Societatea copilului răsfățat
Copilul răsfăţat nu a fost învăţat să vadă relaţia între efort şi răsplată. El vrea lucruri, dar priveşte plata pentru acestea ca pe o nedreptate sau ca pe o expresie a răutăţii celor care i-o impun. Soluţia lui, după cum vom vedea, este de a-i abuza pe cei care nu-i oferă satisfacție. (…) Lui i s-a inculcat noțiunea că progresul ar fi ceva care se întâmplă automat, așa că nu e pregătit să înțeleagă impedimentele; iar dreptul de a-și urmări fericirea l-a tradus, deloc nefiresc, într-un drept de a poseda fericirea, ca unul izvorât dintr-o franciză.
Să luăm cazul unui om obişnuit care trăieşte într-un megalopolis. Stereopticonul l-a ferit atât de mult de vederea prăpastiei, încât el concepe lumea ca pe o mașină relativ simplă, care, cu un pic de meştereală iscusită, poate fi făcută să meargă. În timpul mersului, ea oferă toate tipurile de confort şi satisfacție promise de către liderii lui demagogi, iar el este convins că i se cuvin. Dar există întotdeauna nişte taine care-şi bagă nasul, așa că nici cea mai grozavă maşinărie nu poate merge la nesfârşit. În acest punct, omul nostru, aidoma strămoșilor lui, se găsește confruntat cu necesitatea de a depune efort. De vreme ce asta nu a figurat pe lista promisiunilor, el începe acum să suspecteze că la lucru ar fi nişte minți criminale și începe o tiradă copilărească de învinuire a diferiților indivizi de lucruri care, în esenţă, sunt strâns legate de condiţia umană. Adevărul este că el nu a fost niciodată crescut să atingă statura de om matur. Acel om ar trebui să fie produsul disciplinei și al modelării, unul care să ajungă să fie recunoscător pentru trasul şi împinsul care i-au permis să crească — acest concept a, ieșit din manuale odată cu apariţia romantismului, Cetăţeanul de azi este acum copilul unor părinți indulgenţi care-i cocoloșesc poftele și-i umflă egoismul până când el devine complet incapabil de vreo luptă în viață.
Răsfăţarea omului pare să înceapă întotdeauna atunci când stilul de viaţă urban predomină față de cel rural. După ce omul a părăsit satul şi s-a ferecat singur între vastele grămezi de piatră ale orașului, după ce a pierdut ceea de Sir Thomas Browne numea pudor rusticus, după ce a ajuns să fie dependent de complicatul sistem al schimburilor interumane pentru a supravieţui, el uită de misterul suprem al creaţiei. Aceasta este condiția normală a unui dezrădăcinat. Mediul artificial îl face să piardă din vedere marele sistem care nu se supune controlului uman. Fără îndoială, această circumstanţă este o componentă de bază a mentalității burgheze, după cum revelează însăși etimologia cuvântului „burghez”. Cetăţeanul urban, consolat de multele conforturi fabricate de mâna omului, respinge chiar gândul că ar exista niște forțe uriaşe dincolo de puterea lui de înţelegere; tot el doreşte să fie izolat de ce este în afară şi îi cataloghează şi-i persecută pe filosofi, profeţi şi mistici, oamenii sălbatici ai deşertului care îi aduc mereu înainte tema fragilității umane (…).
Acest lucru s-a văzut în multe societăţi, însă în societatea noastră el capătă dimensiuni augmentate datorită dezvoltării științei. Dacă orașul încurajează omul să se creadă deasupra limitărilor naturii, ştiinţa îl încurajează şi ea să creadă că e scutit de muncă. Într-adevăr, omului modern i se spune că lumea este datoare să-i susţină traiul. Cu atât mai mult va fi de acord cu aceasta cu cât, în caruselul lui du-te-vino al informaţiei, află că şi știința este datoare să-i asigure traiul. Orașul îi oferă adăpost, iar știința îi susține traiul; ce s-ar putea cere mai mult visului imaginat de utilitariști? Și ce lecție ar putea omul să înveţe din toate acestea, decât aceea că munca e un blestem pe care îl va evita cât se poate de mult, în așteptarea momentului în care ştiinţa va veni cu mijloacele prin care s-o desființeze complet? Când oamenii nu mai trebuie să muncească pentru a-şi câștiga pâinea cu sudoarea frunții, va fi încetat blestemul primar; și zilnic suntem asigurați prin reclame că țelul acesta nu e prea departe.
