună cinci copii,
patru băieţi (Teodor jr., Traian, Avisalon, Emil) şi o fiică
(Romulica)”, spune istoricul Gheorghe Petrov. Familia Şuşman senior avea
două gatere de cherestea şi un depozit de material lemnos în Răchiţele,
un magazin sătesc, animale, pământ, dar şi 295 de familii de albine.
Teodor Şuşman devenise unul dintre fruntaşii moţilor încă din anii 1920,
când a militat cu succes pentru împroprietărirea moţilor cu pădurile şi
păşunile „optanţilor”, adică cetăţenilor din Imperiul Austro-Ungar,
care au refuzat să accepte cetăţenia română şi care au fost expropriaţi.
Teodor Şuşman, împreună cu Amos Frâncu, cel care înfiinţase în anul
1918 Senatul Naţional Român din Cluj, şi cu protopopul ortodox Aurel
Munteanu, au ajuns în audienţă la Regele Ferdinand I al României. Teodor
Şuşman a obţinut dreptul moţilor să îşi exploateze pădurile şi să îşi
pască turmele pe şanţurile de la marginea drumurilor, în timpul
transhumanţei către Dobrogea. În timpul războiului, perioadă în care
Huedinul se aflat sub ocupaţie maghiară, Teodor Şuşman a asigurat
aprovizionarea cu cereale a comunei Răchiţele peste munte, prin Câmpeni
şi Beiuş.
După război, însă, a început calvarul „Primele represalii au constat în
înlăturarea sa din funcţia de primar, în 1945, pentru ca peste doi ani
să-i fie închis magazinul, urmând apoi sechestrarea depozitului de
cherestea şi valorificarea materialului existent în interes personal de
către primul primar comunist al comunei, Suciu Paşcu„, spune Gheorghe Petrov. Suciu Paşcu era una dintre rudele premierului Emil Boc, la fel ca şi Ecaterina, soţia lui Teodor Şuşman.
În 18 august 1948, Securitatea împreună cu Miliţia a încercat
arestarea lui Şuşman şi a altor apropiaţi, însă mulţi dintre cei vizaţi
au reuşit atunci să fugă şi să se ascundă. La început, grupul de
partizani a fost alcătuit din nouă persoane. În primele trei săptămâni
de la constituire, grupul s-a adăpostit la joagărul lui Şuşman din Valea
Firii. În acea perioadă, membrii grupului deţineau mai multe arme de
vânătoare, arme militare de tip ZB, carabine ungureşti, pistoale,
grenade şi un binoclu. În noiembrie 1948, Teodor Şuşman senior, împreună
cu trei dintre băieţii săi şi ceilalţi membri ai grupului au părăsit
zona Răchiţele şi au mers spre zona Padiş, în Munţii Bihorului. Aici,
Şuşman spera să obţină sprijin de la un pădurar. Pădurarul Magda a fost
de acord să-i ajute atât cu alimente cât şi la construirea unei colibe.
Membrii grupului au rămas în Padiş încă patru săptămâni, dar în 16
decembrie 1948, au fost surprinşi de o unitate de Securitate, care a
deschis focul. Traian Şuşman, cel de-al doilea fiu al lui Şusman senior,
a fost atunci prins şi arestat.
Pe lângă fiii lui Teodor Şuşman, în grupul de partizani a activat şi nepotul său, Leon Şuşman, care fusese ajutor de şef în Poliţia legionară
şi avea studii de teologie greco-catolică. De asemenea, a luptat şi
fratele lui Leon, Gheorghe. De asemenea, în cadrul grupării de
rezistenţă armată au mai activat şi alte persoane, precum Ioan Cioată,
Gheorghe Micuţ, Ioan Bartoş, Petre Burticel ori soţii Mihai şi Lucreţia
Jurj.
Membrii familiei Şuşman au cerut ajutor din partea anglo-americanilor. Ei
erau convinşi că occidentalii vor începe în curând lupta armată
împotriva comuniştilor şi pregăteau o ridicare generală a moţilor. Ei
străbăteau satele şi încercau să înjghebeze viitoarea organizare a
armatei de rezistenţă, care urma să lupte aidoma lăncierilor şi
puşcaşilor lui Avram Iancu, cei care transformaseră Munţii Apuseni
într-o cetate de necucerit în perioada 1848-1849. Fraţii Şuşman
au încercat să ia legătura cu membrii grupului Grimalski, paraşutat în
România. După capturarea rapidă a celor paraşutaţi, fraţii Şuşman au
rămas fără speranţa vreunui ajutor din partea anglo-americanilor.
Ecaterina sau Catrina cum mai este cunoscută soţia lui Teodor Şuşman, a
murit la 26 aprilie 1950 în împrejurări neelucidate, iar ulterior, cei
doi copii mai mici, Emil şi Romulica, au fost şi ei reţinuţi, condamnaţi
şi apoi deportaţi în zona Feteşti, de unde nu s-au mai întors. Sub
acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale, tâlhărie, deţinere ilegală
de arme, constituire în bandă politică înarmată, Tribunalul Militar din
Cluj l-a condamnat în contumacie pe Teodor Şuşman la 15 ani de muncă
silnică, 10 ani de degradare civilă şi confiscarea integrală a averii,
iar pe fii săi, Teodor junior şi Avisalon, la 12 ani de muncă silnică.
În gospodăria lui Teodor Şuşman a fost stabilit Postul local de Miliţie
şi Securitate.
În prima parte a lui octombrie 1950, grupul a încercat să dea o ripostă
terorii declanşate de autorităţi în Răchiţele şi, în acest scop, a fost
plănuită o acţiune împotriva casierilor de la societatea de exploatare a
lemnului IPEIL Beliş. La locul stabilit nu au sosit însă casierii, ci
unii membrii din conducerea exploatării forestiere. Partizanii i-au
oprit, au efectuat o percheziţie asupra lor şi au reţinut o haină de
piele, o raniţă, o pătură şi o sumă mică de bani. La o săptămână de la
incidentul de pe Someşul Cald, grupul Şuşman a executat o acţiune
asemănătoare asupra Cooperativei din Giurcuţa de Sus. Membrii grupului
au luat mai multe obiecte, precum şi o sumă de bani. Pentru a nu crea
probleme gestionarului, pe o bucată de hârtie a fost reconstituit în
detaliu tot inventarul obiectelor.
Teodor Şuşman i-a pedepsit pe sătenii care l-au trădat şi care au pricinuit prinderea fiului său, Traian Şuşman. Până acum, istoricii au găsit doi dintre cei care au căzut victime răzbunării.
Moartea lui Petru Purcel. Istoricii au descoperit că
unul dintre săteni, Petru Purcel, avusese o relaţie foarte bună cu
familia Şuşman. El era un fel de angajat al familiei, pentru că avea
mulţi copii şi o situaţie materială dificilă. După ce a fost arestat şi
„prelucrat” de Securitate, a încercat să participe la prinderea
partizanilor. Acţiunea întreprinsă de Securitate în Padiş, în urma
căruia a fost prins Traian Şuşman, în decembrie 1948, a fost întemeiată
pe informaţii oferite de Petru Purcel. „Faptele sale au putut pe bună
dreptate să atragă răzbunarea partizanilor în sensul suprimării
acestuia, acest lucru fiind presupus şi astăzi în rândul populaţiei din
Răchiţele. Pe baza surselor documentare cunoscute, este însă dificil să
confirmi sau să infirmi o astfel de supoziţie”, spune Gheorghe Petrov.
Moartea lui Suciu Paşcu. Primul primar comunist din
Răchiţele, Suciu Paşcu, avea o relaţie conflictuală cu Teodor Şuşman
senior. Totul a pornit de la neînţelegeri legate de bani. Cei doi au
fost asociaţi la administrarea magazinului din Răchiţele, însă, de la
mijlocul anilor ’30, relaţiile dintre ei s-au deteriorat. În 1945,
Teodor Şuşman a fost înlăturat din funcţia de primar, iar peste doi ani,
Suciu Paşcu i-a închis magazinul, după ce acesta fusese jefuit, se
pare, chiar prin complicitatea primarului Suciu Paşcu. A urmat
sechestrarea depozitului de cherestea, iar materialul existent a fost
valorificat în interes personal de către acelaşi Suciu Paşcu. A urmat
răzbunarea lui Teodor Şuşman. În noaptea de 19-20 august 1951, pe la
orele 22,30, Suciu Paşcu a fost chemat de acasă de către două persoane,
care s-au dat drept miliţieni. „Suciu Paşcu a fost dus undeva în munţi,
acolo fiindu-i prezentat Şuşman senior, legat la mâini, în postură de
arestat. Falşii miliţieni îşi joacă rolul până la capăt, iar Suciu cade
în capcană fiind convins că totul este real, manifestându-şi bucuria că
banditul a fost prins, şi chiar cerând o armă pentru a-l împuşca. După
această scenă, cortina cade, Teodor Şuşman îşi desface legăturile şi
începe judecata. Suciu este găsit vinovat de trădare, condamnat la moarte şi apoi executat de însuşi Şuşman senior„, spune istoricul Gheorghe Petrov.
Între 1948 şi 1953, au avut loc mai multe ciocniri între fraţii Şuşman
şi Securitate. De fiecare dată, haiducii anticomunişti au învins. În
aceste lupte, şapte securişti au fost omorâţi, iar şapte au fost răniţi.
Din partea luptătorilor anticomunişti, au căzut trei persoane. Furioşi,
securiştii au început să îi prigonească pe părinţii, soţiile şi copiii
eroilor din Apuseni. Şapte persoane au fost arestate şi trimise să îşi
sfârşească zilele în minele de plumb sau în zarca Aiudului, una dintre
cele mai sinistre puşcării comuniste. În conştiinţa oamenilor, fraţii
Şuşman au căpătat aura unor adevăraţi eroi. Ei făceau dreptate prin
satele din Apuseni. Fraţii Şuşman pedepseau abuzurile primarilor şi
miliţienilor ori îi băteau pe activiştii comunişti care îi prigoneau pe
ţăranii care refuzau sau nu puteau să predea cotele obligatorii de
alimente, prin intermediul cărora autorităţile criminale comuniste
urmăreau să provoace foamete printre cei care se opuneau cel mai dârz
stalinismului.