Idolatrizarea confortului, deci, este numai un alt aspect al deciziei noastre de a trăi pe de-a-ntregul în această lume. Dar aici, omul se loveşte de o anomalie: chiar stilul de a trăi în întregime în lumea aceasta, fără a avea vreo comunicare cu lumea cealaltă, care „nu poate fi dovedită”, deturnează atenţia omului în întregime către vremelnicie, afectându-i în final eficiența. Ca specie, ne e indiferent dacă vom fi condamnaţi pentru că nu producem artă măreaţă sau pentru că nu respectăm ceremonii, dar ce ne facem dacă se dovedeşte că dependența noastră de confort ne face incapabili să supravieţuim?
Nu e o poveste nouă; soarta animalului gras şi molatic învins de cel slab și flămând reprezintă o alegorie a unei experienţe destul de familiare. Nici nu e nevoie să mai evocăm zilele decăderii romane, cu toate că ar fi potrivit; să privim mai degrabă problema în esenţa ei și să ne întrebăm dacă închinarea la zeul confortului nu derivă în mod automat din pierderea credinţei în idei şi dacă nu ajunge astfel să inducă demoralizarea socială. Faptul că-şi are originea în clasa de mijloc, cu aceia care sunt moderați până şi în virtute, cum spunea Nietzsche, are o semnificaţie aparte. După ce un popor a repudiat idealurile, el începe să reacționeze la pișcăturile poftelor aidoma unui animal înhămat, însă aceasta, din motive deja arătate, nu poate lua locul unui efort sistematic în direcția unui țel mai presus de persoana sa. Devenind pragmatic, el își pierde eficiența. Alexis de Tocqueville, atent în a discerne efectele diferitelor idealuri sociale, a observat foarte bine:
„În vremuri de credință, scopul final al vieţii este văzut dincolo de viață. Oamenii acelor vremuri, aşadar, în mod firesc şi aproape involuntar se obișnuiesc să-și pironească privirile pentru mulți ani asupra unui obiect nemişcător către care tind în mod constant; şi învaţă în paşi minusculi cum să-și reprime o mulțime de dorințe trecătoare ca să se păstreze mai bine pentru acea mare şi nesfârşită dorință care-i stăpâneşte. […] Așa se explică de ce naţiunile religioase au avut adesea rezultate atât de măreţe; căci, de vreme ce se gândeau numai la cealaltă lume, au găsit marele secret al succesului în lumea aceasta.” (…)
În finalul analizei, această societate
este, în incapacitatea sa de a gândi, precum copilul răsfăţat. Oricine
poate vedea la copiii alintaţi ai bogaţilor un soi de iresponsabilitate
în procesele mentale. Asta se întâmplă pur şi simplu pentru că ei nu
sunt nevoiți să gândească pentru a supravieţui. Ei nu au niciodată
nevoie să simtă că definiţia trebuie să fie clară şi deducţia corectă
pentru a scăpa de aspra pedeapsă a privaţiunilor. Aşadar, gândirea
tipică a acestor oameni e fragmentară, discursivă şi exprimă un fel de
dispreț față de realităţi. Concluziile lor nu sunt „dobândite” în sensul
validității logice, ci sunt apucate în momentul confruntării cu
faptele. Tânăra progenitură ştie că, dacă se întâmplă să cadă, există
sub ea o plasă care o va prinde. Există prea puţină asprime a
condiţiilor. Fără a fi nevoiţi să presteze o muncă, mai ales o muncă
legată de scopurile cele mai dragi inimii, resorturile mintale se
atrofiază, la fel cum se atrofiază şi mușchii trupului. Avem dovezi că
masele, răsfățate de condiţii similare, suferă de o moliciune
asemănătoare, iar în timp de criză se vor vedea incapabile să gândească
destul de limpede pentru a se putea salva