Teodor a murit pe Dealul Suliţa. Ca
să îşi facă rost de bani, haine, medicamente şi alimente, Teodor Şuşman
făcea negoţ cu diferite mărunţişuri, de la icoane până la cuţite ori
basmale. El era cunoscut de săteni drept Petre din Călăţele. Teroarea
generalizată a comuniştilor a dus, în 15 decembrie 1951, la o primă
victorie importantă în lupta cu partizanii. În dimineaţa acelei zile,
Teodor Şuşman se afla adăpostit în şura lui Teodor Moldovan din
Răchiţele, situată pe locul numit Dealul Suliţa. Istoricul Gheorghe
Petrov spune „pe la ora 8, proprietarul s-a prezentat la Postul de
Miliţie din Răchiţele, unde a reclamat faptul că s-a dus să dea de
mâncare la oi şi văzând că uşa şurii era legată pe dinăuntru s-a uitat
printr-o crăpătură şi a văzut că înăuntru este cineva care doarme cu o
armă lângă el”. Şura a fost înconjurată şi asupra ei a fost executat un
puternic foc cu armament de infanterie. Apoi, înăuntru a fost găsit
cadavrul lui Teodor Şuşman senior. Cadavrul a fost îngropat într-o râpă.
Locul mormântului nu a fost niciodată marcat cu o cruce. După
capturarea şi moartea lui Teodor Şuşman, membrii grupării de rezistenţă
au decis să se despartă în două cete, ca să reducă riscul de a fi
prinşi. Nepoţii lui Teodor Şuşman, Leon şi Gheorghe Şuşman au început să
activeze în zona Poşaga, iar Teodor şi Avisalon Şuşman au condus
gruparea care acţiona în zona Huedin – Câmpeni.
Prinderea lui Leon şi Gheorghe Şuşman. În zona Poşaga,
au fost infiltraţi 10 „geologi”, în fapt ofiţeri de Securitate, conduşi
de maiorul Constantin Vieru. Ei au reuşit să recruteze un trădător,
cunoscut sub numele conspirativ „Maxim Ionescu”, a cărui identitate
reală este, deocamdată, necunoscută. De la trădător, călăii au aflat că
Leon şi Gheorghe Şuşman urmau să serbeze Sfântul Ilie împreună cu Ilie
Brad şi preotul greco-catolic Simion Roşa în casa lui Vasile Crişan din
satul Segarcea. În noaptea de 18 spre 19 iulie 1957, Securitatea a
atacat casa în care se aflau membrii rezistenţei. Aceştia s-au apărat cu
arma în mână. Leon Şuşman a fost grav rănit şi a murit ulterior în
spital. Preotul Simion Roşa a murit pe loc. Vasile
Crişan a fost rănit şi luat prizonier, la fel ca şi Gheorghe Şuşman,
care scăpase nevătămat. Torturat groaznic şi şantajat cu executarea
tuturor membrilor familiei, Gheorghe Şuşman a cedat anchetatorilor şi a
dezvăluit numele unora dintre partizani. Familii întregi de moţi au luat
drumul puşcăriei.
Fii lui Teodor Şuşman, arşi de vii. Tragedia familiei
Şuşman a continuat. În data de 2 februarie 1958, fraţii Teodor şi
Avisalon Şuşman, fiii fostului primar din Răchiţele, au fost depistaţi
şi blocaţi într-o şură din satul Traniş, unde au fost asediaţi. Aceştia
au luptat vitejeşte. Pentru că nu au reuşit să îi înfrângă, securiştii
au dat foc şurii. În urma autopsiei, medicul Securităţii a stabilit că
„bandiţii au ars de vii”. Istoricii care au studiat cazul au precizat că
Teodor junior și Avisalon au fost găsiți, carbonizați, în poziție de rugăciune. ”Ce altă dovadă de martiraj creștin poate fi mai mare?”, s-a întrebat unul dintre ei. Arși de vii, îngenunchiați pentru rugăciune, nu de Securitate.Vărul lui Boc: „Şuşman era un tâlhar.” Trecerea
anilor încă nu a potolit spiritele în Răchiţele. Vărul premierului Emil
Boc, preotul ortodox Toadere Boc, a cărui fiică a fost angajată la
cancelaria prim-ministrului, este de părere că Teodor Şuşman ar fi fost
„un tâlhar şi un criminal”. De aceeaşi părere este şi Teofil Răchiţeanu,
profesor de istorie în Răchiţele, despre care Emil Boc spune că i-a
fost model în viaţă. Teofil Răchiţeanu spune că satul a avut mult de
suferit din cauza partizanilor. Ceilalţi săteni spun, însă, că
atitudinea lor este explicabilă, deoarece ei erau rude cu cei executaţi
de partizani, Suciu Paşcu, respectiv Petru Purcel.
Bunicul lui Boc a fost cel care l-a trădat pe Şuşman, colaborând cu comuniştii şi preluându-i afacerile. „Interesant
este că în perioadă interbelică Paşcu a fost membru al Mişcării
Legionare şi imediat după ce au ajuns comuniştii la putere a schimbat
tabăra”, explică istoricul Marius Oprea. Teodor Şuşman a fost
primarul comunei din 1922 şi până în 1945, iar Paşcu a fost cel care l-a
înlocuit, devenind primul primar comunist din Răchiţele. Teodor Şuşman
îi era lui Paşcu partener de afaceri şi rudă prin alianţă. Şuşman era
căsătorit cu verişoara lui Suciu Paşcu, Catrina, şi împreună aveau
câteva gatere de lemne şi un magazin sătesc. Relaţia lor s-a transformat
dramatic după venirea comuniştilor la putere. Relaţia amicală
îndelungată nu l-a împiedicat pe bunicul lui Emil Boc să îl trădeze pe
Şuşman. „Imediat ce au venit comuniştii la putere Suciu Paşcu a
început să colaboreze cu ei, ceea ce Şuşman a refuzat. Ba mai mult,
Paşcu a profitat că Şuşman a fost deposedat de toate afacerile sale şi a
pus el mâna pe ele. Tot ce a găsit în depozitele gaterelor şi în cel al
magazinului şi-a însuşit. După ce i-au luat toate
proprietăţile, comuniştii au vrut să îl aresteze pe Şuşman, dar acesta a
fost avertizat de cei care încă îi erau fideli şi a fugit în munţi cu
trei dintre fii săi. Soţia, fata şi fiul cel mic au rămas acasă”, spune
Marius Oprea.
Ca prime represalii, casa i-a fost confiscată şi transformată în sediu
al Miliţiei şi Securităţii. De acolo, se auzeau plânsetele Romulicăi,
iar Catrina ieşea deseori în muchia dealului, împinsă de la spate de
securiști, strigând către munte, chemîndu-şi soţul înapoi, că i se
necinsteşte fata. Fie că a fost adevărat, fie că era doar o tactică a
Securităţii spre a-l întoarce şi a-l prinde, două lucruri s-au petrecut
atunci: Şuşman nu a coborît din munte, rămînînd acolo şi hrănindu-se cu
ură şi neputinţă, iar Catrina a murit, la 26 aprilie 1950, fie de inimă
rea, fie din bătăile primite.
Între timp, Securitatea trecuse la „mijloace specifice“: valuri de
arestări, bătăi, pentru a-i determina pe săteni să divulge unde se
ascund Şuşmanii. Încetul cu încetul, teroarea care s-a năpustit asupra
zonei schimba respectul cu care aceştia erau priviţi odinioară în teamă
şi chiar în ură, căci ei le-au adus năpasta pe cap. Pe de altă parte, o
alchimie similară se petrecea în sufletele fugarilor. Cei ce i-au
trădat, „iudele“, trebuiau să plătească. În sat, se povesteşte că primul
pe care s-a răzbunat Şuşman a fost Petru Purcel, un fost argat al său,
om amărât, cu mulţi copii, care a dat informaţii Securităţii despre
ascunzătorile unde ei s-ar afla. Purcel a fost găsit împuşcat într-o
pădure.
Al doilea trădător pe care s-au răzbunat Şuşmanii au fost bunicul lui
Emil Boc. Probabil sperând încă în fidelitatea prietenului Suciu Paşcu
şi că vorbele pe care le auzea, cum că acesta ar colabora cu comunişti
pentru a-l prinde, Teodor Şuşman a pus la cale o strategie. În seară de
august a anului 1951, Suciu Paşcu a fost căutat de doi presupuşi
miliţieni care i-au spus că Şuşman a fost prins şi că este nevoie ca el
să îl identifice în pădure, unde era legat. Într-adevăr, îl găseşte pe
Şuşman senior, legat la mîini de un copac, şi Suciu Paşcu cere el însuşi
un pistol să îl lichideze. Fusese însă o capcană. Atunci lui Şuşman i-a
fost clar că fostul lui prieten l-a trădat. Şi-a desfăcut legăturile,
după care a organizat o judecată sumară. Suciu Paşcu a fost executat de
fugari şi trupul său aruncat într-o gură de peşteră. Era în noaptea de
19 spre 20 august a anului 1951.
După numai patru luni, pe 15 decembrie 1951, a murit şi Teodor Şuşman.
El fost găsit de un localnic, Teodor Moldovan, în şura sa. Crezând că
Şuşman doarme, a mers să alerteze securiştii din zonă. Aceştia au venit,
au înconjurat şura, dar au trimis doi băieţi să verifice dacă în şură
este Şuşman, gândidu-se că în doi copii acesta nu va trage. Băiatul mai
mare, cel de 14 ani, a urcat în şură şi a confirmat că bărbatul este
Şuşman. Numai că era mort. „Noi am găsit şase gloanţe în el când i-am
deshumat rămăşiţele, patru în zona pieptului şi două în cap, şi am
crezut iniţial că a fost omorât de Securitate. Dar din expertiza de la
IML a reieşit că Şuşman s-a sinucis. Aşa că Gheorghe Petrov, colegul
meu, a continuat cercetările să afle ce s-a întâmplat. Aşa a ajuns la
unul dintre cei doi copii care l-au identificat în şură, care a povestit
că omul era mort când au ajuns ei, fiind împuşcat în cap şi
având un pistol în mână. Aşa am aflat că restul gloanţelor au fost trase
în corpul lui Şuşman de şeful securiştilor din zonă, atât de mare era
ura. Apoi corpul partizanului, fostul lor primar, a fost expus
câteva zile în sat ca exemplu, după care a fost îngropat într-o râpă de
la marginea satului. Cred că Şuşman a ales să se sinucidă în încercarea
de a-i scăpa pe cei doi fii rămaşi în libertate. Al treilea fusese prins
cu câteva săptămâni înainte şi condamnat la închisoare. Cei doi copii
mici rămaşi acasă fuseseră deportaţi în Bărăgan după moartea mamei lor.
Aşa că Şuşman s-a gândit că dacă moare el, există o şansă ca Securitatea
să nu se mai concentreze atât de mult să îi prindă pe cei doi fii
rămaşi în libertate”, explică Marius Oprea.
Teodor şi Avisalon au rezistat în munţi pînă pe 2 februarie 1958, cînd
Securitatea le-a luat urma. Adăpostiţi într-o şură plină cu fîn, li s-a
dat foc şi au ars de vii. După ce „banda Şuşman“ a fost lichidată,
postul de Securitate din Răchiţele şi-a încheiat misiunea. Pentru a
şterge orice urmă din ceea ce lumea numea odinioară „raiul lui Şuşman“,
au dat foc casei în care, pînă atunci, îşi făcuse veacul mai întîi o
familie fericită şi, mai apoi, cei ce au nimicit-o.
Drama relaţiei dintre Suciu Paşcu,
bunicul lui Emil Boc şi Teodor Şuşman marchează comunitatea din
Răchiţele şi în zilele noastre. Marius Oprea povesteşte că deshumarea
rămăşiţelor pământeşti ale lui Teodor Şuşman a fost cea mai grea acţiune
de acest gen la care a participat. De ce? „Încă din drumul spre
Răchiţele, preotul Teodor Boc, vărul fostului premier, m-a ţinut o
jumătate de oră la telefon, încercînd să îmi explice că fac o mare
greşeală, că fac dintr-un bandit un erou. I-am spus că eu îmi fac
datoria faţă de urmaşii mortului, care m-au solicitat să le redau
osemintele bunicului lor. Nu s-a sfiit să-mi spună că aprinde lumînări
în altar şi ne blesteamă pe toţi, pentru că ne umplem mîinile cu sînge.
Ajunşi la Răchiţele, am bătut la multe porţi închise. Ne-au trebuit două
ore ca să facem rost de un hîrleţ: preotul Boc fusese din casă în casă
şi i-a ameninţat cu afurisenia pe toţi cei care vor încerca să ne ajute.
Totuşi, slavă Domnului, nu toţi s-au speriat. Aşa că, după două zile de
căutări, am găsit totuşi în acea rîpă, la rădăcina unui butuc de paltin
bătrîn, osemintele lui Şuşman. De îndată ce oasele au ieşit la iveală, a
apărut în rîpă un individ pletos şi cu părul răvăşit, vociferînd,
blestemîndune şi el. S-a apropiat de groapă şi a scuipat peste mort. Îl
cheamă Teofil Răchiţeanu şi este poet, membru al Uniunii Scriitorilor”.
Preotul Teodor Boc, vărul primar al prim-ministrului Emil Boc, este
nepotul lui Suciu Paşcu, fostul primar comunist de la Răchiţele, cel ce a
furat avutul familiei Şuşman. Teofil Răchiţeanu este pseudonimul
literar al lui Teofil Purcel, fiu al argatului Şuşmanilor, Petru Purcel,
cel ce le-a arătat securiştilor ascunzătorile fugarilor. Teofil
Purcel sau Răchiţeanu, dacă vreţi, cel ce a scuipat pe osemintele lui
Şuşman, a fost profesorul de istorie şi mentorul lui Emil Boc.
Comunitatea de acolo este şi acum împărţită în două, clanul Boc
şi clanul susţinătorilor lui Şuşman. Susţinătorii lui Şuşman au fost
urmăriţi şi anchetaţi de Securitate pentru că l-au ajutat pe fugar. Unii
au ajuns la Canal, alţii în puşcării, alţii cu familiile distruse. De
partea cealaltă clanul Boc a colaborat cu Securiştii şi a avut o viaţă
mai uşoară. Echipa lui Oprea a fost ajutată să găsească locul unde
fusese înmormântat Şuşman de un fost susţinător al grupului de fugari,
Teodor Suciu, un om care a făcut şi puşcărie din această cauză în timpul
comunismului. Asta după ce timp de două zile oamenii lui Oprea au săpat
aiurea după Şuşman, primind indicaţii greşite de la oamenii preotului
din sat. Resturile pământeşti ale lui Teodor Şuşman au fost reînhumate
pe Valea Firii, o zonă în care el a avut unul din cele două gatere în
perioada interbelică. Nepotul său a ridicat acolo un monument în memoria
celui supranumit „regele moţilor”.
Teodor Şuşman, cel ucis, a fost primar în
timpul guvernărilor liberale dintre anii 1922 şi 1928, 1930 şi 1934, ca
şi în toată perioada războiului. Şuşman, zis „a Lipchii“, s-a născut pe
24 februarie 1894, la Răchiţele. Pe 1 septembrie 1924, s-a căsătorit cu
Catrina, fiica lui Boc Onuţ şi a Oniţei Boc, şi cu ea a avut cinci
copii: patru băieţi – Teodor jr., Traian, Avisalon, Emil – şi o fată,
Romulica. Nu doar un bun gospodar, dar un om aprig, a reuşit,
sprijinit de protopopul Aurel Munteanu, să convoace mai multe adunări
ale moţilor la Huedin, în urma cărora a fost primit în audienţă la
Regele Ferdinand, obţinînd ca pădurile unor mari proprietari din fostul
Imperiu Austro-Ungar, chiar cele din zonă, să le fie acordate în
composesorat localnicilor moţi. Ceea ce i-a adus supranumele de „regele
moților” printre locuitorii Apusenilor. Sfîrşitul războiului şi
instalarea regimului comunist au însemnat şi sfîrşitul domniei sale. În
1945, a fost înlăturat din funcţia de primar. Apoi, i-au fost
confiscate cele aproape 8 hectare de pămînt, două gatere, peste treizeci
de oi şi cele cîteva vaci şi peste 300 de familii de albine, care
împînzeau frumoasele şi îngrijitele sale livezi, iar magazinul său, care
aproviziona satul, a fost închis. Şuşman nu mai avea nimic, în afara
familiei. La 18 august, au venit să îl aresteze. Prevenit, a reuşit să
fugă în munte cu trei dintre fiii săi mai mari; Emil, fiica cea mică
Romulica şi soţia, Catrina, au rămas acasă. Fiica se pare ”violata” de
securisti, sotia moarta de inima rea.
cultural.bzi.ro/activitatea-politica-si-profesionala-a-lui-teodor-susman
Teodor Susman sn. a intrat in constiinta colectiva in anii ’20, cand a
militat pentru improprietarirea motilor cu padurile si pasunile ce
apartinusera pana atunci unor mari proprietari din Imperiul Austro-Ungar.
Impreuna cu Amos Francu si protopopul ortodox Aurel Munteanu, a
organizat la Huedin mai multe adunari ale motilor, iar in 1925 au mers
in audienta la Regele Ferdinand I. Solutionat pozitiv, demersul l-a transformat pe Teodor Susman intr-un personaj foarte popular, cu un mare prestigiu si
autoritate in randul motilor din regiunea Huedin, Campeni si
Beius. „[Teodor Susman] a fost intr adevar un om mare. I se zicea Tatal Muntilor si Tatal Motilor.
Pentru ca numai Susman batranul a castigat drepturile motilor. A batut
cu pumnul in masa Regelui pentru a capata drepturile motilor: sa
exploateze padurile si sa aiba libertatea sa pasca marginile drumurilor
cand plecau cu carele prin tara pana spre Dobrogea.” A detinut in
numeroase randuri (1922-1928, 1930-1934, 1939-1945) si functia de primar
al comunei Rachitele, fara a fi membru in vreun partid politic.
ancheteonline.ro/au-preferat-sa-arda-de-vii-decat-sa-se-predea-securitatii Pana in anul 1945, Teodor Susman detinuse functia de primar al comunei Rachitele. Il regasim in aceasta postura, fara a fi membru in vreun partid politic, in timpul guvernarilor liberale (1922-1928, 1930-1934) si apoi in toata perioada razboiului (1939-1945). Dupa constituirea structurilor comuniste locale, tocmai aceasta conditie materiala mai buna, care oferea o anumita independenta in relatia cu statul, a devenit sursa multor probleme. Puterea comunista nu avea nevoie de indivizi independenti si cu influenta în comunitate, ci de o masa de cetateni, amorfa si controlabila. Integrat intr-o asemenea tendinta, Susman devenea dusmanul de clasa, care trebuia neutralizat. Primele represalii au constat in inlaturarea sa din functia de primar, in 1945, pentru ca apoi sa urmeze alte abuzuri de care nu au fost straini si cativa consateni care, din oportunism si dorinta de parvenire, au devenit slugi ale noului regim politic. Consecinta acestora a fost radicalizarea atitudinilor lui Teodor Suaman fata de puterea comunista. Ceea ce il facea si mai indezirabil pe acesta in perceptia autoritatilor comuniste, era prestigiul si autoritatea de care se bucura atat in Rachitele, cat si in intreaga zona a Huedinului si nu numai. Rezolvarea problemei din partea autoritatilor nu putea depasi obiceiurile vremii, anume inlaturarea totala a lui Susman din viata sociala prin metoda arestarii, incarcerarii si a executiei fara judecată. In august 1948, Securitatea a incercat arestarea lui Suaman si a altor apropiati, insa multi dintre cei vizaţi au reusit atunci sa fuga si sa se ascunda. De atunci se poate vorbi de constituirea unui grup armat de rezistenta anticomunista, condus de Teodor Susman.
”În
anii imediat următori celui de al Doilea Război Mondial, după
instaurarea «puterii populare» de tip totalitar comunist-sovietic,
oponenţii noului regim politic-criminal au fost vânaţi, împuşcaţi şi
expuşi vederii trecătorilor la margine de drum, atârnând de cadavrele
lor bilete cu inscripţia criminală «cine face ca ei, ca ei să păţească»,
sau arestaţi, torturaţi în beciurile Securităţii, ori în închisori şi
ucişi sau lăsaţi să moară de frig şi foame, aruncaţi apoi în gropi
comune, cu o laşitate înspăimântătoare, greu de imaginat. Unii
oponenţi ai regimului totalitar comunist au fost ucişi în urma unor
condamnări la moarte, după judecăţi sumare înscenate, dar cei mai mulţi
au fost împuşcaţi fără nicio judecată prealabilă şi aruncaţi în gropi
comune ascunse; ceea ce arată o dimensiune inumană
monstruoasă a acestor crime, care întrunesc toate elementele
constitutive ale unui genocid continuat, comis de autorităţile române
comunisto-sovietice împotriva propriului popor.
Grupurile de rezistenţă armată anticomunistă, localităţile şi perioadele în care acestea au fost active, sunt următoarele şase:
Grupul Arsenescu – lider Gheorghe Arsenescu, în Dragoslavele,
Stoeneşti, Cetăţeni (judeţul Argeş), Munţii Leaota, mai 1948 – octombrie
1949; Grupul Teodor Șuşman, – lider în Răchiţele (judeţul Cluj), Munţii
Apuseni, august 1948 – februarie 1958; Grupul Leon Șuşman – lider, în
Poşaga, Unirea, Mirăslău (judeţul Alba), Podeni şi Beliş (judeţul Cluj),
Munţii Apuseni, mai 1948 – iulie 1957; Grupul Ion Gavrilă (Carpatin
Făgărăşan) – lider Ion Gavrilă „Ogoranu”, în Cincu, Drăguş, Hârseni,
Lisa, Mândra, Părău, Șercaia, Șinca, Sâmbăta de Sus, Șoarş, Ucea,
Viştea, Voila, Recea (judeţul Braşov), Cârţa, Cârţişoara, Arpaşu de Jos
(judeţul Sibiu), Munţii Făgăraş, versantul de Nord, mai 1950 – august
1955; Grupul Dabija, – lider Nicolae Dabija, în Bistra, Întregalde,
Galda de Jos (judeţul Alba), Munţii Apuseni, mai 1948 – martie 1949;
Grupul Toma Arnăuţoiu (Haiducii Muscelului) – lider, împreună cu
Gheorghe Arsenescu, în Nucşoara, Corbi, Brăduleţ (judeţul Argeş), Munţii
Făgăraş, versantul de Sud, martie 1949 – iulie 1958. (…)
Grupul Dabija a fost cel mai important grup de rezistenţă armată
anticomunistă din România, constituit în inima Apusenilor de către un
fost maior din armata regală, Nicolae Dabija. Deşi acest grup a rezistat
cel mai puţin în timp, ceea ce semnifică importanţa lui poate fi şi
numărul mare de securişti şi graba cu care Securitatea comunistă a
împresurat şi dizolvat prin forţă armată grupul, la 4 martie 1949, pe
atunci încă în curs de organizare, pentru ca intenţia maiorului Nicolae
Dabija de a reuni sub conducerea sa toate grupurile de rezistenţă armată
anticomunistă din Munţii Apuseni să nu se poată realiza. (…) Petru
Decean, la vârsta de 22 ani a fost ucis prin împuşcare, împreună cu alţi
4 camarazi ai săi – Cigmăian Ioan, Maier Ida Elena, Maier Iosif şi
Mitrofan Lucian, apoi au fost aruncaţi unul peste altul, formându-se o
grămadă de cadavre, într-o groapă comună, după ce numeroşii securişti
zeloşi înarmaţi ca pentru război au încercuit locul căutat şi găsit cu
ajutorul trădătorilor, dezlănţuind apoi asupra celor 25 de partizani,
aflaţi atunci în tabără, atacul armat având caracteristicile unui
adevărat asediu de război. S-a întâmplat la 4 martie 1949,
dis-de-dimineaţă, ca gloanţele să le curme vieţile acestor cinci
partizani din Grupul Dabija, pe Muntele Mare, la locul numit Groşi, din
Munţii Apuseni, comuna Bistra, judeţul Alba”, expune judecătorul
pensionar Mihail Decean în cartea sa, ”Deshumarea”.
Documentele Securitatii ofera informatii diferite despre confruntarea
sangeroasa din Muntele Mare: au fost ucisi în lupta 7 partizani, 12 au
fost capturati (în frunte cu maiorul Dabija, iar 3 au scapat din
încercuire. Unele marturii dau 5 morti (4 barbati si o femeie) si 11
prizonieri din randurile partizanilor. Se presupune ca femeia
moarta ar fi fost sotia (însarcinata a) maiorului Dabija, care fiind
ranita si netransportabila, a fost ucisa chiar de sotul ei, pentru a nu
cadea vie în mainile Securitatii.
muzeulrezistentei.ro/martie-1949-lupta-de-la-grosi-muntele-mare-a-grupului-condus-de-maiorul-dabija
redactiadestiri.ro/2013/02/a-murit-ultimul-partizan-fostul-camarad-de-arme-al-lui-teodor-susman-s-a-stins-la-timisoara Teodor Suciu-Volcea, ultimul supraviețuitor din grupul lui Teodor Şuşman de la Răchiţele, a murit. Bătrânul Volcea s-a stins la vârsta de 87 de ani într-un spital din Timişoara. “A fost ultimul condamnat din lotul Şuşman, care mai era în viaţă. Aceşti oameni sunt cei cu ajutorul cărora se scrie istoria, pentru că, dacă te ghidezi doar după documentele din arhive, vei scrie istoria pe care o voiau ei, securiştii“, a declarat pentru RedacţiadeŞtiri.ro, arheologul Gheorghe Petrov, de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, şeful echipei de arheologi care au descoperit locul în care fusese aruncat cadavrul lui Teodor Şuşman. Moş Volcea a fost condamnat la 7 ani de închisoare, după ce a fost prins, apoi a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Era văduv şi nu a avut copii. Iată cum îl descrie, într-un articol apărut în Formula As, intitulat “Balada lui Şuşman – Moţul nebun întru libertate”, un jurnalist: “Om scundac, îndesat, vârtos la carne, la 86 de ani are mintea brici şi-n braţele lui clocotesc încă puteri nebănuite. Când îmi strânge mâna, păi o simt, nu glumă. Are un chip mare, ţepos, cu sprâncene negre-negre, la fel ca şi ochii, scânteietori, cu albul neafectat de apele tulburi ale vârstei. După anii cât a stat partizan în munţi cu Suşman, apoi alţi şapte în cele mai cumplite puşcării comuniste, şi încă patru de domiciliu forţat în Bărăgan, plus toate celelalte greutăţi şi umilinţe ale unei vieţi de “duşman al poporului”, Volcea nu se mai teme şi nu se mai fereşte de nimic pe lumea asta. Mărturiseşte cu modestie şi-o sinceritate aproape copilărească faptul că nici atunci, la 22 de ani, când umbla hăituit prin pustietăţi de securiştii înarmaţi şi turbaţi de ură, gata să îl ucidă în orice clipă, nici atunci nu poate zice c-a simţit “o teroare”, frica aceea disperată de moarte. “Ce să zic?… La douazăci de ani ai altă minte. Parcă nu ţi-i frică aşa. Aşa am fo’ noi născuţi şi crescuţi de părinţii noştri, să nu minţim, să nu ne pârâm şi să nu ne tradăm între noi. Daca poţi asta, totul poţi“…
LUNI, 18 OCTOMBRIE 2010 – Ne-a părăsit Traian Şuşman, ultimul fiu al lui Teodor Şuşman din Răchiţele. A fost anchetat la Securitatea din Cluj unde a primit o lovitură la coloana vertebrală, care îl va afecta, apoi, pentru tot restul vieţii. Despre acea perioadă, Traian Şuşman îşi aminteşte: „Acolo, unu’ din ticăloşi mi-a dat cu şpiţu’ de cismă în şira spinării chiar la vertebrele lombo-sacrale şi vreo tri săptămâni cât am mai stat în celulă n-am putut să mă mişc sau să mă ridic să merg… Ajunsesem că nu mai puteam vorbi, nu mă mai puteam ridica de pe banca aceea de 30 de centimetri de lată şi de 180 de lungă… că doar aia era în celulă… Şi aveam nevoie – să mă iertaţi – să urinez… şi urinam pe mine… că nu mă puteam ridica să bat în uşe să vie să îmi dea drumu’… Odată am reuşit şi-am bătut şi-o venit gardianu’: Apăi, de-acuma dejeaba mai vin aici. Am ieşit din celulă şi mi-o dat o palmă de am căzut jos. N-am mai zâs nimic, m-am întors înapoi în celulă… Şi eram tare slăbit… După teroarea şi exterminare-asta… securiştii Brainer, Barany şi Stănescu… primii doi unguri iar al treilea un jidan botezat… m-o’ dus la Infermerie. O’ chemat doctoru’ şi m-o consultat, da’ habar n-avea di ce mă consulta… că era afon de tot… În fine, or chemat duba Securităţii şi m-au dus la spital, la clinica de plămâni, că nu putea să spună nimeni că nu-s tuberculos în situaţia în care eram, la 32 sau 34 de kilograme câte aveam când m-o cântărit la spital doctoru’…
A din
Poșaga# Gruparea a avut o organizatie serioasa, au avut chiar si
persoane propuse pentru un guvern. Din Poșaga au fost deprtate vreo 70
de familii de toate, la recensământul din anii 20 Poșaga avea vreo 3500
de suflete. Au fost deportați ca locație lângă Slobozia la Ruginoasa
parca, din Poșaga de jos și Lunca. Majoritatea deportaților de aici sunt
creștini greco catolici. Conducătorul lor era în Poșaga popa
grecocatolic, dupa el au ramas ceva strănepoți plecați la Oradea și
Cluj. Am stat în Bălcești la un bătrân, fostul pădurar din zona
Giurcuta, și el a fost în rezistenta și îmi povestea cum venea peste
muntele mare la Poșaga la întâlnirile rezistentei. Toată organizația
asta o fost mare, ziariști și culegători de informații au tratat-o
punctual, greșit. Sunt câteva cărți și articole dar punctuale, nu e
spusa toată povestea. E o poveste lunga care începe cu rezistenta și se
termina cu satele în care au avut domiciliu fortat. Au avut un trai
extraordinar, i-au lăsat în câmp în decembrie 14 și au zis ”aici va
faceți sat”. E ceva de neimaginat. Au lucrat în orezarii, la lemne în
insula Dunării, lemne de sala și pluta pe care le tăiau și ii lăsau sa
își ducă vârfurile de foc dacă le plăteau. Dar nu ii lăsau sa treacă
lemnele cu bacu decât noaptea ca ziua îl folosea ceapeul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu